Constantin (Tinu) Marusca

de Cornelia Măruşcă

Din tot ce a fost şi ce va fi să fie
Doar dragostea e singura comoară
Şi călăuza noastră’n veşnicie.
Dumitru Oniga

Ne-am cunoscut în primăvara lui 1943.
Amîndoi absolvenţi de Beiuş – eu, Şcoala Normală de Educatoare în 1939, el, Liceul Samuil Vulcan 1940 – ne-am întîlnit la Bucureşti: el student în anul III la Politehnică – Construcţii, refugiat din Ardealul de Nord, eu tot refugiată din Ardeal, transferată din Basarabia unde aveam postul de educatoare în comuna Chirutnea din judeţul Cahul. La Bucureşti exista pe vremea aceea un “Comisariat al Refugiaţilor” unde domnişoara Slivici (1) şi domnişoara Paraschivescu, (2) personalităţi cu renume în munca socială, cu tineretul, au organizat un serviciu voluntar de ajutorare a studenţilor şi elevilor refugiaţi din Ardealul de Nord, Bucovina şi Basarabia.
În cadrul acestui serviciu, fratele meu Ion, (3) student la Academia Comercială, se ocupa de băieţi iar Marga, (4) studentă la Geografie, se ocupa de fete. Se organizau serbări, cursuri de dansuri şi cîntece populare, conferinţe, tabere de vacanţă, cămine studenţeşti, toate conduse de studenţi – refugiaţi sau nu – de la diferite facultăţi, legionari care au muncit cu dăruire pînă la retrocedarea Ardealului, cînd s-a desfiinţat Comisariatul.
Pentru noi totul a început odată cu pregătirea căminului studenţesc din strada Gramont. Domnişoara Paraschivescu, avînd nevoie să angajeze pe cineva permanent la acest cămin – iar eu aflîndu-mă întîmplător la Bucureşti – m-a transferat din oficiu din Basarabia şi astfel, spre marele meu noroc, am rămas angajata Comisariatului pînă în 1945, locul de muncă fiind Căminul de studente din Gramont.
Am început cu mobilarea căminului. Tot mobilierul – paturi, saltele, noptiere, dulapuri – se afla în curte, urmînd să fie repartizat şi aranjat în camere la subsol, parter, etaj şi mansardă, pentru ca din toamnă să poată fi găzduite studentele.
Spun toate acestea pentru că în această primă zi de muncă voluntară Tinu (5) m-a impresionat în mod deosebit şi pentru totdeauna. Mai întîi prin aspectul fizic nespus de atrăgător, apoi prin seriozitatea cu care a înţeles să muncească, spre deosebire de toţi ceilalţi.
“Este cel mai de nădejde dintre camarazii mei”, mi-a spus Ion.
Parcă îl văd şi acum urcînd şi coborînd scările fără oprire pentru odihnă sau discuţii. Nu-l interesa decît munca ce trebuia terminată. Odată terminată, fără nici un comentariu şi-a luat la revedere şi a plecat. A trebuit să treacă timp pînă cînd a început să se încadreze în colectivul nostru, să asiste fără să participe la întrunirile noastre de cîntece şi dansuri populare. Despre el nu se putea afla multe. Nu avea ce povesti şi nici nu-l interesau poveştile noastre. Mă întrebam adesea de ce era, totuşi, nelipsit de la toate chemările noastre.
Eu personal ştiam că stă şi mănîncă la Căminul Politehnicii pe care am aflat mai tîrziu că el îl conducea.
Cum căminul nostru nu era deschis, Ion m-a dat în grija lui, cu masa – mîncam la Căminul Politehnicii – şi cu trezirea de dimineaţă, pentru că nu aveam ceas deşteptător – asta însemna un “Alo! Bună dimineaţa!” din partea lui şi un mulţumesc din partea mea.
Într-o zi, la masă, la cantină, rămînînd singură cu unul din camarazii lui, acesta m-a întrebat dacă-i sînt soră lui Tinu. Şi soră am rămas pentru ei pînă în momentul cînd de la Cluj le-am scris că ne-am căsătorit. Scrisorile lor de atunci s-au pierdut împreună cu alte mărturii scumpe despre o perioadă frumoasă din viaţa noastră. (6) Din ele am putut să-mi dau seama cît de cît şi să înţeleg situaţii de neînţeles la timpul lor. Cu această ocazie am aflat, spre exemplu, motivul pentru care a renunţat la doi ani de Construcţii pentru a trece în anul I Agronomie. “Mişcarea avea nevoie acolo de prezenţa şi de activitatea lui”. Pînă şi profesorii de la Cluj l-au întrebat miraţi de ce a renunţat la Construcţii cînd avea aşa note mari la materiile de specialitate, prezentate lor pentru echivalare.
Pe noi toţi, camarazi sau nu, ne-a lăsat să credem ce vrem în momentul în care am aflat că este în anul I Agronomie şi nu în anul III Construcţii. A fost de o discreţie de neimaginat, Tinu respectînd cu sfinţenie “legea tăcerii”. Să nu ştie niciodată stînga ce face dreapta. Asta din cauza prigoanei sub a cărei ameninţare a existat tot timpul Mişcarea Legionară. La un moment dat, întors acasă din surghiun, şi-a exprimat mulţumirea că datorită discreţiei pe care şi-a impus-o lui şi celor cu care a lucrat a fost posibil să nu se facă legătura activităţii lui cu Bucureştiul, astfel fiind salvaţi de la puşcărie o serie de camarazi.
