– Condamnat la viata

Jumătate din condamnarea mea se scursese. Mi-am spus că puteam duce la bun sfârşit şi cît îmi mai rămăsese de ispăşit. Mă convinsesem că o detenţie politică nu echivala cu o comă încheiată în chip de neevitat cu moartea. Cu alte cuvinte, că mai aveam şansa să reiau cândva viaţa în libertate. O aşa-zisă libertate. Urmărit de un dosar de cadre, unde se consemna că eram “duşman al poporului”, vieţuirea mi-ar fi fost sub supraveghere neîncetată. Dacă nu intervenea vreun nou proces pe parcursul acestei pedepse, adică dacă mă slobozeau la termen, aş fi avut douăzeci şi patru de ani la acea confruntare cu independenţa de acţiune. Să târăsc după mine, cu începere de la acea vârstă, obezile unui trecut ca al meu nu-mi asigura o longevitate peste măsură prelungită. Aveam siguranţa că împotrivirile de întâmpinat urmau să-mi curme disperarea într-un răstimp rezonabil de scurt cît priveşte capacitatea omului de a suporta. Dar la acest viitor, oricât de negru se vestea, mă simţeam dator să încep a cugeta, ca un optimist ce eram.

Să fac literatură, către care mă chemau sufletul şi pregătirea, era cu neputinţă. După informaţiile mele, cine trecuse prin puşcărie nu mai avea acces la tipar.

Un alt of îmi fusese teatrul. Dădusem dovezi că m-aş fi descurcat în lumea spcctacolului. Cum să fi dobândit îngăduinţa la contactul cu publicul?

Tata mă văzuse profesor. Chiar dacă pe timpul când nutrise el acel gând nu consimţisem din toată inima, acum atât de mult regretam suferinţele pricinuite părinţilor mei, încât m-aş fi străduit, cu orice risc, să ajung un dascăl de calitate.

Pentru toate acestea, s-ar fi cuvenit să fiu reprimit în învătământul superior; nu întrezăream cum să se fi petrecut asemenea minune.

Nu. Să-mi cuminţesc orice veleitate de a mai fi intelectual. Să-mi opresc alegerea asupra unei meserii. Să mă calific fochist de calorifere şi să caut să fiu angajat la un liceu sau o facultate. Aş fi stat ziua toată în localul respectiv, m-aş fi împrietenit cu cursanţii; conversaţia mi-era suficient de colorată să fi fost în stare a atrage luarea aminte chiar şi a unui cadru didactic; m-aş fi strecurat în bibliotecă, aş fi ajuns stăpânul ei necunoscut. Aspiraţiile la cultură mi se puteau împlini peste aşteptări.

De aici până la următorul plan n-a fost decât un pas. Să conving secretarul liceului absolvit cu câţiva ani în urmă să-mi ştampileze o dovadă că nu urmasem cursurile ultimei clase. Să redevin elev, undeva, în provincie, să mi se piardă urma. Visul meu cel mai desfătător: să reiau învăţătura. Când nu-mi venea somnul, mă adânceam în acest proiect, şi, împăcat cu mine însumi, adormeam fericit.

Desigur, pentru ducerea lui la bun sfârsit, implicarea câtorva persoane. Cea dintâi, secretarul, ar fi comis un fals în acte publice. Cum să ceri cuiva un atare sacrificiu?! Îmi nutream dorinţa, convins că nu eram în stare să mişc un deget pentru realizarea ei.

M-am mai chibzuit să fi ales grădinăritul, preocuparea de sufletele nevinovate ale florilor şi, deci, de bucuria semenilor; eu, cel fără zâmbet, să mă îngrijesc de pregătirea surâsului lor.

Clădeam şi alte castele în Spania. Pe rând, se năruiau, se risipeau ca aburul tuturor amăgirilor.

Nimic cert nu puteam construi atâta timp cît nu aveam ştire ce se întâmpla cu mama şi tatăl meu. Mai trăiau? Nu fuseseră şi ei arestaţi? Tortura să-i fi lăsat invalizi, chiar dacă nu zăceau într-o ocnă? Mai aveau servici? Mai stăpâneau o casă? Mintea nu li se rătăcise când dispărusem? Faptul că deţinuţii politici n-aveau dreptul să corespondeze niciodată mă menţinea, ca pe toţi ceilalţi, într-o totală ignoranţă cu privire la existenţa cotidiană a familiei. Nu-mi era posibil să pipăi cu mintea şansele de viitor decât în temeiul câtorva noţiuni referitoare la punctul de unde urma să plec. Acesta era cu neputinţă de ghicit dacă avea să fie plasat într-o zodie cît de cît favorabilă sau într-aceea a câinelui râios şi supt de căpuşe.

