Tags

Related Posts

Share This

Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste – volumul I

Aceasta lucrare reuneste 24 emisiuni radiofonice, difuzate intre 2 iulie si 30 decembrie 1997, pe postul Radio Romania Tineret, sub genericul: “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE”.
Ea este inchinata Prea Cucernicului Parinte NICOLAE TANASE, fostul student al autorului, care, prin multa sa intelegere si daruire de sine, a facut posibila aparitia primei ei editii, dupa ce a publicat si a doua editie a lucrarii aceluiasi autor: “CARTEA CRESTINULUI INCEPATOR”.Culegerea si tehnoredactarea computerizata apartin autoruluiPrima editie a cartii de fata a aparut in cadrul Seriei FIUL OMULUI nr. 13 a Editurii Ramida.
PREAMBUL

Ma gasesc in prezenta Prea Sfintitului Ierarh Vicar Parintele Prof. Dr. Irineu Slatineanu, pentru a afla un cuvant de invatatura despre Chemarea la credinta. Intalnirea are loc in casa Prea Sfintiei Sale. Aerul ei traditional, lumina varului ce-i imbraca zidurile, florile vesele ce-ti intampina pasii cand urci cele vreo doua trepte de la intrare, smocurile de iarba verde, mai mici si mai mari, prezenta unei lupoaice –  e vorba de un caine tanar – ce te saluta cu glas vanjos de mezzosoprana si se zbate, la capatul cladirii, dupa o plasa de sarma ridicata intre patru stinghii, s-o pazeasca de rautatea oamenilor (un dulau vagabond adoptat de Prea Sfintitul i-a fost otravit, in lipsa stapanului, dupa ce, cu un alt prilej, a fost zdrobit cu bata si aruncat in beci), toate se amesteca si se impletesc dimpreuna cu pozitia retrasa din calea aleelor publice ce strabat gradina colorata a Sfintei Episcopii a Valcei, pentru a-ti da increderea ca patrunzi in preajma unui ierarh gata sa-ti acorde timpul, cu intreaga-i intelegere.

                Intentionez sa vorbesc indelung cu ascultatorii mei, cu dumneavoastra, despre Chemarea intemnitatului, fie adresata aceluia care si-a pierdut credinta, fie adresata celui care trebuia sa si-o intareasca. In pregatire, e momentul sa vedem ce rol joaca aceasta Chemare a lui Dumnezeu, in crestinism, in general, si in Traditia noastra sfanta ortodoxa. De aceea v-am adus cu mine in resedinta Prea Sfintitului.

                – “Prea Sfintia Voastra, nici un fost student nu-mi este atat de drag ca Prea Sfintia Voastra”, incerc sa-i recastig bunavointa cu afirmarea a ceea ce dealtfel constituie adevarul. “Cunosc seriozitatea cu care va traiti misiunea, crestinismul, puterea de a conduce Biserica. Stiu prea bine cat iubiti Ortodoxia. Va rog sa impartasiti ascultatorilor nostri tot ce credeti ca ne-ar putea fi de folos, in legatura cu Chemarea, in VECHIUL TESTAMENT.”

                Nici n-are nevoie macar de cat de scurta reculegere, pentru a fi pe data incalzit de cele ce-i propun:

                – “Mai intai as vrea sa-mi exprim multumirea pentru aceasta chemare sfanta ce-mi faceti de a-mi oferi sansa sa transmit pe calea undelor simtamintele si convingerile despre o vocatie, cat si despre ceea ce a insemnat Chemarea in VECHIUL TESTAMENT sau mai bine zis experienta Chemarii sfinte din inceputuri, prin actul creator al lui Dumnezeu.

                “Prin Creatie, omul este chemat de la nefiinta la fiinta. Este chemat sa colaboreze cu Dumnezeu, sa coopereze, sa conlucreze, sa modeleze si sa imparateasca impreuna cu Creatorul si Stapanul universului. Pentru aceea a fost adus la existenta omul in ziua ultima, ca el sa imparateasca peste toata creatura, sa stapaneasca peste vietati si peste minerale, sa le apropie de el si sa le inteleaga.

                “Prin actul creator, intreaga fiinta are un cod generic. Are un Logos, are o Chemare, dupa care ea se identifica in lume si in acelasi timp isi are ratiunea de a fi. Sfantul Maxim Marturisitorul vorbea despre “Logosi”, adica despre ratiunea discursiva a fiecarui element, intrucat tot ceea ce exista pe fata pamantului are ceva din Cuvantul lui Dumnezeu; cu atat mai mult omul, care are suflarea lui Dumnezeu. Si in fiecare lucru isi are Dumnezeu amprenta Sa, in calitate de Creator, ca Cel care a adus toate la fiinta, cu Cuvantul Sau.

                “Sfantul Irineu de Lyon spune ca Dumnezeu a creat lumea prin cele doua maini ale Sale, Fiul si Sfantul Duh. Intr-adevar, Cuvantul este acela care creaza, iara Duhul este acela care intareste. Toate acestea isi au o rezonanta puternica in fiecare lucru, in calitate de Chemare, de vocatie. Intrucat Dumnezeu creaza prin Cuvantul Sau, dara si cheama prin Cuvantul Sau. Toate sunt aduse la existenta prin Cuvant si sunt chemate la viata prin Cuvant. Cuvantul este acela care realizeaza unitatea, dar si intretine viata pe intreaga suprafata a pamantului. Duhul Sfant este acela care da viata – Datatorul de Viata – si El mentine intreaga creatura intr-o stare de Chemare, intr-o stare de vocatie, de apropriere de Dumnezeu. Pentru aceasta omul, cand a fost creat cu mainile lui Dumnezeu – Dumnezeu ia pamant, deci un act direct al lui Dumnezeu, un act prin care participa integral la viata omului – si in momentul cand acest bot de lut este modelat, in momentul acela Dumnezeu sufla asupra lui suflare de viata datatoare, iar omul devine fiinta vie, un lucru extraordinar din SFANTA SCRIPTURA. Omul devine fiinta vie, devine partener de dialog cu Dumnezeu, devine cel care este al doilea, deci devine ‹tu›, in cadrul acestui dialog si, in mod cert, prin aceasta omul are posibilitatea sa stea de vorba cu Dumnezeu, sa-I impartaseasca ideile.

                “Deci, omul isi are ratiunea de a fi, in Cuvantul lui Dumnezeu.

                “Sfantul Grigorie de Nisa, in lucrarea sa DE VITA MOISE – Despre Viata lui Moise –, ne spune clar si lamurit ca in excursul acesta al lui Moise pe Muntele Sinai, Moise a facut mai multe experiente duhovnicesti. De la inceput el a avut in minte ratiunile tuturor lucrurilor. Deci trambitele pe care le auzea Moise, Sfantul Grigorie de Nisa le interpreteaza ca fiind ratiunile lucrurilor inconjuratoare, care formeaza cunoasterea naturala a lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu se manifesta prin Creatie, si te duce de la Creatie, de la concret spre abstract, cum zicem noi: de la lucrurile create spre lucrurile necreate, de la lumea realitatii la lumea ideilor. Moise trece prin aceasta cunoastere, depaseste aceasta cunoastere. Trambitele sunt elemente metaforice care vor sa scoata in evidenta puterea creatoare sau codul divin care se afla in fiecare din aceste elemente, in fiecare din aceste lucruri si, unul mai puternic decat celalalt, scoate in evidenta frumusetea Creatorului si toate atributele divine, intr-o gama larga, de valori si de culori.

                Mergand pe drumul acesta al Sinaiului, Moise  ajunge, in sfarsit, pe varful muntelui, unde el vede Cortul cel Nefacut de Mana, care adaposteste toate ratiunile tuturor celor create. Deci, sub acest Cort Nefacut de Mana, Cortul acesta nefiind altceva decat Logosul Divin, Iisus Hristos, in El isi afla ratiunea intreaga Creatie. Deci, am putea spune ca, pornind de la individual spre comunitar, spre multime, fiecare dintre noi isi are ratiunea de a fi in Logosul Divin, in Cuvantul lui Dumnezeu. De aici este foarte simplu sa gandim ca omul este fiinta cuvantatoare. Iata, frumusetea limbii romane: omul este fiinta cuvantoare, el cuvinteaza, vorbeste, este o fiinta discursiva, care poate sa spuna despre sine si despre altii, care poate sa se interpreteze, care poate sa marturiseasca despre dialogul acesta cu Dumnezeu.

                In definitiv, in VECHIUL TESTAMENT, constatam un lucru foarte important. De fiecare data de cate ori Dumnezeu cheama pe cineva, El se adreseaza iubirii. El se adreseaza strafundurilor omului; misca in primul rand partea sensibila a omului, asa cum instrumentistul atinge corzile, in meditare, si ele rezoneaza, asa face si Dumnezeu cu inima omului; cuvintele ii apartin Sfantului Vasile cel Mare si apar in COMENTARII LA PSALMI. Deci Dumnezeu se adreseaza inimii omului, se adreseaza sufletului omului, se adreseaza partii sale celei mai sensibile, de fapt se adreseaza ‘camarii’, adancului omului, unde, in mod cert, se afla codul acela, scanteia divina, sau, mai bine zis, Suflul lui Dumnezeu. Pentru ca suflarea aceasta cuprinde intregul organism; tot trupul si sufletul formeaza persoana umana, dar nucleul, modulul acestei persoane este sufletul lui, este strafundul lui. De acolo iradiaza puterea lui datatoare de viata, de acolo rasare, cu un cuvant frantuzesc, ’emerjeaza’ toate aceste calitati ale omului, acolo se plamadesc ideile, acolo se plamadesc frumusetile, si din pacate acolo pot sa se plamadeasca si gandurile rele. Deci acestei parti i se adreseaza Dumnezeu; in SFANTA SCRIPTURA se afla cuvantul acesta: “Asculta!” – “Asculta, Israele!” sau “Asculta, Domnul te cheama!”. Este o ascultare interioara, in primul rand, si abia dupa aceea Dumnezeu, pentru cei mai neputinciosi in a intelege aspectul acesta, se adreseaza efectiv exteriorului.

                – “Mi-ar parea foarte rau sa va intrerup si, totusi, o fac, pentru ca cele atat de adanci comunicate si felul in care le-ati explicitat, atat de vibrant, atat de profund si atat de aproape de intelegerea omului modern, ma obliga la aceasta intrerupere.

                “In viata unuia dintre cei mai mari compozitori preclasici, Händel, a existat un moment de cumplita disperare: muzicianul a paralizat si a zacut in aceasta situatie timp de zece ani, nefiind tratat, cum era stadiul medicinii in acele timpuri, decat prin scoatere de sange. Pentru cei dimprejurul lui, care-l ingrijeau, Händel era inconstient. Ascultand lamuririle pe care ni le-ati oferit, plecand de la Grigore de Nisa, as vrea sa cred ca in acea perioada, Händel s-a adancit in sine si, pentru a fi in totala libertate fata de trup si de ale acestuia, i-a dat Dumnezeu paralizia pentru a intra in contact cu Logosul din sine, caci la ridicarea absolut miraculoasa din aceasta nemiscare, parelnica absenta, care astazi cand avem la dispozitie toate tratamentele de pe pamant, visate si nevisate, ramane, in linii mari, nevindecabila, la ridicarea miraculoasa din aceste conditii precare, a scris cel mai de seama oratoriu din intreaga sa existenta, inchinat lui Dumnezeu. Pentru mintea omului din zilele prezente, obisnuita cu matematicile, cu fizica, astronomia, cu patrunderea in cosmos, cu imagini de pe luna si planete, cu sateliti ce strabat vazduhurile interstelare, nu cred ca poate sosi un mesaj despre Dumnezeu, despre ce reprezinta Dumnezeu in noi, despre ce reprezinta Cuvantul in noi, mai limpede si mai adecvat modernitatii ca cele spuse de Grigore de Nisa si pe care ni le-ati impartasit. Va multumesc foarte mult, in numele ascultatorilor nostri, pentru aceasta incursiune deosebit de valoroasa, prin care invatam ca, in Biserica, ganditorii stravechi au precedat cu sute si sute de ani gandirea stiintifica moderna. Cand a trait Sfantul Grigore de Nisa, va aduceti aminte?”

                – “In secolul IV…”

                –  “In secolul IV, poftim! Ne aflam in pragul secolului al XXI-lea, deci este vorba despre saptesprezece veacuri ce ne despart de gandirea lui, despre care s-ar putea spune ca este rodul cugetarii unui Einstein, cunoscatorul a toate cate au fost cunoscute de catre Einstein!”

                – “Da, intr-adevar.”

                – “Fiindu-mi iertata aceasta intrerupere – si sper sa mi-o treceti cu vederea si dumneavoastra, toti cei care ne ascultati –, va rog, Prea Sfontia Voastra, sa continuati a vorbi despre Chemare in VECHIUL TESTAMENT.”

                – “Inainte de a reintra in fagasul VECHIULUI TESTAMENT, unde gasim nenumarate momente de Chemare sfanta, as vrea sa reamintesc ca cele petrecute cu Händel, avusesera loc cu secole numeroase mai inainte, si in cazul Sfantului Andrei Criteanul. Unul dintre mariii Parinti si oratori si poeti ai Bisericii noastre, care n-a vorbit pana la sapte ani. N-a vorbit; toata lumea il considera un mut; toata lumea il considera un om ratat; il considera un om pierdut. Si, la sapte ani, Dumnezeu a facut ca aceasta gura muta, nevorbitoare, pentru care corzile vocale nu articulau nimic, sa graiasca atat de frumos si sa-si preschimbe rostirea intr-un scris atat de frumos, pentru slava lui Dumnezeu.”

                – “Desigur”, intervin iarasi, “era mut, nu pentru ca ar fi avut o deficienta a corzilor vocale, ci pentru ca era uluit si amutit de cele traite, in contact cu Chemarea lui Dumnezeu. Sa nu uitam ca unul dintre cei mai mari poeti romani moderni si filosof a trait aceeasi situatie, ma refer la Lucian Blaga, care pana la varsta de sapte ani nu a scos nici un sunet articulat ce sa se preschimbe in vorbe cu inteles.”

                – “Pornind de la aspectul acesta al muteniei, al neputintei de a rosti ceva, ma indrept iarasi cu gandul la Moise”, isi reia sirul de unde l-a lasat, Prea Sfintitul. “Chemarea lui Moise s-a petrecut intr-un moment crucial al VECHIULUI TESTAMENT: iesirea poporului lui Israel din Egipt. Era o Chemare a intregului popor, printr-un singur om. Era o Chemare a punerii in aplicare a promisiunilor lui Dumnezeu, facute lui Avraam. Poporul iudeu trebuia sa treaca prin creuzetul lumii egiptene pentru ca el sa inteleaga mesajul divin al Chemarii sale ca popor ales. Deoarece abaterea de la Legea lui Dumnezeu l-a atras, intr-un fel sau altul, intr-o oarecare idolatrie, de unde el nu putea sa iasa decat numai printr-o Chemare, deci printr-un act direct al lui Dumnezeu; am zice ca manerul sau persoana, mesagerul care a fost ales este Moise, Moise, care nu inseamna altceva decat ‘scos din apa’, deci tot printr-o Chemare sfanta.”

                – “In ce limba?”, voiesc sa ma edific.

                – “In egipteana. ‘Scos din apa’, deoarece fata lui Faraon este aceea care-l salveaza si ea ii da numele. Deci este interpretat mistic. Va sa zica: fata lui Faraon este ratiunea necuvantatoare, luata in sensul mistic al cuvantului, fiindca Faraon si intreaga lume egipteana exprimau, in conceptia VECHIULUI TESTAMENT: ‘lumea de dincolo de’. Ei bine, Moise este acela care vine ‘de dincolo de’, prin apa, care este simbolul vietii si vine ‘dincoace’. Adica: ‘eret’. Sau, mai bine zis: ‘cel care vine’, ‘depaseste’, ’care trece’ in pamantul fagaduintei.

                – “Aceasta este tot in interpretarea Sfantului Grigore de Nisa?”, ma minunez de bogata stiinta a autorului stravechi.

                – “Evident ca sunt interpretarile mai multor Parinti care concorda in acest sens”, imi raspunde initiatorul meu in tainele acestea.

                “Moise este adus la viata printr-un act deosebit al lui Dumnezeu, in momentul cand lumea doreste sa omoare viata. Este un paradox: sa omori viata! nu exista asa ceva! Insa, in clipele acelea cand femeile, moasele egiptene voiau sa-l omoare pe Moise, Dumnezeu il scoate din ape; pur si simplu il cheama. Il intercepteaza. Il readuce de acolo unde nu mai era scapare. El nu avea alte mijloace de a-si face cunoscuta existenta decat scancetul lui. Deci el se face cunoscut lumii inconjuratoare prin sunete nearticulate. Acest lucru va deveni foarte clar pentru noi cand vom vedea cum il cheama Dumnezeu si-i spune: Moise scoate incaltamintea, pentru ca pamantul pe care calci este sfant. Nu pentru ca incaltamintea aceea ar fi fost murdara, ci pentru ca era din piele, care era moarta. Sunt foarte interesante Chemarile acestea. Dumnezeu nu ne cheama cand avem asupra noastra ceva murdar. Aceasta o putem interpreta foarte frumos prin ceea ce spune SFANTA SCRIPTURA ca, dupa caderea omului in pacat, Dumnezeu l-a imbracat pe om cu piele murdara. Ce inseamna ‘piele murdara’? Inseamna trecerea la existenta aceasta. Sfantul Grigore de Nisa are cuvinte minunate in explicarea acestor fraze, anume ca pielea pe care a imbracat-o omul nu este altceva decat tributul acesta al mortii. Deci, omul chiar daca este salvat prin Isus Hristos, pentru ca moartea, cum spune la rugaciunea de la inmormantare, pentru ca moartea sa fie biruita, dupa ce Dumnezeu l-a imbracat pe om cu piele murdara, ca pacatul sa nu aiba perpetuitate, ca pacatul sa fie inghitit, sa fie biruit de viata, omul trebuie sa treaca prin acest val. Va sa zica, desi imbracat in hainele acestea murdare, Chemarea, totusi, este o Chemare sfanta, avand in vedere ca avem comoara aceasta in vase de lut.

                – “In doua cuvinte, amintindu-ne de celebra propozitie a lui Tudor Vladimirescu – “am imbracat camasa mortii” –, putem spune ca, aidoma lui, tot omul s-a imbracat in moarte, odata cu savarsirea pacatului”, incerc si eu o farama de interpretare, indepartandu-ma de sensul exact al citatului.

                – “Asa este”, ma confirma gazda noastra.

                – “Acea epistola a lui Tudor Vladimirescu sau proclamatie, dealtfel a fost scrisa tot de un chip bisericesc, de un ierarh, de Episcopul Ilarion, de o minte obisnuita cu o atare gandire.”

                – “Da”, confirma din nou.

                – “Iertati intruzia.”

                – “In mod inevitabil, Moise, in acest moment al Chemarii sale se afla neputincios in a exprima trairea duhovniceasca si atunci cand Dumnezeu il trimite la poporul sau, el isi manifesta, intr-adevar, neputinta dialectica sau discursiva in a chema. Si, aici, el pune in fata un lucru extraordinar: preotia.”

                – “Nadajduiesc ca despre aceasta Chemare sa putem vorbi din nou peste o saptamana. Va multumesc foarte mult, Prea Sfintia Voastra. Ramaneti cu Dumnezeu si binecuvantati.”

                – “Domnul…!”

                Cu aceasta evocare a numelui Facatorului a toate, venind sa puna un capat fericit si odihnitor convorbirii noastre, ma retrag. Ajuns in usa, intorcandu-ma, arunc o ultima privire chipului sumbru de osteneala al mult mai tanarului meu conlocutor, cu atat de multe treburi si mai grave decat mine, pe umerii subtiri, dar nefiravi, ci vrednici de incredere, pe umerii caruia atarna mangaieri, dezlegari si mantuiri ale sufletelor ce nu mai au alta nadejde: il privesc inca o data si, in loc sa imi transmita povara, oricat de putina, din framantarile sale, pe data zambetul sau deschis si bucuros ma umple, la randul meu, de incredere in mine insumi si in Chemarea lui Dumnezeu pe care ma straduiesc s-o implinesc.

                Ramaneti cu bine, Prea Sfintite Irineu Slatineanu!

*

Ma aflu din nou in Eparhia Valcei, la Ramnic, in casa Prea Sfintitului Irineu Slatineanu, cel mai tacut ungher al orasului si, cum tacerea obisnuieste sa cuibareasca gandurile cele mai inalte, voi sta iarasi de vorba cu Prea Sfintia Sa, in cautarea unor lumini noi asupra problemelor ce ma framanta, asa cum am facut-o si saptamana trecuta, cand am intocmit prima parte a acestui dialog din cadrul emisiunilor radiofonice dezvoltand tema Chemarii lui Dumnezeu.

                – “Prea Sfintia Voastra, acum o saptamana ne-ati condus pe niste cai foarte inalte, mai bine spus, desi este un cliseu tare banalizat: ne-ati urcat printre stele. De fapt, ne-ati coborat in zonele nevazute ale Cuvantului adancit in toate lucrurile existente. Iar, trecand de aceasta, ati ajuns la Chemarea lui Moise de catre Dumnezeu si ne-am oprit in momentul in care Moise a chemat, la randul sau, poporul evreu la Dumnezeu. Va rog sa continuati a ne vorbi despre aceasta Chemare.”

                – “Mergand mai departe, in directia ideilor din emisiunea precedenta”, ia cuvantul Prea Sfintitul Irineu, “as vrea sa punctez, in primul rand, Chemarea lui Moise, pe de o parte, si Chemarea lui Aron: experienta individuala si experienta preoteasca.

                “Moise este un personaj cu totul aparte. Este un lider harismatic. Un om chemat de Dumnezeu cu o misiune speciala. Asemenea personalitati au fost rare in istoria omenirii. Insa Moise trebuie sa sufere mai mult decat toti ceilalti. Deoarece Chemarea nu are in vedere numai o satisfactie personala, ci este incoronata intotdeauna si de suferinte, pe care cel chemat trebuie sa le indure. In primul rand, este desfacerea lui de invelisurile acestea ale lumii cotidiene, ale lumii din care face parte. Parasirea lumii, pe muntele Sinai, intr-o tacere absoluta si un abandon aproape proverbial. Moise urca pe muntele Sinai, ia act de toate lucrurile pamantesti, se ridica la inaltimile cugetarii; el se inalta si fizic, dar si spiritual. Primeste Tablele Legii care nu sunt altceva decat Chemarea si rezultatul acestei Chemari, al dialogului dintre om si Dumnezeu, niste premize dupa care Dumnezeu lucreaza cu omul, pentru ca Dumnezeu stabileste normele dupa care El il cheama pe om. El este Creatorul si El este acela care stabileste intr-adevar ce trebuie sa faca omul ca sa se apropie de El. Este prima lege scrisa. Prima manifestare a lui Dumnezeu in lume, ca partener de dialog, nu ca un element care terorizeaza si care impune. Ci il cheama pe om dupa niste reguli foarte sensibile si pline de iubire.

                “Moise primeste aceste legi, de mana lui Dumnezeu scrise, cum spune SfAnta Scriptura, de “degetul lui Dumnezeu”, de puterea dumnezeiasca; degetul nu insemna altceva decat puterea lui Dumnezeu care lucreaza in lume. Cu bucurie de nedescris, dupa ce el are revelatia aceasta a Rugului Aprins ce nu se mistuia (deci o alta manifestare simbolica a puterii lui  Dumnezeu, care va fi interceptata de hermeneutica sau de comentarii sau de implinirea biblica, prin Prea Curata Fecioara, Rugul cel nears care a primit focul dumnezeirii, dar care nu s-a mistuit). Deci Moise, descult, in aceasta stare de acoperire, pentru ca discutia cu Dumnezeu se desfasoara intr-un cadru cu totul si cu totul special, in care firea omeneasca trebuie sa fie acoperita de puterea divina, de valul acesta care il face pe el sa ramana totusi in viata – deoarece spune SfAnta Scriptura ca “cel care va vedea fata mea va muri”. Nu pentru ca fata lui Dumnezeu ar fi aducatoare de moarte…! Este vorba despre imposibilitatea omului de a vedea esenta divina, pe de o parte; iar, pe de alta parte, daca omul se intersecteaza cu Dumnezeu, inseamna ca omul urmeaza o alta carare, invers decat este a lui Dumnezeu. In acest sens, inseamna ca directia lui Moise, daca ar fi fost sa fie fata-n fata, ar fi trebuit sa treaca unul pe langa altul; si el mergea in moarte. De aceea Dumnezeu ii spune ca “tu vei vedea numai spatele meu”, in sensul ca numai in chemarea aceasta daca ma urmezi pe mine, vei merge la viata. Intr-o rebeliune a omului, rebeliune de tip modern, in care omul trece pe langa Dumnezeu si continua a-si vedea de afacerile si de problemele lui, nu are nici o alta iesire decat in moarte. Pentru ca, inchipuiti-va, Moise, pe muntele Sinai, daca ar fi luat-o invers decat unde il coordona si-l ducea Dumnezeu, ajungea in prapastie.”

                ‘Rebeliunea’ la care se refera gazda mea, este si o razvratire impotriva Cuvantului ordonator al Creatorului, dar mai este, mi se pare mie, si o trimitere la armonia cosmica, adica ceva invers; vreau sa ma lamuresc, de aceea intreb:

                – “Cand pomeniti de “rebeliune”, Prea Sfintia Voastra parca ati sugera revolutiile astrelor in miscarea lor? Daca astfel doriti sa inteleg, putem vorbi despre traiectoria existentei unui om, fie el si chemat si fie si de talia lui Moise, asa cum vorbim despre traiectoria unui soare sau a unei planete in cosmos, in jurul unei stele ce o atrage…”

                – “Este cunoscut ca un meteorit nu are o traiectorie”, mi se raspunde. “Este o bucata amorfa de materie, vagabonda, care alearga intr-un spatiu si se poate ciocni oricand.”