În August 1944, cînd s-a terminat războiul şi nemţii se retrăgeau bombardînd şoselele şi calea ferată pe care înaintau vertiginos ruşii spre Berlin, ne aflam în tabăra de fete organizată în Daneş, lîngă Sighişoara. Pentru a ne feri din calea lor ne-am retras împrăştiindu-ne pe grupe în comunele vecine unde, găzduite pe la casele gospodarilor, urma să aşteptăm momentul cînd avea să fie posibilă plecarea cu trenul la Bucureşti. Astfel am ajuns cu grupa Laviniei (7) în comuna Biertan.
N-am ajuns bine acolo că ne-am trezit cu Tinu în vizită. Venise să-mi spună că, avînd în vedere prigoana ce avea să se dezlănţuie, se luase hotărîrea ca cine vrea să plece în Germania. Plecarea era fixată la o dată şi dintr-un loc anume în zilele următoare. De comun acord, am hotărît că nu plecăm.
A doua zi, după ce a comunicat hotărîrea noastră, ne-am despărţit în gară la Mediaş, unde am trăit momente de groază, de neagră aducere aminte, sub bombardamentul german al şoselei şi al căii ferate. Vuia văzduhul de cîntecele de stepă ale ruşilor care, în camioane împodobite cu steaguri şi steguleţe, cu hîrtii în toate culorile, cu poza lui Stalin în diferite mărimi, înaintau în coloană pe şosea întrebînd dacă mai este mult pînă la Berlin. Deodată un vuiet asurzitor. Se apropiau avioanele germane (cred că se numeau Stukas). A urmat un bombardament de-a lungul şoselei, aproape razant cu pomii din marginea şoselei, atît de jos încît vedeam cum se desprind bombele din avion. Au bombardat numai şoseaua şi au plecat şi nu s-au mai întors, iar ruşii, repliindu-se, şi-au continuat drumul spre Berlin. Uimiţi de cele întîmplate, ne-am despărţit cu încrederea că vom ajunge cu bine, el la Lugoj, eu la Biertan, dacă reuşisem să scăpăm din iadul bombardamentului.
Ne-am reîntîlnit la Bucureşti unde, într-una din zile, la sfîrşit de an şcolar, mi-a spus fără nici un fel de pregătire, dar parcă cu teamă de răspunsul meu: “Cornelia! Eu mă voi transfera la Cluj, vrei să vii şi tu la postul tău titular din Apahida?” Atunci n-am înţeles, dar mai tîrziu mi-am dat seama de ce trebuia să plece atît de repede la Cluj. Bineînţeles că nici de data asta nu a găsit de cuviinţă să dea explicaţii, nici măcar fratelui meu Ion. Nu pot uita revolta acestuia din urmă atunci cînd i-am spus ce hotărîsem. “Dai postul din Bucureşti pentru Apahida? Pleci pentru că pleacă “Boieru'” (adică Tinu)? Ţi-a promis că se va căsători cu tine? Şi crezi că va fi posibil? Nu-ţi dai seama că el este abia în anul III de facultate, mai mic cu trei ani decît tine? Tu nu eşti o aventurieră şi nici el! Nu mai ştiu ce să cred. Eu, în orice caz n-aş renunţa la postul de aici”. În locul meu a venit Mica, (8) sora mea, tot prin domnişoara Paraschivescu – cred că dânsa era singura care ştia de ce pleca Tinu la Cluj – iar noi, încrezători unul în celălalt, fără nici un angajament între noi, fără nici o promisiune, am luat drumul Clujului.
Era toamna anului 1945.
Mi-am luat postul în primire la Apahida, unde eram găzduită de mama lui Gelu, mătuşa Elena, (9) şi făceam zilnic naveta Cluj – Apahida.
El, foarte ocupat cu transferul de facultate, m-a anunţat la un moment dat că merge acasă la părinţi. “Merg pentru a mă înţelege cu ei în privinţa obligaţiilor materiale ce le revin pentru a-mi asigura terminarea facultăţii”. Eu habar n-aveam de situaţia lui familială. Ştiam doar că părinţii lui sînt bătrîni (tata de 80, iar mama de 70 de ani), că sînt opt fraţi, el fiind cel mai mic şi necăsătorit. (10) S-a întors în 6 noiembrie încărcat cu tot inventarul cerut de facultate, în alimente şi bani, pentru a putea fi găzduit la cămin pe timp de un trimestru.
“Bineînţeles că n-am să stau la cămin”, mi-a spus el, “şi te rog să vii mîine după-amiază să-mi ajuţi să mă instalez la Lelea Ană, gazda ce mi-am găsit-o în Mănăştur”. A doua zi, în timp ce despachetam, uitîndu-se grăbit la ceas îmi spune: “Lasă tot, să mergem în oraş”. M-a oprit în faţa unui magazin de bijuterii unde tocmai se trăgea oblonul. Oprit de cineva din partea opusă, domnul respectiv ridică oblonul şi împreună cu persoana care l-a solicitat să nu închidă şi urmat de noi doi am intrat în magazin.