Bineînţeles, îmi luam în braţe încrederea în steaua mea cea norocoasă – deşi, conform celor păţite până atunci, prudenţa îmi recomanda să nu-i fi acordat deplin credit. Afirmam că părinţii nu-mi pătimiseră nimic şi că m-aş fi bizuit pe ajutorul lor.

Intervenea o altă dificultate. Cum urma să ies eu din temniţă? Întreg la trup şi la minte! Semne de şubrezenie apăruseră destule. Şchiop eram, capul nu mi-l mai socoteam sprijin temeinic. Cât bine să mai fi aşteptat eu de la mine? Pe deasupra măsură, devenisem un proscris definitiv. Mai rea pecete sub comunism nu era de sperat a dobândi. Mă temeam să nu fi rămas o povară permanentă în cârca alor mei. Ce nevoie să le fi amărât ultimii ani?, mă tot întrebam. Îmi ziceam că se obişnuiseră cu absenţa mea. Exista o mângâiere: timpul e cel mai bun doctor. După cum eu nu ştiam nimic despre ei, nici ei n-aveau de unde lua siguranţa că mai eram în viaţă. Nici o diferenţă dacă muream. Scăpau de o grijă, scăpau din casă de un mort pe picioare. Căci greu de conceput a mi se mai fi îngăduit fie să învăţ, fie să muncesc. Mulţi dintre ai noştri, de prin închisori, cerşeau pe străzi, se prăbuşeau prin azile publice.

Ideea de a pieri fără urmă prinse cheag. Nu ca o ipostază a sinuciderii materiale. Aceasta fusese judecată şi înlăturată la timpul ei. Mult anterior, în perioadă anchetei. Rămăsese doar ca o perspectivă ce nu era inteligent s-o fi neglijat. Era înţelept să te afli pregătit şi pentru acea clipă unică a neputinţei de a te mai răbda. Neîncetat tăria de a suporta greul mi-o hrănisem cu zicala: “Să nu dea Dumnezeu omului câte poate purta!” Din ea dedusesem credinţa că omul are şapte vieţi. Mă legasem să le pierd pe primele şase; abia după aceea să înfrunt acea ultimă faptă. Însă concluzia mea nu presupunea că aş fi fost dator să aştept acel moment fără să fi fost pregătit. Firesc era să mă fi pomenit a nu avea la dispoziţie, pentru hotărâre, decât numai o clipită, iar pentru executarea ei un răgaz extrem de scurt. Prevederea impunea să trec în revistă cît mai multe metode de întrerupere rapidă a existenţei, să le derulez filmul pe ecranul dindărătul frunţii. Aşa am făcut. Opream spectacolul interior de câte ori consideram că includea gesturi inutile, pierderi de energie nefolositoare, întârzieri ce le-ar fi prilejuit călăilor să mă fi prins viu, să-mi fi zădărnicit decizia. Corectam, eliminam, resudam. Ajunsesem la o precizie şi la o eficacitate a amănuntelor de care n-ar fi dat dovadă decât îndemânarea şi stăpânirea de sine a unui chirurg. Ar însemn să atentez la echilibrul cititorului intrând aici în detaliul acelor variate scenarii, să-i încarc imaginaţia cu morbidul stărilor mele psihice de atunci: ar fi o încălcare a dreptului său la fericită ignoranţă şi la naivitate. Iar pentru ca el să-mi înţeleagă rigoarea logică a acelor activităţi mentale, limpezimea de cristal a spiritului meu şi neclătinarea lui de granit, i se cade să accepte, fără insistenţe suplimentare ale mele, că textul nescris, pregătit pentru scena mea finală, era absolut obligatoriu să fie desăvârşit. Sinucigaşul care îşi rata dispariţia, în închisoare, risca să fie bătut până la pierderea minţilor. Securitatea nu se juca niciodată.