                ‹Va sa zica, Moise asta ar fi fost, de nu dadea ascultare Chemarii: un biet meteorit, “o bucata amorfa de materie, vagabonda, care alearga intr-un spatiu si se poate ciocni oricand”. Ce plina de sensuri este folosirea articolului nedefinit: “intr-un spatiu” si nu: ‘in spatiu’, caci Moise n-ar fi evoluat in spatiul lui Dumnezeu, ci ‘intr-un’ spatiu oarecare, fara coordonate clare, fara limpezimi, haotic…›, gandesc, pe urmele imaginii sugerate.

                – “Planetele au, totusi, un circuit”, isi dezvolta Prea Sfintitul ideea, “iar Platon spunea foarte clar ca, in miscarea lor, ele descriu muzica. Pentru ca exista o ar- monie, o armonie cereasca… Spunea tot Platon ca daca omul ar asculta muzica pe care o descriu galaxiile in miscarea lor, nu s-ar mai putea clinti din loc. Atata de frumoasa este armonia aceasta… Iar, la un alt parinte al desertului, al pustiei, un mare sfant parinte, se spunea ca el asculta muzica cereasca, adica ceea ce ingerii cantau in ceruri, si, la un moment dat, incremenea pe loc, ca o stana de piatra, in aceasta fericire, in aceasta bucurie de a asculta cantarile ingeresti in ceruri. Deci, ca sa incropim putin aspectul acesta de viata duhovniceasca, cu totul specifica si extraordinara, a lui Moise, pe muntele Sinai, iata in momentul acesta Moise primeste legea pozitiva, legea dumnezeiasca, legea scrisa. Ca pana la Moise, pacatul era in lume, cum ne spune Sfantul Apostol Pavel, dar nu era pedepsit de rigoarea legii. Dupa Moise apare in cu totul alta ipostaza lumea: o lume ordonata, o lume cu lege, o lume cu regula si o lume care poate fi sigura ca Dumnezeu o cheama la El. Ca Dumnezeu nu o abandoneaza. Ca Dumnezeu nu o  ignoreaza. Ca Dumnezeu vrea sa stea de vorba cu lumea aceasta, cu poporul acesta. Si cel care este chemat, exponentul acesta este Moise.

                “Moise primeste Tablele Legii; in lumina aceasta dumnezeiasca ce il incorporeaza pur si simplu, care il invaluieste, vine si se prezinta poporului evreu. Si sta de vorba cu el, cu Tablele Legii; insa constata, din nefericire, un lucru demoralizator pentru el, acela ca poporul ramasese, totusi, la lucrurile pamantesti si se inchina idolilor. De fapt, imaginea aceasta o putem vedea mai tarziu la profetul Ilie, un alt harismat, un alt om iesit din comun, un alt sfant chemat de Dumnezeu!

                “El constata ca inchinarea la idoli este cea mai mare saracie, pentru ca idolul nu-ti ofera niii-mic, ni-mic nici sufleteste, nici trupeste! In clipa in care te-ai legat de materie, devii mai sarac decat materia insasi. Materia fiind necuvantatoare, fiind o roaba a omului, devine stapana; dar este un stapan prost!  Este un stapan inconstient!  Este un stapan fara ca sa se poata vedea ceva pe urma lui. Cand lucrurile pamantesti te stapanesc, din acea clipa devii cel mai sarac! In timpul lui Ilie si in timpul lui Moise, poporul saracea din cauza ca nu-L avea pe Dumnezeu… Adica, lucrurile acestea pamantesti, in afara faptului ca ele asculta mai mult de Dumnezeu decat de om, se razbuna pe om, ca il vad pe Regele Creatiei devenind sclavul Creatiei.”

                Descrierea se potriveste intocmai perioadei din care ne smulgem cu atata greutate, aceea a comunismului materialist, cand ne-a lipsit cu desavarsire indrumarea dragostei divine, ocrotirea ei, dialogul cu ea, noua celor atat de saraciti de ateismul Puterii…

                – ”Asa se face, continua Prea Sfintitul Irineu Slatineanu, ca si apologetii si scriitorii apostolici spun foarte clar despre lumea pagana din timpul lor: daca nu va veti intoarce la Dumnezeu, intemperiile vremii, inundatiile, focul si asa mai departe, va vor arde, va vor ineca, pentru ca ele nu suporta sa vada ca Regele a decazut printre animale. Deci, iata, Chemarea sfanta a omului este cu totul speciala…”

                – “…si se face prin toate caile si mijloacele…”, il intreup pe vorbitor.

                – “Aceasta este revelatia dumnezeiasca care depaseste cu mult mai mult…”, are Prea Sfintia Sa o ezitare, pentru ca revelatia dumnezeiasca depaseste tot ce avem noi la indemana pe pamant. “Ce inseamna “revelatie”? Inseamna a pune in evidenta, a scoate in evidenta… Ei bine, lucrurile acestea si fapturile necuvantatoare reveleaza ceva… Descopera ceva… Ele stiu precis, orisice planta stie ca primavara ea trebuie sa se rasara” (ce sugestiv foloseste aspectul reflexiv verbal, fostul meu student, acolo unde limba uzuala il refuza, aspect reflexiv ce indica, in cazul de fata, o libertate a fapturilor de a accepta voia Domnului si a participa la implinirea ei…), “orisice planta stie ca primavara ea trebuie sa se rasara, sub cuvantul ca Dumnezeu o cheama de acolo unde a stat…; de sub ger, de sub frig, de sub lapovita si ninsoare, ea rasare… pentru ca asta este Chemarea ei; asta este codul ei, pe care l-a pus Dumnezeu.

                “De aceea se spune foarte frumos ca Adam in Paradis era ascultat de toate animalele si de toata Creatia, intrucat intreaga Natura inconjuratoare il vedea ca Rege al Creatiei, ca stapan al intregului univers. Bineinteles ca abaterea lui de la legea divina l-a facut sa alunece, sa cada intr-o neascultare fata de lumea inconjuratoare si este firesc, cum spune Apostolul Pavel: lumea inconjuratooare a fost supusa prin greseala primului Adam.

                “Moise reuseste sa depaseasca aceasta indepartare de Dumnezeu si se apropie cat mai mult de intelegerea duhovniceasca a lucrurilor. Coborarea lui la popor este legata de o deceptie totala. El stie cat de multe face Dumnezeu pentru lume, stie cat de mult iubeste Dumnezeu lumea, constata cat de mult lumea este indepartata de Dumnezeu. Din pacate artizanul sau colaboratorul acestei deceptii este si Aron. Si Aron care e dintre ai sai; fratele lui Moise, este obligat, intr-un fel, sa pactizeze cu lumea idolatra, insa chemarea sfanta pe care o are il ridica din lumea vinovata si il scoate la cu totul alta chemare.

                “Moise sparge Tablele Legii scrise de mana lui Dum- nezeu. Dumnezeu il recheama, dar de data aceasta Tablele Legii sunt facute de el. Lumea nu poate totusi sa primeasca Chemarea pe care Dumnezeu i-o lanseaza. Trebuie sa aduca ceva din lumea ei, din slabiciunile ei. De aceea Moise construieste alte Table. Ar fi fost cea mai mare fericire ca lumea sa posede niste Table facute de Dumnezeu. Insa Moise trebuie sa le refaca. Sunt scrise din nou si Moise coboara la lume, de data aceasta cu un mesaj precis, sa mearga la Faraon sa-i scoata pe evrei din robia aceasta a mortii, sa-i ridice. Si este adevarat ca Aron se face interpretul lui Dumnezeu, se face cuvantatorul lui Dumnezeu, nu numai in Egipt, dar si in tot periplul acesta din pustia Sinaiului.

                “O alta Chemare pe care am putea-o aprofunda ar fi aceea a lui David. O Chemare sfanta, pentru un prooroc. David era un necunoscut. Unul dintre cei mai mici fii ai lui Iesei. Pastea turmele in munti, deci intr-o contemplatie naturala, intr-o apropiere de Dumnezeu: era pastor. Era un om care traia in natura si intelegea natura. Era un om care depasise, intr-un fel, modernismul orasului sau al lumii contemporane lui. El ajunsese la intelegerea dumnezeiasca, printr-o simplitate, printr-o asceza, printr-o curatenie sufleteasca si trupeasca.

                “Atunci cand Samuel se apropie, el insusi fiind un chemat al lui Dumnezeu, despre care vom vorbi cu alt prilej – deoarece Chemarea lui Samuel este deosebit de importanta –, deci atunci cand Samuel merge sa il cheme pe David si sa-l unga Rege in locul lui Saul, care se aratase nedemn de aceasta Chemare sfanta, intrucat si el devenise idolatru, Samuel se apropie de casa lui Iesei, dupa descoperirea dumnezeiasca, el proorocul lui Dumnezeu. Bineinteles ca Dumnezeu, printr-o pedagogie divina, vrea sa il intelepteasca pe Samuel. Cand ii prezinta Iesei pe toti copiii sai, el se gandeste, de buna seama, ca primul va fi acela care este ales. La care Dumnezeu ii spune: Nu este acesta. Omul priveste la fata, Dumnezeu priveste la inima. Ceea ce spuneam in emisiunea trecuta: Chemarea se adreseaza inimii, se adreseaza fortei spirituale din om, sufletului. Pe cand omul priveste la exterior, priveste la forta fizica, la robustetea omului, la curajul omului, la intelepciunea omului, Dumnezeu are alte criterii de alegere. Partenerii sai de dialog sunt altii decat aceia pe care noi ii stim si pe care noi ii apreciem in lumea contemporana. Tocmai un cioban neluat in seama, abandonat de toti, tocmai un Moise gangav, tocmai un David ce-si purta turma prin munti si printre pietre, sunt alesi. David este chiar ales ca rege al lui Izrael. si Chemarea aceasta este pecetluita de catre Samuel.

                “Intr-adevar, reuseste sa-l unga Rege pe David si deindata David paraseste turma oilor, vine la palatele imparatesti. O adevarata schimbare de mentalitate, o adevarata schimbare de loc, am putea spune – intrucat David continua sa duca o viata de ascet: psalmii lui sunt martori ca el se imbraca deseori in haina aspra si cu cenusa pe cap, mai ales cu ocazia unor greseli personale. Isi plangea pacatele cu lacrimi, ducea o viata cu adevarat inchinata lui Dumnezeu. Chemarea nu-l paraseste!”

                – “Faptul ca David nu a fost numai Rege, profet, ci si poet explica foarte bine o fraza pe care ati rostit-o mai devreme, cand ne-am apropiat de personalitatea lui. Anume ca David a trait in mare smerenie, nevazut nici macar de fratii si parintii sai, la coada oilor, in umbra stelelor, in raza soarelui, pe nisipuri, pe langa smocuri de iarba, rare cu siguranta, in acele zone. si ati mentionat, ati sugerat, mai bine spus, ca natura necuvantatoare a constituit o prima Chemare pentru el, l-a pregatit pentru Chemarea prin profetul lui Dumnezeu. Si aceasta, accentele Prea Sfintiei Voastre, imi impune sa dedic una dintre emisiunile ce urmeaza Chemarii nemarcate prin adresare a Cuvantului, Chemarilor pe care le sufera oamenii, poetii – caci David a fost si poet –, dar toti  oamenii au partea lor de acces la Poezia Lumii, deci pe poeti, dintre oameni, Dumnezeu ii cheama si prin lucrurile necuvantatoare, fie ca sunt frumuseti, fie ca sunt lucruri spaimantatore, fie ca sunt lucruri odihnitoare, fie ca sunt lucruri tulburatoare, peisajul, fapturile, zburatoarele, pestii, toate, desigur, ne cheama la acceptarea unei Puteri care le-a facut pe toate, care le diriguieste pe toate, si nu se opreste aceasta Chemare necuvantata la lumea ce ne imprejmuie in imediatul vizibil ci, cum ati scos in evidenta in chip minunat, in emisiunea precedenta, de coboram prin universul acesta cutremurator de mare al celulelor trupului nostru, al organelor noastre, pana la gene, unde este inscris Cuvantul lui Dumnezeu, pentru fiecare celula, pentru fiecare organ, pentru intregul nostru organism, suntem coplesiti ca pretutindeni, il gasim pe Dumnezeu, de veghe, pazind viata pe care ne-a daruit-o si pe care noi ne straduim, spre rusinea noastra, s-o naruim la tot pasul. Chemarea lui Dumnezeu ne imprejmuie. Chemarea lui Dumnezeu o respiram. In Chemarea lui Dumnezeu ne odihnim. Si in Chemarea lui Dumnezeu gasim puterea de a merge mai departe, spre Bine si spre Lumina.

                “Prea Sfintia Voastra, este o mare cinste pentru mine sa-mi ingaduiti sa va tulbur din cand in cand in numele acestor emisiuni. Nadajduiesc sa regasiti ragazul, pe care Vi-l puteti dobandi cu atata greutate, datorita treburilor Eparhiei, pentru a ne relua convorbirile si cu alte prilejuri. Binecuvantati si iertati. Ramaneti cu bine si Dumnezeu sa va aiba in paza Sa.”

                Ascultatorii mei vor regasi multe dintre caracteristicile Chemarii, aflate in atat de bogatele in idei incursiuni ale Prea Sfintitului Irineu Slatineanu, in lumea veterotes- tamentara, le vor regasi in exemplificarile oferite in cadrul emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE. Chemarea, desi diversificata, dupa personalitatile celor chemati si dupa imprejurarile in cari se manifesta Ea, este unica, o forma a iubirii divine, pornita de la o sursa fara de pereche, de la izvorul vietii, de la Dumnezeu. Ea variaza in raport de receptor, insa beneficiaza de o pecete inconfundabila prin taria Ei de neevitat, prin certitudinea ce o insoteste, certitudinea ca suntem indreptati catre limanul linistirii noastre, al fericirii, al impacarii cu Domnul si cu semenii. Chemarea aceasta, pe care oricare dintre noi o va auzi mai devreme sau mai tarziu, dupa pregatirea noastra duhovniceasca (fie si daca nu banuim ca Ea se va face auzita si de urechile noastre smerite sau chiar manjite de neincredere, ori astupate de necredinta), Chemarea aceasta ne va da dreptul sa revenim la Tatal, Ea devenind semnul iertarii Sale si al bucuriei Tatalui care vede savarsindu-se curand intoarcerea fiului Sau risipitor.

1. NU POATE FI DRAGOSTE ADEVARATA

DACA N-O PURTAM IN NUMELE TATALUI

In cadrul acestei emisiuni, ma voi stradui, impreuna cu dvs., sa aflu si sa aflam ce este credinta. Toti credem; cel putin aceia care ma ascultati: de aceea pierdeti timpul cu mine. Credem si ne dam seama ca o facem prea putin; altfel decat cum am vrea sa fie credinta noastra; credem cu neincredere. Si, totusi, credinta are atatea fatete, atatea lacasuri, incat putem gasi si fateta ce sa ne corespunda noua, putem gasi lacasul in care sa ne aflam cuibul. Pentru ca exista credinta pentru toate firile; exista credinta pentru toate caracterele; pentru toate educatiile; pentru toate aspiratiile. Or, atunci cand gandim la credinta noastra, noi o confruntam cu niste clisee despre credinta si ni se pare ca ea nu este corespunzatoare acestor clisee. In concluzie, socotim ca nu credem cum trebuie.

                In aceasta emisiune, pe masura ce se va dezvolta ea, ne vom sargui sa descoperim fatetele credintei, lacasurile ei potrivite fiecaruia dintre noi si sa ne gasim linistea, ajutati de Cel in care credem, de Dumnezeu, pentru a ajunge sa credem mai pe masura firii si formarii noastre.

                Aceasta inseamna sa ajungem in pace cu noi insine. Dar pentru a fi impacati cu noi insine, trebuie sa fim impacati cu Dumnezeu, pe care-L regasim in toti semenii nostri. In concluzie, trebuie sa fim impacati cu oamenii.

                Deindata ce ne gasim pacea cu noi insine, va disparea sentimentul inutilului, pe care il avem toti, chiar daca savarsim lucruri utile – din punct de vedere practic. Chiar daca izbutim sa ne realizam pe plan social, sentimentul inutilului, ca un sunet de orga profund, sta indaratul fiecarui gand, rasuna indaratnic dimpreuna cu fiece gest al nostru. Or, inutilitatea, ca simtamant personal, este rezultatul constiintei ca nu suntem in pace cu noi. Precum am spus mai sus, deindata ce ne impacam cu Dumnezeu, suntem in pace si cu noi insine, fiindca ne aflam pe Calea Luminii, pe Calea Adevarului, Dumnezeu fiind Adevarul.

                Aceasta cale a Adevarului este calea Crestinismului. O, dar ce inseamna Crestinismul? Ce inseamna sa fim crestini? Apoi, lucrul devine din ce in ce mai complicat.

                A fi crestin inseamna a accepta Iubirea ca lege a existentei.

                Hristos a adus acest minunat, acest uluitor, acest nemaiintalnit precept al Dragostei dintre oameni. Pana la El, in toate religiile, pretutindeni pe pamant, oamenii se desparteau in rude si prieteni, pe de o parte, iar dusmanii si familiile rivale, de cealalta parte. A trai intr-o lume populata de dusmani insemna a trai intr-o lume lipsita de pace – cum a fost aceea impusa de “lupta de clasa” introdusa in viata noastra cotidiana de catre comunism. Hristos a rasturnat tot ceea ce s-a cugetat anterior de catre oameni despre oameni si relatiile dintre ei. Hristos a venit si a spus cu simplitate ca trebuie sa ne iubim unii pe altii. Desigur, stiti asta. Iar noi nici macar nu izbutim sa pricepem ce inseamna sa ne iubim unii pe ceilalti. Este, cred, cea mai grea cumpana ridicata in fata crestinilor.

                Cum sa ne iubim? Cat sa ne iubim? Cand sa ne iubim?

                – Sa ne iubim DESAVARSIT!

                – Sa ne iubim ca pe noi insine.

                – Sa ne iubim tot timpul.

                Este, insa, cu putinta sa ne iubim vrajmasii? Sa ii iubim pe cei care ne tortureaza, care au facut rau parintilor nostri, sotiilor, sotilor, fratilor, copiilor nostri? Sau le fac astazi? Sa ii iubim pe cei care ne iau painea de la gura? pe cei care ne scurteaza viata? care ne imbolnavesc? care ne umilesc?

                Sa ii iubim pe cei care ne sunt indiferenti (pana la a incepe sa-i iubim)?

                Este cu putinta sa ii iubim pe ceilalti asa cum ne iubim pe noi insine?

                Dar daca nu ma iubesc pe mine insumi, atunci ce fac? Daca ma arat nepasator la cine sunt, la ce mananc, la cum dorm, la cum ma imbrac, la cum traiesc? Daca, mai mult decat nepasare, vadesc dusmanie fata de mine insumi? daca ma urasc pentru o pricina sau alta, pentru vreo fapta din trecut, pentru vreo boala, pentru vrun gand ce nutresc?

                Da, sunt niste intrebari grele. Sunt intrebarile cele mai dificile, acestea starnite in fata unui botezat caruia nu ii este destul ca e botezat, ci vrea sa traiasca in conformitate cu Botezul sau intru Hristos.

                Avem ragaz indelungat, in cadrul emisiunilor viitoare, sa discutam in ce masura lucrul acesta este posibil; in ce masura suntem datori sa-l facem.

                Dar, pana una-alta, as vrea sa va comunic ceea ce mi-a spus si mie, candva, un duhovnic, Prea Cuviosul Parinte Arsenie Papacioc.

                Venise la el o maicuta si se plansese, in cadrul spovedaniei, de o traire a racelii; isi simtea sufletul impietrit, ca de gheata.

                Nu mai avea chef sa se roage. Nu mai resimtea dorul de a se impartasi din bucuria intregii obsti monahale. Nu o mai indemna nimic la niciuna dintre cele curate.

                Si Parintele Arsenie a sfatuit-o:

                – “Ingenunche, chiar daca n-ai chef s-o faci. Rosteste rugaciunile, desi n-ai chef s-o faci. Asteapta. Asteapta sa-ti dea Dumnezeu iarasi dragul de-a le inalta spre El. Stai in genunchi in asteptarea lui Dumnezeu.”

                Nu putem sa-i iubim pe ceilalti, ziceam?

                Sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne daruiasca dragostea de semeni.

                Dar sa nu asteptam cu bratele incrucisate.

                Asa cum o invata Parintele Arsenie pe monahie sa rosteasca rugaciunile, fie si daca nu putea picura suflet in cuvintele lor, la fel si noi sa facem gesturile dragostei, in asteptarea clipei in care Dumnezeu va umple aceste gesturi cu caldura dragostei, rupta din Rai.

                Sa ne gandim in fiecare clipa, cand cineva ne face rau sau, pur si simplu, ne calca pe nervi, ori ne rapeste timpul – ce e mai pretios decat timpul irosit? – cu o vorbarie searbada, intepatoare, obraznica, inveninata, sa ne gandim: ‘Cum as face, cum as proceda, daca l-as iubi pe acest om? daca n-ar fi un strain, ci fratele meu, mai mic sau mai mare? sora mea, mai putin varstnica sau mai in varsta? mama mea? tatal meu? ce as face? cum m-as purta cu ei?’

                Si ne-am da seama ca, in cazul acelora, nu numai ca am fi inarmati cu rabdare, nu numai ca am asculta cu respect, ci ne-am stradui sa intelegem ce ne spune, de ce ne spune, cum ne spune? ce il indeamna sa ni se adreseze? ce asteapta de la noi? Astfel, dintr-o data, ne-am postat in pozitia aceluia care cu dragoste primeste pe semenul sau si vrea sa il inteleaga. Este dragostea pentru semen mult mai mult decat intelegerea pentru el? Sigur ca da, exista, dupa intelegere, implicarea si daruirea noastra de noi insine, pentru a-i face viata mai frumoasa, pentru a-i inlatura piedicile din cale, pentru a-l ajuta; si mult mai multe.

                De fapt, stim atat de putine despre dragoste…

                Dragostea ne-a readus la credinta. Ca nu poate fi dragoste adevarata, daca n-o purtam in numele Tatalui care ne-a plamadit pe noi toti.

2. “DE  POTI  CREDE,

TOATE SUNT CU PUTINTA

CELUI CREDINCIOS”

Una dintre variantele inferioare ale credintei – dar nu mai putin tot o forma a ei – este credinta in aproape. Credinta in aproape nu numai ca ne ajuta sa ne apropiem integral experienta de viata a aproapelui, deci sa facem pasul esential pentru a-l iubi, dar prin aceasta credinta in el il si sustinem sa ramana in continuare exemplul ce a fost – daca a fost unul –, ba chiar sa se intreaca pe sine insusi. Astfel il punem in pozitia de a deveni – atunci cand nevoia se isca – organ al Chemarii lui Dumnezeu la forma superioara si desavarsita a credintei, aceea in El, Facatorul si Purtatorul nostru de Grija. In aceasta ipostaza vom intalni, in emisiunile ce ne asteapta pe viitor, multi semeni, aducatori de stiri despre fericirea ce ne asteapta de-I dam ascultare Domnului.

                In schimb, neincrederea – cu atat mai mult cand este nemotivata –, cu un alt cuvant: suspiciunea, devine latul agatat de picioarele oricarui avant onest si nobil nutrit de cel suspectat. Neincrederea va fi perechea de catuse impiedicand miscarea mainilor aceluia care incearca sa inoate in apele credintei in semenii sai, poarta a Credintei in Dumnezeu.

                Este adevarat ca Adam a cazut. Dar Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a indemnat sa-i spionam semnele urmatoarei caderi, ci sa-l ridicam din prabusirea sa. Adaugam ca suspiciunea este egala unui branci dat celui neatent, unei piedici puse alergatorului destins; ea, suspiciunea, seamana cu saparea unei gropi drept indaratul calcaielor acelui semen in care afirmam a crede. Iar acestea le cunoastem prin propria noastra experienta, din clipele sau perioadele mai lungi cand cei din juru-ne, cei apropiati, au incredere in noi si o dovedesc prin vorba, atitudine sau fapta, ori, dimpotriva, neavand aceasta incredere, cand ne ranesc optimismul, nadejdea in noi insine, ne taie aripile – cum se spune in chip obisnuit –, ne rapesc bruma de curaj ce avem fie pentru a o apuca pe un drum nou, fie pentru a ne indrepta purtarea, fie pentru a ridica fruntea impotriva napastuirilor de tot felul.

                Nu vom intalni vrajmas mai mare al credintei in aproape decat suspiciunea.

                Dar suspiciunea este rodul tocmai al celuilalt aspect al cunoasterii prin credinta, al acelui sens ce apare in framantari de tipul: ‘cred ca…, se prea poate ca…, dar…’. Pe aceasta cale, Iago l-a aruncat pe Othello, generalul maur, personaj principal al tragediei scrise de William Shakespeare, al carei titlu i-a preluat numele, l-a aruncat, ziceam, cu prilejul unei convorbiri despre Cassio, Iago, lingusitorul, fariseul, blandul cu falsitate, respectuosul insinuant, copiind modelul de gandire al stapanului pe care-l voia subjuga, adoptand, de forma, credinta in locotenentul sau, afirmata de Othello, l-a aruncat pe general in bratele disperarii. Cum a facut-o? O, ce simplu! ‘Cred, stapane, ca-i cinstit Cassio. Pare-se ca ar fi cinstit; poate ca e… Dar…’. Cu aproximatie acestea-i erau cuvintele marsave ce au strapuns platosa de incredere in oameni purtata de Othello. Si astfel, in inima generalului, a prins radacini amare banuiala. Ea s-a preschimbat in boala incurabila. Ea l-a condus la crima, apoi la sinucidere; ucigandu-si tot ce avea mai de pret, pe Desdemona, iubita-i sotie, nu s-a mai suportat a ramane viu.

                Pentru a analiza, mai aproape de lumea credintei in Dumnezeu, cea care va constitui materia tuturor ceasurilor urmatoare ale emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE, pentru a analiza, spuneam, locul suspiciunii in existenta umana, ne vom adresa unui text apartinand lui Andrei Serbulescu, autorul unor memorii de detentie.