“Pentru noi vă rog o pereche de verighete”, a spus Tinu spre uimirea mea. Mi-a luat mîna pentru încercare, a lăsat verigheta pentru a-mi fi gravat numele şi apoi luîndu-mă de braţ am ieşit din magazin. Aceasta a fost cererea lui în căsătorie şi începutul căsniciei noastre. M-am minunat şi mă minunez şi astăzi cum a fost posibilă atîta încredere şi înţelegere între noi, mai ales din partea lui, fără destăinuiri verbale. În îmbrăţişarea lui de atunci am simţit atîta căldură, dragoste, recunoştinţă, încredere, bucurie, că şi astăzi trăiesc fiorii acelei mărturisiri fără cuvinte. Am petrecut ore în şir plimbîndu-ne pe stradă pentru a-mi împărtăşi de data aceasta planul lui de viitor:

Era vorba despre atacul banditesc al muncitorilor de la Dermata (12) asupra Căminului Avram Iancu unde armata şi poliţia au intervenit mai mult în apărarea invadatorilor, interzicînd mulţimii adunate să vadă ce se întîmplă sau să se apropie de cămin. Atacatorii au părăsit locul “crimei” după ce au devastat demisolul şi parterul căminului (n-au putut urca mai sus), speriaţi de gloanţele trase în aer de soldaţii unui pluton rusesc din apropiere. Episcopul Anania, pe vremea aceea preşedintele Asociaţiei studenţeşti “Petru Maior”, ne descrie amănunţit toată lupta dusă atunci de studenţime prin manifestări paşnice: grevă timp de 3 săptămîni şi demonstraţii pentru a cere eliberarea din închisoare a celor 3 studenţi care urmau să fie judecaţi pentru instigări şi provocări la dezordine şi naţionalism. Aspazia Oţel Petrescu, în lucrarea sa “Strigat-am către tine, Doamne”, în calitate de martor ocular, ne arată cele întîmplate atunci în noaptea de 28 Mai 1946. Consecinţele au fost: eliberarea studenţilor acuzaţi de instigare şi naţionalism, pe de-o parte, dar şi dizolvarea Asociaţiei studenţeşti “Petru Maior”.
Împreună cu Tinu am participat la întrunirea din sala mare a Colegiului Universităţii unde ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu a venit să stea de vorbă cu studenţii pentru a-i convinge să renunţe la grevă. Pe baza unui raport întocmit de Crăciun, (13) viitorul director al închisorii din Aiud, carel însoţea, Pătrăşcanu acuza în cuvîntul său studenţimea de naţionalism, de provocatoare, de reacţionară. A fost fluierat de credeai că o să sară geamurile din ţîţîni. Cerînd cuvîntul, un student la drept – viitor avocat – cu calm şi bine documentat, după ce a arătat cele întîmplate pe tot timpul de hărţuire a ungurilor, într-o linişte de mormînt, fără pic de ură în glas, a tradus toate lozincile strigate de unguri în timpul asaltului căminului între care “Vrem sînge de valah”. Lucreţiu Pătrăşcanu s-a ridicat în picioare şi în aceeaşi linişte a spus: “Dacă aşa stau lucrurile, ridicaţi greva. Voi apăra cauza pentru că înainte de a fi comunist sînt român”, cuvinte ce i-au atras sfîrşitul carierei şi în cele din urmă moartea.
Astfel, într-o atmosferă încărcată cu evenimente deosebite pentru neamul nostru şi cu trăiri de suflet înălţătoare, am trăit doi ani în Cluj.
A urmat anul şcolar 1947. Aşa cum plănuise Tinu, a venit cu terminarea cursurilor universităţii în luna mai şi tot în mai, pe 20, se naşte şi primul băiat, conform programului stabilit în 1945. Din cauza complicaţiilor de la naştere, în vară, eu am venit la Sighişoara, unde locuiau părinţii mei, pentru o operaţie la sîn, iar Tinu a rămas să-şi dea examenul de absolvire, urmînd ca în septembrie să se prezinte pentru efectuarea stagiului la ferma zootehnică “Conacul Nou”, iar eu, la postul din Cluj. Dar Tinu nu concepea să stăm despărţiţi, el la Conac şi eu la Cluj, şi în consecinţă a reuşit să obţină pentru mine un concediu fără salariu pe tot anul şcolar 1947-1948. Astfel am plecat toţi trei la ferma de la Conac, după un popas de o lună la Chiraleu. (14)
Anul acela, petrecut într-un castel pustiu undeva departe de lume, a fost cel mai frumos an al căsniciei noastre. Doamne! Era o plăcere să ne gospodărim amîndoi. Avea la dispoziţie un număr restrîns de cai şi de vaci, iar laptele, după priceperea noastră, îl valorificam între muncitorii ce l-au îndrăgit şi ascultat orbeşte pe Tinu.
Parcă îl văd cu cîtă plăcere înşeua calul să plece în trap pe teren pentru a procura furaje de prin toate satele vecine, de altfel sarcina lui de baza pentru iarna aceea. Procurarea furajelor prin rechiziţie era singura problemă dificilă – îi era milă de oameni, o rezolva adesea cu tatăl său, care de mila animalelor îi dădea furaje din rezerva lui, pentru că nu eram departe de Chiraleu.
De fapt la Conac am petrecut doar lunile de iarnă, căci în martie Facultatea l-a trimis la Cefa pentru a organiza orezăria ce urma să se înfiinţeze acolo.
Îmi amintesc şi acum cum îşi încheia fiecare zi de muncă, cu ultimul control făcut la grajduri, la cai, cărîndu-l în braţe pe Ucu, care avea şapte luni, luînd raportul muncitorilor, apoi în casă la căldură, cu bilanţul familiei pe ziua respectivă. De cîtă corectitudine şi seriozitate a dat dovadă!
Mult timp – ani de zile – în timpul detenţiei lui mă fericeam că l-am ascultat fără cîrtire şi l-am urmat în stagiu luînd concediu fără salar pentru copil, rezumîndu-ne la modesta lui încadrare de student stagiar. Cu aceasta ne-am putut descurca, pentru că nu ne costa nimic mîncarea, iar pretenţiile noastre se rezumau la cît aveam.
În primăvară eu am revenit la Chiraleu, iar el de la Cefa făcea naveta săptămînal. Într-una din zile, o ţigancă din sat mi-a cerut să-i permit să-mi ghicească pentru domnişorul – acesta fiind Tinu. La refuzul meu, a luat o scamă din jerseul meu şi, uitîndu-se în zare la el (parcă o văd şi acum) mi-a spus doar atît: “Pe domnişorul îl aşteaptă un foarte mare necaz. Greu va scăpa din el, dar va scăpa – să ţineţi minte!”.