Mai ales cu tentativa de a i se fi smuls o fiinţă destinată tocării de viu. Acea instituţie se hrănea cu sângele nostru; şi n-avea intenţia să se fi lăsat lipsită de singurul aliment potrivit naturii sale monstruoase.

Respingând uciderea de sine, mă pregătisem intens să fiu gata oricând, la vremea veghii diurne sau trezit pe neaşteptate din somn, a o încheia cu târgul nesemnat şi de mine ce stipula ca unii să lovească, iar eu să le accept umilirile josnice şi bestialitatea. Într-atâta de bine exersat eram cu ceea ce se impunea a fi făptuit la ora H, încât mişcările planificate, printr-o repetare de sute de ori în închipuire, s-ar fi săvârşit mecanic. Ezitările cugetării sau ale afectivităţii le înlăturasem prin disciplinarea perfectă a corpului supus unei obedienţe yoghine, de robot. Glasul conservării de sine amuţise total datorită formulelor autosugestiei.

Am menţionat că aceste îndeletniciri ale intelectului erau îndeplinite într-o limpezire a conştiinţei nemaiatinsă de atunci încoace. Tocmai de aceea, ele rămâneau la dispoziţia mea, ca nişte unelte, nu-mi încălcau voinţa, să se înstăpânească asupra personalităţii mele. Slavă Domnului că n-am fost adus în situaţia de a-mi pune în practică tehnica de a muri şi că astfel am ajuns să-mi prelungesc zilele până la a depune mărturie în faţa Culturii şi Civilizaţiei române şi universale, împotriva nebuniei colective declanşate de către extremismul de stânga, contribuind astfel la avertizarea omenirii asupra riscurilor pe care şi le asumă când se leapădă de omenie, când acceptă drept lege fundamentală ca pe pământ să nu existe decât un singur adevăr şi ca acela să aparţină unui singur grup social.

Să revenim de unde am plecat. La câţiva ani după atari exerciţii spirituale, al căror scop ultim era grăbirea dezagregării entităţii reprezentate de mine, a reapărut chemarea abolirii celui care-mi purta numele.

În ultimă instanţă, ţineam cont de nefericirea părinţilor mei, resimţită dacă m-ar fi văzut ajungând o inutilitate publică, un sac de piele, muşchi, oase şi deprimare iremediabilă, dusă cu vorba de ici-colo, de către şefii de cadre refuzându-mi dreptul la pâine. Am prospectat perspectiva de a întrupa personajul cadavrului viu, aşa cum l-a nemurit Lev Tolstoi. Să vieţuiesc fără ca vechea mea identitate să fie cunoscută cuiva. Pentru unii să fiu mort. Pentru alţii – dat dispărut. Fiinţa mea socială să fie ştearsă din arhivele familiale şi ale cunoscuţilor.

O uitată aspiraţie din adolescenţă mi-a pus la dispoziţie cheia problemei de rezolvat: să mă fi călugărit. Opţiunea mă ajuta să evit şi de a deveni din om neom şi gâde; căci ce altceva ar fi însemnat să nu le dau părinţilor şansa de a afla că rodul lor se bucura de soare? La un an de la închinoviere, i-aş fi avertizat că monahul cutare era fostul lor fecior, acum fiul propriului său jurământ prin care se dăruise Domnului. Oriunde aiurea i-aş fi încunoştiinţat a mă fi aflat, aveau tot dreptul să mă fi chemat acasă. Dar nu din această cununie aleasă din dragoste tocmai pentru ei şi pentru dreptate.

Îmi acordam un an până la semnul trimis lor că fiinţam, ca răgaz necesar să conving autorităţile să-mi îngăduiască noul statut. Eram lămurit că stăpânirea acestora se întindea şi asupra împărăţiei văzute a lui Dumnezeu. Totuşi trecerea din lumea noastră într-aceea a veşmintelor cernite era mai liberă decât trecerea frontierei patriei. Aşadar, nădejdile de a-mi duce la împlinire fapta plănuită nu erau deşarte. Lupta merita să fi fost purtată. La capătul ei mă aştepta liniştirea.

