CONACUL LUI RADUL – Daris Basarab

In memoria lui Mihai Radulescu

Nu-i uşor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul “prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima accepţiune a cuvântului, un scriitor de excepţie, un altruist, o întruchipare a generozităţii.

L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea “AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă ţinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul   Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renaştere şi dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă.

Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei.

Ascultam cu emoţie, şi interes justificat, periplul literar prin renaştere, prezentarea, în primă instanţă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităţi, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lecţie de cercetare ştiinţifică aplicată în domeniul literar. Şi-n încheiere, sintagma “dihotomie antonimică”, o contribuţie la stilistica antropologică, prin excelenţă o manifestare a inventicii.
De ce “interes justificat”? Eram in faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat “Povod”, când această dublă personalitate impusă de sursa inspiraţiei, realitatea, această dihotomie “antonimică” care mă forţa să implantez într-un singur suflet un diavol şi un înger.

Da, acest show literar-ştiinţific la care întâmplarea m-a adus în faţa ecranului, m-a împovărat cu o dorinţă de nestăvilit de a-l cunoaşte personal pe “Mihai”, sau “Radul”, cum avea să rămână, peste timp, pentru mine.  Timpul a curs nestăvilit, am mai prins un show in aceeaşi formaţie, în aceeaşi ţinută elevată, în care doi “aşi” încercau să prezinte caracterul modern al “psihologului” Shakespeare.
Ar fi imposibil şi chiar indecent să încerc o prezentare a filmului acelui show literar. Acest film trebuie vizionat, dacă este posibil, iar pentru a fi înţeles pe deplin, trebuie completat cu o vizită pe siteul “www.literaturasidetentie.ro. Un site excepţional prin concepţie, prin conţinut.
Când în 2004 am reuşit să public romanul Povod, la Semne, primul imbold m-a dirijat înspre autorul dihotomiei antonimice. Am căutat o cale şi norocul mi-a surâs. Soţia a aflat că Mihai Râdulescu era soţul Deliei, membru activ al “Tenis Club” din parcul Tineretului, pe Kisselef, unde îmi petreceam o bună parte din timpul liber. O adevărată încrengătură de legături nebănuite. Delia se împrietenise cu Margareta, având ca punct de plecare Aradul, liceul Ghiba Birta şi o sumedenie de cunoştinţe comune.
Prin ea i-am transmis lui Mihai romanul meu de debut iar rezultatul a fost peste aşteptări. La doar o săptămână m-a contactat telefonic, m-a felicitat şi m-a invitat la un pahar de vorbă.
Emoţionat am răspuns invitaţiei, după o scurtă atenţionare: fără flori sau alte prostioare! Va fi o întâlnire de lucru.

M-a tratat ca pe un coleg de breaslă şi a trecut la aprecieri, la consideraţii critice şi sfaturi. Şi toate acestea in prezenţa unei foarte drăguţe, dar şi competente specialiste în lansări de site-uri.
Printre fructele şi cafelele aduse de Delia, sau Mica, dacă vreţi, scriitorul, criticul, dascălul, sau prietenul căzut din cer, a preluat din mers rolul de dirijor. Am vorbit doar atunci când bagheta magicianului mi-a dat intrarea. De ce magician? Pentru că, fără să-mi dau seama, m-am simţit la mine acasă, fără emoţii, fără un tremur în glas. Eram eu, acela care doream să fiu, sigur pe mine.

A fost generos, ca să nu spun indulgent. Mi-a spus simplu: Este un roman bun, felicitări, merită să fie popularizat, trebuie donat bibliotecilor mari şi, bineînţeles, prietenilor. Trebuie deschis un site personal. Uite, aveţi în faţă o specialistă pe care am invitat-o pentru a vă îndruma. Voi face, cu permisiunea Dumneavoastră, într-o revistă, în Permanenţe, o prezentare a cărţii…
Visul meu adolescentin începea să reapară la orizont, să iasă din conul de umbră în care mocnise alături de talentul lui Titus.