Îndeplinirea întocmai a prezicerii ei, imediat în zilele următoare, a însemnat deosebit de mult pentru mine în tot timpul detenţiei.
Am avut, după aceea şi am şi acum şi impresia că ea a venit în cunoştinţă de cauză pentru a mă preveni şi mai ales pentru a mă încuraja spunîndu-mi că “… să nu uiţi că va scăpa”. Această afirmaţie a ei a însemnat nespus de mult pentru mine în clipele de deznădejde – şi nu au fost puţine.
Deoarece nu venise acasă, de ziua lui, pe 21 mai, îngrijorată de spusele ţigăncii, deşi habar nu aveam ce se întîmplase în ţară – arestări masive în lumea tineretului universitar – Gheorghe (15) fiind deja arestat la Bucureşti, iar Ion arestat la Mureni, am lăsat copilul în grija socrilor şi am plecat la Oradea şi de acolo, cu Mimi şi cu Pepi, (16) la Cefa. Însoţiţi şi de Tinu, care urma să-şi ia salariul, ne-am întors la Oradea.
A urmat o noapte de coşmar. Trezită din somn în miez de noapte de zgomote suspecte din camera vecină, cea a lui Iuliu (17) , Tinu mă lămurea în şoaptă despre ce era vorba: Securitatea îi făcea percheziţie, iar în ţară aveau loc arestări în lumea studenţească, fiind arestaţi legionarii. Cînd s-a făcut ziuă, am aflat că securiştii l-au luat pe Iuliu, deşi nu au găsit nimic compromiţător – afară de nişte sublinieri în nişte cărţi -şi acestea într-o bibliotecă de circa două mii de volume, Iuliu fiind profesor de română. Fără nici un comentariu, rămănînd aparent calm, Tinu m-a luat să mergem după salar. În această zi, de 28 mai – cred că nu greşesc data – a început calvarul său.
Încă de cînd l-am cunoscut, aflasem că Tinu era legionar provenit din “Frăţiile de Cruce Beiuş”. La un moment dat, mi-a mărturisit singur: “Am avut mare noroc cu transferul meu din Oradea, pentru că la Beiuş, aici, am intrat pe mîinile unor oameni care au scos om din mine, altfel ajungeam un derbedeu răsfăţat de mama lui”.
Acum mă despărţeam de ei şi habar nu aveam de activitatea lui legionară. Putea să mă taie cineva în bucăţi, dar nu aveam şi n-aş avea nici acum ce spune despre această activitate a lui.
Aşa, spre exemplu, la Cluj, în timpul procesului din 1949, cînd am înţeles motivul condamnării – “ajutor legionar pentru închisoarea Aiud”, cînd am înţeles din declaraţia şefului lor, Bohotici, (18) la ultimul cuvînt acordat în proces, că “au avut aprobare pentru colectarea medicamentelor cu care au salvat închisoarea de tifos”, mi-am dat seama de ce într-un timp am fost vizitaţi sub anumite pretexte de persoane pe care acum le recunoşteam în proces. Stînd în oraş, probabil că la Tinu se colectau ajutoarele, dar atît de camuflat că nici eu nu mi-am dat seama.
Numai aşa îmi pot eu explica de ce în beciurile securităţii, profitînd de un moment prielnic, unul dintre camarazi, coborînd de la anchetă – mi-a povestit Tinu mai tîrziu – l-a întrebat: “Ce ne facem, Măruşca? Ăştia ne omoară!”. “Nimic, nimic, nimic”, i-a răspuns el.
Astfel, urcînd scările de la biroul lui, doi tipi ce coborau ne-au oprit, l-au legitimat pe Tinu, după care unul dintre ei i-a spus: “Dumneata mă urmezi, iar doamna urcă în birou cu colegul să ridice salariul.”
“Cornelia!”, mi s-a adresat el, “să mergi neapărat la doctor să ridici corsetul”. Au fost ultimele lui cuvinte. Urmînd indicaţiile securistului, a coborît fără a întoarce capul. Era o zi caldă, însorită, de vară, şi el avea doar un maieu şi o cămaşă. Mergea, demn, spre beciurile securităţii.
Am rămas încremenită. Nu ştiu cum am urcat scările, dar cînd am luat salariul, ştiam ce am de făcut. Întîi, corsetul, care urma să-mi ocrotească sarcina ameninţată de prolapsul provocat de prima naştere. Apoi, cu ajutorul lui Pepi (soţul lui Mimi), urma să încerc să-i dau lui Tinu nişte haine mai groase. Pînă să ajung acasă, Pepi a reuşit prin relaţiile lui să-i trimită lui Iuliu un pachet şi să afle că Tinu a fost trimis imediat la Cluj.
Am rămas atît de împietrită, că pînă la naşterea lui Mihai – pe 7 noiembrie, iar toate astea se întîmplau pe 28 mai – n-am putut vărsa nici o lacrimă. Plîngea Mimi în faţa altarului şi eu stăteam de lemn şi nu ştiam ce să cred.
Am plecat cu primul tren la Cefa unde, spre uimirea muncitorilor, i-am ridicat lucrurile. Înmărmuriţi, încercau cu toţii să mă convingă de nevinovăţia lui Tinu. “Nu se poate, doamnă, omul acesta n-a lipsit nici un moment dintre noi, nici dacă era orezăria lui n-ar fi putut munci cu mai mult interes. Nu poate fi vinovat! Vom merge martori pentru apărarea lui dacă va fi cazul”, m-au asigurat însoţindu-mă în grup pînă la gară. Nu aflaseră de arestările masive din ţară.