                Candva, memorialistul a cunoscut, in puscarie, un criminal; si nu unul obisnuit ci, pentru spiritul nevinovat al fiecaruia dintre noi, unul ce produce oroare. Detinutul in cauza, pe nume Mucegai, provenea dintr-o manastire. Nu! Nu era calugar; nici macar frate; nici sluga. Era adoptat de o obste monahala, pentru mizeria lui, pentru lipsa lui de sprijin, dupa frumosul obicei caritabil al unor atari institutii, de a deveni refugiul celor care nu mai au speranta pe pamant. I se dadu hrana, i se oferi culcus, fu trimis la cate o munca ici-colo, si i se intari siguranta in ziua de maine. Cum istoriseste Mucegai insusi: “Munceam la Sfanta Manastire pentru udatura, mamaliga si loc de odihna”. Calugarii il imbiasera si-l invatasera a citi si scrie si, mai presus de orice, a se ruga lui Dumnezeu. Mucegai isi vedea de robota lui, nu pizmuia pe nimeni, nici fapte de ocara nu savarsea.

                Dupa ce trecusera opt ani de atare chiverniseala, iaca, pierira ca din senin niste odoare de pret din sfanta biserica. Staretul, manat de suspiciunea cine stie carui calugar cu mintea rasucita catre rele si limbaret, l-a chemat si l-a invinuit a se fi capatuit cu bunurile celea ale lui Dumnezeu. – “Prea Cuvioase”, se sumeti rusinatul Mucegai, “vorbesti cu pacat. Eu n-am furat! De ce sa zici ca le-am luat eu?!”, se caina el indarjit. “Nu-i drept!” De pomana se batea cu pumnii-n piept, ca staretul ii chema pe jandarmi. Mucegai fu luat pe sus si dus a fost…

                Nici in fata puterii civile nu recunoscu fapta de rusine. Asta deoarece adevarul era ca nu furase nimic. Asa ca-ntr-o buna zi se facu nevazut, gasi cale de izbava, fugi de la inchisoare catre manastirea de sub ocrotirea careia il smulsesera ostasii legii. El povesteste: – “Am escaladat zidul de afara. M-am furisat pana la bucatarie. Am luat cutitul al mare. Am patruns prin efractie pana la chilia Prea Sfantului, am impins usa si am ajuns in fata acuzatului. Dupa ce i-am stabilit identitatea, l-am anchetat, l-am trimis in judecata, l-am judecat, l-am condamnat si si-a ispasit fapta: l-am taiat. Am facut Sfanta Cruce si m-am rugat Domnului sa ma fereasca de cel rau ca eu nelegiuire n-am faptuit.” Recunoastem, in relatarea sa, stilul anchetelor, cel judiciar, adoptat de Mucegai drept un stil elevat; asta pentru ca, sarmanul, deprinzand de la monahi ca omul nu se cade sa ramana prost, ci se cuvine sa invete toate cele bune, printre care si o vorbire mai slefuita, si placandu-i lapidarul terminologiei juridice si precizia frazelor, si le insusise in cresterea personalitatii sale din contactul cu mediul cel nou.

                Va sa zica, datorita unei suspiciuni nedrepte, Mucegai a ajuns la crima, in acelasi timp rugandu-se lui Dumnezeu sa-l fereasca de cel rau, ca se simtea curat de jaful a carui groaza de ocale ii fusese trantita in carca. Se refugie la niste ciobani, fu iarasi prins, anchetat si, cum zice singur: “Domnul judecator de instructie Ionescu Alexandru mi-a stabilit identitatea, mi-a luat interogatoriul, i-am povestit din fir-a par de ce si cum am comis faptele si l-am rugat sa nu ma dea in judecata, fiindca Prea Sfintitul m-a acuzat pe nedrept, a procedat la reconstituirea crimei si dupa ce a incheiat cuvenitele acte a incheiat si dosarul si m-a trimis in judecata.” Iar tribunalul, tinand seama de argumentele procurorului Firescu Mihail, l-a gasit vinovat si l-a condamnat. “Un jurat”, continua el, “m-a intrebat daca nu-mi pare rau. I-am spus ca nu, fiindca acuza Prea Sfintitului era nedreapta. Asta mi-e crucea dac-am facut cuiva rau.” Se vede limpede ca fixatia lui era pe nedreptatea ce i se savarsise datorita suspiciunii si de aceea nu contenea a se dezvinovati de a-si fi insusit ceva neingaduit. Cat pentru fapta urmatoare, varsarea sangelui, el nici n-o baga in seama: intra in mod firesc in mintea lui stramta si stramba, ca o concluzie normala a represiunii pentru cea dintai.

                A evadat iarasi. Si, noaptea, l-a “taiat” pe judecatorul de instructie Ionescu Alexandru. S-a dus si la procurorul Firescu Mihail, sa nu ramana dator nimanui! Zice: “Am escaladat gardul. Am patruns prin efractie in bucatarie. Am intrat in alta incapere. Am fortat usa si am ajuns in incaperea unde domnul procuror tocmai scria la masa. L-am rugat sa nu se sperie, sa nu se scoale de la masa. Domnule draga, trebuie sa va spun, ca era tare galben si tremura. I-am aplicat procedura de urgenta, i-am stabilit deindata identitatea, l-am anchetat, l-am judecat, l-am condamnat si si-a ispasit fapta: l-am taiat. Ce sa-i fac, domnule? Doar i-am spus cu binisorul ca nu sunt vinovat. Prea Sfintitul mi-a adus acuza nedreapta.”

                Daca suspiciunea, cand este indreptata impotriva unui individ educat, a unui ins cu mare experienta de viata si cu intelepciune castigata in ani, nu-si azvarle toate otravurile (stavilita de antidoturile culturale ale victimei) si nu-i va schimba firul existentei, in cazul celor simpli ea poate fi atat de dureroasa incat sa-si transforme victimele exact in acel ceva ce sa merite aratarea cu degetul, in obiectul banuielii insesi, iar, mai departe, in autentici faptuitori de rele.

                Referirea la Othello si la Mucegai exemplifica suficient cat este de grava suspiciunea in relatiile umane si mai foloseste la ceva: sa ne arate ca importanta credinta in semeni – oglindirea incetosata a credintei in Dumnezeu – este calea pacii intre noi.

                Si acuma sa continuam a cerceta credinta, deoarece noi am discutat-o doar pe aceea ce sta la temelia bunei intelegeri dintre oameni. Insa credinta este mult mai mult decat ce am vazut pana acum; ba este chiar altceva.

                Credinta este cea mai sigura dovada a existentei lui Dumnezeu, pentru acela care crede.

                Ce vrea sa insemne termenul ‘dovada’? Prin ‘dovada’, prin ‘proba’, se intelege ceea ce se poate innoda intr-un lant de rationamente. Intr-adevar, dovada este acel ceva exterior care vadeste ca rationamentul este corect. Dovada, proba, certifica rationamentul, ii confera greutate, certitudine. Iar credinta aduce o certitudine. Deci, are valoarea unei dovezi. Mai mult, este o dovada suficienta siesi; nu mai depinde de rationamente pe care sa le certifice, dupa cum deducem din cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, citate in emisiunea precedenta: “Credinta este o cunostinta ce nu se poate dovedi. Iar daca e cunostinta ce nu se poate dovedi, atunci credinta este o legatura mai presus de fire, prin care in chip nestiut si indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu intr-o unire mai presus de intelegere.”

                Credinta seamana, intr-un anume fel, cu glasul constiintei. Si in cazul uneia, si in cazul celuilalt, avem de-a face cu trairi launtrice care nu depind de noi, ci care, deseori, ni se opun, de pe o pozitie in contradictie cu personalitatea noastra deformata de pacat. Si una si celalalt sunt acreditate de un nu stiu ce categoric care ni se impune ca prezenta a unui adevar imuabil. Semnalarea acestei similitudini are o insemnatate mai mare decat poate fi cuprinsa la prima vedere. Nici credinta, nici glasul constiintei nu se invata nici din carti, nici de timpuriu, pe cale orala, de la familie, dascali, ori amicii varstei dintai. Spuneti singuri: v-a explicat cineva vreodata ce este glasul constiintei si unde trebuie el cautat? dar credinta? Si totusi, toti aceia care stati acum langa aparatul de radio si ma ascultati simtiti atat inclinare catre credinta, cat si sunteti indemnati de catre glasul constiintei sa aflati cate ceva de la mine, daca voi fi rostind ceva cat de cat nou;  pe ambele, credinta si glasul constiintei, le cunoasteti fara sa le fi deprins de la nimeni. Credinta si glasul constiintei sunt in noi de la bun inceput. Desigur, ele se intensifica sau se estompeaza datorita influentelor mediului, binefacatoare sau daunatoare. Dar credinta si glasul constiintei nu pot fi niciodata amutite.

                Am subliniat aceasta apropiere, deoarece glasul constiintei s-ar zice ca desfasoara in timp, si la momentul propice, glasul stramosului Adam, cel de dinainte de cadere, inscris in inima sa de catre intelepciunea lui Dumnezeu; el corespunde, in acelasi timp, si celui mai inalt ideal posibil de conceput ca finalizare a umanitatii, in sensul asemanarii cu Tatal. A doua ratiune pentru care am facut apropierea este urmatoarea constatare: cu cat este credinta mai puternica, pe atat mai puternic se face auzit glasul constiintei, ca si cand ar inflori si s-ar hrani cu taria celei dintai. Ele se afla in raport direct proportional. Este ca si cum credinta ar constitui o sursa de alimentare cu energie a manifestarii acelei programari a fiintei umane (programare insotita de o completa autonomie a fiintei omenesti fata de ea). De ce sa fie ea intarita de catre credinta? Pentru ca dintre toate trairile credinciosului, credinta este singura sa legatura directa cu Dumnezeu, autorul acestei finalizari asteptate si al manifestarii ei (iubirea socotind-o ca pe o treapta superioara, mai rar intalnita).

                Credinta, ca sa ne intoarcem la ea, este singurul mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu, care impune o certitudine: este! Ea mangaie setea de absolut a crestinului. Aduce cu sine lumina sau, mai precis: luminarea. Este puntea la capatul careia te intampina Dumnezeu, in Imparatia Lui. Iar pe aceasta punte luneca in valuri luminescente limpezimile inalte ale Harului. Caci “credinta este o punte de legatura, care infaptuieste unirea desavarsita, nemijlocita, si mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut”, cum spune acelasi Sfant Maxim Marturisitorul.

                Insa si la acest nivel al credintei, ca legatura cu Dumnezeu, Sfintii Parinti ne graiesc despre doua trepte sau aspecte ale credintei: “Mintea care incepe sa se intelepteasca (sa filosofeze) in cele dumnezeiesti, incepe de la credinta si, trecand prin cele de la mijloc, sfarseste iarasi la credinta cea mai de sus”, scrie Talasie Libianul si Africanul. Si ca sa se vadeasca faptul ca nu sunt doua credinte, ci doua trepte, el se exprima, in vederea mai lesnicioasei intelegeri: “La inceputul intelepciunii, e vazuta frica care e la urma. Iar la sfarsit, iubirea care e la inceput.” In practica, el vorbeste despre doua capete ale aceluiasi drum: “Mintea, incepand sa se intelepteasca (sa filosofeze) de la credinta cea mai apropiata, sfarseste la teologia (cunostinta de Dumnezeu) de dincolo de orice minte, care este credinta ce nu se mai uita si vederea celor nevazute”. Teologia pomenita de Talasie este dobandita prin unirea cu Dumnezeu intru iubire, nicidecum sa nu credem ca este vorba despre teologia aceea rationala, academica, ce nu se poate lamuri decat conform limitelor judecatii.

                Pentru noi, rolul cunoasterii prin credinta este de prim rang, aceasta fiind o cunoastere duhovniceasca experimentata individual (dar totdeauna conforma Sfintei Traditii si gasindu-si izvorul improspatator in Biserica).  Credinta este calea cunoasterii desavarsite, realizata prin unirea totala a fiintei in iubire.

                Dintre toate mijloacele de cunoastere a lui Dumnezeu, credinta fiind unicul care ne da certitudinea prezentei Lui, ea inscrie omul intr-un univers al bucuriei neintrerupte. Cu noi este Dumnezeu, rasuna glasul obstei credinciosilor. Nadejdea este duhul credintei. Datorita credintei, credinciosul nu este o fiinta statica, ci una in perpetua miscare: el paseste, sa strabata puntea. Cat de bine se stravede aceasta in pozitia ortodocsilor in biserica: ei stau drepti, gata de marea plecare catre Dumnezeu. Credinta il aseaza pe om pe un pamant creat pentru el si dat lui spre folosinta, dar si spre rascumparare, intr-un cosmos creat din iubire, decazut prin caderea lui Adam si a carui mutatie pe verticala o mijloceste tot credinciosul rascumparat de Hristos. Datorita credintei, veti dobandi, toti cei care ma ascultati, veti dobandi cel mai nobil simtamant ce vibreaza sub soare: veti deveni co-raspunzatori, alaturi de Creatorul nostru. Credinta il sprijina pe omul credincios, il intareste, il face sa triumfe. Credinta este garantia pacii launtrice si a celei obstesti. Credinta este calea spre Dumnezeu. “De poti crede, toate sunt cu putinta pentru cel credincios”, ne lasa mostenire averea credintei Sfantul Evanghelist Marcu. Acestea sunt cele mai minunate cuvinte ce va pot adresa la despartirea noastra de astazi: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios”…

                Nu ne ramane decat sa ascultam impreuna muzica fara seaman a Chemarii lui Dumnezeu.

3. DESPRE  CHEMARE,

INTR-O  CARTE  MONAHALA

In lucrarea sa “CARAREA IMPARATIEI”, autorul ieromonah Arsenie Boca a sesizat urmatoarele distinctii intre chemari:

                “La aceasta traire a vietii vesnice, cu incepere de aici, Dumnezeu isi cheama copiii prin mai multe graiuri, prin mai mult surle. Iata cateva dintre ele:

                1. Chemarea launtrica a constiintei;

                2. Chemarea dinafara a cuvantului;

                3. Chemarea prin necazurile vietii;

                4. Chemarea prin necazurile mortii;

                5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

                6. Chemarea prin chinurile de pe urma de la Antechrist;

                7. Chemarea la Judecata.”

                El vine in intampinarea temei emisiunii de fata, in partea ei ce ne preocupa in aceasta perioada de inceput.

                 Desi am mai schimbat cateva pareri, inca de la primele noastre intalniri pe calea undelor, despre glasul constiintei, deoarece si fostul duhovnic de la Prislop spune cateva cuvinte cu privire la acest insemnat tovaras de trecere prin viata al omului si calauza, cand i se ratacesc pasii, cum niciodata nu se cade sa socotim ca le-am aflat pe toate cate au de-a face cu glasul constiintei, voi da citire, pentru dumneavoastra, si meditatiei ieromonahului, celebru pictor si orator sacru, Arsenie Boca.

                “E un grai tacut, o chemare lina, pe care o auzi sau intelegi ca vine dinlauntru, dar totusi de dincolo de tine, de la Dumnzeu. Insusi cuvantul con-stiinta” (eseistul religios desparte in scris prima silaba de substantivul subsecvent – “stiinta” – pentru a lamuri vizual formarea cuvantului, dar si cele ce are de comunicat cititorului) “insemneaza – isi dezvolta el ideea inceputa – a sti impreuna, la fel. Iar cei ce stiu impreuna, la fel, sunt Dumnezeu si omul. Prin urmare cugetul sau constiinta e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om si acelasi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum il vad asa ma vede – asa simt ca ma vede – vedere deodata dinspre doua parti.

                “Patimile, reaua vointa si peste tot pacatele, dar mai ales nebagarea in seama a acestui glas, ingramadesc niste valuri peste ochiul acesta, niste solzi, care-i sting graiul, incat abia se mai aude. Atunci si Dumnezeu se stinge din ochiul nostru incat se pare ca nici nu mai este Dumnezeu. Prin pacatele noastre, capatul omenesc al constiintei noastre s-a imbolnavit. Intelegem, prin urmare, cum se face ca s-a intunecat Dumnezeu atat de tare in ochii pacatosilor, incat acestia ajung de buna credinta in rautatea necredintei care i-a cuprins si li se pare ca abia acum au ajuns la ‘‘adevar’’.

                “Glasul constiintei insa, fiind si capatul lui Dumnezeu din fiii Sai, nu va putea fi inabusit mereu, toata vremea vietii nostre pamantesti. Odata si odata incepe sa strige la noi, parandu-ne lui Dumnezeu si inaintea noastra de toate faradelegile facute; iar daca nu ne impacam cu parasul acesta, cata vreme suntem cu el pe cale – face autorul o trimitere la “Evanghelia lui Matei” –, drumeti prin viata aceasta, avem cuvantul lui Dumnezeu ca El va asculta para si-i va da dreptate, si ne va baga in chinurile iadului.

                “Sunt oameni care s-au invechit in rele – nevrand sa stie de Dumnezeu – si, mai catre capatul zilelor, cand indaratnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o rabufnire napraznica a constiintei bolnave, rupand toate zagazurile faradelegilor si azvarlindu-le pe toate in fata lor, incat si somnul le-a fugit si mintea. Caci cu adevarat a fugit mintea omului care o viata intreaga nu face altceva decat sa stinga glasul constiintei. De aceea nu vrea Dumnezeu sa iesi din viata aceasta, fara sa stii si tu ca ti-ai omorat sfatuitorul cel mai bun ce-l aveai la indemana pretutindeni, Si nu te lasa sa pleci fara sa vezi, inca de aici, unde te vei duce. Asa sunt tocmite lucrurile, ca o data sa vada fiecare, vrand-nevrand, ceea ce trebuia, prin credinta, sa vada totdeauna.”

                Poate ca era nevoie sa incep convorbirea de astazi cu dumneavoastra prin a insaila cateva cuvinte despre autor, insa m-am lasat manat de parerea ca toti stiti cine a fost ieromonahul Arsenie Boca, acela ale carui ganduri despre glasul constiintei vi le-am comunicat. Parerea mi s-a intarit prin aceea ca, din  adolescenta si pana acum cand – fie ca imi place, fie ca nu, dar n-am ce face –, acum cand pasesc, in sila, spre ultima parte a vietii, ei bine, in aceste cateva zeci de ani, prin orice medii sociale m-am invartit, fie intelectuale si lumesti, fie clericale, ori prin lumea libera, ori prin temnita, numele lui Arsenie Boca a fost rostit pretutindeni cu veneratie, cu oarece cutremur pios, cu un amestec de incredere si de teama, cu taina.

                Aceste simtaminte proveneau din convingerea multora ca ieromonahul de la Manastirea Brancoveanu – Sambata de Sus avea nu numai o cultura religioasa vrednica de cinstire, nu numai aplecari carturaresti creatoare, nu numai maini dibace intr-ale artelor plastice, diriguite de un dar ales de pictor, ci si puteri rare, cum ar fi aceea a vederii cu duhul, cum se spune in popor ca era ‘vazator’.

                Aduc aici o marturie, dintre sute cate s-ar putea constitui dovezi, a unei maicute care l-a vizitat in multe randuri pe cand picta biserica Draganescu, de langa Bucuresti – dansa fiind in acea vreme inca fata in casa parinteasca –, sa o povatuiasca asupra persoanei cu care era potrivit sa se fi maritat. Pe atunci inca nu stia dumneaei incotro avea s-o traga Dumnezeu.

                Or, in secretul inimii, tanara isi dorea inelul cununiei – e adevarat –, dar cum? Ei doi, sotul si cu ea, sa traiasca in casnicie ca o sora cu un frate; in curatie – cum s-ar spune: in feciorie. Nimeni nu-i cunostea visul. Nici macar prieteniei mamei sale nu i-l incredintase.

                Ce credeti? Cand se duse la parintele Arsenie cu flacaul respectiv, duhovnicul i se adresa in auzul tuturor celor de fata:

                – “Daca-l iei, sa nu carecumva sa crezi ca viata voastra va fi dupa cum iti faci tu socoteala…”

                ‘De un’ sa stie parintele Arsenie ce-mi doresc eu?…’, se mira ea, aprinzandu-se-n obraji ca bujorul – de rusinea altor consateni de fata la acestea.

                Monahul dinainte-i, vazand-o ca tace, relua pe sleau:

                – “N-o sa traiti in feciorie.”

                Si n-au trait in feciorie, pentru ca nici nu s-au casatorit. Nu mult dupa asta, fata se calugari. Destinul ei se poate rezuma in trei cuvinte si o Chemare.

                Monahia Zamfira Constantinescu, editorul lucrarii “CARAREA IMPARATIEI”, caracterizeaza limpede personalitatea autorului ca duhovnic: “As putea spune ca pentru fiecare era altul, dupa structura, educatia si cerintele fiecaruia. Se identifica fiecaruia, ca sa-l ajute sa-si descifreze intentia divina ascunsa in destinul fiecaruia” – si deoarece se refera la numerosii studenti ce-l cautau pentru calitatea sa de confesor, adauga, cu profunzime: “fapt care la varsta tineretii nu-l prea pricepe nimeni, sau intrebare pe care aproape nici un tanar nu si-o pune, nu si-o punea atunci si cu atat mai mult nu si-o pune astazi, cand nu duhovnicul este calauza tinerilor.”

                Desi nu intra in stabilirea portretului parintelui Arsenie Boca, nu ma voi retine de a continua citatul din textul maicii Zamfira Constantinescu, pentru insemnatatea morala a constatarii sale:

                “Astazi se folosesc toate mijloacele, mult mai mult decat atunci, pentru a trezi cat mai devreme instinctele si a indeparta astfel pe tineri de interioritatea, de sufletul si de spiritualitatea lor. Parintele Arsenie a dorit sa lamureasca mai ales pe tineri sa-si indrepte viata inca din tinerete dupa legile divine, prevenindu-i de urmarile care atarna asupra pacatelor, sfatuindu-i sa-si cladeasca viata pe temelia Hristos.”

                De aceea calugarita, fosta stareta a Manastirii Prislop, dedica zidirii sufletesti a tineretului de astazi editarea “CARARII IMPARATIEI”.

                Revenind la parintele Boca, atat de mare i-a fost renumele incat Marin Preda, intr-unul dintre ultimele sale romane, l-a instituit prototip in cadrul unei cutremuratoare spovedanii a Maresalului Ion Antonescu, dinainte de aruncarea Romaniei in razboi. Statura duhovnicului vizionar o depaseste cu mult pe aceea a ostasului drept, incalcit de sumbrul viitor, anevoie de descifrat, in care se afunda si-si pravalea neamul iubit.

                La propunerea fostului Mitropolit Nicolae Balan, parintele Arsenie Boca se muta de la Brancoveanu la manastirea Prislop, langa Hateg, ctitorita prin anul 1400 de Sfantul Nicodim de la Tismana si Vodita si rectitorita de fiica lui Moise Voda, Domnita Zamfira, asezamant ajuns o paragina, prin anul 1948, cand avu loc aceasta miscare.

                Incepand cu vara acelui an, parintele Arsenie Boca fu in multe randuri arestat, sub banuiala, niciodata dovedita, ca ar fi dus o activitate legionara sau ca ar fi intretinut relatii cu luptatorii anticomunisti din muntii Fagarasului. Se pare ca Patriarhul Justinian, cu bine cunoscutul sau umor, a exclamat, la seminarul Monahal Horezu, despre aceleasi intemnitari:

                – “Nu stiu ce-i cu omul acesta, ca mereu e luat, si mereu eliberat, si de fiecare data iese mai luminat”.

                Monahia Zamfira Constantinescu, din a carei insemnare, ce incheie volumul, culeg informatiile, face o vehementa si staruitoare pledoarie sa demonstreze ca parintele Arsenie Boca nu s-a opus in nici un fel comunismului, ci a sfatuit la obedienta. Nadajduiesc, pentru statura lui inscrisa in memoria colectiva dupa ce a trecut in cealalta lume, ca lucrurile n-au stat chiar astfel, deoarece supunerea in fata ateilor ce au ingenunchiat Biserica Romana, atunci cand buna parte dintre cei din jurul sau – clerici si mireni – ii infruntau de dragul onoarei romanilor, al libertatii, al copiilor, al slobozeniei credintei crestine, supunerea aceasta devenea closca omuciderii si a unei noi rastigniri a lui Hristos, de astadata pe pamantul carpatin.

                Cu atat mai tare ma mangai cu speranta ca parintele Arsenie Boca nu s-a numarat printre prea destuii slujitori ai altarului strabun care au inchis ochii asupra samavolniciilor puterii, cu cat intemeindu-ma tot pe scrisul aceleiasi monahii-editor aflu ca, luand incuviintarea Mitropolitului Nicolae Balan, parintele Arsenie l-a ascuns pe geniul poetic Nichifor Crainic – fostul sau indragit profesor – (l-a “ocrotit”, textual) de urmaritorii care-n cele din urma l-au aruncat intr-o crunta si mitic umilitoare detentie.

                E limpede pentru oricine: parintele Arsenie Boca a participat, dupa modalitatea ingaduita unui preot – adica punand in practica dragostea pentru semenul haituit – la opozitia fata de tirania pangaritoare de Biserica si Dumnezeu, a participat alaturi de atatia alti monahi, monahii si preoti marturisitori si nu s-a lepadat de porunca si chemarea iubirii, cum ne impinge, din motive ramase obscure, a crede editorul cartii.

                Iar fiindca l-am pomenit pe uriasul desfasurator de icoane verbale, sa-mi ingaduiti a cita portretul ce i l-a desenat Nichifor Crainic parintelui, intr-un fragment de epistola neincheiata, dupa o vizita la biserica din Draganescu, pe atunci inca santier al pictorului calugar.

                “Iubite parinte Arsenie,

                “A fost o vreme cand te-am stiut pictor de suflete dupa modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme inaltatoare cand toata tara lui Avram Iancu se misca in pelerinaj, cantand cu zapada pana la piept, spre Sambata de Sus, ctitoria voevodului martir! O fi fost asa de la Dumnezeu ca toata acea bulboana spirituala uriasa sa se desumfle la comanda ca si cum n-ar fi fost?

                “Ceea ce am admirat la Sfintia Ta e ca nu te-ai lasat. Din zugrav de suflete, fericite sa se modeleze dupa Domnul tuturor, iata-te zugrav de biserici, adica al celor ce poarta pe chipurile cuvioase reflexul desavarsirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mangaiere, acum cand nu mai ai prilejul sa desavarsesti pe aspiranti, sa poti mangaia cu penelul pe cei desavarsiti pentru a-i da pilda pe zidurile sacre.