La despărţire, cu un ton ferm care nu prea accepta replici, a adăugat: Trebuie, totuşi, să vă fac o recomandare, imperioasă, dacă vreţi. V-aţi născut povestitor, dar nu neglijaţi modul de prezentare al scrierilor Dumneavoastră. Stilul cascadei pe care îl folosiţi, fără paragrafe, fără o despărţire a ideilor, practic fără un respiro, ar trebui revizuit. Se referea la faptul că paragrafele mele erau de fapt capitole. Era stilul telegrafic pe care l-am adaptat felului meu de a alerga fără oprire, de a începe o idee, de a o dezvolta şi duce până la capăt pe distanţa unui capitol. Era primul meu cititor care semnala această “meteahnă” a mea. Mi-a trebuit ceva timp să mă dezvăţ dar primele capitole din romanul la care lucram, Ecvestra, i le-am trimis scrise în acelaşi stil “inacceptabil”. Reacţia a fost promptă. Am primit un email din al cărui conţinut voi transcrie câteva rânduri.

“Ambele cărţi sunt prea bune ca să nu le daţi o ultimă mână de ajutor să-şi depăşească anul naşterii. Ele pot rămâne în literatura noastră şi aş fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp….Sunteţi singura lor rudă apropiată şi ele nu ştiu să se descurce singure. Ieşite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai staţi îndărătul lor. Dar până atunci au nevoie de dvs. Vă rog, nu mai fiţi comod, în numele cărţilor bune ce aţi scris.”

Şi mai apoi: “Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului. Iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.

La ce mă refer? Unde aţi ascuns paragrafele? Daţi-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneşte să supuneţi cititorul unei cazne ca asta!…Iertaţi-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ‘prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă.”
Ce puteam face? În primul rând m-am pus pe treabă şi am continuat Ecvestra. În paralel am “paragrafiat” romanul Povod înlocuind pe site prima versiune. La terminarea Ecvestrei i-am trimis romanul prin email iar răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Emailul cu pricina mi-a încălzit sufletul:
“Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit primele douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât e de important pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E equestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, toţi îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări.

Am întrerupt un volum de Rabindranaht Tagore. Nu voi face la fel şi cu amintirile din închisoare ale unui fost coleg, dar nu voi neglija romanul din care mă voi înfrupta cu bucurie.”
Da, acesta era omul pe care l-am cunoscut din întâmplare, omul care m-a lăudat, dar m-a şi atenţionat, omul care mi-a oferit prietenia, omul care m-a împins pe drumul împlinirii unui vis adolescentin, acela de a scrie. De scris am scris, dar am scris doar pentru mine, rupând sau umplând sertarele aşteptării. Când l-am rugat să se uite prin noul format al site-ului, şi-a arătat pe loc disponibilitatea şi mi-a transmis printre altele:
“Ţi-am trecut în revistă site-ul cel în lucru şi m-am încântat cu sonetele proaspete şi tinereşti. Bravo!
Site-ul este mult mai viu şi inventiv decât precedentul. E o realizare!”

Şi când mă gândesc că noul site poartă amprenta inventivităţii tânărului meu prieten Florin Oprea, care s-a înhămat la treabă la cei şaisprezece ani ai săi, prieten nedespărţit al calculatorului şi navigator de excepţie pe undele internetului.

Scriu aceste rânduri împins de dorinţa de a menţine vie amintirea minunatului Mihai, sau Radul, cum am mai spus-o, pe a cărui site navighez cu nostalgie după zilele de neuitat pe care le-am petrecut în preajma lui, pe malul lacului Fundeni, la doi paşi de bisericuţa “Fundenii Doamnei”, la “conacul” Fundeni, sau, cum l-am botezat mai târziu, “Conacul lui Radul”, plecând de la unul din emailurile sale: radulmihai@gmail.com. Ultima oară când l-am vizitat la conac a fost în vara lui 2008. Era epuizat de spitalizare dar revenit cu îndârjire în lupta pentru viaţă.

În timpul spitalizării am avut multe, dar scurte, convorbiri telefonice. Era la Elias şi rareori s-a plâns de suferinţa fizică şi de singurătatea care-l copleşea. A făcut-o doar spre sfârşit când mi-a şi spus că ar prefera să nu se mai vindece.

Am rămas profund impresionat, n-am avut o reacţie spontană, m-am bâlbâit, am îndrugat ceva incoerent şi am închis. Nu mai era Mihai al meu, luptătorul pentru viaţă împotriva a toate şi a tuturor.
A fost externat, ca un caz fără speranţă, conform unei cutume întâlnite, din păcate, la multe spitale de pe la noi, chiar dacă era vorba de un fost deţinut politic, chiar dacă era vorba de un spital de renume, precum Elias.