A doua zi l-am luat pe Ucu de la Chiraleu, împachetînd într-o valiză lucruşoarele lui, strictul necesar pentru mine, cărţile “Copilul şi Cartea Sănătăţii” şi însoţită de lacrimile grele ale părinţilor am părăsit – pentru a nu mă mai putea întoarce niciodată – casa şi toate lucrurile şi amintirile noastre dragi ce se aflau adăpostite în camera ce ne-a fost rezervată.
A treia zi după ce a fost ridicat mă aflam la Cluj, găzduită de mătuşa Elena la Căminul Avram Iancu.
Ce se întîmpla în Cluj era de necrezut. Tineri ridicaţi de la facultăţi, de pe stradă sau de acasă erau identificaţi şi legitimaţi, apoi erau duşi la Securitate, la porţile căreia mulţime de oameni (părinţi sau rudenii) aşteptau cu speranţă că doar, doar or afla ceva despre ai lor.
Am aflat că nu se poate obţine nici un fel de informaţii şi nu-mi amintesc sigur dacă i-am putut da ceva de îmbrăcat.
Ştiu doar că timp de trei luni: iunie, iulie şi pînă la sfîrşitul lui august am făcut cale bătută cu Melania, (19) care avea fratele şi logodnicul în aceeaşi situaţie, de la Cămin la Securitate, doar, doar vom prinde momentul cînd, terminîndu-se anchetarea, îi vor transfera la Tribunal şi-i vom putea vedea.
Trei luni de zile a fost reţinut Tinu în beciurile Securităţii pentru a-l face să recunoască în scris altă vinovăţie în afară de cea pe care a recunoscut-o de la bun început: cum că a făcut parte din “Frăţia de Cruce Beiuş”.
Despre tratamentul de aici n-am putut afla niciodată nimic altceva decît că timp de 35 de zile nu a avut scaun. Cu siguranţă a considerat că îmi este suficient atît pentru a înţelege ce s-a putut întîmpla acolo.
Odată încheiată ancheta, tot lotul a fost trimis la Aiud pentru “refacere” în vederea procesului. Li s-a aprobat pentru luna noiembrie un pachet cu haine groase şi anumite medicamente, pachet ce trebuia să fie predat personal numai de părinţi sau de soţii. Am fost nevoită să scot adeverinţă de la primărie că nu sînt divorţată pentru ca, în data de 5 noiembrie, după o zi de aşteptare pe marginea şanţului în faţa închisorii din Aiud unde aşteptau puzderie de oameni, să pot preda pachetul şi să primesc confirmarea lui.
Dumnezeu m-a ajutat ca imediat ce am predat pachetul, să pot ajunge de la Cluj la Sighişoara unde, pe 7 noiembrie, s-a născut fiul nostru Mihai.
Cînd a venit acasă în 1953, Tinu mi-a povestit ce eveniment a însemnat pentru toţi cei închişi acolo telegrama ce de data asta anunţa o naştere şi nu o cerere de consimţire la divorţ, aşa cum soseau de obicei.
Procesul a avut loc in 1949, în săptămîna patimilor. Tinu ocupa poziţia 99. Rînd pe rînd erau aduşi în faţa completului de judecată pentru a-şi recunoaşte declaraţia dată în faţa securităţii. Toţi tineri, schelete îmbrăcate în piele, îşi susţineau cu capul sus nevinovăţia.
Aşteptam cu mare emoţie apariţia lui Tinu, cînd Traian Maniu, (20) profitînd de un moment prielnic a reuşit să-mi mimeze: “Pe Tinu nu l-au adus, nu ştiu unde este.” Traian era parcă numai o umbră. Am reţinut din cuvîntul ultim rostit de el cu capul sus (i se vedeau toate încheieturile oaselor craniului): “Pentru mine condamnarea dumneavoastră este condamnare la moarte, dar mor împăcat că n-am făcut nici un rău cînd m-am alăturat celor ce luptă pentru binele neamului românesc.” A murit curînd la Aiud, bolnav de tuberculoză. Îl pomenesc şi astăzi alături de ai mei în rugăciunile mele, cu credinţa că acestea îl pot ajuta.
Nici unul dintre acuzaţii ce s-au perindat prin faţa noastră – au fost 98 – nu şi-a recunoscut nici o vină şi, declarînd că sînt nevinovaţi, n-au cerut nici o indulgenţă.
În ultimul său cuvînt acordat, Bohotici, şeful Centrului Studenţesc, a arătat că au avut aprobare pentru a ajuta închisoarea de la Aiud, care era contaminată de tifos şi că ajutoarele lor au fost folosite pentru a salva toţi deţinuţii. Obţinînd acordul de a vorbi un minut după ce preşedintele a încercat să se opună, Bohotici a arătat în cîteva fraze crezul lor, încheind: “Ştim că o să ne osîndiţi şi că vom primi ani grei de închisoare, dar vom urca senini dealul Golgotei noastre, pentru că iubim crucea şi neamul şi a venit vremea să o arătăm.”
Strigînd, colonelul Vlasiu, preşedintele completului, a spus: “Sînteţi nişte inconştienţi, nu vă daţi seama că tăvălugul vieţii o să treacă peste voi!”
Acuzaţiile şi condamnările au fost incredibile, năucitoare! De la acuzaţia de ajutor şi activitate legionară (nedovedită), pedepsită cu patru ani de închisoare, la crimă de uneltire împotriva statului, pedepsită cu 25 de ani muncă silnică. Afară de Tinu, care nu a fost adus la proces, nimeni nu a scăpat de condamnare dintre cei 98 prezenţi. Cu toate astea, erau cu toţii optimişti, crezînd cu convingere că vor veni americanii şi vor scăpa.