                “Mica biserica de la Draganescu, are norocul sa simta pe zidurile ei zugravite predicile fierbinti, pe care mii de oameni le ascultau la Sambata de Sus.

                “E o pictura noua ca si predica de-atunci.”

                Iar de aici inainte, lauda lui Nichifor Crainic coboara asupra zugravelii.

                Oricum, acelasi Patriarh Justinian l-a adunat pe parintele Arsenie Boca pe langa sine, i-a dat de lucru in atelierele de la Schitul Maicilor cunde i-am fost si eu prezentat pe cand aveam vreo saisprezce ani, de staretul schitului Rarau, parintele ieroschimonah Daniel –Sandu Tudor, duhovnicul meu, pana ce mai tarziu ieromonahul a trecut la pictarea bisericii pomenite. Apoi, comunica monahia Zamfira, intre anii 1969-1989, a fost duhovnicul metocului Manastirii Prislop, organizat undeva in Sinaia, intr-o casa nestiuta.

                Acum, ca suntem cat de cat incunostintati asupra decurgerii anilor sai pe pamant, sa revenim la tema emisiunii de fata: Chemarea lui Dumnezeu.

                Parintele Arsenie Boca adauga, in “CARAREA IMPARATIEI”, un nou capitol dupa acela privitor la glasul constiintei. Acestalalt se numeste: “CHEMAREA CUVANTULUI SI TACEREA TRASA LA RASPUNDERE”. Un titlu ce impune sa si tragem niste concluzii deloc magulitoare pentru tacerea pe care mai toti preferam a o pastra cand se aude Chemarea lui Dumnezeu. Iata cuvantul parintelui Arsenie:

                “Larma vietii si galagia grijilor desarte striga oamenilor in urechi nevoile lor pamantesti, mai tare decat striga glasul constiintei trebuintelor lor vesnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo si li se par departe, surzenia tot mai mult se intareste si chemarea lina nu se mai aude. Dar Dumnezeu, milostivul, ca sa nu-i piarda in faradelegile lor, le randuieste si chemare dinafara, prin glasul slujitorilor Sai. Prin preoti nu te cheama omul, ca sa-ti pui nadejdea in om, ci te cheama Domnul ca sa-ti stramuti viata ta de om. Inca de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoti si leviti, prin lege si prooroci, adica prin constiinte mai curate, care nu strambau Chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii Insusi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvantul.

                “Cine a chemat pe oameni mai duios decat Iisus, ca sa-L cunoasca pe Dumnezeu ca Tata, iar pe ei insisi ca fii si frati ai Sai? Iisus, e drept, chema si cu glasul dinafara, dar nimeni, niciodata, n-a grait mai tainic, mai de-a dreptul constiintei Chemarea Tatalui catre fiii Sai, ca El. Caci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu.

                “El a propovaduit, binevestindu-ne, Imparatia Cerurilor si, prin slavita Sa inviere, biruinta asupra mortii, vestea si descoperirea celei mai mari bucurii de pe pamant. Ucenicii Sai de atunci si din toate vremile au propovaduit pe Imparatul Cerurilor, induplecand pe oameni sa se adune cu felul de viata in tara de obarsie si la masa Imparatului. Noi slujitorii Sai, nu purtam preotia noastra, sau preotia legii vechi, ci purtam si propovaduim preotia imparateasca a lui Iisus Hristos. Deci nu chemam pe oameni cu chemarea de om, ci Dumnezeu prea milostivul isi cheama copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale vazute. Nu ne propovaduim pe noi, ci Dumnezu se propovaduieste prin noi, singurul care are dreptul sa se propovaduiasca pe Sine, fiind in stare sa ne mantuiasca. Iata pe cine urmam, ascultand preoti cu constiinte luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu care striga catre oameni, din sfinti, o chemare mai tare. Pe sfinti nu-i stim, dar pe cei datori cu cuvantul ii stim. Raspunderea lor e limpede si tacerea fara aparare.

                “Dar cum a zis oarecine: calea cea mai lunga pe pamant e de la urechi la inima, incat ani de zile nu ajung ca sa-i dai de capat. De aceea, fiindca ochiul constiintei si-a mai pierdut vederea si nici urechea nu intelege chemarea cuvantului ce-si are obarsia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca sa nu piarda pe oameni, le randuieste o chemare mai tare.

“CHEMAREA CARE USTURA”

                “Mai tare si mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vietii, insa, iau pe oameni mai aspru dintr-o alta parte, silindu-i sa-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greselilor noastre, urmare pe care ingaduie Dumnezeu s-o gustam spre inteleptirea noastra. Am mai putea adauga ca, gresind omul cu toata voia sa, intra sub alta stapanire unde i se fura si-si pierde multe insusiri sufletesti – si de cele mai multe ori libertatea constiintei – bunuri fara de care se simte in multe chinuri. Pretuiesti un lucru cand nu-l mai ai.

                “Sunt doua feluri de necazuri. Necazurile pentru pacate si necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vietii de pe urma pacatelor, si care, prin usturimea lor, au darul sa fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea sa iasa din ele nu-i ramane alta cale decat sa-si indrepte purtarile dupa voia lui Dumnzeu. Deci ‘‘cand iti va veni vreo incercare pe neasteptate, nu invinovati pe cel prin care ti-a venit, ci intreaba-te pentru ce a venit si vei afla raspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie sa bei amaraciunea judecatii lui Dumnezeu’’”, citeaza autorul din Sfantul Maxim Marturisitorul.

                “Din pricina suferintei iata un schimb de cuvinte intre Dumnezeu si om:

                “Omul se roaga de Dumnezeu sa-l scape de necazuri si Dumnezeu se roaga de om sa-si schimbe purtarile. Socotiti acum care de cine sa asculte mai intai? Chemarea aceasta mai aspra o face droaia de necazuri si nenorociri, stramtorari si napaste, vrajbe intre oameni, bataie intre parinti si copii, razboaie si varsare de sange, pagube, betesuguri, seceta si foametea, si tot felul de pustiiri, ce nu s-au pomenit: toate, urmari si plata indesata pentru purtare si pentru lipsa de minte, ca oamenii nu vor sa inteleaga la ce imblateala de necazuri ii duce iubirea de pacate.

                “Iar precum necazurile vietii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu catre oamenii mai grei sau mai vicleni la minte, ne sta marturie Scriptura. Sunt mii de ani de cand s-au scris acestea, dar raman mereu dovada ca noi silim pe Dumnezeu sa ne bata.”

                Sumbru final de emisiune, dar plin de invataminte. Cine are urechi de auzit sa auda!

4.  CHEMAREA

“RUGULUI  APRINS”

Unul dintre numeroasele daruri ce ni le face credinta este si acela de a ne deschide ochii si urechile pentru a putea zari si auzi Chemarea lui Dumnezeu, dupa cum ne deschide mintea pentru a o intelege.

                ‘Ce este aceea: Chemarea lui Dumnezeu?’, ma veti intreba.

                Mai lesne imi este sa va exemplific prin comparatie setea dupa Chemarea Domnului, resimtita ca o seceta asteptand ploaia roditoare, ca o cunoastere a propriei lipse de fruct, care cunoastere aspira la umplere, la insamantare, ca o uscaciune ce se vrea si ea darui, dar mai intai se cere fecundata cu Duh.

                Sa ascultam Chemarea!

                Cum suna o Chemare de acest soi?

                Sa dau cuvantul personajului narator din povestirea mea: “RUGUL APRINS”, din volumul cu acelasi titlu si cu subtitlul: “DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI IN GHERLELE COMUNISTE”, publicat in 1993 de Editura RAMIDA.

                “A fost o intalnire stranie. In cursul acesteia, am avut sentimentul ca am iesit din taramul obstesc, pentru intinderea catorva ceasuri, si ca, adastand alaturi de poteca vietii, cineva imi rasfoia cartea sortii. Era o intrerupere, o falie; era golul dintre doua file.

                “Dealtfel si imprejurarile momentului, desi extrem de banale, ii confereau un caracter unic. Numai acela care a fost internat intr-un lagar poate intelege ce insemneaza sa n-ai sansa de a izbuti macar o data sa te sustragi de la silnicia iesitului la munca. Doar inconstienta febrei, membrele zdrobite, moartea, aveau crezamant in favoarea odihnei.

                “Ei bine, am gustat fericirea o data, o singura data, o absolut singura data, de-a ramane in curtea imprejmuita de sarma ghimpata. Mi-e cu neputinta sa-mi reamintesc ce ratiune i-a convins pe paznici sa-mi ingaduiasca a vecui acea zi fara sa platesc birul autodistrugerii cotidiene. De buna seama, va fi fost vreo plaga la laba piciorului atat de saritoare-n ochi incat nici impietrirea lor n-ar fi dezis-o. Pentru a ramane intre hotarele celor de neinteles petrecute in ziua aceea nu voi scormoni prin zgura indesata peste tinerea de minte, ci constat doar ca atat de miraculoase erau orele ce mi se pregateau incat pana si modul cum m-am apropiat de ele s-a incetosat datorita unei puteri de dincolo de contingent.

                “De ramas in dormitor nu era ingaduit. Rataceam prin ograda vasta, de la o cladire la alta, pana cand clanta usii uneia dintre ele ceda sub apasarea mainii.

                “Nu patrunsesem niciodata in alt dormitor. Era interzis s-o faci. Daca, de cand se indreptasera coloanele detinutilor catre camp, incercasem, din dezabuzare, intrarile in pavilioane, in nadejdea ca as fi intalnit vrun detinut, sa schimb o vorba cu cineva, acum, ca simteam mica bara metalica extragandu-si limba din refugiul interior al broastei, aparu intre coastele mele alt impuls, de data aceasta unul meschin, pe care nu concepeam sa mi-l recunosc. Intentionam sa cantaresc cu ochii mei cat ma defavorizase norocul, cu cat se dovedeau mai bune conditiile de trai ale celorlalti in raport de cele impuse brigazilor noastre, caci salasluiam intr-un bordei vechi si darapanat, pe cand restul condamnatilor beneficiau de cladiri noi, inaltate de echipe de zidari desemnati dintre detinuti insisi. Aveam posibilitatea sa-mi observ pentru intaia oara fizionomia invidiei – fiindca multe pacate avand, de acesta unul fusesem ferit pana atunci.

                “Analizei de sine nu-i fu dat sa se lafaiasca indelung in mintea mea nauca de neodihna, de nepregatire, de ne-exersare, deoarece indata m-am si pomenit in hala. Paturile se oranduiau inghesuite unul in altul, despartite de coridoare inguste. Privirile imi dadura roata lent uriasei incaperi pustii. Le dezamagea aceeasi priveliste, dezumanizanta ca si in locul unde se afla propriul meu culcus. Simultan, exultam ca nu fusesem strabatut de nici o unda de bucurie rautacioasa starnita de gandul ca si ceilalti aveau parte de o mizerie egala cu a mea, de unde am tras concluzia ca starea de invidie fusese una pasagera, straina de forul meu, nici macar o invidie, ci dorinta de a gasi pricina sa ma tanguiesc ca soarta era mai cruda cu mine decat cu altii – o nevoie inexplicabila a noastra, la destui semeni permanentizata dealtfel.

                “Deodata, am sesizat…

                “Panica ma sufoca un fragment de secunda. Insa inima, ce brusc se decisese sa-mi bata mai repede, se potoli indata, pentru ca acel ceva remarcat de mine si care ma alarmase nu era kaki, ci tarcat. Vazusem o spinare sumetindu-se de sub fiarele unui pat, ca a unui delfin din ape. Cum zic, spinarea era zabrelita; deci, apartinea unui alt nenorocit de teapa mea si nu unui caraliu. Daca ar fi fost a unui gardian, acesta m-ar fi condus de-a dreptul la poarta, adica in camaruta unde se imparteau cu darnicie loviturile de vana de bou, bulon de cauciuc si ceatlau.

                “De cum mi-am dat seama cu ce stare sociala aveam de-a face, se ivi o alta dilema. Individul o fi fost bolnav, ca mine, sau vrun turnator privilegiat? Daca ar fi fost careva retinut in lagar pentru un supliment de ancheta, nu cauta sub saltea atat de linistit. Pe de alta parte, eu mi-as fi dat seama pana atunci ca plutea o stare de anxietate printre cei care ne pazeau. Si acestia, ca si noi, intrau in alarma cand sosea inopinat cineva de la ‘centru’, indiferent ca cel din urma era amplasat pe harta in miezul Brailei sau al Bucurestilor. Incercand sa ma retrag pisiceste, dupa cum si patrunsesem acolo, era posibil sa ma simta insul si sa ma fi denuntat ca incalcasem regulamentul de ordine interioara. Dar el nu-l incalca? Am preferat sa-i castig bunavointa. Dealtfel, atat de nesatioasa imi era nevoia de contacte umane si speranta ca mi-ar fi iesit in cale intre puzderia de figuri anoste si o personalitate pe langa care sa ma cuibaresc, incat nu aveam taria sa fi dat inapoi.

                “In concluzie, am inaintat catre mana pe care mi-o intindea Destinul.

                “– “Sunteti bolnav?”

                “Ghemuit in patru labe, se sprijini anevoie de bara de fier si-si scoase capul la vedere. Oasele chipului sau, dispus pe o latime mica, pana si cele ale testei acoperite cu doi centimetri de par carunt, i se alungeau peste asteptari pe verticala. Asa fiindu-i conformatia craniului, iti era greu sa remarci vreo scobitura in obrajii sai, caci, intr-un fel, era un om scobit pe de-a-ntregul. In schimb, scofalcirea pielii sale ma izbi. Ca si albeata ei nenaturala, accentuata de ochii nemasurat de extinsi, cu lichefieri de albastru spalacit pe margini, pe cand la mijloc,s culoarea era concentrata intr-o tensiune aproape materiala, de otel. Obrajii, foarte nerasi, pareau crispati de frica, impresie lasata si de zgairea lui la mine. Cel putin alt nume n-am gasit atunci pentru expresia lor. Greseam total in interpretarea mea. Se holba cu pupilele marite ale unui personaj dintr-o fresca ruinata de neingrijirea a doua-trei veacuri ce au calcat-o inexorabil cu carul zdrumicator de vieti al Timpului, sub rotile lui greoaie si indiferente la Frumos.

                “I-am zambit, sa-i ogoiesc panica:

                “– “Si eu.”

                “Adica, nici eu nu ma simteam bine.

                “– “Nu sunt bolnav”, raspunse limpede si fara urma din temerea pe care ma asteptasem sa i-o recunosc in tremurul vocii. Dimpotriva, glasul, ce parea sa-i fie obisnuit cu cantarea, avea ceva luminos; in orice caz, nu-l umbrea nimic, ceea ce era in contradictie flagranta cu situarea noastra sub talpa Raului. Parca mi-ar fi parvenit sunetele originare, neemise de corzi vocale, ci asa cum ar fi emanat de-a dreptul din Cosmos. Rosti, sa ma lamureasca:

                “– “Sunt plantonul lagarului.”

                “Nu avusesem cunostinta pana atunci despre existenta unei atari atributiuni pentru un purtator de zeghe. Datorita acestei recomandari am priceput cu ce se ocupa pe lutul ce podea dormitorul, fiindca, dupa cum am mentionat, rasarise cu o matura in mana, ca un Neptun purtator de trident.

                “Se ridica in picioare. Ma miram cum razbea sa suporte povara hainelor vargate. Era o fata de batran. Doar mijlocul ochilor, cum am mai declarat-o, palpaia viu in el. Imi facea rau sa-l contemplu. Atinsese ultimul grad de distrofie. Respira gafait pe marginea propriei sale gropi. Ma miram ca nu-i auzeam horcaitul sfarsitului.

                “– “Doctorul Dabija”, se apropie tarsait de mine si-mi intinse mana numai zgarciuri si bete.

                “Ma inconjura cu un suras cald ce nu apartinea trupului sau fantomatic, ci era imprumutat acestuia, de la distanta, ca si cand sufletul i-ar fi bantuit pe deasupra si-i folosea corpul pentru a pastra legaturile cu pamantul. Daca glasuirea nu-i era atat de logica si la obiect, nu mi-ar fi venit peste mana sa-l socotesc strigoiul unui puscarias mort prin acele locuri, uitat de toti si revenind sa cerseasca o rugaciune de dezlegare. Dar nu; am aflat curand, fara nici o retinere din partea sa – retinere obisnuita la noi ceilalti, cat inca nu ne incredintam asupra caracterului conlocutorului –, fara nici un ascunzis, ca fusese arestat in afacerea “Rugul Aprins”. Am schimbat cu dragoste idei despre fericirile credinciosului, despre zumzetul incalzitor al inimii iubitoare de Dumnezeu, despre viata de dupa moarte si despre lucruri de mult mai marunta insemnatate, precum studiile mele din trecut, nesiguranta asupra a cum avea sa-mi arate traiul, dupa eliberare, si asupra incertitudinii privitoare la profesia sau mestesugul meu viitor, ca – banuiesc a o mai fi scris – mi se intrerupsese frecventarea cursurilor universitare in anul al doilea, abia pornit.

                “Timpul se abstrasese din preajma noastra si dialogam pe o gura de rai mica dupa masura costelivilor visatori ce eram. Cand se vesti un inceput de forfota din directia bucatariei, am tras cortina de stele ce ne despartise de realitate si mi-am luat ramas bun, sa ma feresc de cautaturile celor care mi-ar fi putut pedepsi revenirea de cateva ceasuri la starea fireasca a omului, adica nimbata de iubirea dintre frati.

                “– “Voiam sa-ti spun ceva…”

                “Eram nerabdator sa ies, strans cu usa de instinctul de conservare redevenit activ.

                “– “Nu-ti mai bate capul cu nimic din cate te framanta. Dumnezeu te pregateste sa scrii spre lauda Sa. Vei fi un izvoditor de carti inchinate Lui. Ele vor raspandi credinta, vor imblanzi sufletele, vor indemna la fratietate. Fii linistit. Dumnezeu a ales in locul tau. Fii binecuvantat!”

                “‘Totusi, este bolnav…’, am regretat sa constat in ultima clipa a agapei intelectuale la care luasem parte, oaspete mai cinstit ca oricine. si nu ma refeream la o maladie trupeasca, ci la una a sufletului plecat prea departe in tinuturile fara de margine ale inchipuirii si care nu-si mai gasise calea de intoarcere.

                “Niciodata pana la capatul ispasirii mele nu am mai avut prilejul sa-l intalnesc. Aceasta a fost cea dintai pedeapsa pentru asprimea cu care-l judecasem. A doua pedeapsa a constat in a-l intalni in libertate. La cativa ani buni dupa revenirea mea in familie.

                “Era zi de sarbatoare: Sfantul Dumitru Basarabov. Ma tarasem ca melcul intr-o coada lunga si stufoasa de persoane doritoare sa sarute Moastele in racla lor din Catedrala Patriarhiei. Ma protapisem la rand pe la sapte dimineata si se facuse trei jumatate cand am pornit-o in josul dealului, spre fosta Hala de Carne din Piata Unirii. Alaturi de mine cobora fostul asistent universitar la Facultatea de Medicina. Nu apucase sa se ingrase. Imi amintesc ca mi-a retinut atentia largimea neretusata a pantalonilor sai negri. Din vechea lui infatisare nu mai ramasese decat privirea-i neobisnuita. Era ras proaspat si isi taiase obrajii in mai multe locuri; se pregatise cu neindemanare sa-l intalneasca pe Sfant. Plutea in jurul sau un aer jovial si ingenuu, ca de Pasti sau de Craciun, si, nu stiu de ce, extrem de balcanic.

                “L-am condus pe strazile ce se varsau, dupa numeroase cotituri, printre casute cu curte, penduland peste veacurile al nouasprezecelea si al douazecilea, in calea Rahovei. Increngatura celor discutate de noi acum contrazicea ultima mea impresie, ce ma insotise dupa despartirea de el de odinioara. Si-mi parea rau ca ma dovedisem necrutator fata de felul sau oaresicum mai fantezist de a ma fi incurajat. In definitiv, cu ce-mi gresise? Doar ca incercase sa ma indrume pe un drum pe care m-ar fi dorit angajat, folosindu-se de tonul unei certitudini, adevarat – lipsita de acoperire. Numai ca eu eram atat de coplesit de propriile mele intrebari si disperari privind sfera practica imediat urmatoare eliberarii ce se apropia, incat lumina folosita de el in calauzirea mea ma jenase si in loc sa o fi luat drept ceea ce era si sa-i fi depus opinia alaturi de cate altele se razboiau in mine, o intunecasem cu neincrederea mea.

                “Abia de-mi trecura acestea prin minte ca firul monologului sau o apuca pe noi carari sinuoase ce tindeau sa ma smulga din aceeasi realitate ocolita de noi altcandva. Pleca, in dezvoltarile sale, de la fapte aparent fara insemnatate, ale carori martori eram – cum paseam pe asfalt fara zgomot –, ori de la fapturi intalnite in cale. Un cocos, pe un gard prapadit, isi falfai rosul de sange si curcubee ce-ti luau ochii, peste saracia gradinii si raceala ulitei, ca si cand ar fi scuturat doua bogat inflorate covoare oltenesti. Isi insoti miscarile ample de trambita puternica a cucurigului desfasurat din note numeroase, atat grave, cat si ascutite. O salcie tulburase linistea asfaltului mort si cu radacinile-i strapungatoare farmase dureros trotuarul, mai intai pe dedesubt, ulterior la suprafata, pana la pietrele de bordura fatuite, respingandu-le si pe acestea, in laturi si inclinat, sa-si faca loc subpamantean vreuna dintre radacinile ei. La plecare, cand fusese tanara, se izbise cu tampla de caramizile zidurilor, cimentuite. Le ocolise, faurindu-si drum piezis, iar acum, la batranete, strabatea, cu trunchi gros si oblic, pe deasupra fasiei cenusii pe care paseam noi doi, dar suvitele dese, infrunzite cu cercei verzi fara numar, ale ramurilor ei fara sira spinarii si la indemana clatinarilor boarei, bolteau strada ca si mersul nostru. Doctorul se oprise, ma apucase de incheietura mainii si exclamase: – “Ne invata sa n-avem teama. ‘Nu va fie frica…’, ne spune fara cuvinte, ‘Sunt cu voi. Sub scutul coroanei mele subrede in aparenta, nu se va atinge raul de sufletele, nici de trupurile voastre…’. Asa ne graieste intreaga Natura; doar s-o ascultam… Graieste in numele lui Dumnezeu, e solul Lui pe langa prostii de noi cei inspaimantati…”

                “Ce poet inegalabil aveam alaturi de mine si cum nu stiusem a-l cunoaste! Pedeapsa imi era chiar aceasta descoperire. Si cu atat mai osandit ma simt astazi, ca n-am stiut fi la inaltimea dragostei sale pentru mine si n-am apucat, pana in pragul batranetilor mele, sa scriu un rand intru lauda lui Dumnezeu…

                “Totusi cat gresesc fata de doctorul Dabija… Nu am ajuns eu, filolog prin vocatie, optiune si studii, eu care n-as fi banuit niciodata una ca aceasta, sa slujesc Bisericii, ca profesor al studentilor teologi? N-am publicat suma de studii in revistele Ei? N-am conceput si editat numeroase carti cu privire la suferintele clerului in temnitele comuniste, atunci cand insisi slujitorii Altarului pastreaza o tacere smerita asupra slavei lor? Nu am sfatuit eu tineretul sa se apropie de semeni cu frateasca dragoste si, mai ales, de treaza aparare a adevarului si dreptatii?

                “Nici vorba ca toate acestea sa se invecineze cat de cat cu splendoarea ipostazei in care ma vazuse proiectat profetul din lagarul Salcia. Insa nici nu inseamna ca firul evolutiei mele s-a desfasurat aiurea decat pe urmele intuitiilor sale. Cumpanindu-mi-se aceasta remarca, nu se vadeste oare ca eu am fost cel lipsit de minte, cel orb, cel surd, iar el – cuvantatorul viitorului? I se cuvine dreptul de a i se recunoaste, cu atata intarziere rusinata, precizia diagnosticului duhovnicesc cu care m-a aruncat in a doua mea intrupare, cu alte cuvinte in existenta de dupa savarsirea condamnarii. Intr-un fel foarte incalcit mi-l pot socoti zamislitor spiritual.”

5. CHEMAREA  LA  PREOTIE

A  STUDENTULUI  DETINUT

CONSTANTIN VOICESCU

Frumoasa preocupare ne-am ales cu prilejul acestor emisiuni: sa ne oprim  asupra Chemarii la credinta, pe care ne-o face Dumnezeu! Si se cuvine sa intarziem mult asupra acestei chestiuni, sa ne pregatim a auzi Chemarea, cand ne va veni, a o intelege, a fi suficient de caliti pentru a-i da ascultare. Sa nu creada careva ca lui nu i se va face Chemarea! Cum pe toti ne iubeste Dumnezeu, pe toti fiii Sai ne vrea langa El, si de aceea ne cheama. Iar daca nu-L auzim, ori daca nu ne socotim vrednici si zicem: ‘Nu, nu sunt eu acela chemat… Ma-nseala auzul…’, sa nu ne-nchipuim ca nu se va repeta Chemarea – se va tot repeta pana ce-i vom da in cele din urma ascultare. Nu-i vom da ascultare intocmai cum este de asteptat: cu entuziasm, cu jertfire de sine, cu dorinta de foc de a pune umarul la implinirea voii Domnului. Ii vom da ascultare fiecare dupa puteri si intelepciune sau chiar impotriva puterilor si a vointei noastre, pentru ca buni si iubitori ni se cade sa fim!

                Va sa zica, in vederea recunoasterii Chemarii acesteia neobisnuite, datoram a ne pregati, sa aflam cat mai multe despre cum s-a manifestat si se manifesta ea in vietile celorlalti, ale acelora care au auzit-o si si-au plecat grumajii sub dulcele Ei jug.

                Urmati-ma intr-un penitenciar destinat condamnatilor politici de catre ateii comunisti. Am scris despre cele de mai departe in povestirea: “LOTUL TUBERCULOSILOR”, din volumul: “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, IN GHERLELE COMUNISTE”, citat si in meditatia anterioara.

