COLINDELE TIMISOAREI

MIHAI RADULESCU

 *

COLINDELE TIMISOAREI

COLIND DE SANGE

Tarzie toamna, iarna-ntarziata.
Decembrie, mai nou, cu sange ninge
Pe steaua ca de foc, rotita minge
Ce salta de pe-un mort pe altul beata,
Ler, lerui, ler

Cand glontul insusi tinerii-i respinge
Si-nversunat sa-i scape le da roata
(Pe-orbite de ocol deocamdata),
Ramane-otrava doldora-n siringe,
Ler, lerui, ler.

Ah, domnii doctori in halate albe
Ce stele-ofiteresti ascund pe umeri?
Putea-vei crimele sa li le numeri
Spalate-n far’de numar tapi si halbe?
Ler, lerui, ler.

Ucis-au Timisoara-n intregime:
Ramane de colind, Ierusalime!
Ler, lerui, ler
si iarasi ler.

MORGA

Se umple iute morga cu morti tineri;
Se umple fara sa ne dea de veste.
Ca-ntr-un cosmar sau ca intr-o poveste,
Vin morti mereu, de luni si pana vineri.

Sa ne uitam cum zac pe sub ferestre,
Ca sunt celibatari ori ca sunt gineri.
Si-ascund de noi cei vii, plini de retineri,
Paloarea cruda, singura lor zestre.

Si-ascund si rani, si sangele-nchegat,
Culcati la rand pe funerarul pat,
Popice doborate pe ciment
De glontul orb al fratelui soldat.
Copiii-au amutit, nu se mai zbat.
Pe Bega vine alt contravenient…

MORMINTE RAVASITE

Au trimis stapanii-n cimitir, pe Bega,
Speakerita-nfipta, grasa si barbata.
Vizita-si masoara grabnic pe Omega,
Ora-i trece sura, funerar de-nceata.

E datoare sa-i prezinte pe eroi
Plutitoare-n bale starvuri duhnitoare,
Gropile comune, mortii nostri goi,
Drept o teatrala grabnica-njghebare.

Narile-si adie cu parfum sovietic,
Fata i se stramba din delicatete;
Si conchide ca momentul nu e etic;
Cinematografic face fete-fete.

Au trimis stapanii-n cimitir agenta,
Speakerita-nfipta, grasa si barbata.
Toaca vorbe injurioase, elocventa,
Fara-a sti ca impuscatii ii dau roata.

Apoi pleaca iute catre Capitala.
N-a vazut nici mame, nici surori, copile.
N-o intereseaza lumea ca inseala,
Ea nu crede-n Revolutii, ci-n subtile

Talmaciri rastalmacite ale vietii,
Crede-n crima, -n comunism, in sange,
Si-ntr-un grabnic sters al urmelor. Placeti-i,
Altfel luna doar si stele va vor plange.

BRONHII GRELE

Se umfla bronhiile disperate
Sa traga aer. Nori de calti si scame
Adanc imi luneca-ntre piept si spate,
Coboara cu-n decor banal de drame,

Cu vestedele, vinetele molii
Cercand nevoia de lumina cruda
Sa mi-o inabuse sub vagi lintolii,
Sub ceata lor prafoasa si zaluda.

Ma simt murind si-nviu a cata oara?
Nebun sunt sa m-agat de-orice speranta.
Plamanii-mi scartaie, glas de vioara
Indoliat si croncanit de cioara,
Rimandu-mi viata, -ntr-o funebra stanta,
Cu-un dric mascat de-o-ntunecata zdreanta.

ROMANTA INGROPATULUI DE VIU

– “Ce cauti, omule, acolo?
Doar esti viu!”
– “M-am ingropat eu singur in sicriu
Sa-mi exersez testamentarul solo,
Acela care sa ridice mortii din morminte
Cu-aducerile-aminte, cu-aducerile-aminte.”

– “De ce sa exersezi in cimitir
Si nu-ntr-al izbandirii empireu?”
– “De sub portalul lui m-au alungat mereu,
Pan-ce m-am invatat sa mor si eu
Ca mortii mei iubiti,
M-am invatat sa mor si eu cu mortii mei iubiti.”

Mihai Radulescu

 

 

Pe marginea unor versuri

“Asculta-ma o singura
pagina si
eu te voi asculta
o vesnicie!”
a spus Cuvantul
prin pana lui Dimitrie Grama.

Dar noi, in temnite,
Nu aveam Cartea.
Pagina era scrasnita cu gemete.

¤

“Clopotele vesniciei bat
in fulgul de zapada“,
a scris Poetul.
Dar noi stim
ca bat in fiece spaima
ce nu se va mai curma
nicicand
in subpamanturile noastre
Jilave.

¤

As vrea sa pot spune,
Dimitrie,
cu tine:
“poteca din mine
nu duce nicaieri”.
As recunoaste un final.
Insa, cararile din mine
duc spre tine, spre el,
spre atatia.
Alearga fara odihna,
Potecile din mine duc, la nesfarsit,
Spre oameni.
Mort,
Voi cauta oamenii.
De-a pururi.
Si prin ei,
Pe Dumnezeu.
Daca as recunoaste un final,
M-as inveli in odihna.
Dar nu voi avea niciodata parte
De odihna.
Potecile ma cheama,
Ma cheama.

Mihai Radulescu – 2008