A urmat o noapte de înviere de neuitat. La glasul clopotelor catedralei şi la cîntecelor preoţilor s-a alăturat, făcînd să vibreze văzduhul, imnul “Cristos a înviat din morţi” cîntat de condamnaţi din închisoarea ce se află în apropiere.
Pentru mine au urmat cei mai grei ani de aşteptare din toată perioada detenţiei. Zi de zi eram obsedată că poate să apară în orice moment.
Abia în 1951 am aflat că se află la Ocnele Mari, unde era o închisoare pentru condamnaţii administrativi – o categorie de condamnări pentru cei care au avut funcţii în precedenta orînduire. Acolo se afla profesorul Creangă, fost prefect, avocatul Munteanu, profesorul Covrig şi alţii. Ei aveau dreptul la un pachet şi o carte poştală pe lună. Tinu însă nu avea acest drept, pentru că nu fusese condamnat. Acolo a rămas pînă în 1953, cînd a fost transferat la Securitatea din Oradea şi, după ce l-au depus la închisoare, l-au eliberat în luna ianuarie. Era atît de slăbit că au fost nevoiţi să-l ducă acasă la Mimi cu maşina. La întrebările lui, i-au răspuns: “Vei merge acasă, îţi faci buletinul să te încadrezi în muncă. Dacă eşti întrebat ce ai făcut în cei cinci ani cît ai lipsit, le spui să ne întrebe pe noi”.
Astfel, într-o noapte geroasă de ianuarie, un securist bate la geamul lui Mimi şi Pepi şi îi întreabă dacă îl primesc la ei pe inginerul Măruşca Constantin. “Cum Doamne nu!?”, i-a răspuns Pepi, dar temîndu-se că este vorba numai de un truc pentru a-l ridica, a luat pe el ce a avut mai gros şi a ieşit afară.
Era chiar Tinu. Sprijinindu-l împreună cu securistul, l-au dus în casă. Mi-a povestit mult mai tîrziu prin ce momente grele a trecut şi atunci pentru că Miron (21) a refuzat să-l primească, desigur din teamă pentru viitorul copiilor. Tinu l-a înţeles şi niciodată nu i-a amintit de noaptea aceea.
Cu venirea lui din iarna cumplită din 1953, mi s-a mai împlinit o prezicere din palmă, din anul 1949:

Întors acasă, pe Tinu îl aştepta o mare supărare pe lîngă bucuria de a-şi vedea familia şi băiatul pe care nu-l cunoştea deja în vîrsta de 5 ani:

A înţeles imediat din spusele lui Mimi în ce situaţie am fost şi eu cînd, în 1949, nu mi-am putut lua nimic din Chiraleu şi am rămas cu doi copii mici, şi la fel ca şi el acum, nu aveam decît hainele cu care plecasem pe mine la Cluj şi puţinul care a încăput într-un geamantan.
Dar Mimi şi Petriţa au fost cum nu se poate de atenţi, de darnici şi de grijulii cu el. Nici dacă era copilul lor nu puteau face mai mult.
Pe noi nu ne-au anunţat că a venit pînă în momentul cînd au avut nevoie de buletinul lui care se afla la mine. Ştia că eu voi zbura la Oradea cu primul tren şi nu vroia să-l vadă copiii în halul în care se afla. Mimi şi Petriţa l-au hrănit timp de două luni de zile (pînă şi-a putut face buletinul), cum au putut ei mai bine, pentru a se reface şi l-au îmbrăcat din cap pînă în picioare şi i-au reparat dantura.
A ajuns la Sighişoara abia la sfîrşitul lui iulie. Între timp a fost internat la Cluj pentru reumatism, dar a şi apucat să meargă la Sibiu, la părinţii lui care au decedat amîndoi într-o săptămînă după aceea.
În noiembrie încă nu avea serviciu. Mi-a cerut să fiu de acord să mai avem un “micuţ”. M-a asigurat că în nouă luni de zile îşi va da examenul de stat (nefiind condamnat, putea face acest lucru, vorbise deja la Cluj cu decanul Negruzzi), o să-şi găsească o slujbă, o să zidească o uşă în locuinţa părinţilor mei de la Sighişoara, pentru ca mama să nu simtă că mai este un micuţ în casă, şi o să se străduiască să introducă gazul, să nu mai facem foc cu lemne.
Ştiind că n-am greşit niciodată avînd încredere în el, am acceptat. Numai respectînd calendarul, la sfîrşitul lui iulie s-a născut “Fetiţa”. În vara lui 1955 şi-a dat examenul de stat, toată iarna a lucrat la Secţia Agricolă la pregătirea soluţiei de stropit pomii, după care a fost angajat în specialitatea de inginer agronom la aceiaşi secţie şi în toamnă, cu ajutorul lui Gheorghe, (22) a fost introdus gazul în casă.
Profesorul Negruzzi, decan al facultăţii de la Cluj, i-a propus să meargă la Cluj la catedră, dar Tinu a fost foarte inspirat şi n-a primit, rămînînd la Sighişoara pe post de inginer la SMT. (23)
După aproape doi ani, într-una din zilele lui iunie, într-o zi de luni, a plecat la serviciu. Pe la prînz a venit inginerul şef să-mi spună să nu-l aştept pînă sîmbătă deoarece este plecat pe teren. Sîmbătă tot el a venit să-şi ceară scuze şi să-mi spună că de fapt Tinu nu era pe teren şi că au venit şi l-au ridicat de la SMT doi securişti. El era sigur că în timp de o săptămînă lucrurile se vor lămuri şi va veni acasă.