A ieşit rapid din starea de accept şi, apelând le ceea ce era de fapt, a reînceput bătălia pentru viaţă. Şi a luptat. Era cel pe care îl cunoscusem, cel pe care l-am admirat şi îndrăgit. Medicamentaţie, informaţie “up to date”, exerciţii fizice, acupunctură, masaj şi, nu în ultimul rând, lectură şi creaţie literară.
În ultima vizită pe care i-am făcut-o la conac l-am găsit optimist, plin de vervă creativă, cu evidente progrese de locomoţie, gata, ca întotdeauna să ajute pe cei care nu se mai puteau ajuta, lansându-le lucrările concepute în anii de detenţie, dar niciodată publicate.

În acele zile era ocupat cu revizuirea poeziilor lui Horia Niţulescu aflate deja în site-ul personal la pagina, sugestiv întitulată, “cartea prietenului meu”. Ceva mai în urmă a apelat şi la ajutorul meu pentru a putea publica în aceeaşi pagină lucrări ale lui Cicerone Ioaniţoiu, primite din Franţa: Petre Ţuţea şi Aurel State. Fiind prea solicitat m-a rugat să transcriu cele două manuscrise într-o formă accesibilă lansării pe site.
A fost iultima mea vizită la “Conacul lui Radul” deoarece problemele medicale au început să bântuie şi casa mea. Amintirea, însă, a acelui loc binecuvântat de natură şi de prezenţa lui, stă ancorată în raftul cu imagini de neuitat al memoriei.

Este greu de redat dorinţa lui arzătoare de a se stabili pe malul acelui lac, vizat cîndva de tatăl său. Pentru aceasta avea însă nevoie de o mână de fier, mînă care s-a adeverit a fi chiar a Deliei. Mihai nu se putea înhăma la aşa ceva deoarece ar fi fost, ca să spun aşa, contra naturii. El a fost visătorul care contura în vorbe măiestre proiectul, dar Delia a fost cea care, cu eforturi care păreau insurmontabile, a ridicat din temelii ceea ce l-a făcut fericit, ceea ce aveam să-l botez “conac”,  acceptat ca atare, cu un zâmbet îngăduitor de cel care nu-şi putea ascunde mulţumirea. Cu timpul l-am denumit “Conacul lui Mihai”, iar în final “Conacul lui Radul”.

Orele petrecute la conac au fost întotdeauna pline. Timpul nu era niciodată suficient pentru tot ce-am fi vrut să facem. Se întâmpla, pentru prelungirea vizitei, să mă pună să sun “doamnei mele” pentru un accept de prelungire a aşteptării la care era supusă. Manevra reuşea, iar el, încântat, îi transmitea sărutări de mâini.
Povesteam pe rând, căutând fiecare întâmplări uitate, aparent minore, urmate de nelipsitul sfat: trebuie publicat. Sfatul era întotdeauna luat în serios.

Apărea şi Delia când discuţiile luau o altă turnură. Aveam cunoştinţe comune din anii studenţiei, legate în special de sport. Delia făcuse parte din echipa de scrimă a Politehnicii Timişoara, echipă care a dat o camioană naţională, Lelia Talpeş, o vicecampioană, Doina Ţenovici, colegele ei de echipă şi bunele mele prietene de an. Pasiunea ei pentru tenis sau pin-pong găseau un loc însemnat în discuţiile bileterale, Mihai privindu-ne încântat de câte subiecte comune ne putea oferi sportul. Şi toate acestea pe o superbă terasă, la o cafea, sau în cadrul unui dejun încărcat de bunătăţi purtând amprenta eco. Totul era de la producător.
O preocupare aparte o constituia fotografia sau filmul. Mergeam întotdeauna înarmat cu cele necesare pentru a imortaliza peisajul, interioarele sau diferitele ipostaze în care se complăcea.

De calculator, ce să mai vorbesc. Când începea să mă interogheze asupra programelor folosite în scriere sau în realizarea colajelor, trebuia să mă ridic la înălţimea nestăvilitei sale curiozităţi, ceea ce nu era chiar uşor. Era pus mereu pe schimbare, pe îmbunătăţire. Eu, în schimb, trebuia să caut mereu noutăţi, ca să-i răsplătesc încrederea cu care mă onora. De fapt, îmi făcea plăcere.

Ţin minte încântarea cu care a admirat forma de “carte digitală” prin care Coelho îşi promova romanul “O Zahir”, lansând primul capitol, tradus, printre altele, în peste cincizeci de limbi.