                In anul 1950, Ministerul de Interne a luat o hotarare umanitara, ceea ce constituia o exceptie de neinteles: a decis reactivarea unei inchisori cu caracter de sanatoriu T.B.C., in localitatea Targu-Ocna. Parintele Constantin Voicescu, revenit din morti, cu care stau de vorba acum, de fata fiind si dumneavoastra, isi aminteste:

                – “Pentru ca mi s-a redesteptat o tuberculoza mai veche, am scapat de iadul de la Pitesti.”

                Sfintia Sa face aluzie la asa-zisele reeducari, nume dat unor torturi inimaginabile, la care erau supusi acolo studentii arestati in 1948.

                – “Si i-am multumit lui Dumnezeu ca sufeream de T.B.C. Astfel, am ajuns in primavara lui ‘50, in mai, la Targu-Ocna. La inceput am avut un regim mai bun, mai bland. Faptul ca puteam sa circulam prin curte, ca initial nu erau gratii la ferestre, ca ni se dadea o mancare mai consistenta, asistenta medicala, ca doctorii nostri detinuti s-au putut organiza oficial, ca a aparut o asistenta medicala” – insista parintele – “si un ajutor medical, cu stiinta oficialitatilor” – repeta el, sa intelegem si eu si dumneavoastra ca aceasta ‘minune’ s-a petrecut cu adevaratelea. Iar noua ne place sa-l auzim repetand, de ca si cum ar fi cel mai frumos basm despre puscarii –, “un ajutor medical ce consta in a avea noi insine grija de bolnavii mai grav, a-i sluji conform necesitatii, asa cum puteam, a avut o mare importanta asupra starii noastre de spirit.”

                Nu-mi vine sa-mi cred urechilor. Dar dumneavoastra, ce parere aveti? Vreau sa ne lamurim. Il intreb:

                – “Era chiar rugamintea medicului inchisorii de a fi ajutat de colegii de breasla numarati printre condamnati?”

                Povestitorul raspunde:

                – “Da. Si nu numai a medicului oficial, ci a insasi conducerii puscariei.”

                Sunt absolut naucit, deoarece, in perioada cand am fost eu detinut, la cele mai grave boli primeai lovituri de bata in loc de tratament (pe poetul D. Iov l-au dus la moarte pe calea aceasta), iar intr-ajutorarea dintre detinutii sanatosi si aceia bolnavi era crancen pedepsita. Eh, dar cate anotimpuri ale durerii n-au cunoscut temnitele comuniste pentru politici si cat de deosebite erau intre ele…

                – “In legatura cu respectivul medic al penitenciarului, doamna doctor Margareta Danielescu, femeia aceasta care era un fel de inger pazitor pentru noi, a fost un om extraordinar!”, se incalzeste parintele Constantin. “Si-a riscat situatia profesionala! S-a purtat uluitor de bine cu noi! Ne-a ocrotit. Ne-a ajutat. Ne spunea vorbe bune. Ne mangaia. Acum, cand ne-am intalnit noi, fostii puscariasi, la Targu-Ocna, dupa Revolutia din Decembrie ‘89, am invitat-o si pe ea, si-ti dai seama ce satisfactii a avut aceasta doctorita ca toata lumea era gata, pur si simplu, s-o ridice pe brate, ce mai…!”

                – “Spui ca intr-ajutorarea dintre bolnavi era cunoscuta conducerii…”, insist eu, sa-l readuc la cele ce ne interesaza: Chemarea lui Dumnezeu; caci era un soi de Chemare, recunoasteti: sa-i vizitezi pe bolnavi! O Chemare facuta taman prin securisti…

                – “Absolut, absolut! Sigur ca faceam unele lucruri pentru care nu ne feream de ei, dar nici nu ni le sugerasera ei. Erau acolo bolnavi mai grav, ti-am spus. Nu puteau manca hrana obisnuita care, la inceput era buna, subliniez. De pilda: o bucata de unt, o bucata de marmelada. Unii dintre bolnavi, care erau mai zdraveni, o duceau pe picioare, isi cedau aceste suplimente, bucata de carne: le dadeau celor mai suferinzi. Cum s-a intamplat si-n alte parti, cand era vorba despre astfel de cazuri. Au fost tineri care n-au gustat aproape tot timpul din bucata lor de unt sau din celelalte. Suportau sa manance arpacas mult, fasolea din cazanul comun. Nu erau nehraniti; de aceea s-au lipsit de aceste lucruri bune: sa le ofere celor ce aveau mai multa nevoie de ele. Asadar s-a desfasurat o lucrare dintr-acestea de intr-ajutorare.”

                Care va sa zica, in sanatoriu s-a organizat, cu stirea, deci incuviintarea, comenduirii, ajutorul medical. Pe langa el, exista un firesc ajutor dat de la om la om.

                – “Am inteles ca pe langa intr-ajutorarea despre care mi-ai vorbit, bolnavii isi gaseau odihna si intr-o viata religioasa disciplinata”, ma interesez.

                – “Da. Figura centrala care a dat nota acestei vieti spirituale din intreg sanatoriul a fost Valeriu Gafencu. El era unul dintre cei mai grav bolnavi. Nu parasea patul, inca de pe cand fusese la penitenciarul Pitesti de unde fusese adus. El a fost centrul vietii duhovnicesti din Targu-Ocna. Ducea o viata crestina de adancime, ce ne atragea pe toti. Se nascuse un curent spiritual, in puscarii, inca din ‘41-’42, curent condus si intretinut de doi detinuti, un avocat si un medic: Trifan si Marian. Aveau o linie filocalica de vietuire. Li se raliasera si Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, studenti pe atuncia, si Marin Naidin, Virgil Maxim. Aceasta directie spirituala s-a accentuat in perioada ‘44-’47, cand detinutii au avut o viata mai libera. Au fost vizitati de familii; lucrau in aer liber, la Galda, la vie. Aveau dreptul la carti religioase, cum este “PATERICUL”. S-a format un curent de rugaciune intensa. Asadar, cand am ajuns la Targu-Ocna, eram incunostintat ca Valeriu Gafencu reprezenta acel grup de ‘traitori’ de la Aiud. El a fost bucuros ca eu ii cunoscusem pe monahii Benedict Ghius, Daniel (pe numele de poet si publicist: Sandu Tudor), pe Sofian. In ‘46-’47, la manastirea Antim se desfasura lucrarea “Rugului Aprins”. Iar noi, studentii, ne mai duceam pe acolo, mai ascultam conferinte. Deci mai stiam, de pe afara, cate ceva despre Rugaciunea Inimii. Personal, avusesem norocul sa am si un duhovnic bun, pe parintele Toma Chiricuta. Mi-a fost duhovnic de cand eram elev. In inchisoare statusem cu Roman Braga, pe atunci student la Teologie; ba nu, o terminase. Cazuse cu grupul de 10-12 studenti apropiati de “Rugul Aprins”, in ‘49.

                “Cu alte cuvinte, Valeriu Gafencu era si el interesat de cele ce mai aflasem de pe la parintele Daniel, de acolo, din clopotnita manastirii Antim. Asa s-a format intre noi o legatura sufleteasca. Eram foarte atasat de el. Sentimentul cu care te apropiai de el era simultan de bucurie si de sfiala. Avea niste ochi mari albastri care parca zambeau: radea permanent. Intr-un fel, nu indrazneai sa i te uiti in pupile. Nu stiu cum, era de o finete si de o delicatete extraordinare. Nu deranja pe altii; nu cerea ajutor. Erai dator sa-i ghicesti nevoile si gandurile. si, neincetat, cu surasul pe buze, indiferent de durerile pe care le avea. Era luat din ‘41. Fusese student la Drept, la Iasi. Chiar conducea tineretul de acolo, cu Paul Miron, pe care-l stii. Au cazut impreuna.

                “Toata lumea era de acord ca Gafencu cunostea extraordinar de bine doctrina ortodoxa, dogmatica. Pe de alta parte, cunostea bine tehnica Rugaciunii Inimii, pe care o aplica si o preda si altora. Mai toti cei cu care a intrat in contact au fost iluminati de lumina aceasta pe care o raspandea. Nu i-a putut rezista nici o minte, cat ar fi fost ea de isteata. De pilda, pastorul Wurmbrandt a stat in aceeasi camera cu Valeriu Gafencu si in urma unor discutii ce durau ore intregi, pastorul a trebuit sa cedeze. Or, acest pastor – evreu botezat – a fost la un moment dat intr-o situatie foarte grea. Atunci a spus: – “As vrea sa intru in Imparatia lui Dumnezeu pe aceasi poarta pe care intra Valeriu Gafencu”.

                “Nu a existat acolo sa apara aversiuni politice intre noi. Imi dadeam seama ce insemna prezenta Bisericii si a unor sarbatori crestine, in vederea acestei impacari. Astea ne uneau pe toti. Cand era Craciunul, Pastele, ne simteam atat de bine unii cu ceilalti!”

                – “Atunci ti-a venit ideea sa urmezi cursurile facultatii de Teologie, pe cand te pregateai de eliberare?”

                – “Da. M-am gandit chiar la calugarie.”

                – “Datorita atmosferei de acolo?”

                – “Datorita ei. Si datorita lui Valeriu Gafencu si lui Ion Ianolide. Si mai e ceva.

                “Circulau printre noi niste file din “SFANTA SCRIPTURA”. Ba chiar doua editii am vazut. Ne-am pus pe copiatul lor. Si le-am invatat de dinafara. Initial m-am intrebat: ‘Cum sa–nvat eu proza?’. Intai am invatat capitolul al treisprezecelea, despre dragoste, din Epistola. Daca am vazut ca mergea si proza, am mai invatat si altele, si altele. Pana la urma am stiut “EVANGHELIA LUI IOAN” complet; mai toata a lui MATEI; cate ceva din alte Evanghelii; “FAPTELE APOSTOLILOR” aproape in intregime; fragmente din cateva “Epistole”. Le repetam in fiecare zi. Eu i-am dat pastorului Wurmbrandt “EVANGHELIA LUI IOAN”. De la mine a invatat-o. Deci, atmosfera traita m-a indemnat spre preotie. In plus, spuneam rugaciuni; invatasem pe de rost paraclise, acatiste… Acum nu mai stiu atatea pe deasupra. Parca era mintea stramtorata anume ca sa putem invata. Sigur, avea importanta si alimentatia. Eram hraniti mai bine. Ceea ce memorasem la Pitesti, nimic nu mai stiam; mde, perioada de devitaminizare! Normal ca stand astfel lucrurile, ma gandeam la calugarie…”

                – “Existau printre voi monahi, preoti, care intretineau acest ritm de viata?”

                – “Categoric! De pilda, parintele Gherasim Iscu, dintre figurile mari! N-a trait, saracul! A murit constient de ce i se intampla. A zis: – “In noaptea asta o sa ma duc…”. Nu ma aflam in camera cu el. Fusese staretul manastirii Tismana. Ultimile lui cuvinte au fost: – “In noaptea asta trec dincolo. Te rog, spala-ma un pic pe fata si, daca ai cu ce, taie-mi si unghiile. Nu vreau sa las aici un corp neingrijit. Auzi? Canta ingerii…” Asa s-a dus. Insotit de glasurile ingeresti.”

                Privesc in gol, pe ganduri. Imi trece prin minte ceva stupid: ‘Daca mi-e foame, mi-a mai fost foame si deaceea recunosc senzatia cu usurinta. Daca mi-e sete, nu mi-e sete pentru prima oara; recunosc si setea. Daca ieri am schiopatat, pentru ca m-a durut piciorul, azi, la desteptare, misc putin laba; remarc ca ma mai doare nitel; banuiesc ca voi schiopata si astazi. Dar de unde recunosc ca voi muri in cursul acestei nopti? doar mor pentru prima oara, nu ?’. Ma scutur de ideea nastrusnica. Imi ramane in inima numai cutremurul de adineaori: ‘Pe parintele Iscu l-au insotit ingerii o bucata de drum…’.

                Parintele Constantin Voicescu reia povestirea:

                – “Cuvintele lui Valeriu Gafencu, adresate paznicilor, cand au intrat pentru numaratoarea de seara, in ultima zi a vietii lui, au fost: “Domnilor, in noaptea asta ne despartim. Eu va parasesc. Dumnezeu sa va ajute si dumneavoastra sa va puteti mantui sufletele”.”

                Dupa o pauza a amintirii pioase, conlocutorul nostru, al meu si al dumneavoastra, isi aminteste:

                – “L-am mai avut pe parintele Viorel Todea, din Muntii Apuseni, din Ariesel. El avea asupra sa Sfanta Impartasanie. Faceam spovedania, impartasania, ca-n catacombe, intr-o baie, undeva. Sau ne plimbam si ne spovedeam; si-ntr-un colt ne impartaseam. Sfintele erau uscate.”

                – “Vinul de unde il aveati?”

                – “Il fabricam noi din marmelada sau foloseam vinul tonic primit intre medicamente. Mai tarziu, la Aiud, a fost cineva care a avut Sfinte Moaste la el. S-a putut savarsi Sfanta Liturghie!”

                – “Si alte figuri preotesti au mai fost?”

                – “Da. Parintele Sinesie Ioja, care era un mare rugator. Varlaam Lica, un alt monah. Au venit la un moment dat – uite, le-am uitat numele… – doi preoti: socrul cu ginerele sau; dar n-au stat mult pe la noi.”

                Urmeaza cea mai stranie intamplare, poate, din intreaga existenta a parintelui Constantin Voicescu. Pentru ea v-am retinut atentia pana acum.

                Sa-l ascultam istorisind-o.

                – “A avut loc un lucru ce ne-a impresionat pe toti in chip deosebit. A fost dezafectata capela care facea parte din vechea inchisoare, cladita de un domnitor, pe vremuri. Acela, descinzand intr-o vizita, a fost indurerat sa constate ca ocnasii nu vedeau soarele niciodata, munceau sub pamant, mancau sub pamant, dormeau sub pamant. Si le-a construit o gherla la suprafata, la distanta bunicica de ocna, sa faca doua plimbari pe zi sub cerul liber. O numeam: La Castel. Din acel timp se credea ca data si capela. Ei bine, cand a fost aceasta dezafectata, ne-am pomenit ca ni s-au adus carpe de sters pe jos. Ele constituiau fragmente din vesminte preotesti, de patrafir, de steaguri, de antimise si asa mai departe. Dandu-ne noi seama de aceasta, am cautat – cu mare grija, de teama turnatorilor – sa le recuperam, sa le ascundem. Mi-aduc aminte ca am cusut o Sfanta Fata de Masa intr-o saltea, nu mai stiu nici eu unde. In sfarsit, am facut tot ce era cu putinta sa nu se ajunga a se spala pe jos cu ele, ceea ce detinutii de la dreptul comun au si facut-o, nestiind, sarmanii, despre ce era vorba.”

                Fericirea bolnavilor de la Targu-Ocna era ca se nimerisera in mainile lor acele fragmente ce simbolizau Eternitatea. Orice risc merita asumat pentru pazirea lor.

                – “Eu am luat un patrafir pe care mi l-am cusut in captuseala paltonului. Paltonul mi-l lasasera; se ingaduiau haine groase acolo. Cu el m-am invelit toata perioada detentiei, pana la eliberare. M-am tot intrebat: ‘Nu cumva este o legatura intre asta si optiunea mea pentru preotie?’. Anume faptul ca-mi pazea umerii un patrafir? Dealtfel gandul de a ma dedica vietii bisericesti s-a tot accentuat la Targu-Ocna.”

                – “Parinte, daca-mi aduc bine aminte”, il intrerup pe vorbitor, “patrafirul simbolizeaza jugul lui Hristos. Acest jug isi si gasise locul potrivit pe umerii aceluia chemat sa devina preot, nu? pe umerii Sfintiei Tale. Aceasta a fost o Chemare sub jugul lui Hristos.”

                – “Cam asa. Cand m-am eliberat, primul drum l-am facut la biserica Zlatari, unde slujea duhovnicul meu, parintele Toma Chiricuta. Tocmai ispravise slujba de seara. Imi amintesc ca i-am raspuns: – “Sunt fericit ca am fost acolo…”. Asa simteam. Si acum simt la fel: nu regret nimica. Ii multumesc lui Dumnezeu ca am fost acolo. De acolo am iesit cu dorinta de a ma preoti.”

                Acolo, adica in temnita, tanarul Constantin Voicescu a auzit Chemarea la credinta jertfitorului de sine, Chemarea lui Dumnezeu.

 

6. PILDA CREDINTEI  UNUI  FOST  ATEU

Sa continuam a cerceta ce este Chemarea lui Dumnezeu la credinta, folosind marturiile directe ale acelora care au auzit-o.

                Intr-o carte: “GHERLA. DIN MLASTINA DISPERARII” de Dumitru Gh. Bordeianu, am intalnit urmatoarele privitoare la rechemarea de catre Dumnezeu a unui ins care, din spaima si necugetare, se lepadase de Creatorul sau; este vorba despre autor insusi.

                Ne aflam in 1952, in luna de inceput a primaverii. Dumitru Bordeianu, inca tanar ca ani, dar batran prin secatuirea de orice umbra de nadejde ar mai fi adiat prin inima sa, bolnav intr-atata incat pana si odiosii conducatori ai cetatii Gherla acceptasera sa nu fie scos in fabrica unde munceau ‘reeducatii’, sub vechea si dusmanoasa supraveghere a ‘reeducatorilor’ lor, Dumitru Bordeianu beneficia, in schimb, de nesperata ingaduinta de a fi scos din celula pentru a matura prin curte sau, impreuna cu alti inapti pentru truda atelierelor, sa care tinetele cu murdarie ori sa umple cu apa hardaiele celularului, ceea ce-i prilejuia sa vada soarele si sa inspire cateva guri zdravene de aer curat.

                Pronia mijloci sa fie trimis, intr-o buna zi, in partea de miazazi a curtii, acolo unde se inalta luminos un paraclis dezafectat.

                Trecand prin dreptul acestuia, intepeni la vederea unui batranel cazut in genunchi, inlauntru, inaintea unei icoane. Isi tinea mainile impreunate in gestul rugaciunii, la inaltimea pieptului, si era adancit in sine.

                Strainul, pana sa-l vada, bocanise din talpile de lemn ale sabotilor, netemandu-se ca ar fi turburat linistea cuiva. Pacanitul lor il smulse din contemplare pe varstnic. Capul ii juca incet pe gat si se uita indarat, fara a face vreo alta miscare ce sa-i tradeze intentia de a-si parasi pozitia. Constata, fara emotie, ca aparuse un detinut necunoscut. In loc de fireasca spaima ca acesta l-ar fi putut pari pentru ceea ce facea, lucrul cel mai obisnuit sub domnia ‘reeducatorilor’, din pieptul imblanzit de dialogul cu Domnul ii urca o imbiere adresata lui Bordeianu, prin care-l invita sa ingenunche alaturi de el. Era o chemare atat de naturala si de prieteneasca incat celalalt, care demult fusese inghitit de beznele fricii, uita de scoala prudentei si, desi nu mai gasea calea rugaciunii, desi se stia exclus de la agapa spirituala a inaltarii in comun a inimilor spre Dumnezeu, nu se putu opune si adopta aceeasi pozitie si el, alaturi de omul invaluit in pace. Vazandu-l langa sine, murmurul acestuia din urma il lamuri cu cine avea de-a face:

                – “Sunt Fluieras.”

                ‘Fluieras?! Fluieras? Nu fusese el comunist?!’, se intreba Dumitru Bordeianu. ‘Nu. Nu a fost comunist. A fost social-democrat’. Da. Dumitru Bordeianu nu gresea: un social-democrat de frunte, membru al Comitetului Internationalei Socialiste, secretar al partidului lui Titel Petrescu.

                Odata cu impunerea comunistilor, Partidul Social-Democrat s-a scindat, Lothar Radaceanu (pe numele sau adevarat: Wurtzelbaum), Voitec si altii, trecand de partea comunistilor; pe cand oamenii de caracter au ramas fideli lui Titel Petrescu si vechilor lor idealuri; dintre acestia si Fluieras.

                Titel Petrescu si cu ai lui fura curand zvarliti in puscarii.

                Seful partidului cazu victima celui mai bun prieten, un avocat cult, simpatic si talentat, care o vizita pe sotia sa si-i tot cerea bani pentru a-i da mita, ici si colo, insista, in vederea eliberarii sotului ei. Cand rezervele familiei Petrescu se istovira, acelasi presupus om al legii ceru obiecte de arta sau de valoare. Cand se gatara si ele, ii comunica doamnei ca Titel, sotul ei, se prapadise. Slujbe bisericesti peste slujbe bisericesti, parastase, pomeniri, pomeni. Iar cand disparutul reveni pe neasteptate acasa, doamna lui se pare ca-si pierdu mintile, constatand ca cel dus dintre noi era viu ca toti viii.

                Titel Petrescu fu singurul dintre sefii partidelor politice din acele timpuri, care, de mila acolitilor sai ce putrezeau prin ocne, si cu o previziune politica valabila pentru urmatorul sfert de veac, accepta sa publice o dezicere de propriul trecut, in scopul slobozirii tuturor social-democratilor de prin gherle. Aceasta se realiza cu adevarat. Doar Fluieras refuza sa contrasemneze dezicerea si a ramas in detentie.

                Dumitru Gh. Bordeianu, auzind cu cine avea de-a face, se simtea smerit, el care pierduse orice legatura cu Creatorul. Smerenia il sfia. Cunostintele politice despre trecutul lui Fluieras ii starneau uluirea, mai ales cand le asocia cu privelistea acelui coleg de inchisoare prabusit inaintea milei lui Dumnezeu.

                Curand batranul, care se simtea gazda in casa parasita a Domnului, isi incheie ruga, se inchina larg, cu dragoste si incredere, si-si depuse privirile senine si blajine asupra pupilelor intrusului.

                – “Domnule Fluieras, nu sunteti celebrul social-democrat?”, zise acesta.

                – “Ba da”, i se raspunse cu seninatate.

                – “Nu sunteti ateu? Cum de va rugati? Cui?”, tasnira ca din pusca intrebarile lui Dumitru, care vazuse diavolul triumfand asupra binelui si patrunzand in sufletele atator tineri, preschimbandu-i in fiare de neinchipuit.

                Pentru el, stradania de a mai rosti o rugaciune, cand aparea, rareori, nevoia s-o faca, se solda numai cu pronuntarea mecanica a cuvintelor, lipsita de orice continut afectiv, de orice adaugire sufleteasca, de orice induiosare a iubirii: era damnat; o stia; era convins de asta. Poate mai mult: era un indracit. Celalalt ii raspunse, blajin:

                – “Am fost ateu: in tinerete. Tare demult. Am crezut in inselaciunea cu ateismul. Prostii! Totul e minciuna, in afara de icoana, asculta-ma pe mine. Nu mi-a mai ramas decat sa ma rog lui Dumnezeu de iertare pentru cele ce am crezut.”

                Dumitru Bordeianu isi lasa uitatura sa se plimbe, odihnita, peste trasaturile lui calde. Simtea ca omul acela respira intr-o Imparatie de Sus, unde el, Dumitru, nu mai avea acces, ale carei porti se inchisesera pentru tanarul ‘reeducat’. Nu se mai stia desprinde dintr-acea sorbire din irisuri a pioseniei cuminti si plina de iubire, ce-l ametea. Statu cat statu astfel, cu ochii-n ochii impacatului cu Domnul, asteptand, poate, sa picure si-n el puterea credintei. Inca o data se convinse ca ii erau taiate aripile si ca ingerul fugise departe. Atunci se dezmetici. Nu putea face altceva, pentru a ramane om, daca dragoste crestina nu mai avea, decat sa-i sopteasca:

                – “Fiti prudent. Pe aici misuna ciripitorii puzderie. Daca va vinde vrun ticalos, va costa viata…”

                – “De-acum nu ma mai tem. Cum ma scot, la bucatarie, la curatat cartofi, vin aici si ma rog. Esti ortodox?”, il intreba, de parca i-ar fi simtit raceala.

                – “Da.”

                – “Crezi in Dumnezeu?”, insista social-democratul iubitor de Hristos.

                ‘Dumnezeu se simte cu inima si nu cu buzele. Ratiunea rece nu-l poate simti pe Dumnezeu; numai inima curata, calda si plina de dragoste Il poate simti, pentru ca El e dragoste. Buzele mele rostesc rugaciunea, dar inima mea e rece si goala…’, ii trecu prin minte conlocutorului inspaimantat; dar nu deschise gura, ci pleca.

                S-au intalnit acolo de mai multe ori. Sedeau ingenunchiati, umar la umar, si spuneau rugaciuni.

                “In intalnirile noastre in acea capela, eu il simteam pe batranul Fluieras atat de aproape si atat de cald langa mine, parca-l simteam pe tata cu barba alba langa mine”, scrie Dumitru Gh. Bordeianu. si adauga: “Fluieras era fierbinte si astepta sa plece din lumea asta”.

                Ultima oara cand l-a intalnit si au mai stat de vorba, inainte ca Bordeianu sa fie scos in fabrica, Fluieras i-a zis:

                – “Fatul meu, toate sunt minciuni. Sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, ca atunci ai pierdut totul.”

                Pe urma, in drum spre locul de munca sau la revenirea de la atelier, cand il zarea departe, se pleca adanc.”Il salutam cu o umila veneratie pe acest ateu revenit la dreapta credinta”, marturiseste memorialistul.

                Intr-o dimineata, cand se apropie de masa lui de lucru, Dumitru Bordeianu gasi pe aceasta un bilet caligrafiat cu litere de tipar, anume distorsionate, sa nu fie recunoscuta mana ce le trasase: “CRIMINALII DE REK sI JUBERIAN L-AU UCIS PE FLUIERAS”. Bordeianu ingheta. Nu  putu crede vestea sinistra. Acceptarea adevarului nu veni decat printr-aceea ca nu l-a mai zarit prin curte pe cel numit, nici in ziua respectiva, nici in urmatoarele.