Era în anul 1957 şi astfel a început noul lui calvar. Cu ajutorul unei bune cunoştinţe – amanta şefului poliţiei – am putut afla că a fost ridicat de doi securişti de la Cluj care au plecat imediat cu el, fără să spună motivul arestării.
L-au ridicat pentru că, spuneau ei, a fost judecat în lipsă în anul 1950 şi condamnat la şase ani pentru crimă de uneltire împotriva statului, dar nu şi-a executat pedeapsa: “… Unde a fost toţi anii ăştia? Să vină să-şi execute pedeapsa”.
Tinu face contestaţie, nu recunoaşte învinuirea de uneltire şi Tribunalul îl trimite securităţii pentru a-i lua declaraţia de recunoaştere a învinuirilor pe baza cărora a fost condamnat în lipsă. Securitatea îl trimite după luni de zile Tribunalului care se vede fără nici o recunoaştere în plus din partea lui Tinu faţă de declaraţia dată Securităţii în 1948. Sînt chemată de preşedintele Tribunalului de la oraş – Macicaş. Sînt primită în audienţă de către acesta, care îmi spune că dacă îl conving pe Tinu să recunoască acuzaţiile, îi vor recunoaşte cei şase ani de puşcărie făcuţi între 1948-1953 şi 1957-1958.
Tinu nu primeşte tîrgul şi este condamnat din nou. Face recurs la Tribunalul raional – care aprobă recursul. A fost singurul recurs aprobat din 36 cîte au fost pe rol în acea zi. Drept urmare, este întors la Securitate.
Cercetările au mai durat aproape un an (Tinu se minuna cum de nu au făcut legătura cu Bucureştiul) şi Securitatea îl trimite din nou, fără nici o dovadă în plus, Tribunalului de la oraş.
L-a judecat din nou Macicaş, care a suspendat şedinţa şi l-a luat pe Tinu în birou la el, cu speranţa că-l va putea convinge să declare ceea ce vroia el. Înapoi în sala de judecată, Tinu a declarat: “N-am nimic de adăugat la cele recunoscute în Securitate”. Enervat la culme, judecătorul în condamnă la şase ani pentru tăinuire şi nu-i compută cei şase ani executaţi, considerîndu-i ca fiind “condamnare administrativă”. Imediat după acest proces, Macicaş a ţinut să-mi vorbească despre discuţia lui cu Tinu. M-a invitat la el în birou unde mi-a spus să nu cred că l-a condamnat pe nedrept pe Tinu, pentru că era sigur că Tinu nu a fost un simplu legionar, ci unul dintre cei mari: “Îi cunosc eu. O astfel de credinţă şi rezistenţă numai aceştia o au.”
Tinu face din nou recurs pentru computarea anilor executaţi. Mi se cere dovadă în scris că nu a fost condamnat administrativ. Le cer să întrebe Securitatea din Oradea. Mi se spune să aduc eu dovada în scris. Sigură fiind că nu a avut condamnare administrativă, am mers la Oradea.
La Oradea, Securitatea mi-a spus că le pare rău, dar ei nu-mi pot da mie în scris asemenea dovadă; să facă Tribunalul o cerere oficială şi să fiu sigură că situaţia soţului se va îndrepta. Le-am răspuns că Tribunalul nu vrea să ceară aşa ceva şi că-mi pretind mie să aduc dovada. “Spuneţi-le că le-o cerem noi”, a fost răspunsul final al Securităţii din Oradea.
Mă văd şi acum, cu acest răspuns, în faţa “Uriaşului” (cred că Preşedintele Tribunalului Raional era de două ori mai mare decît mine). Mi-a răspuns enervat: “Pe mine nu mă interesează, dacă nu-mi aduci dovada, condamnarea rămîne definitivă”. Dacă Preşedintele Tribunalului Cluj era ungur, cel al Tribunalului Militar raional era evreu. Tinu a fost trimis la închisoarea din Aiud pentru executarea pedepsei.
În 1961 aflu că în Bucureşti s-a înfiinţat un birou de audienţe pentru condamnaţii politici. M-am prezentat imediat cu un memoriu. Era un ofiţer tînăr care, după ce m-a ascultat – parcă îl văd şi acum – a reacţionat: “Doamnă! Nu vă supăraţi, dar aşa ceva ce-mi declaraţi dumneavoastră nu se poate să fie adevărat. Soţul dumneavoastră v-a minţit”. În momentul acela, plină de revoltă şi probabil cu lacrimi în ochi i-am spus: “Am trei copii. În momentul în care dumneavoastră, întrebînd Securitatea din Oradea, îmi faceţi dovadă că soţul meu m-a minţit, eu depun cerere de divorţ”.
Probabil că, văzîndu-mă şi auzindu-mă atît de pornită, după un moment de gîndire mi s-a adresat: Uite! eu am să întreb Securitatea din Oradea şi, dacă lucrurile stau aşa cum spuneţi dumneavoastră, într-o lună veţi avea răspunsul la memoriu.”
Şi aşa a fost. În mai puţin de o lună am fost anunţată că i s-au computat anii făcuţi şi că trebuie să vină acasă. Chemată la Cluj de către un avocat (nici astăzi nu ştiu cine a fost) pentru a da relaţii despre soţul meu pentru a fi pus în libertate, am fost abordată de o funcţionară din Tribunal care mi-a spus că avocaţii ăştia vor să scoată bani şi din piatră seacă. Să merg liniştită la Sighişoara, poate o să-l găsesc acasă. Formele pentru eliberarea lui erau deja făcute. M-am minunat cît de bine cunoştea situaţia lui Tinu.