A fost de nestăpânit. A devenit o obsesie. A încercat să rezolve problema cu tehnicienii specializaţi în pregătirea materialelor pentru site, dar nimeni nu s-a înhămat. Era disperat. Ţinea foarte mult să lanseze pe site, sub această formă, lucrarea “Citind ‘Floarea de foc’ cu Părintele Daniel”. Lucrarea, realizată de foarte  tânărul meu prieten Florin Oprea,  l-a încântat. Din păcate, materializarea lansării pe site nu a avut loc. O întrerupere a activităţii din cauza unei internări prelungite a amânat proiectul sine die. Coperţile 1 şi 4 i le-am pregătit noi, respectând cu sfinţenie indicaţiile sale, care, o spun oftând, sufereau schimbări de la o zi la alta. Am să prezint în cele ce urmează cele două coperţi, precum şi, o imagine a  “aşteptării”.

Da, aceasta era imaginea care mă întâmpina, mereu un zâmbet în spatele căruia simţeam cum se ascunde o avalanşă de întrebări. Ne aşezam pe acea terasă primitoare, cu priveliştea minunată a lacului străjuit de sălcii pletoase, cu o superbă oglindire a acesteia, în  geamul enorm care separa terasa de camera de zi. Liniştea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colţ de rai, ne conferea o atmosferă de sanatoriu, pe care n-o puteai întâlni decât la o mănăstire. Orele petrecute în preajma acestui om neobişnuit echivalau cu o cură balneară de aer şi izolare. Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, Mihai era un drumeţ de anvergură. Nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri. Chiar şi în ultima parte a vieţii, chinuit de boală, găsea un prieten care, la volanul maşinii sale, să-l “arunce”, cum îi plăcea să spună, până la un locaş, pentru cei mai mulţi dintre noi total necunoscut.

Cine ar da peste o autobiografie a lui, ar rămâne surprins de câte lucruri i s-au putut întâmpla, sau, mai bine zis, din câte întâmplări neobişnuite a putut să iasă “curat”, fără ranchiună, mulţumit, cu înţelepciune, de ceea ce a reţinut ca “lecţii de viaţă”. La o vârstă la care mulţi tineri, loviţi de nedreptate, ar fi eşuat pe drumul credinţei, el a ieşit întărit.

Să fii “săltat” de pe stradă şi trimis pentru patru ani în Gulagul românesc al anilor cincizeci-şaizeci, să treci peste nelegiuirile practicate în închisorile roşii, nu de crez, ci de sânge nevinovat, să fii eliberat bolnav, fără speranţă de vindecare, provocată deliberat de torţionari în cârdăşie cu personalul medical şi să continui, totuşi, să lupţi pentru viaţă, pentru dreptate, pentru libertate, împovărându-te cu necazurile altora, ale foştilor colegi de detenţie, lansând rândurile “pierdute” de cei de acasă, sau scrijelite în întunericul nopţilor pe te miri ce materiale, sau, transmise prin memoria celor scăpaţi, şi să le lansezi prin site-ul tău personal pe o pagină pe care s-o intitulezi “cartea prietenilor mei”, este greu să găseşti un calificativ.

Site-ul “literaturăşidetenţie” , prin titulatura sa vorbeşte despre eroul acestor rânduri, căci este vorba de un erou, nu despre un personaj de roman, ci despre un erou al vieţii. Scăpat din detenţie a făcut totul pentru a supravieţui. A luptat pentru refacerea cât de cât a sănătăţii pierdute, pentru reocuparea locului pierdut în elita lumii culturale, pentru reluarea visului adolescentin generat de talentul său literar înăscut, pentru cultivarea prieteniei la cel mai înalt rang civic, pentru readucerea liniştii în sânul familiei înspăimântate. Şi a reuşit, cu toate piedicile întâlnite, inerente în cadrul noului său statut.