                Ce il facea sa se indoiasca de stire? Nu ca Fluieras fusese omorat. Era cel mai simplu lucru, in perioada ‘reeducarilor’, ca un detinut investit de Ministerul de Interne cu acest drept asupra colegilor sai, sa le ia viata, la porunca lui Nicolski. Turcanu, seful acestei actiuni de distrugere a studentimii in inchisoarea de la Pitesti, continuata in cea de la Gherla, o facuse cu cel mai bun prieten al lui: Sura Bogdanovici, care initiase ‘reeducarile’, insa refuza calea violentelor, preconizand-o pe aceea a convingerii, informarii si invataturii. Innebunisera atatia insi batuti si umiliti fara precedent. Se imbolnavisera pentru a-si da sufletul ca urmare a minarii organismului si a lipsei de ingrijire medicala si hrana. De cate ori detinutii scapau o miime de secunda de vigilenta reprezentantilor din gherle ai clasei muncitoare, ei incercau sa se sinucida.

                Dar ‘reeducarile’ intrasera intr-un colaps misterios. Turcanu, Popa Tanu, Martinus, Livinschi, Prisacaru, Caba, Dan Dumitrescu, Aristide Popescu, Nutti Patrascanu, Lica Pavaloaia, in sfarsit vreo treizeci si sase de criminali si ‘demascatori’ notorii, dintre care primii sase citati au acceptat sa intre in jocul Securitatii fara a primi o palma macar, numai in speranta ca vor fi eliberati inainte de termen si investiti ofiteri anchetatori, sa conduca, mai departe, provocarile si turnatoriile, ‘demascarile’, la nivelul tarii intregi, pe cand ceilalti devenisera bestiali in urma unor torturi ce-i dezumanizasera total, treizeci si sase, deci, fusesera scosi din Gherla. Nu se stia unde ajunsesera. Bizuindu-se pe propria laudarosenie anterioara a tortionarilor, victimele credeau ca fusesera eliberati. Doar sistarea ‘demascarilor’ in camerele de tortura le lumina treptat-treptat mintile, ca daca ‘demascarile’ conduceau efectiv la rasplata ‘demascatorilor’, nu era firesc sa inceteze; normal era sa devina si mai sangeroase. Dar iata ca ordinul suna altfel.

                Plecand comitetul organizatoric initial, puterea a trecut in mainile lui Rek si Juberian. Pe cel dintai il regasim, la Jilava, daca urcam de-a-ndaratelea in timp, la inceputul sistemului in baza caruia un detinut politic urma sa bata un alt detinut politic, in cadrul unei anchete in toata puterea cuvantului. Se pare, cum spuneam, ca era un vechi comunist, caruia ii scapasera, in propria-i ancheta, numele unor tovarasi. Condamnat inainte de 1944, nu fusese eliberat cand au venit la putere fostii sai colegi de crez. In schimb, i s-a oferit posibilitatea de a-si arata atasamentul fata de ideile marxiste prin torturarea noilor camarazi de puscarie. Ceea ce a acceptat de buna voie, crezand ca avea sa fie reabilitat.

                Cat despre Juberian, situatia sa era dramatica, dupa cum era a tuturor schingiuitorilor care trecusera initial prin torturi, in calitate de victima. Ba chiar se aude ca a fost unul dintre cei mai chinuiti studenti. Bordeianu a asistat la aducerea lui in camera 2 parter, de la Pitesti, complet desfigurat, in nesimtire, si la azvarlirea lui pe ciment in imediata vecinatate a naratorului, neprimind mancare timp de cateva zile la rand, hrana pe care nici n-ar fi putut-o inghiti, datorita mutilarilor, ceea ce n-a insemnat ca, orbit de spaima, n-a ajuns un criminal notoriu si ca n-a fost, in cele din urma, impuscat.

                Deoarece il cunostea din acele conditii strigatoare la cer, Dumitru Bordeianu se indoieste ca, dupa incetarea batailor, si-ar fi asumat uciderea lui Fluieras. Parerea sa este ca Goiciu, bestialul comandant al Gherlei, a faptuit-o, fie personal, fie ordonand-o unui subordonat, in urma poruncii primite de la Interne. Memorialistul isi intemeiaza aceasta presupunere pe trecutul lui Goiciu de director al penitenciarului din Galati, unde ingrozise condamnatii care-si executau pedepsele. “Avea anumite predispozitii de a ucide preoti sau fii de preoti. Putini dintre acestia, care au trecut prin inchisoarea din Galati, au scapat cu viata din mana acestui calau. Sunt martori oculari care au stat in celula cu un fiu de preot, cand acesta a fost surprins de Goiciu, prin vizeta portii, in momentul cand isi facea rugaciunea. Acesta a intrat in celula, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele pana l-a lasat mort”, scrie Bordeianu.

                Goiciu ducea pana la ultima consecinta atitudinea generala a organelor de conducere din lagare si penitenciare fata de slujitorii lui Dumnezeu. Voi recurge la memoriile arheologului Vladimir Dumitrescu, pentru a exemplifica aceasta afirmatie. Scena s-a desfasurat in lagarul de la Gales (Canalul Dunare-Marea Neagra). Sapatorii cu pedepse administrative, adica nejudecati, ci carora doar li se comunicase cati ani le revenea sa efectueze munca fortata, n-aveau voie sa doarma altfel imbracati decat cu chilotii si camasa pe ei. “Intr-o noapte am fost trezit din somn de niste racnete fioroase si, deschizand ochii, am vazut pe brigadierul-sef insotit de un securist cum racneau la preotul Florea. L-au pus sa se dezbrace si apoi cu propria-i curea a fost batut pana tot spatele i s-a facut numai vanatai.”  Era vinovat de a fi dormit cu pantalonii pe sine, sa se apere de frigul noptilor dobrogene.

                Ceea ce ma mira este ca Dumitru Bordeianu, informandu-ne asupra faptului ca Goiciu se lauda cu prietenia ce-l lega de Gheorghiu-Dej (toti detinutii auzisera despre aceasta cardasie ce-i adusese lui Goiciu marirea), nu banuieste ca ordonarea mortii lui Fluieras a provenit de la omul nr. 1 al regimului. Personal, fac aceasta presupunere pentru ca muncitorul Fluieras, social-democrat notoriu in tara si peste hotare, ameninta propria popularitate a secretarului general numit. Si stim prea bine ca preluarea de catre Dej a functiei acesteia se facuse prin eliminarea fostului secretar in ilegalitate, Foris, pe care am dezvaluit-o in: “TRAGEDIA LUI LUCRETIU PATRASCANU. CONVORBIRI CU OMUL POLITIC CORNELIU COPOSU”, publicata in editura mea RAMIDA. Era firesc ca, dupa aceleasi canoane, sa continue a se debarasa de orice prezumptiv contracandidat la cinstirea populara. Doar astfel au cazut prada orgoliului sau, Lucretiu Patrascanu, singurul intelectual ce-l umbrea, ca si indragitii de Stalin Ana Pauker, Vasile Luca, precum si Teohari Georgescu, insasi mana sa dreapta in asasinate.

                Lasand de-o parte aspectul politic al acestei crime, sa revenim la o afirmatie a lui Dumitru Bordeianu, elocventa in definirea portretului lui Fluieras: “Fluieras era fierbinte si astepta sa plece din lumea asta”. Ni se comunica oare o presimtire a ce urma sa se petreaca cu el? Era doar o dorinta a intalnirii cu Dumnezeu, fata catre fata?

                Fluieras se despartise de lume si de suferintele ei. Sufletul sau era Dincolo, inainte de i l-au smuls din piept ucigasii. A suferit durerea; poate ca una fara margini. Dar nici o mutilare sufleteasca nu i s-a mai putut aduce: Fluieras gasise calea adevarului, dreptatii si iubirii.

                Cat de bine i se potriveste un cuvant al unui batran puscarias, intalnit de Al. Mihalcea in celula, reprodus in amintirile acestuia, intitulate: “JURNAL DE OCNA”: “Nu ma intereseaza ce fac altii cu trupul meu, ma intereseaza ce fac eu cu sufletul meu”.

                Trupul lui Fluieras a fost ucis. Sufletul sau, cu geamantanul plin de iubire, astepta trenul vietii celei noi.

                Iar inainte de trecerea dintre vii, el s-a facut unealta lui Dumnezeu, ca prin el, Creatorul sa-l cheme iarasi la credinta pe autorul memoriilor, pe Dumitru Bordeianu, care se lepadase de ea.

7. RUGACIUNEA INVINGE FRICA

Astazi nu ar fi pentru prima oara cand prezentam cazul unui credincios care si-a pierdut credinta in cuptorul ars de flacarile atrocitatilor suferite in temnitele comuniste. Dar intr-o emisiune intitulata: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele”, nu despre pierderea credintei mi-am propus sa vorbesc ci, dimpotriva, despre recastigarea ei, datorata dulcei Chemari a lui Dumnezeu, adresata sufletului inmarmurit de groaza, catre El, pacea si odihna noastra, intaritorul si indreptatorul ratacirii noastre.

                Acesta este si cazul unui copil, la timpul cand se petreceau lucrurile cumplite ce le relateaza in memoriile sale intitulate: “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PARASIT?”, publicate de mine in editura RAMIDA. Numele sau este: Justin Paven.

                Dar acest copil tarzielnic, de douazeci si putini ani, pe vremea suferintelor sale in gherla, in ‘reeducari’, izbuti curand sa-si redobandeasca increderea in Dumnezeu, credinta, datorita, faptului ca n-a ramas surd la Chemarea Facatorului nostru, rostita pentru el, prin mijlocirea exemplului dat de un frate de suferinta. si atat de mare i-a crescut credinta recastigata incat studie teologia, parasindu-si vechile aspiratii intelectuale si se calugari.

                “Momentul culminant al acestui Calvar”, se spovedeste Justin Paven, referindu-se la ‘reeducarile’ ale caror victima era, “l-a constituit insa pedepsirea bietului Nita Cornel, in seara zilei de 28 februarie 1950.

                “Se facuse numarul de seara si, dupa inchidere, Turcanu si-a mobilizat iarasi echipa pentru operatiuni. Avea de smuls niste declaratii de la tanarul bacauan care nu se lasase convins pana atunci sa spuna tot ce stia sau ce banuia Turcanu ca stia.

                “Dupa cateva intrebari, insotite de amenintarile de rigoare, vazand ca raspunsul era nesatisfacator, Turcanu a asmutit haita contra lui. Repezindu-i cativa pumni, l-a varat intr-un cerc format din 6-7 tortionari care l-au luat in primire cu pumnii si picioarele, zvarlindu-l de la unul la altul ca pe o minge, pana cand a cazut jos, ametit. L-au udat cu apa, sa se trezeasca, si i-au dat un mic ragaz ca sa se hotareasca sa vorbeasca.

                “Trebuia sa spuna ce stia despre omorarea unui soldat sovietic prin partile lui si daca luase si el parte la acea crima politica. Probabil ca existau ceva informatii in legatura cu amestecul lui Cornel in acea afacere si Turcanu voia sa smulga de la el confirmarea, dar bietul baiat fie ca nu stia, fie ca ii era frica sa declare, rezista cu darzenie sa afirme ceva si nu zicea decat: “nu stiu nimic!’.

                “Vazand ca nu voia sa vorbeasca, au inceput sa-l bata la talpi, fara sa-l descalte. Loviturile primite prin incaltaminte sunt mult mai violente, pentru ca durerile se localizeaza in special la cap; apoi l-au pus sa faca manej, lovindu-l din nou cu pumnii, pana cand a cazut iarasi in nesimtire.

                “Turcanu turba de furie vazand ca nu putea scoate de la el nici un cuvant. Nu mai intalnise pana atunci atata putere de rezistenta la nici unul dintre torturati, iar acum un copil de 19-20 ani primea loviturile cele mai crancene, doar cu un usor geamat de durere.

                “Noi, care asistam la scena aceasta de groaza, ce dura de vreo doua ore, eram cu sufletele crispate, nestiind pana unde putea merge oribila maltratare a unui om.

                “Dar bestialitatea calailor a intrecut orice imaginatie in supliciul aplicat sarmanului copil.

                “Dupa ce l-au lasat putin sa-si mai revina, in care timp Turcanu se plimba furios si se gandea la o noua metoda de schingiuire, il auzim ca da ordin sa i se lege mainile la spate si-i face semn lui Vasile Puscasu, namila care avea cea mai mare forta dintre ei, sa-l ridice in sus.

                “Urcandu-se in picioare pe marginea priciului, Puscasu il prinse de mainile legate si rasucindu-i-le, il suspenda in aer, intr-o pozitie care sugera imaginea crucificarii.

                “Bietul copil, cu capul complet varat in piept, a mai avut puterea sa scoata un strigat sfasietor in momentul cand i s-au luxat bratele, apoi facea eforturi disperate sa traga aer in piept.

                “In jurul lui, vreo patru sau cinci tortionari il loveau cu ciomegele, cu un sadism ingrozitor, peste cap, peste picioare, intr-o infernala pofta de distrugere a vietii.

                “Dupa cateva zeci de lovituri, dintre care unele cu varful ciomagului in stomac si in piept, i-au dat drumul sa cada de la inaltime.

                “S-a prabusit inert, cu fata la pamant, fara sa se mai poata misca din loc. I-au dezlegat mainile ce se balabaneau pe langa corp, cu articulatiile complet zdrobite, si dupa ce i-au mai varsat o cana cu apa peste cap, l-au tarat pe un pat de fier, in mijlocul camerei.

                “Abia mai rasufla. Dupa un timp a inceput sa delireze. Probabil facuse o hemoragie interna. Vorbea fara sir si ciomagarii din jurul lui faceau haz, batandu-si joc de cuvintele fara inteles ce le scotea in nestire.

                “Turcanu comenta incruntat cu ciracii lui despre indaratnicia “banditului” si se batea cu pumnul in piept ca pana la urma o sa-l faca sa vorbeasca:

                “– “Am eu ac de cojocul lui, ticalosu’!… Crede ca se joaca el cu mine?!… O sa vada el care-i mai tare!…”

                “Fierbea de ciuda ca “EL, TURCANU” a putut fi astfel infruntat!

                “Sunase stingerea demult si ne bagasem cu totii sub paturi, fara sa se poata apropia somnul de vreunul.

                “Plantonul care ramasese de veghe avea sarcina sa-i dea unele ingrijiri lui Cornel peste noapte.

                “N-a mai fost insa nevoie, pentru ca, putin timp dupa aceea, a intrat in coma.

                “Vadit alarmat si nestiind cum sa procedeze, plantonul si-a luat inima-n dinti si l-a trezit pe Turcanu, care s-a sculat si a pus pe Gherman si pe Nuti Patrascanu, care fusesera studenti la Medicina, sa-i faca respiratie artificiala, fapt care, probabil, i-a grabit sfarsitul.

                “Eu imi trasesem patura peste cap, facandu-ma ca dormeam, dar ma uitam ingrozit pe sub ea, urmarind scena aceasta groaznica: un om cu trupul zdrobit de bataie, cu bratele complet luxate, muribund, este maltratat pana in ultima clipa a vietii cu aceste miscari de respiratie care apareau acum atat de grotesti.

                “Cand si-au dat seama ca murise, au inceput sa intre in panica.

                “Se invarteau speriati pe langa el Gherman, Rosca, Puscasu, cautand sa stearga urmele de violenta, spalandu-i sangele de pe corp si de pe picioare, dar vanataile care apareau acum mai proeminente nu se lasau deloc ascunse.

                “Doar Turcanu ramasese in aparenta calm si indreptandu-se catre usa a batut, sa-l anunte pe militian.

                “Mi-au ramas intiparite in suflet cuvintele pline de cinism cu care a vestit moartea sarmanei victime:

                “– “Domnu’ sef, anuntati doctoru’ ca a incetat sa bata inima unui ‘bandit’!…”

                “A venit felcerul si dupa ce i-a verificat pulsul, l-au pus pe o brancarda, scotandu-l din camera. Au trecut pe langa patul meu de langa usa, unde stateam chircit de groaza, cu patura in cap, ca sa nu fiu descoperit ca am asistat la aceasta scena care ar fi umplut de oroare si cele mai tari inimi.”

                Pe deasupra masura, Justin Paven, care suferea el insusi rigorile torturilor, mai fu martor la inca un deces datorat chinurilor.

                “Impreuna cu noi fusese adus si Bogdanovici, care abia se mai tinea pe picioare. Era intr-o stare de slabiciune jalnica, de nedescris. Avea aspectul unui casectic” [casexia este o stare de istovire generala a organismului cauzata de boli cronice; n.n.], “dar nu atat din lipsa de mancare, cat mai ales din tratamentul de violente la care fusese supus. Acum Turcanu il lasase in pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.

                “Intr-o zi n-a mai fost in stare sa se ridice in capul oaselor si a fost nevoie sa fie hranit de altii. Imi amintesc cu cata atentie caritabila se ocupa de el Georgica Georgescu, dandu-i toate ingrijirile pe care conditia claustrarii noastre le ingaduia, dar n-a mai rezistat mult.

                “Statea intins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, si nu scotea un cuvant. In tot timpul cat am stat cu el, nu l-am auzit rostind decat cateva cuvinte. Se putea citi pe fata lui o amara descurajare care cred ca a contribuit in mare masura la grabirea sfarsitului sau.

                “Poate ca, totusi, in tacerea aceasta prelungita, Dumnezeu a putut sa-i trezeasca, dintr-un sambure de credinta primit la botez, un act de parere de rau pentru viata sa de pacat si incheiata atat de tragic” [Bogdanovici a fost acela care a inaugurat cuplitele reeducari, cazandu-le apoi prada el insusi; n.n.].

                “A expiat intr-o dimineata, ducand cu el taina unei faradelegi pe care a ispasit-o prin moarte pe Crucea inchisorii, dupa ce a primit acelasi tratament de respiratie artificiala ordonat de Turcanu, in momentul cand intrase in coma.

                “A fost primul om din viata mea pe care l-am vazut de aproape dandu-si sufletul si al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.

                “Dupa scoaterea lui din camera, in tacerea apasatoare care se lasase, Turcanu a tinut sa-i faca un scurt panegiric:

                “– “Asa vor pieri toti oportunistii care isi inchipuie ca pot insela bunavointa regimului!…”

                Nu este de mirare ca in atari traume, credinta studentului regalist Justin Paven se clatina, pana aproape de ultima-i palpaire. Renunta la rugaciune. Una dintre pricini fu ca victimele reeducarilor ajunsesera atat de subjugate de batausii lor incat aveau sentimentul ca orice gand le era citit de reeducati si ca urmau a fi pedepsiti pentru fiorul abia simtit al unei clatinari a mintii sau afective.

                “Devenisem tacut, morocanos, stateam toata ziua pe prici, cu fata in sus, privind in tavan si facand din crapaturile tencuielii jocuri aiuristice ale imaginatiei. Ma gandeam la anii care-i mai aveam de petrecut in inchisoare, in conditiile acestea, si ma cutremuram.

                “Desi pana acum nu parasisem scurta rugaciune de seara care ma insotise toata viata, din copilarie, acum incepuse sa-mi fie frica sa ma rog, ca nu cumva sa ma simta careva si sa ma toarne ca n-am ‘terminat-o cu misticismul’.

                “Intr-o seara, insa, l-am simtit pe colegul meu de prici, Lungu Mircea, langa care dormeam, ca-si facea cruce si se ruga sub patura. I-am strans mana intr-un gest de fratietate tainica si de atunci am prins curaj si am reinceput sa ma rog cu mai multa staruinta, simtind cum se lasa in suflet acea liniste pe care ti-o da increderea ca nu esti singur in acest chinuitor purgatoriu si ca Cel caruia I te adresezi va trebui sa raspunda intr-o zi cu eliberarea din cazne.”

                ‘Priza’ cu Dumnezeu, realizata prin descifrarea Chemarii Sale, asistarea la rugaciunea colegului, ce avu rolul de a destepta glasul constiintei memorialistului, il reazvarli in valurile urcatoare ale aspiratiei spre Divinitate. De la aceasta clipa si pana la calugarirea sa, saltul fu extrem de mic, deoarece Chemarea era incarcata cu energia necesara istovirii trairilor precedente. Chemandu-l, Dumnezeu ii acorda si puterea de a se invinge pe viitor si de a-I ramane alaturi tot restul vietii.

 

 

 

 

8. TREZIREA

DIN NECREDINTA

Dumitru Gh. Bordeianu, la memoriile caruia abia am recurs saptamanile trecute, in cautarea feluritelor chipuri ale Chemarii lui Dumnezeu la credinta, ne ofera privelistea unei alte Chemari, mult mai intense, facuta lui prin mijlocirea unui tanar suferitor in temnita, dupa aceea savarsita prin social-democratul Fluieras, daca o mai tineti minte. De data aceasta, Chemarea este mai intensa si nu are numai rolul de readucere aminte a indatoririlor ce le avem fata de sufletul nostru, de a cauta sa reinnodam o legatura rupta cu Cel de Sus, ci, in plus, are si un rol curativ de prim ordin, autorul gasindu-se intr-o jalnica stare de prostratie, aproape fara iesire, pana la patrunderea lui Gheorghe (Gicu) Jimboiu in existenta sa duhovniceasca.

                Cel numit, orfan de tata, originar din Valea Trotusului, student la Academia Comerciala din Brasov, arestat si batut la securitatea din aceeasi localitate pana se imbolnavi de tuberculoza, avu norocul de a fi transportat la penitenciarul Targu-Ocna, unde se gasi sub influenta minunatului Valeriu Gafencu, care – poate va amintiti – ne-a fost revelat de parintele Constantin Voicescu, intr-o emisiune ceva mai veche, drept ‘omul lui Dumnezeu’.

                Aceasta fraza-portret, scrisa de Dumitru Gh. Bordeianu, i se aplica fara gres lui Jimboiu: “Un tanar curat trupeste si sufleteste, inzestrat cu o mare blandete si bunatate.” Aflam ca nu s-a plans vreodata a suferi de foame. Se jertfea pe sinesi pentru prieteni, dar si pentru dusmani. Ceea ce impresiona cel mai mult la el era intelegerea ‘de neinteles’ cu care-si cantarea calaii. Era desavarsit convins ca avea o misiune pe pamant, aceea de a faptui binele si numai binele, “parca venea din alta lume”, exclama Bordeianu. Si explica aceasta mai pe larg: “Jimboiu, cum numai sfintii au inteles, s-a identificat cu chemarea pe care ne-o face Fiul lui Dumnezeu, noua oamenilor: ‘‘Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna’’”.

                El continua cu o observatie ce ne este tuturora de folos, deoarece toti am trecut, trecem sau vom trece prin ezitari similare alor sale:

                “Din momentul in care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit “VIETILE SFINTILOR” ca pe o lectura oarecare. Cunoscandu-l pe el, orice indoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamant a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfant bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mantuirea lui si a neamului care l-a conceput.

                “(…) Nu gasesc cuvinte sa-mi exprime veneratia si admiratia pentru acest tanar martir. (…)Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: un inger cu chip de om.”

                Aceasta prima parte a portretului lui Gicu Jimboiu se incheie cu convingerea ca el a izbutit sa duca pana la capat porunca lui Iisus: ‘‘Fiti desavarsiti precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este’’.

                Intr-adevar interventia lui in trairea duhovniceasca a lui Dumitru pare aceea a unui mesager al Proniei.

                Sa coboram in bolgia celulei unde cei doi s-au intalnit, fara a vorbi inca unul cu altul. Pasiti cu bagare de seama, sa nu tulburam miracolul acestei dragoste dintre semeni ce infioreaza cuvintele.

                “In miscarea mea prin camera, am observat ca acest tanar ma urmarea cu privirea. La un moment dat m-a si surprins uitandu-ma la el. A trebuit atunci sa ma reazim de perete ca sa nu-mi pierd echilibrul. Ceva inexplicabil imi cuprinsese sufletul si parca o forta contrara vointei mele se opunea acestei priviri. Am tresarit si mi-am dat seama atunci ca un duh, contrar celui care ma poseda, imi ravasea sufletul. Nemaiputandu-ma misca prin camera si simtindu-ma foarte epuizat, m-am intins pe prici. Fata imi era ca de mort, sangele disparand parca din obrazul meu. Observandu-mi paloarea fetei, camarazii m-au intrebat ce este cu mine. Le-am raspuns ca nu ma simteam bine. Noaptea care a urmat a fost pentru mine o noapte pe care nu o voi uita niciodata. Duhul Satanei care ma stapanea, ma tortura si ma ingrozea, probabil ca nu mai putea suferi privirea cu care Jimboiu (…) se uita la mine.”

                Ati remarcat situatia morala disperata in care se gasea naratorul, pe cale de a-si pierde mintile. Slabiciunii lui i se opune forta morala a celuilalt, care parca i-ar fi diagnosticat starea, o forta morala indestul de mare pentru a provoca starea de lesin.

                “A doua zi dimineata Jimboiu s-a apropiat de mine si m-a invitat la el pe prici, sa stam de vorba. Duhul care ma stapanea ma oprea sa fac acest pas dar gestul lui Jimboiu – ma luase de mana – m-a facut sa-l urmez.

                “Primul cuvant pe care mi l-a adresat a fost: ‘‘Frate, esti bolnav; nu te teme insa si ai incredere in mine. Deschide-ti sufletul si spune-mi tot ce ai pe inima; poate voi fi in stare sa te ajut cu ceva’’. In cateva cuvinte i-am spus tot ce aveam pe constiinta. Si la destainuirea mea, el mi-a spus: ‘‘Ai gresit grav inaintea lui Dumnezeu, de ce nu ai incercat totusi sa te rogi mai departe si in Pitesti?’’.” Desigur, ati recunoscut numele odios al temnitei unde, in anii 1949-51, studentimea romana a fost supusa unor chinuri de neimaginat, pentru a ceda si a deveni unealta comunismului. Printre efectele acestei presiuni, Dumitru Gh. Bordeianu a simtit ca-si pierdea credinta, deci demisese de la rugaciune. El istoriseste mai departe:  “Raspunsul meu a fost ca nu stiam cine m-a oprit. A continuat intrebandu-ma daca imi fac rugaciunea. ‘‘O fac dar nu simt nimic; mi-e inima de piatra’’, a fost raspunsul meu. ‘‘De cand te rogi, i-ai cerut iertare lui Dumnezeu?’’ La raspunsul meu negativ, a continuat: ‘‘De plans, ai plans?’’. Din nou, nu. ‘‘As vrea sa stiu si eu cum te rogi’’. Dupa ce i-am spus rugaciunea cu care ma rugam, mi-a raspuns ca ma rog bine. ‘‘Simt insa ca m-a parasit Dumnezeu.’’ ‘‘Nu-l ofensa pe Dumnezeu, El nu te-a parasit, tu L-ai ofensat’’, m-a apostrofat.”