M-am întors la Sighişoara imediat, dar am rămas sceptică, pentru că mi-am amintit că imediat după noua lui arestare din 1957 m-am trezit acasă la noi cu mătuşa Maftei, mama lui nea Nică şi cu Aurora, (24) fosta lui soţie, care făcea spiritism şi pretindea că vorbeşte cu Gheorghe – cu care se înţelegea foarte bine pe cînd trăia şi era la Braşov. Veniseră să-mi spună că a vorbit cu el şi că i-a spus că ştie unde este Tinu şi că o să vină acasă odată cu ceilalţi.
N-am avut mult de aşteptat. Am fost oprită într-o zi pe stradă de un necunoscut care mi-a spus: “Am venit de la Aiud şi trebuie să vă transmit să nu-l aşteptaţi pe soţul dumneavoastră. Pentru că nu a semnat o hîrtie, aşa cum i s-a cerut, a fost trimis în lagăr la Periprava, unde probabil va avea dreptul să vă scrie o carte poştală pe lună. Atîta vă pot spune doar.”
Aveam să aflu mult mai tîrziu, după întoarcerea lui, ce se întîmplase: a fost trimis cu o condamnare administrativă de şase ani, pentru motivul pe care îl ştiam deja.
Îmi pare rău că nu cunosc pe nimeni care să fi fost împreună cu el, să aflu cîte ceva din viaţa lui de detenţie. O singură dată mi-a spus parcă Mihaela (Varga) că cineva la o emisiune la televizor a vorbit foarte frumos despre el, dorind să-l întîlnească, dar că nu i-a notat numele şi datele biografice.
Despre Periprava mi-a vorbit el adesea, mulţumit că în calitatea pe care o avea de a conduce activitatea din terenul rezervat legumelor, avea posibilitatea de a face bine camarazilor, dîndu-le cînd avea posibilitatea, să mănînce legume. Tot acolo a avut parte şi de mulţumiri sufleteşti, cînd, spre exemplu, avea loc controale şi se minunau de calitatea muncii pe care nu se puteau abţine să nu o remarce.
În anul 1964, cînd în penultima zi comandantul le-a comunicat că a doua zi vor putea pleca acasă şi ei i-au răspuns că ştiau de cel puţin o săptămînă, acesta a exclamat foarte mirat: “Cum, ştiaţi că plecaţi şi totuşi aţi muncit cum aţi muncit? Ce fel de oameni sînteţi voi?”.
A venit acasă într-o zi de vineri, în 1964. Era seară, între zece şi unsprezece. Copiii şi cu mine ne culcaserăm, deja. Deodată aud că se deschide uşa de la bucătărie. “Cornel, tu eşti?” – lăsam uşa deschisă pentru Cornel, (25) care venea mai tîrziu acasă. Nici la a doua întrebare nu răspunde nimeni, dar se aprinde lumina în bucătărie şi în cameră pătrunde un miros cumplit de umezeală, de beci. Era Tinu! Alb ca varul, mai puţin slab decît în 1953, avea, totuşi, o înfăţişare jalnică.
A venit acasă “odată cu ceilalţi”, aşa cum ne-a spus Gheorghe în acea şedinţă de spiritism din 1957. Gheorghe, fratele meu, era mort din 1955, ucis de comunişti în comuna Zimbru, în Munţii Apuseni, unde se află înmormîntat. A fost lichidat pentru că a refuzat să semneze angajamentul cerut după ce a fost eliberat din închisoarea de la Piteşti.
Tinu şi-a început activitatea la ferma de hamei din Roră, lucrînd apoi la Centrul Soromiclea şi în cele din urmă la ferma din Seleuş, toate trei aflate pe lângă Sighişoara, şi aparţinând de IAS Sighişoara, de unde s-a pensionat la vîrsta de 64 de ani.
Ficatul îi făcea, însă, probleme. Regim serios şi odihnă, cît mai multă odihnă – acestea erau pretenţiile lui.
La un control, la vîrsta de 60 de ani, doctoriţa care îl trata la Clinica din Cluj i-a atras atenţia că, din cauza problemelor la ficat i-a apărut un varice pe esofag. Nu trebuia să bea nimic fierbinte şi, mai ales, trebuia să se ferească de emoţii puternice.
Era în anul 1989, la sfîrşitul lunii mai. În timp ce dejunam, sună telefonul: Tinu este invitat la miliţie să dea “nişte relaţii”. Peste jumătate de oră sună cineva la uşă. Deschid. Era Tinu, cu doi civili, dar atît de schimbat la faţă, că m-am speriat. “Avem”, au spus “civilii”, “autorizaţie să vă facem percheziţie în urma unor reclamaţii că posedaţi bijuterii valoroase”.
“Poftiţi”, le-a spus Tinu, “dar să ştiţi că bijuteriile noastre, singurele noastre valori sînt copiii, iar unul este la Cluj, altul la Sibiu, iar fiica la Braşov; zadarnic vă obosiţi să le găsiţi aici”.
Percheziţia a durat pînă după prînz, răscolind tot ce au găsit carte în sufragerie. Cînd au ajuns în biblioteca din dormitor, văzînd cîte cârţi sînt, au renunţat şi l-au luat pe Tinu cu ei pentru o declaraţie.
Au urmat zile întregi în care am şters toate sublinierile din cărţi, zile de teamă de ce s-ar putea întîmpla. Am ars tot ce lui Tinu i s-a părut suspect. Astfel am ajuns ziua de 16 iunie.
Pe la miezul nopţii, Tinu mă strigă din baie, să vin să-mi arate ceva. Doamne! O baltă de sînge în chiuvetă.
“Cornelia! Acesta este sfîrşitul. Te rog să nu plîngi!”

Tinu a cunoscut închisorile: Cluj, Aiud, Gherla, Ocnele Mari si lagărul Periprava.