A ajuns profesor de limbă şi literatură engleză, dar fără şanse de a fi încadrat în învăţământ. A reuşit, totuşi, într-un târziu, să fie primit ca profesor la Institutul Teologic. A predat şi a scris, a câştigat dragostea studenţilor săi, a câştigat aprecierea D-nei literaturii noastre, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, prin prezentarea la doctorat a lucrării “Shakespeare –  un psiholog modern”. N-a putut trece însă de comisia politică, neprimind aprobarea pentru susţinerea tezei. Şi astăzi, lucrarea lansată de un prieten de condei, pe www.scribd.com, stârneşte un interes vădit: peste 1700 de vizite după un an de la lansare! O altă lansare a cinci dintre lucrările lui, de către o altă admiratoare, Cristina Pereteanu, printre care şi “Shakespeare – A Modern Psychologist” a adus, dupa cca. patru luni, peste 800 de vizitatori. Surprins, mi-a împărtăşit bucuria recunoaşterii, recomandându-mi “uploadarea” lucrărilor la această “bibliotecă online”. A fost, de fapt, ultimul sfat pe care mi l-a mai dat înainte de dispariţie, pe care l-am urmat şi de rezultatele căruia mă bucur din plin.
Structura site-ului său este deosebită: profesionalism şi generozitate. Cele şase pagini ale site-ului vorbesc de la sine.
Site-ul se deschide cu excelentul portret-schiţă, opera prietenului său Sabin Ştefăniţă din anul 1984, unde chipul încă tânărului Mihai, de o blândeţe aparte, ascunde zbuciumul unui veşnic (re)început.

Cine ar fi vrut să cunoască omul Mihai Rădulescu, ar fi trebuit să-l viziteze la el acasă, la “conac”. În străduinţele mele am încercat să-l prezint aşa cum l-am văzut eu, în relaţia directă de la om la om. Pentru a face cunoştinţă cu dimensiunile reale ale talentului său scriitoricesc, din fericire există acest site, a cărui parcurgere, departe de a fi o simplă excursie, implică un efort susţinut dar pe deplin justificat. Acest drum nu poate fi cuprins într-o simplă înşiruire de titluri repartizate pe multiplele forme de manifestare literară abordate. Amatorul avizat nu s-ar putea mulţumi doar cu atât.  Site-ul oferă nu numai o lectură plăcută, el oferă totodată mobilul unei cercetări accesibile unui critic literar. E o minibibliotecă în care cititorul poate descoperi o lume etalată cu simplitate şi generozitate de către un om dăruit cu har. Har care i-a permis să se manifeste cu talent şi dezimvoltură pe întreaga paletă a speciilor literare.

Suferinţa nu l-a oprit niciodată din drumul ales, dar l-a învăţat un lucru rar întâlnit: modestia şi recunoştinţa. După 1989 a deschis Editura “Ramida” pentru a putea promova autonom, cu preponderenţă, memoralistica de detenţie şi cartea religioasă. Şi a făcut-o cu succes trecând peste dificultăţile materiale inerente.
O lucrare de maximă dăruire  este “Istoria literaturii de detenţie la români”, unică în felul său, din care au apărut două volume, cel de al treilea fiind publicat sub formă de foileton în revista Permanenţe. Acesta a fost Mihai Rădulescu, altruistul, generosul, dascălul.

PC-ul, internetul, site-ul personal au fost lumea în care suferinţele l-au obligat să se retragă. Pentru el tastatura, pe care o mângâia cu gesturi de virtuos pianist, era refugiul în care petrecea cea mai mare parte a timpului. Scria, corecta, coresponda. Lupta cu insomniile nu mai era o problemă. Un laptop a fost soluţia. Putea lucra stând în pat fără să mai simtă oboseala. Dormea puţin, dar profita din plin de timpul astfel eliberat. Răscolea internetul în căutare de noi şi noi informaţii, ca şi cum bagajul de cunoştinţe pe care-l stăpânea, şi Slavă Domnului! era impresionant, nu ar fi fost arhisuficient. O “enciclopedie ambulantă” a fost sintagma cu care l-am blagoslovit înr-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una.

După tot ce a îndurat în această viaţă, Mihai o găsea minunată, demnă de a fi reluată într-o nouă ediţie.
Faptul că avea ceva dificultăţi în manevrarea condeiului, nu-l mai deranja. Singurele momente cînd se referea la acest “necaz” erau cele în care, dăruind cu deosebită căldură vreo lucrare ieşită de sub tipar, trebuia să “mâzgălească” o dedicaţie. O mostră a felului cum arătau  astfel de dedicaţii se poate vedea în cele câteva cărţi cu care m-a onorat, considerându-mă prietenul şi colegul său de breaslă.

Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a şi întristat. Revenit la “conac”, a reluat lupta pantru supravieţuire cu o hotărâre demnă de invidiat. A angajat asistentă, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupunctură, a luat legătura cu naturiştii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme şi doar voinţa şi credinţa neştirbită în reuşită au putut să asigure revenirea lui pe pământ. Era a treia oară când depăşea pragul dintre viaţă şi moarte.

