– Cosul cu hartii

I-am luat locul. La aceeaşi catedră cu vopseaua jerpelită. În aceeaşi cancelarie întunecoasă. I-am luat locul de profesor. Acum e rândul meu să colectez porecle, să stârnesc ură, să incit, prin prezenţa sau amintirea prezenţei mele, bătaia-de-joc. Ieri, când el, exasperat, ne-a strigat: “Vă las pe toţi corigenţi!”, eu, cu calmul imperturbabil al logicianului amator de scandal, am îndrăznit să-i dau replica necruţătoare: “S-ar socoti că e vina dumneavoastră, domnule profesor, dacă aţi avea atâţia elevi corigenţi!” Amândoi am avut dreptate. A lăsat. Dar nu pe toţi. Unul singur. Eu. Azi e rândul meu să mă tem de raţionamentul juvenil al aceluia care se ascunde acum într-o bancă din fundul clasei şi mâine îmi va lua locul la catedră.
Noi, elevii, scornisem tot felul de boli; le azvârleam asupra trupului său ca pe nişte furii antice; încercam, prin ele, să ne explicăm ciudăţeniile lui de comportament. Şi cum fierbinţelile şi  ghimpii vârstei ne încătuşau erotismul, ne explicam răutatea lui prin neputinţa de a fi fericit. Dar tot el a fost mai tare decât noi. S-a însurat, atunci când ne aşteptam să intre în comă.
Ne chinuia ori de câte ori îndrăzneam să pufnim în râs la amintirea presupuselor sale slăbiciuni bărbăteşti, obligându-ne să stăm cu faţa la colţ, în picioare. Apoi, urma ordinul: “Coşul!” Pe dată, printr-o aplecare a bustului cu 90 de grade, mâinile pedepsitului înhăţau coşul de răchită plin de gunoi, îl înălţau şi-l răsturnau peste cap. Şi rămânea aşa, la colţ, ţinând coşul asupră-i, ca pe o cască de cavaler teuton.
Pentru a ne domina pe de-a-ntregul, atunci când ne chinuiam cu vreun extemporal absurd sau un subiect de teză fără cheie, în faţa cărora căscam ochii stupizi şi insolvabili, se căţăra cu labele picioarelor încălţate de-a dreptul pe catedră, pe al cărei soclu părea o statuie şubredă dominând neştiinţa noastră trecută, prezentă şi viitoare.
La sfârşitul celui de al doilea trimestru eram mai mult de două treimi din clasă cu ceafa sub tăişul ameninţării lui cu repetenţia. Şi nici nu era de mirare, ţinând seama de neştiinţa noastră absolută. Ne înşira pe trei rânduri, în dreptul tablei negre, unul în spatele celuilalt, după înălţimea creştetelor chiluge. Pe urmă ne trecea pe sub nas câte o întrebare, aceeaşi bineînţeles, deoarece nici unul nu putea răspunde. Cu politeţe, toţi şaptesprezece-optsprezece incapabili eram poftiţi la loc. Aşa, curând, s-au adunat în catalogul nostru, în dreptul rubricii fizicii, atâţia de “doi” cât nici n-ai fi visat că poate scorni un dascăl. Ba, lucru pe care l-am văzut repetat în şcoala unde slujesc, la aproape douăzeci de ani mai târziu, se mai întâmpla ca unul dintre noi să aibă însemnate în aceeaşi zi o absenţă şi inevitabilul “doi”.
Dar ne-am răzvrătit. Am complotat împreună cu dirigintele clasei; acesta ne-a mijlocit o discuţie la care participau: directorul, noi şi părinţii noştri. El n-a binevoit să vină. Rezultatul fu un mare succes. La următoarea oră de fizică, s-a prezentat un alt profesor, în faţa căruia am dat extemporal. Peste două zile, titularul ne-a adus lucrările de control. Ne-a citit notele. Nu erau decât trei sub medie. După care, cu o privire angelică, ne-a întrebat adoptând un aer binevoitor şi nevinovat: “Ştiţi ce fac cu extemporalele voastre?” Nu ştiam. de unde să ştim? Ne-a explicat tot el: “Uite ce fac!” Şi le-a rupt.
Totuşi, nu m-a lăsat decât pe mine corigent. Oamenilor nu le place să le spui, aşa, fără ocol, că n-au nici o putere asupra ta.
Până-n toamnă a fost mutat din şcoala noastră. Am aflat că în liceul care l-a adoptat, a făcut noi bucurii elevilor. De pildă, a construit o staţie de radio cu ajutorul căreia puteau fi urmărite, din cancelarie, discuţiile purtate de ei în timpul recreaţiilor.
Ei, acum i-am luat locul, în aceeaşi cancelarie prăfuită, la aceeaşi catedră.
Cine va îndrăzni să-mi spună că nu se cade să laşi corigenţi?
Dar nu aceasta este important. Ceea ce m-a zguduit a fost că alaltăieri o doamnă timidă m-a oprit în mijlocul străzii, sălutându-mă umil, jenat.
– Iertaţi-mă… Nu vă…
– Nu vă amintiţi de mine, domnule profesor?
– Nu. Îmi pare nespus de rău. Mi se întâmplă să uit. Ştiţi, munca…
– Sunt mama elevului dumneavoastră, Rădulescu…
Era, deci, mama unui elev al meu. Nu poţi ţine minte chipul tuturor părinţilor.
– Mihăiţă…, ezită ea în continuare, încercând să-mi trezească memoria ostenită.
Repetă numele mic al copilului. Abia atunci mi-am dat seama că cel în uniformă şcolară şi cu mine ne numeam la fel.
Am ridicat stânjenit din umeri; nu ştiam să fi avut sau să am atunci un elev să poată răspunde la numele meu.
– Nu sunteţi profesor de fizică?
– Ba da, doamnă…
– Profesorul…
Îl numise pe dascălul meu de odinioară. Era ceva cu neputinţă de înţeles. Ajunsesem să îi imit până şi trăsăturile. Nu mai aveam scăpare. Până la moarte, ţineam locul propriului meu călău.