                Recunoasteti darul spovedaniei si cel al sfatului duhovnicesc ce il umpleau pe sarmanul puscarias, fara nici o imfatuare, fara prihana; il simtim dedicat total semenului, doritor sa-i priceapa dificultatile si sa-l ajute, ca un preot adevarat, chemat si nu facut. Gheorghe Jimboiu isi inchina preocuparile refacerii relatiei dintre om si Dumnezeu. Felul sau de a tatona ranile sufletesti poate deveni model pentru orice slujitor al Altarului care nu si-a gasit inca drumul catre cel ingenunchiat inainte-i, cerand nu numai dezlegare, ci si sa i se indice calea pe care s-o apuce pe viitor. Sfetnicul nu asteapta, in cazul de fata, sa i se solicite o indreptare; el se grabeste, in temeiul unei puteri de a citi cele negraite, se grabeste sa scoata la iveala neajunsurile tainice de care sufera conlocutorul provocat de el a si le recunoaste, intru mai grabnica vindecare. Este un doctor autentic al secretelor de nemarturisit ce bantuie ruinele sufletesti.

                “Dupa acest schimb de cuvinte credeam ca am vorbit cu un inger, caci puterea care emana din el redusese la tacere duhurile ce ma chinuiau. Si de atunci m-a invitat in fiecare zi sa stam de vorba. Dandu-mi seama ce fel de om este si cat de mare putere spirituala avea, l-am implorat sa se roage si el pentru mine. ‘‘Eu am sa ma rog’’, mi-a raspuns el, ‘‘dar trebuie un efort personal. Ofensa adusa lui Dumnezeu nu se poate sterge decat cu lacrimile caintei. Numai cand te vei ruga cu lacrimi si te vei cai de ofensa adusa lui Dumnezeu si iti vei cere iertare, Dumnezeu iti va auzi glasul si te va ierta’’”.

                Reactia unei inimi dezobisnuite de dulceturile tainuirii cu Domnul fu violenta. Dumitru Bordeianu marturiseste:

                “Timpul care a urmat il foloseam discutand cu Jimboiu. Cu cat insa discutiile durau in timp, cu atat violenta torturii mele era de nesuportat. Asteptam in fiecare zi, cand ma trezeam din putinul somn, sa ma trezesc nebun. Lucru paradoxal, gandirea si puterea mea de judecata functionau in mod normal si eram constient de starea in care ma aflam si asta imi facea mult rau.”

                Contactul cu aceasta faptura a lui Dumnezeu dadu roade grabnice si temeinice. Chemarea pe care Domnul o facea prin mijlocirea lui Gheorghe Jimboiu nu era o chemare simpla, ci era insotita de infiltrarea in Dumitru Gh. Bordeianu a unei puteri de a se depasi pe sine insusi in a face pasul din fundul prapastiei spre lumina. Parca el ar fi strigat: ‘Cred, Doamne. Ajuta necredintei mele!’

                “Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte m-am rugat lui Dumnezeu, atat de adanc cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea, traind insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi fusese ascultata. La limita disperarii; nu as putea descrie, imi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

                “Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii ceva m-a indemnat sa ma dau jos de pe prici si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele douasprezece, si anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios. Am cazut atunci in genunchi in fata geamului si cu mainile incrucisate ca pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: ‘‘Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc si recunosc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne stii ca am ajuns la limita suferintei, incercarii si rabdarii. Nu mai pot suferi! Fa din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta’’.

                “In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochii mei au inceput sa curga siroaie de lacrimi. Printre lacrimi atat doar am mai putut rosti: ‘‘Doamne, fie-ti mila de mine!’’. N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot corpul meu a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca la posedati si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o forta. Era duhul Satanei care ma muncise si ma stapanise timp de patru ani de zile. Indraznesc sa aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara in spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica si in acel moment cineva ii ia greul, acela simtindu-se dupa aceea, dintr-o data, atat de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu indata ce acea forta satanica m-a parasit.

                “Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi cada siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece, si le-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-ma de ofensa pe care I-o adusesem. In patru ani de chin eu nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu”. Scriitorul german E.T.A. Hoffmann nu ar fi pus pe hartie in chip mai impresionant aceste neobisnuite dezvaluiri!

                Amintirea lui Bordeianu continua tot astfel putin inca; este o splendida uvertura duhovniceasca inainte de revenirea la finalizarea portretului rembrandtian al lui Gheorghe Jimboiu, cu lumini de aur strigator imbratisate de clar-obscur si bezne.

                “M-am ridicat de pe ciment si, ca o aparitie din lumea visurilor, in fata mea statea Jimboiu. L-am imbratisat, graind din toata inima mea crestinescul: ‘‘Hristos a inviat!’’. ‘‘Adevarat a inviat’’ a fost replica lui, plina de duiosie. Am plans o vreme, amandoi. In viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, in acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amandoi bucuria vindecarii si invierii mele. Am vrut sa-i multumesc pentru pretioasa indrumare pe care mi-a aratat-o, dar el s-a multumit sa graiasca: ‘‘Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De cand te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine’’.

                “Se facuse ziua si cei din camera s-au sculat, in timp ce soarele lumina camera. Pe mine lumina Invierii ma scalda in razele ei. Eram un alt om, pentru ca ‘‘pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am inviat’’” .

                Trebuie sa recunoasteti ca avem de-a face cu o pagina valoroasa a unui posibil si necesar “PATERIC al temnitelor romanesti”!

                Titlul “PATERICULUI” pomenit ma ispiteste sa caut in aceasta carte fara egal vreo lamurire suplimentara pentru intelegerea personalitatii absolut iesite din comun a purtatorului mesajului lui Dumnezeu adresat lui Dumitru Gh. Bordeianu, atunci cand era cazut mai jos decat toti.

                Hai sa rasfoim impreuna aceasta culegere de povestiri din vietile parintilor din pustie din primele veacuri ale crestinismului.

                Un pustnic, mergand sa-l viziteze pe parintele Arsenie, facu ceva ce politetea lumii nu ingaduie, dar aceasta ii fu de folos: inainte de a bate in usa, pentru a-si vesti prezenta – daca asa o fi fost uzanta si in acele timpuri si locuri, se uita pe fereastra. “A vazut pre batranul peste tot ca un foc”, spune cartea din batrani. Ni se da si o explicatie: “caci era vrednic acel frate de a vedea lucruri minunate” (e bine de mentionat ca o anumita treapta a imbunatatirii ingaduie perceptii peste Fire). Ca a vazut, asta e sigur, deoarece Avva Arsenie, turburat, il intreba, printre altele: “‘‘Nu cumva ai vazut ceva?’’”. Va sa zica, atunci cand se afla in  rugaciune, avva se preschimba in foc, stare de care era constient. Iar anumiti oameni, vrednici de a vedea cele ce indeobste nu pot fi percepute, o puteau face. Cum? Ce insemna, fiziologic si psihologic vorbind, aceasta extindere a organului vazului si asupra ‘lucrurilor minunate’?

                Cum defineste Avva Daniil Faranitul, organul prin care se vad cele nevazute e reprezentat de “ochii cei intelegatori”.

                Nu oricui ii este dat sa vada cele ce nu sunt de vazut, cum reiese din spusele Avvei Vitinie:

                Au venit la usa parintelui Macarie doi tineri, dintre care unul era ceva mai varstnic; l-au intrebat, necunoscandu-l, de nu stia unde salasluia insusi dansul. Auzind de zvonul petrecerii lui, voiau sa se aseze prin preajma-i. Cantarindu-i din priviri, i se parura monahului prea gingasi pentru o asceza atat de grea cat isi doreau si-i indemna sa se stabileasca oriunde in alta parte. Vazand, insa, cu ce duh smerit al ascultarii fura gata sa plece, ii retinu, gandind ca insesi nevointele locului ii vor convinge sa ia alta cale, mai potrivita lor. Drept care, le arata un teren stancos, bun de pus temelie pe el, ii dumiri de unde sa-si care lemne pentru a-si cladi chilie. Ii invata sa impleteasca din finic cosnite, cui sa le dea sa li se aduca paine in schimbul lor. Si-i lasa in grija Domnului.

                Trei ani de zile nici nu-i simti ca ar fi vietuit prin apropiere. Dupa scurgerea acestui timp, isi zise sa se duca sa priceapa cum vietuiau. Posti o saptamana, sa-l intareasca Dumnezeu a le vedea lucrarea.

                Ciocani la usa lor, precum ei odinioara la a sa. Ii deschisera si, fara vorba, batura metanie. Batranul rosti o rugaciune si lua loc. Cel mai mare dintre tineri ii facu semn celuilalt sa iasa si se readanci in rucodelie, fara sa scoata vrun cuvant. La ceasurile noua, dadu de stire praslei sa puna de fiertura. Apoi acesta intinse masa in tacere, iar pe ea aseza frumos trei posmagi. Aduse si apa pentru racorirea gatlejului. Baura. Pe urma, tot cel mare, singurul care (dintr-o intelegere a lor, nefacuta publica) era limpede a fi avut drept la a cuvanta, il intreba pe Avva Macarie de pleca. Raspunsul fu ca ramanea – el voia sa vaza cum vietuiau ei.

                Asternura doua rogojini si se intinsera cu totii, intr-o parte cei doi, in cealalta batranul.

                “Iar daca s-au culcat, m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-mi descopere lucrarea lor. Si s-a deschis acoperamantul chiliei si s-a facut lumina ca ziua”, povesteste avva. “Eu ii vedeam pre ei, iar ei nu ma vedeau pe mine”.

                Si insiruie cele surprinse: “Si am vazut pe diavoli ca veneau ca niste muste spre cel mai mic. Si unii veneau sa saza pe gura lui, iar altii pe ochii lui. Si am vazut pe ingerul Domnului ca tinea sabie de foc si il ingradea si gonea pe diavoli de la dansul. Iar de cel mai mare nu puteau sa se apropie.” Cand ispravira rugaciunea inceputa, dupa ce se amagira ca batranul adormise, se culcara.

                Curand se desteptara iar. Il intrebara pe avva daca dorea sa spuna dimpreuna cu dansii cei doisprezece psalmi. El incuviintand, “cel mic canta primii cinci, cate sase stihuri si un aliluia. Si, la fiecare stih, iesea cate o faclie de foc din gura lui si se suia la cer. Asijderea si cel mai mare, cand deschidea gura lui si canta, ca o funie de foc iesea si ajungea pana la cer. (…) Deci am cunoscut ca cel mai mare este desavarsit, iar cel mai mic inca se lupta cu vrajmasul”.

                Nu este cazul sa mai insistam in exemple; cele prezentate pana acum nu fac alta decat sa amplifice sentimentul nostru ca Gheorghe Jimboiu era situat chiar mai sus, in ierarhia duhovniceasca, decat o banuia acela chemat prin el de Dumnezeu, la credinta, si care marturiseste despre el. Gheorghe Jimboiu se prea poate sa se fi folosit de ‘ochii cei intelegatori’. Cel putin asa lasa textul de subinteles.

                Vom cauta, si pe viitor sa mai lamurim cat putem din aspectele multiple si variate ale Chemarii la credinta. Pana atunci meditati la cele ascultate aici; ele va vor ajuta sa va limpeziti propria asezare in raport de aceasta Chemare indelung discutata in emisiunea de fata.

 

9. TEOLIPT  AL  FILADELFIEI

SI  GRIGORIE  SINAITUL

DESPRE  LECTURA

De data aceasta vom intarzia impreuna asupra unor spuse ale lui Teolipt, mitropolitul Filadelfiei: “Sarguieste-te deci sa faci din chemare fapta”. Iar talmacitorul cuvantului sau in limba romana, raposatul academician pr. prof. Dumitru Staniloae comenteaza aceasta propozitie astfel: “Viata calugareasca este aleasa pe baza unei chemari de la Dumnezeu. Cel care a ascultat de aceasta chemare trebuie sa prelungeasca in fapte raspunsul sau afirmativ. Numai asa raspunsul la chemarea lui Dumnezeu este deplin.”

                Ce voieste sa spuna Teolipt prin preschimbarea chemarii in fapta? Desigur el gandeste la chemarea in monahism. Insa aceasta nu inseamna ca mirenii, adica dumneavoastra si cu mine, n-ar avea de castigat din meditarea la spusele sale. Castigul, pe de o parte, este in adoptarea, cu masura, a mesajului acesta la viata lumeasca; pe de alta parte, castigul nostru sta in intelegerea traiului monahilor si monahíilor, pentru a sti mai bine sa le pretuim nevointele si astfel a ne deschide ochii asupra truditorilor duhovnicesti din zilele noastre si din tara noastra. Ca ce semn mai mare de dragoste pentru semeni putem da decat stradania de a-i intelege?

                Iata cuvintele prin care mitropolitul Filadelfiei isi dezvolta ideea:

                “Si precum te-ai insingurat cu trupul, lepadand pana si gandurile lucrurilor, precum ti-ai schimbat portul, departeaza si vorbele si pe cei ce-ti sunt aproape dupa neam. Caci de nu vei scapa de imprastierea in cele din afara, nu te vei ridica impotriva celor ce te pandesc din launtru. Si de nu vei birui pe cei ce te razboiesc in cele vazute, nu vei rapune pe viclenii cei nevazuti.

                “Iar cand vei face sa inceteze imprastierile din afara si vei parasi gandurile din launtru, mintea ti se va ridica la lucrurile si la cuvintele Duhului; si in loc de obisnuinta cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtutii; in loc de vorbele desarte, nascute din taifasul cu lumea, sufletul iti va fi luminat si inteleptit din meditarea si dezvaluirea cuvintelor dumnezeiesti ce se misca in cugetare. Descatusarea simturilor se face lant sufletului, iar inlantuirea simturilor aduce eliberarea sufletului.”

                Parintii si maicutele din manastiri, odata auzind chemarea, multe au de pus in practica pana la a o putea urma cum se cuvine. Veniti din ‘neoranduiala lumeasca’ si intunecimea ei – cum o denumeste Teolipt –, abia de li se lumineaza nitel cugetul si simtamintele, pentru a ravni la ordine, armonie, lumina. Mintea fiindu-le lacasul zgomotelor lumii, al grabei imaginilor ce cutreiera memoria a toate cate tin de prea trecatoarele si prea putin consistentele mesaje ale simturilor, abia de stiu incerca sa se adune din imprastiere. Inima fiindu-le alipita de cate li se par dulceturi, in sminteala desertaciunilor ce sunt patimile, abia de izbutesc sa le constate amarul. Totusi, in cautarea pacii si a propriei nobleti cutreera – daruite de Dumnezeu tuturora, dar pe cari prea putini le recunosc –, in cautarea lor, se leapada de toate pornirile irationale ale lumii, recastigandu-si vointa cea buna.

                “Ia pilda de la intelepciunea albinelor”, sfatuieste mitropolitul Filadelfiei. “Acelea, stiind ca roiul viespilor le da tarcoale, raman inauntrul stupului si scapa de vatamarea atacurilor acelora. Socoteste intalnirile desarte ca niste viespi si fugi de ele cu toata sarguinta.”

                Macar intr-atata sa-l ascultam. Pentru ca, altminteri, cu “intalniri desarte” ne vom trece viata, intalnirile desarte se vor hrani si ingrasa cu timpul nostru, cu anii masurati pentru pardalnica noastra de viata – unica! – ce ne-a fost daruita, “intalnirile desarte” vor fi leaganul cuvintelor fara adancime, al imaginilor aducatoare de moarte spirituala, al gandurilor ce nu se inalta, ci se tarasc, al ispitirilor spre tot mai jos, si ale altor si altor si a nenumarate altor “intalniri desarte”. Lumina din noi va tot scadea, glasul Chemarii se va tot asurzi, potecile ni se vor tot incalci, picioarele nu ne vor mai asculta cand le vom indrepta – tot mai rareori – sa ne scoata din clisa tragatoare la fund si nadejdea nu vom mai sti unde sa ne-o cautam si gasi.

                “Deci, sezand in casa”, ne indeamna acelasi intelept Teolipt, “pomeneste pe Dumnezeu, ridicandu-ti mintea de la toate si aruncand-o spre Dumnezeu fara de glas. Si toata simtirea inimii vars-o inaintea Lui si lipeste-te prin dragoste de El. Caci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea si dorinta mintii spre El si o invaluie in lumina din jurul Lui. (…) Iar rugaciunea este convorbirea cugetarii cu Domnul, cuvintele rugaciunii strabatand la Dumnezeu impreuna cu mintea intinsa intreaga spre El.”

                Nu a sosit clipa sa intarziem asupra felului in care sa ne rugam cu spor si cu roade. Emisiunea aceasta, CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE, se va opri indelung si asupra acestui act sacru al convorbirii cu Dumnezeu. Pentru moment, presupun ca inca sunt dator sa pomenesc Chemarea la credinta. Iar dupa cum m-a indemnat sufletul astazi, sa insist o leaca asupra raspunsului dat acestei chemari.

                Asadar sa urmam sirul gandirii mitropolitului Teolipt, adastand doar la umbra fantanilor din cale, acolo unde ne indeamna el sa luam cate o gura de apa vie, pe drumul cunoasterii.

                Auziti-l la popasul urmator:

                “Iar cand te vezi slabind in rugaciune, foloseste o carte si, luand aminte la citire, primeste cunostinta. Nu trece peste cuvinte grabit. Descoase-le cu cugetarea si aduna-le in visteria mintii. Pe urma gandeste la cele citite, ca sa ti se indulceasca cugetarea din intelegere si sa-ti ramana neuitate cele citite. Prin aceasta ti se va aprinde inima de cugetarile dumnezeiesti. (…) Ia in inima ta cuvintele evanghelice si povetele fericitilor parinti, cerceteaza vietile lor, ca sa poti cugeta la ele in timpul noptii. In felul acesta, cand cugetarea ti se va osteni de rugaciune, o vei reinnoi prin citire si gandire la cuvintele dumnezeiesti si o vei face si mai sarguincioasa la rugaciune.”

                Imi dati voie sa reiau zisa lui cu incetinitorul.

                Va sa zica, oricarui om i se intampla sa osteneasca din truda cu mintea, atintita asupra unuia si aceluiasi obiect al cugetarii abstracte. Concentrarea atentiei se poate face cu mare spor doar pe timp limitat si nu prea lung. Cu cat mai mult se petrece aceasta cand preocuparea mintii este rugaciunea, pentru ca nu numai puterile cugetatoare trebuie incordate intr-o singura directie, ci si pe cele ale simtirii li le asociem, cum sunt smerirea, bucuria, parerea de rau, increderea, exultarea, teama si atatea altele pe care bine le cunoasteti. O simfonie pentru o orchestra foarte mare, ce executa imnul intalnirii cu Domnul pe toate corzile sufletesti. Pana si trupul, nebagat in seama in acele minute sau ceasuri, e mereu controlat de cenzorii subconstienti. Efortul este foarte mare si, cum spuneam, nu ne sta in putinta a-l sustine prea mult timp.

                Si ce vom face daca suntem hotarati a continua rugaciunea? Cu buzele vom rotunji cuvintele stiute pe de rost sau insailate de nevoia momentului, iar fraul inchipuirii il vom slabi, lasand-o sa zburde pe unde cioburi de amintiri o cheama cu sclipetele lor colorate, sa injghebeze din ele basme intru care ne va adormi trezvia? Iar semnelor amortelii madularelor sau ale cine stie caror dureri si boli le vom ingadui sa ne atraga la ingrijorare si spaima pentru sanatatea noastra? Iar poverilor existentei materiale le vom permite sa ne aduca in fata ochilor launtrici mijloace de a le invinge? si mintii ii vom da voie sa insiruie planuri ale razboiului cu lumea sau cu punga cam goala?

                Ce vom face? Teolipt ne propune ceva atat de simplu si de la indemana: sa luam o carte si, citind-o, sa invatam din filele ei cum sa traim sau sa-L cunoastem mai bine pe Dumnezeu, ori alcatuirea lumii vazute si nevazute, fie a propriei noastre fiinte launtrice, fie primejdiile ce ne pandesc si cum sa le intampinam sau atatea alte nestiute ce ne devin castiguri; asa cum, ostenind sa rezolvam probleme de matematica e recomandabil sa citim despre viata si munca unui om de seama, savant sau filosof, literat sau inventator, sau sfant.

                Sa nu rasfoim cartea. Sa nu citim cuvintele pe jumatate si sa trecem de fraze inainte de a ne fi patruns intelesul lor. Sa nu privim literele pe deasupra, in galop sau chiar ca din zbor, ci sa intoarcem pe toate fetele sensul celor tiparite, ca si cum mereu ar ramane un capat de gand nezarit pana acum, pe care inca il mai putem aduce la lumina daca-l agatam, il tinem strans si-l tragem catre intelegere. Iar cand am lamurit si istovit ideile, sa le contemplam, intr-o pauza a lecturii, sa ne veselim de descoperirile facute, sa triumfam ca am mai sters un colb al nestiintei si sa punem memoria in activitate ca al nostru sa ramana castigul celor citite.

                Daca tomul in care ne-am adancit este “Biblia”, o scriere a unui Parinte al Bisericii, o viata de sfant, fragmentele rumegate vor iesi singure la iveala in viitoarele clipe de ragaz, ori le vom chema noi din memorie, iar ele – ale noastre devenind – vor lua locul in amintire al multor ganduri fara rost; dimpotriva acestora, la rugaciune ne vor indemna, mai adanca, mai sustinuta, mai curata, deoarece, prin lectura am invatat a ne ruga si a trai mai bine, am invatat de la rugatori si traitori cu adevarat mari.

                Ce lectie mai potrivita pentru un intelectual modern, in formare, am putea obtine de la un inalt profesor universitar, de la un academician savant, si ce vorbe mai indragostite de citire ne-ar putea acestia incredinta? Avem adunate in paragraful ascultat toate treptele unei lecturi desavarsite si incalzitoare. Iar randurile lui sunt o palma aducatoare de rusine, izbind obrazul celui ramas inecat in minciuna atee a comunistilor, care acuzau manastirile de incultura, de “obscurantism” (ca sa folossc insasi injuria lor), o palma rusinoasa peste buzele necugetate ale aceluia care uita ca din Biserica, din invatatura Ei, din tiparnitele, din scolile, din slujbele Ei religioase a inflorit cultura omenirii in ultimile doua mii de ani. Si iata cat de contemporan noua este acest indemn rostit in urma cu sase veacuri, in “beznele” Evului-Mijlociu, cum ne-am obisnuit a-l eticheta vinovati.

                Apoi Teolipt al Filadelfiei ne indruma sa psalmodiem, “cu glas linistit si cu supravegherea mintii”, cum ne atentioneaza. “Si daca iti scapa mintii, repeta stihul ori de cate ori se intampla asa ceva, pana-ti vei avea mintea insotind cele spuse”. Ne mai indruma sa ingenunchem si sa lucram cu mainile cat timp ne rugam, “ca sa alungi somnul si trandavia, aceasta invioreaza si ea lupta nevointei.”

                Celor curiosi le voi oferi si spusele Sfantului Grigore Sinaitul, privitoare la lectura (traduse de acelasi acad. parinte prof. D. Staniloae). Ele sunt vrednice a destepta curiozitatea, adresandu-se unor cititori care, in text, sunt imprejmuiti de ispite specifice lecturii.

                “Sa citesti, de esti lucrator, zice Scararul, cele ce-ti sunt de folos la lucru.” Va atrag atentia ca prin “lucrator” autorul subintelege rugator cu rugaciunea inimii. “Caci implinirea lor”, continua el, “face de prisos citirea celorlalte. Citeste pururea cele despre linistire si rugaciune, de pilda: din Scara, din sfantul Isaac, cele din sfantul Maxim, ale Noului Teolog, ale ucenicului sau Stithatul, ale lui Isichie, ale lui Filotei Sinaitul si ale celorlalti asemenea lor, cate sunt ca acestea. Iar celelalte lasa-le pana ce ai vreme, nu fiindca sunt de lepadat, ci fiindca nu ajuta scopului, mutand mintea de la rugaciune la tot felul de istorii. Citirea sa o faci de unul singur”, aduce autorul o noua recomandare, ridicandu-se impotriva lecturii cu glas tare si destinata altor urechi, de ca si cand stapanii lor ar fi nestiutori de carte sau prea “narozi sa desprinda de unii singuri intelesurile din cele tiparite; sa nu te mandresti cu rasunarea glasului, nici cu sarguirea rostirii frumoase, sau cu buna-intocmirea cuvintelor, sau cu rasunarea placuta a lor; nu te lasa furat de patima, lipsind sau fiind de fata, de dorinta de a face placere vreunora. Nu fii nesaturat la citire, fiindca in toate cea mai buna este masura; nu citi cu apasare, nici cu lene si cu nepasare, ci cu cuviinta, cu blandete, cu buna randuiala, cu intelegere, cu ritm, cu mintea si cu sufletul, sau si cu ratiunea. Caci imputernicindu-se mintea prin acestea, se intareste in deprinderea de a se ruga cu staruinta. Iar prin cele potrivnice acestora, pomenite mai sus, dobandeste intunecare si slabanogire, incat vei simti si durere de cap si vei slabi si in rugaciune.”

                Sfantul Grigorie Sinaitul a acoperit si el, prin viata sa, a doua jumatate a secolui XIII si prima din veacul al XIV-lea, ca si mitropolitul Filadelfiei.