M-a chemat cu insistenţă ca să-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forţe. Cu toate problemele legate de locomoţie, era aceeaşi gazdă primitoare, volubilă, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obişnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mă “alerga” prin casă, eu cu aparatul de filmat, el cu indicaţiile. Era mândru de colecţia lui de obiecte de artă, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lăsa fotografiat.

Un lucru, totuşi, nu i-a făcut plăcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reuşit să surprinzi? păi, unde ţi-a rămas talentul de portretist? pozele astea să nu mi le bagi în memoria calculatorului. Aşa mi-am dat seama de suferinţa ascunsă cu grijă de cei dragi, dar revelată cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindă. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, şi nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plătea comunismului implantat cu forţa pe plaiul tinereţii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.
Ştiam, din câte-mi povestise, că fusese un gurmand inveterat, dar cu pretenţii alese. Şi culmea!, îi plăcea să gătească, şi nu oricum. Un întreg ritual însoţea pregătirea unor “specialităţi alese” printre care peştele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele “pescăreşti”, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescăresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din deltă, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei şi a mă înfrupta cu mâncăruri de peşte pregătite “ca acasă la mama”, la Ismail, a tresărit, într-un mod aparte, plecând, parcă, cu gândul aiurea. M-am oprit fără să îndrăznesc să-l tulbur.

A zâmbit, a dat din cap, şi mi-a explicat: ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimiţându-mă cu gândul, cu ani în urmă, la detenţie, la puşcăria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava? Şi cum ai ajuns acolo cu motocicleta?

I-am relatat faptul că, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, măcar din mersul vaporului. Lăsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe braţul Chilia, treceam prin faţa portului Ismail, în modul cel mai discret posibil făceam câteva poze, mă închinam în gând în faţa imaginii Soborului şi, împăcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram liniştea şi bucatele pescăreşti.

Mi-a promis în mod solemn că, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masă cu specialităţi de peşte, la pregătirea cărora voi asista pentru a mă convinge. Nu a fost să fie, dar independent de voinţa lui. Urmările unor “Periprave”, şi-au spus, până la urmă, cuvântul.

În acea zi, a despărţirii noastre nebănuite, Mihai m-a reţinut la masă, după binecunoscuta cerere adresată “doamnei mele”, cu sărutările de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervă, am ciocnit câte un păhărel de ţuică de gospodar, am servit o ciorbă ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregătiţi în casă, clasici pentru mine, dietetici pentru gazdă. Din vinul roşu demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abţinându-se fără comentarii. Atmosfera era destinsă, gândurile lui zburau spre noi lansări de carte, noi propuneri pentru excursii înspre  locurile lui preferate, mănăstirile.

Era greu să nu-l încurajezi urmărindu-i apetitul pentru drumeţie, chiar dacă “semnalele”, bine mascate, ieşeau la suprafaţă. Mă presa să-i promit că-l voi însoţi la schitul Rarău pentru a-l evoca la “locul faptei” pe Părintele Daniel. Puteam să nu-l încurajez?, chiar dacă alte semnale, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac.

La plecare a făcut un gest neobişnuit în relaţiile noastre: m-a îmbrăţişat. Când am ajuns la portiţa “conacului”, căci aşa va rămâne pentru mine, am simţit că nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Nu m-am înşelat. La noi acasă lucrurile au mers din rău în mai rău. Am continuat să comunicăm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezător. Mereu încheia orice convorbire cu un cald “te aştept”. Rar trecea o zi fără să comunicăm.

Aşa s-a întâmplat în ultima săptămână. Nu mi-a mai răspuns la emailuri, nici la telefon. Ştiam că apăreau astfel de tăceri impuse de perioade de oboseală, de preocupări legate de sănătate.

Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizită medicală la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu!, una singură. Cum bucuria a fost de scurtă durată, deoarece după prima felie s-a simţit rău, a renunţat la astfel de escapade culinare.

Ştiam că ceva nu era în regulă şi am sunat. A răspuns Delia. Plîngea. Mihai murise şi fusese înmormântat. “Nu am putut să te anunţ, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul…îmi pare nespus de rău…”

M-am simţit vinovat că nu am ascultat presimţirea şi am aşteptat chemarea lui…

O întâmplare fericită m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu şapte ani mai tânăr ca mine. Nu este drept. La “Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin …

Si acum, o ultimă privire…