Recunoscând de bună voie că renunţasem la orice aspiraţie lumească, la orice şoaptă a încrederii în sine, la orice imbold de a mai împărtăşi cuiva frământările mele, la orice tresărire a voinţei, a simţămintelor, a instinctelor, a raţiunii, aveam acces, în sfârşit, la pace. De nu aş fi făcut-o, toate acestea m-ar fi condus la încercarea unor noi închisori şi la uciderea indirectă a acelora care îmi dăduseră viaţă, cu inima plină de iubire pentru pruncul necunoscut şi aşteptat.

Cred că acesta a fost cel din urmă plan pe care l-am nutrit.

*

Odată slobod, am şi căutat, cu disperare, slujbă, am ajuns şi caloriferist, şi grădinar, şi student, şi om de teatru, şi profesor, şi scriitor.

Am avut parte de războaie, de izbânzi şi de înfrângeri. Privind înapoi, pot afirma cu toată convingerea că înfrângerile mi-au devenit cele mai nesperate victorii. Cuminte este acela care recunoaşte că tot răul e spre bine. A explica aceasta mi-ar cere să scriu o mărturisire voluminoasă. Nu voi face acum decât să strig: Nu vă temeţi să fiţi învinşi; gloria cea mai de seamă la care puteţi aspira este să vă năruiţi la picioarele Adevărului, ale Binelui, ale Frumosului, ale Dreptăţii. Am trăit toate câte sunt ale omului, am trăit din plin, am trăit cu sufletul niciodată mutilat, niciodată înlănţuit, niciodată înfrânt, fiindcă sufletul mi-a fost liber!

Cea mai importantă lecţie ce mi-a fost dată vreodată am primit-o într-o mânăstire, cum era firesc. Acolo cuvântul de Dincolo se aude mai explicit: orice împrejurare, clintire, împietrire sunt organizate în conformitate cu o sintaxă mai accesibilă înţelegerii decât oriunde, pentru că ele sunt purtătoarele unui mesaj universal şi nu al unuia individual.

Aflându-mă în incinta ei, într-o vacanţă de durată, la câteva zile după descindere mi-a atras privirile chipul nobil al unui monah. Mai curând tânăr decât între două vârste, înalt şi îngândurat, smead, cu păr castaniu-închis, cu membre fragile şi degete prefirate şi străvezii, cu barbă potrivită, îngrijită, neatinsă de bruma anilor, cu veşmântul învechit, dar periat cu zel, cu bocancii negri fără urme de noroi sau alte murdării, străbătea zilnic curtea către paraclis, la ceasurile slujbelor, ca o umbră. Deşi o tăia pe mijloc – şi nu în taina zidurilor -, mersul său cu paşi egali, interiorizarea, cuminţenia plină de firesc a ţinutei te îndemnau să fugi cu privirea peste el de ca şi când nu l-ai fi zărit. În decursul celor trei săptămâni cât am locuit acolo nu l-am văzut întrebând nimic, nici fiind întrebat. Răspunsurile la bineţe îi constau dintr-o înclinare nesimţită a capului; o luai, dacă voiai, ca dovadă a orgoliului, ori a smereniei, a indiferenţei, ori a preocupării cu altele. Mai curând un intelectual, decât un om al pocăinţei. N-avea nerăbdarea celui dintâi, era nedăruit cu suferinţa vizibilă a celui de al doilea. Pupilele nu-i sclipeau de ascuţimea primului, nici nu se înceţoşau de umilinţa secundului. Îi bănuiai o voinţă naturală puternică; nu i-o simţeai vreodată încordată. Părea să fi uitat demult destinderea surâsului, ca şi întunecarea încruntării. Nu era imobilizat, nici închistat, nici uscat. După cum nu era jovial, expansiv sau liric.

Neschimbat l-am observat a fi rămas mulţi ani de-a rândul. Oricât îmi impuneam să respect discreţia trecutului călugărilor care mă înconjurau, cu privire la el mi-am încălcat purtarea. Mi s-a spus:

– A fost condamnat politic. Şi-a petrecut jumătate din viaţă prin temniţe. L-au luat din Seminar; era elev. La eliberare, a tras aici.

Eram eu. Şi n-am mai ştiut dacă a fost bine că am trăit cum am trăit sau era mai bine să fi trăit cum trăia el. Nimeni nu-i vorbea; nimănui nu-i vorbea. În mica obşte, suspiciunea, neîntemeiata suspiciune, avea o forţă telurică; surdă, dar la pândă. În loc să moară, rănile lui erau mai arzătoare ca oricând.