                Cand primim atari invataturi amanuntite in legatura cu chipul in care trebuie sa citim, pentru a trage de pe urma lecturii toate foloasele ravnite, ne intrebam in mod firesc unde se afla filosofia lecturii in Occident in aceeasi perioada istorica si nu ne mai simtim datori a ne pleca privirile jenate in fata celor care terfelesc starea culturala a monahismului rasaritean, intr-o pornire aberanta si total necunoscatoare a realitatilor vremii. Si mai trebuie adaugat ceva, aceasta spre lauda monahismului romanesc. Obstea de la Tismana, sub egumenatul lui Nicodim, a avut legaturi directe cu Sfantul Grigorie Sinaitul, cand acesta era stabilit la Paroria, introducand practica rugaciunii neincetate la asezarea monahala romaneasca numita; unii romani, pare-se, au fost chiar ucenicii Sfantului, acolo, la Paroria. Iar mai presus de toate, Sfantul era in corespondenta cu voievodul Tarii Romanesti Nicolae Alexandru.

                Constienti de aceste date slavite ale istoriei culturii stramosesti, sa ne straduim si noi a pune in practica cele invatate astazi despre cum sa facem Chemarea fapta si despre cum sa citim.

10. CHEMAREA 

LA  MONAHISM

 A UNOR STARETI  RUSI

Desigur, va intrebati de saptamani in sir, de cand stam de vorba asupra credintei, de ce daruiesc atata timp din convorbirile noastre CHEMARII.

                Poate ca va voi dezamagi spunandu-va ca o fac nu numai pentru ca ea este cea dintai atingere dintre constiinta noastra si iubirea pentru noi a lui Dumnezeu, care ne cheama alaturi de El, de partea Binelui, a Vietii Vesnice, a Dragostei, deci este poarta ce se deschide in fata cautarii noastre nelinistite si ne dezvaluie privelistea impacarii cu Dumnezeu si cu noi insine, ci si pentru alta pricina.

                Toate cate tin de dumnezeire se reflecta ca intr-o oglinda si pe pamant. Jertfa din dragoste de Dumnezeu pentru plinirea dreptatii cosmice divine se reflecta in truda pentru plinirea dreptatii pentru oameni. Cercetarea tainelor de peste fire, ale lumii ingeresti si ale tuturor cerurilor, se reflecta in cercetarea tainelor firii, ale legilor naturale.

                Nu toti oamenii ajung acum la credinta deplina si deplin mantuitoare. Aceasta nu inseamna ca sunt oamenii raului. Ei pot prea bine sa iubeasca omenirea, munca, buna intelegere, iar ochii sa nu li se fi deschis inca indestul pentru a se dumiri ca acestea izvorasc din nesecatul Ocean al preaplinului intelepciunii divine. Ei isi daruiesc puterile, zilele, simtamintele unei oglindiri a acestei intelepciuni dumnezeiesti, fara sa poata deslusi Lumina ce se reflecta in sufletele lor doritoare de Bine, fara a sti s-o numeasca, fara sa o identifice cu Dumnezeul cel Viu.

                In umbra cunoasterii lor, se pot defini chiar ca atei, pot gasi nenumarate garduri de netrecut intre ceea ce cred ei ca sunt si credinta, pot sa fie indiferenti la predania Bisericii, dar nu pot sa se abtina de la credinta lor in bunatatea, frumusetea si dreptatea semenilor lor, nu se pot abtine de a crede in necesitatea jertfirii individului in favoarea celorlalti indivizi sau a speciei in totalitatea ei, nu se pot abtine sa puna umarul, cu toata energia si cu tot optimismul, la plinirea invataturilor evanghelice, desi ignora sursa lor.

                Paradoxal, despre acestia as spune: ‘Sunt atei? Nu-i nimic. Totul este sa fie crestini.’ Adica, omul este om cand se poarta crestineste, indiferent daca-si inchipuie ca are alte pareri decat suna poruncile lui Iisus.

                Si, la drept vorbind, mult din povara lumii moderne atarna pe umerii acelora care, in ceata aflandu-se, traiesc in sclipetul intrerupt si abia de zarit pentru ei al Bunei Vestiri care pe altii ii covarseste cu plinul Luminii.

                Ei bine, glasul constiintei este treaz in toti cei despre care vorbesc: studenti, tineri lucratori, tineri fara profesie, someri, medici, ingineri, profesori, arhitecti, muncitori, scriitori, artisti, fiecare refuzand a se lasa numiti credinciosi, dar neavand liniste si neistovind pentru binele oamenilor, pentru dreptate, pentru adevar, pentru pacea dintre toti.

                Si glasul constiintei este acela prin care primesc Chemarea, doar ca lipsa lor de cunoastere si indaratnicia lor derivata din aceasta intunecare a stiintei ii fac ca nu identifica de unde provine ea.

                Sunt sigur ca aceia dintre dumneavoastra care ma ascultati intamplator si care n-ati atins inca statutul unui aspirant crestin constient de crezul sau puteti sa va dumiriti asupra chemarii careia ii inchinati existenta si asupra originii ei divine, daca o confruntati cu alte chemari trecute in revista de emisiunea: CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE.

                Daca astfel se petrec lucrurile, tare mi-ar place sa ne intalnim, sa ma opriti pe strada si sa ma apostrofati: ‘Domnule Mihai Radulscu, eu sunt ateu. Dar… nu-i nimic. Noroc ca sunt crestin!…’

                Eeh, destula vorbaria de prisos. A batut ceasul sa fim martori ai unui alt fel de chemare, aceea prin auzirea cuvantului lui Dumnezeu, pe care toti il auzim in aceleasi conditii cu eroul povestirii ce urmeaza, insa prea putini ni-l asumam asa cum a facut-o el.

                Intr-o familie nobiliara rusa, aceea a Colacevilor, s-a nascut un baiat care fu botezat Teodor. A fost adoptat ca un apropiat de vaduva marelui cneaz Vasile Ivanovici, iar printul Ivan al IV-lea s-a imprietenit cu el. Inclinarea il atragea catre lecturile duhovnicesti si o viata lipsita de stralucirea lumeasca.

                La 5 iulie 1537, asistand la Sfanta Liturghie, auzi cuvintele evanghelistului Matei: “Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui”. Pentru intaia oara de cand le citea ori asculta, ele se preschimbara in Chemare, pentru urechile sale. Era copt pentru atare traire. Se simti plin de dragoste nelumeasca si gata a lepada lumea pentru Dumnezeu.

                Tot incercand cu mintea istorisirile ce ajunsesera la el, cu privire la o manastire sau alta, cugetul si dorul i se oprira asupra manastirii Solovat, inaltata pe o insula pustie din Marea Nordului.

                Fara a-i cunoaste careva hotararea, schimba straiele boieresti pe un caftan, cum purtau poporenii, parasi in taina Moscova si merse, merse si iar merse… Adasta, ostenit de cale si de ruperea sa de obiceiurile si mangaierile celor instariti, pe malul lacului Onega, in satul Huji. Ceru adapost unui taran, Subeta, si hrana ii ceru; pentru binefacere, isi oferi puterea bratelor drept ajutor la munca. Se speti la una, la alta, fu si cioban la oi, in timp ce ai sai rascolira tara intreaga, sa-l gaseasca; in cele din urma il socotira mort.

                Ajuns la manastirea Solovat, fu primit cu incredere si pus la ascultari anevoiase, cum ar fi taiatul lemnelor, sapatul gradinii, caratul pietrelor de constructie, ridicarea navodului, cand se pescuia, cararea sacilor la moara. Ba era si batjocorit pentru neindemanarile sale; i se mai intampla sa primeasca si chelfaneli, de nu manca si batai zdravene chiar. Dar tot la calugarire se opri, sub noul nume: Filip. Primi multe raspunderi pe care le savarsea cu zel.

                Insa, dornic de si mai mare asprime, se retrase in adancul ostrovului, intr-o padure necalcata de om. Apoi reveni in obste. In 1548, staretul bolnav ii propuse sa-l lase urmas peste frati. Arhiepiscopul Teodosie al Novgorodului il hirotoni preot si-l darui cu o carja de egumen, insotita de o gramata arhiereasca; numai ca, afland Filip de imbunatatirea starii de sanatate a egumenului Alexei, il ruga sa-si continue pastorirea, el, Filip, instrainandu-se iarasi in puterea padurii. Aceasta nu dura mult. Egumenul batran fu ingropat. Filip deveni carmaciul manastirii si o pazi timp de optsprezece ani, pana ce tarul Ivan cel Groaznic il alese mitropolit al Moscovei si a toata Rusia, la 25 iulie 1565.

                Multe aflam din “PATERICUL SOLOVATULUI”, publicat de Manastirea Lainici, despre cum s-a desfasurat ascultarea lui Teodor – adica Filip –, ascultarea sa de chemarea lui Dumnezeu, pana la moartea lui de mucenic, datorata faptului ca s-a opus puterii craiesti, in apararea legii dragostei dintre semeni, insa nu acum vom vorbi despre acelea.

                Ci sa ne grabim catre alt vietuitor din acelasi locuri salbatice, pentru care Chemarea a fost trezita de constiinta starii proprii de pacatosenie. Viata lui e relatata de Vasile Kenozeret duhovnicului acestuia Iosif:

                “Mi s-a intamplat sa ma indepartez de manastire intr-atat ca am pierdut drumul si m-am ratacit prin padure, fara hrana si apa. Deodata, in departare, mi s-a parut ca vad o umbra de om. M-am luat dupa ea, dar umbra s-a ascuns in desis; eu am continuat sa alerg si am ajuns la o carare  ingusta chiar si pentru o persoana. Pasind prin aceasta trecere, am zarit un deal si acolo se vedeau urme de om descult. In deal se observa o crapatura mica. Facandu-mi cruce, am intins mainile si am pipait un om si plin de spaima am spus din nou o rugaciune, la care locuitorul pesterei mi-a raspuns: ‘‘Amin’’.”

                Dupa o scurta punere in tema, dupa hranirea ratacitului cu oaresice iarba muiata in apa, ce il inviora, pustnicul ii povesti despre sine:

                “Eram muncitor in manastirea Solovat; numele meu este Andrei (…). In curand s-a trezit in mine constiinta pacatului; s-a nascut in mine o dorinta puternica sa las totul si sa slujesc lui Dumnezeu. Fara a mai amana, am plecat in pustie, unde am gasit locul acesta; am sapat o pestera si m-am asezat in ea. Am indurat si foame, si sete, ma hraneam cu poame si ciuperci; de multe ori am indurat navalirile dracilor, batai, ocari, boli; ma luptam cu cugetele mele de parca erau fiare salbatice. Nu o data ma tanguiam ca am plecat in pustie si ca izolarea mea este neroditoare. De multe ori chiar paraseam pestera, cu gandul sa revin in lume. Dar atunci se auzeau tunete, incepea ploaia si eu eram nevoit sa ma intorc in pestera. Aici racoarea linistita ma intarea. Altadata ma ridicam sa plec din pestera in toiul iernii, dar gerul aspru nu ma lasa sa fac nici macar cinci pasi. Trei ani de zile a durat aceasta lupta grea. Dupa trei ani de ispitiri grele pentru mine, m-a cuprins o liniste adanca, toate atacurile chinuitoare au luat sfarsit. Atunci a venit la mine cineva in chip de lumina si mi-a grait: ‘‘Intareste-te si nu parasi calea catre Dumnezeu, care ti-a fost aratata’’. Acela mi-a dat aceasta iarba, spunandu-mi: ‘‘Hraneste-te cu ea si bea apa din lacul acesta’’. Si iata ca de 38 de ani ma hranesc cu aceasta iarba’’.”

                Trecu ce trecu si intrusul ii ceru slobozenie si-l ruga sa-i arate drumul inapoi. Insinguratul ii facu pe plac, solicitandu-i a pastra taina retragerii sale. La drum, nu i se paru a fi strabatut mai mult de jumatate de versta pana la asezarea monahala de unde plecase.

                Autorul incheie cu: “La putin timp dupa aceea, Vasile, impreuna cu un alt ucenic al lui Iosif – Damian, a pornit in cautarea pesterei lui Andrei; dar trecand o saptamana intreaga, n-au gasit nici padurea deasa, nici dealul, nici pestera.”

                Petrecand cu mintea prin aceeasi culegere de istorioare despre parintii din Solovat, intalnim si un pustnic, urmarile Chemarii caruia le vedem, pe cand Chemarea insasi, launtrica, nu i-o putem identifica.

                Este vorba despre Nichifor care, ajuns aici, in Marea Nordului, ostenea pentru obstea monahala, alaturi de toti cei in putere, observa postul cel mai necrutator, odihna si-o culegea din atipeli si nu din somn indelungat. Cum spune textul: “In ceasurile de ragaz ii placea foarte mult sa citeasca din viata lui Marcu Oracenschii. Chipul acestui pustnic a patruns adanc in sufletul lui si l-a determinat sa aleaga viata de pustnic.”

                Acum, va rog sa fiti atenti la clipa Chemarii urmate de un raspuns prompt, fulgerator:

                “Odata, cand erau toti de fata, Nichifor a sarit de pe scaun, si-a facut semnul crucii, si-a scos braul si sandalele si, numai intr-o camasa cenusie, a fugit in padure, petrecand in pustia din insula Solovat 12 ani in post, rugaciune si metanii.” Trecand acestia, fu tuns calugar, iar peste alti trei ani se pustnici.

                Cu alte cuvinte, cum o fi sunat Chemarea, ea numai de Nichifor a fost auzita, iar el altcuiva n-o destainui vreodata.

                O alta Chemare mai putin obisnuita avu loc sub imparatirea tarului Petru I si fu adresata preotului de mir Ioan, al carui suflet se impodobea mai ales cu darurile milei si al milosteniei, impins de care vizita adesea temnitele, statea indelung de vorba cu condamnatii, ii ajuta cu bani, dupa cum platea si datoriile celor aruncati dupa gratii din pricina galbenilor.

                Se purta vorba ca se intovarasea cu talharul Talitkim, iar parele ajunsera la urechile tarului. Cel din urma il dadu pe mana arhiepiscopului Kolmogorului, Atanasie, pentru a-l tunde in monahism pe parintele Ioan, ca osanda.

                Autorul anonim al biografiei sale specifica: “Supunandu-se intru totul si vazand in aceasta o chemare a Proniei dumnezeiesti, parintele Ioan s-a indreptat pe calea harazita lui”. Astfel ajunse la manastirea Solovat, botezat Iov, dupa numele calugaresc. Indelungi si grele supuneri la ascultari monahale, posturi iesite din obisnuit, i-au convins pe toti si mai presus de ei pe staret sa-i ingaduie a se retrage la schitul Anzersk, al carui ctitor (si mai mare peste parinti) deveni. Mai tarziu, pentru viata lui exemplara, fu tuns in schima si primi numele: Iisus.

                In urma unei vedenii, el cladi un alt schit, numit Rastignirea, pe muntele local Golgota.

                Trairea sa mistica este amanuntit descrisa in “PATERICUL SOLOVATULUI”. Socotesc insa ca dumneavoastra, ascultatorii mei, cunoasteti multe despre inaltarile sufletesti, din atatea scrieri parcurse. Mai insemnat mi se pare sa raspund intrebarii pe care v-o puneti fara doar si poate: la ce a fost chemat parintele Ioan? La ce a fost chemat? Drept lamurire, voi cita cateva randuri foarte clare, ce se vor si sfat pentru noi, cand incercam sa credem mai adanc si mai desavarsit.

                “O data, la sarbatoarea Adormirea Maicii Domnului, chelarul a venit la staret si i-a spus: ‘‘Parinte, n-are cine sa aduca apa la bucatarie’’. Batranul s-a ridicat si a inceput chiar el sa care apa de la iazul de sub munte; vazandu-l obstea pe ostenitor, au sarit cu totii si au adus apa din belsug. Acelasi chelar a venit dupa o vreme oarecare sa se planga iarasi batranului: ‘‘Parinte, porunceste unuia dintre fratii cei trandavi sa pregateasca lemne pentru bucatarie’’. ‘‘Eu sunt trandav, voi merge si voi pregati’’, ii raspunse fericitul. Desi se aflau la ora mesei, batranul a binecuvantat sa se mearga la masa, iar el a luat toporul si a inceput sa taie lemne. Dupa masa s-au apucat si fratii sa pregateasca lemne pentru folosinta lor”.

                Vrednica i-a fost Chemarea! Iata raspunsul asteptat;  si este bine sa-l aflam cu totii: Chemarea la credinta e Chemarea la iubirea de Dumnezeu, iar in fiece semen se cuvine sa-l vedem pe Hristos. Iar pe ceilalti se cade sa-i iubim ca pe noi insine. Chemarea staretului era de a se face mai mic decat toti si, smerindu-se, sa preia corvoada tuturora. Era o Chemare la munca, la ascultarea celui mare de cel mic, pentru a-i usura viata. Pentru aceasta fusese el adus in pustie.

                Si la ce a mai fost chemat parintele Ioan? Ne va uimi inceputul explicatiei ce o primim de la cronicarul bisericesc, ca ulterior sa constatam ca nu i s-a schimbat parintelui Ioan chipul cunoscut pana acum:

                “S-a apropiat de sfarsitul vietii pamantesti. (…) Acum el isi concentra mai mult atentia asupra propriei persoane, cu toate ca nu inceta sa se ingrijeasca, ca deobicei, de binele aproapelui. Adeseori se trezea cantand cu umilinta, printre lacrimi: ‘‘Suflete al meu! suflete al meu! pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si vei sa te turburi’’. Uneori batranul se ducea pana la mormantul sau, sapat din timp, si, stand deasupra, cugeta la moarte si la judecata lui Dumnezeu, varsa lacrimi si ofta adanc’’.

                Asa am aflat ce este Chemarea si la ce suntem chemati?…

11. CHEMAREA 

NECREDINCIOSULUI,

INTR-UN ROMAN

DE  VLADIMIR VOLKOFF

Usor este a vorbi despre chemarea celor credinciosi! mi-ati putea reprosa dumneavoastra, ascultatorii emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE, pe care o sustin pe acest post al radiodifuziunii de aproape patru luni. ‘Credinciosii abia asteapta sa fie chemati de Dumnezeu; pentru ei viata n-are nici culoare, nici gust, nici frumusete, in absenta Chemarii. Chemarea le confera sensul nadajduit, le umple existentele intocmai conform cu aspiratiile lor!’, m-ati lamuri, usor denigratori fata de insistenta mea si persiflandu-ma cu sau fara crutare. Apoi m-ati strivi cu intrebarea apasata si batjocoritoare: ‘Dar ce se alege de chemarea celor necredinciosi? Cine sta s-o asculte? Cine o baga-n seama? Pe cine sa intereseze ea?’.

                Cu aceasta, omenirea a si fost impartita in buni si rai, in fiii lui Dumnezeu si in slugile iadului. Insa cum o atare divizare este impotriva naturii, cum nu exista, pe pamant, bun desavarsit, nici rau total si compact, voi respinge intrebarile ce mi-au fost aruncate jignitor in obraz.

                Le voi respinge? Le resping oare?

                Iata ca inima imi sopteste ca, desi nu este valabila categorisirea unora ca ucenici definitivi ai iadului si aserviti lui in toata fiinta lor, totusi atari semeni indoielnici ne calca in drum, iar noi vazandu-le numai una dintre fete, aceea diabolica, suntem gata sa-i etichetam drept ‘cei rai’. Va sa zica, fie potrivita despartirea lor de ‘cei buni’, fie nepotrivita, sunt dator a tine seama si de prezenta celor dintai printre noi (dealtfel si Psalmistul a confirmat-o) si sa ma intreb, dimpreuna cu ascultatorii mei recalcitranti, ce se alege de samanta semanata pe pamantul constiintei lor. Rodi-va ea au ba? Caci si Iisus Hristos a pus problema lor, intr-o parabola dintre cele mai adanci din punctul de vedere psihologic.

                In absenta marturisirilor scrise de catre indracitii care s-au lepadat de satana, la auzul chemarii Domnului – si trebuie sa recunoastem, cu tristete pentru dreptul la stiinta al omului, ca nu prea s-au grabit cei rai sa se laude cu incalcarile lor de omenie, pentru a ne vadi prapastia din care s-au ridicat apoi catre blandetea lui Dumnezeu –, in absenta spovedaniilor, ziceam, atat de insetat asteptate de poporul nostru indelung mucenicit, in absenta spovedaniilor securistilor de tot soiul, cadristilor, anchetatorilor calai, uneltelor tiraniei antiumane comuniste, a turnatorilor si iudelor din libertate si din puscarii, a ‘reeducatorilor’ de o sumbra notorietate intre cazurile revarsate in noroi, peste marginile firescului existentei umane, cum a turnat-o in forme angelice Dumnezeu, Creatorul nostru, in absenta rostirii adevarului cu scopul ca posteritatea sa nu mai pacatuiasca in acelasi chip marsav ca ei, ne raman, spre analiza, personajele fictiunii literare.

                Desigur, ar fi fost de mult mai mare invatatura sa avem in fata ochilor autobiografia Apostolului Pavel, privitoare la perioada cand numele sau era Saul, prigonitorul crestinilor. Dupa cum, citind si recitind autobiografiile fostilor detinuti politici trecuti prin ‘reeducarile’ de la Pitesti, abia pomeniti, m-ar intari sufleteste sa aud prinzand glas mustrarile de cuget ale unuia dintre fostii tortionari, mai mari sau mai mici, care, ulterior, si-au revenit, ba chiar au fost manati de constiinta in bratele ocrotitoare ale Bisericii, si, de asemenea, au hotarat sa slujeasca ravnitori si definitiv Altarul. Probabil ca mai usor este sa spui numai: ‘Am gresit!’ si sa-ti poleiesti incalcarea poruncii dragostei cu rozuri diafane, decat s-o amanuntesti cum si ce fel. De aceea duhovnicii carora li se duce buhul, duhovnici manastiresti deobicei, insista pana la sange asupra imprejurarilor in care s-a savarsit pacatul si asupra modului cum a prins el cheag, in cele mai crude si aberante detalii.

                Iesim, incomplet si ezitanti, dintr-o cumplit de lunga epoca a ateismului triumfator, aceea a dominatiei sovieto-comuniste in Romania. Acolo trebuie cautati ‘cei rai’ pusi fata in fata cu Chemarea. Ne vom folosi de un roman dintre cele mai bune ale secolului, in modesta mea parere, al carui titlu in limba noastra – cam tradator, dupa modelul personajului principal insusi – este: “STRUTOCAMILA”, iar autorul lui se numeste: Vladimir Volkoff. Filele acestuia ne vor ajuta, pe de o parte, sa ne lamurim ca ins ‘rau’ integral nu prea exista; pe de alta parte, ca si ‘cei rai’ surprind Chemarea si ii raspund sau nu-i raspund, dupa niste criterii ce nu pot fi ghicite dinainte; de unde concluzia: samanta trebuie oricum aruncata; nu avem voie sa judecam rodnicia pamantului pana a-l descoperi cum lasa o samanta buna sa incolteasca in el ori o impiedica sa fiinteze.

                Care a fost, in conditiile istorice numite, cea mai de seama trasatura a trairii omului?

                Ea ne intampina inca din primele pagini ale romanului. Sa-l ascultam graind unui preot pe un secretar raional de partid din U.R.S.S.:

                “– Parinte, ce sa fac sa ma mantui? Am familie, si mi-e grozav de frica. Nu vreau nici sa-mi las situatia dar nici din cealalta parte nu ma lasa Dumnezeu. Ar trebui, stiu bine… Siberia. si cu toate acestea, Nicodim… si Iosif, cel din Arimateia… Nu?… Astea nu se socotesc deloc?… si tanarul cel bogat, care tinea legile? Cum sa interpretez… Daca m-as putea spovedi! Dar, vezi bine, nu. S-ar afla imediat.

                “– Cum ar putea sa se afle?, il intreba preotul.

                “– Mi s-ar vedea pe fata, cred.

                “– Dar crezi; deci esti mantuit.”

                Nu este cazul sa insist: secretarul de partid credea si ravnea – aproape – din tot sufletul sa se mantuiasca. Numai ca pretuia avutia si puterea prea mult, mai mult decat insasi mantuirea, dupa cum se si temea de riscul muceniciei. Complacandu-se in bucuriile lumesti, auzea, permanent, Chemarea: nu ma lasa Dumnezeu, o spune cu simplitate si cu disperare! Stie ca garantia mantuirii, dupa cate a facut pentru stabilitatea monstruosului in existenta fratilor sai, garantia mantuirii personale nu poate fi decat martiriul; in termenii sovietici: Siberia!  Dar gandul i se intoarce iara si iara la “Sfintele Scripturi”; cauta in ele pilde ce sa-l linisteasca: Nicodim, Iosif din Arimateia, tanarul bogat ce tinea legile. Simte ca numai indrumarea unui bun duhovnic l-ar putea smulge din rataciri si ezitari. Insa ii este frica, o spaima cumplita de razbunarea ateilor de la putere, daca s-ar afla ca tine legaturi cu Biserica. In acest caz, ce-i ramane? Nu-i ramane decat calea duplicitatii, acea cale mohorata adoptata de noi, mai toti, sub regimul comunist, el neputand alege.

                Iar intreg romanul “STRUTOCAMILA” este o demascare a duplicitatii ca o cale imposibila, ca o cale a esecului garantat, a naruirii spiritualitatii umane.

                E vorba despre duplicitatea personajului principal Grigori, ofiter de securitate care a primit misiunea sa se inscrie la seminar, sa se calugareasca si sa impuna ungerea sa episcop, pentru a se distruge, prin mijlocirea lui, Biserica Ortodoxa Rusa, din interior. Cat de mare i-a fost ticalosia se citeste intr-una dintre faptele ce l-au promovat in ochii celor care l-au ales pentru aceasta misiune. Candva, dupa ce a tras in teapa un preot (care, premonitor si simbolic, ii purta numele), dupa ce l-a tras in teapa pe un picior rupt de scaun, i-a dat foc cu lampa de sudura. Explica ce l-a indemnat la aceasta fapta: “Voiam si eu sa ma conving ca un popa e si el un om ca oricare altul. N-avea nici un fel de madular sacerdotal. Si o barba adevarata; care ardea si ea daca-i dadeai foc…”

                Planul ofensivei ce se preconizeaza a fi pornita cu ajutorul sau si motivarea ei sunt clar expuse de superiorul ierarhic al lui Grigorie:

                “Neron era un copil. El isi inchipuia ca Dumnezeu poate fi rasturnat din afara. Aici n-a nimerit-o. Si noi am impuscat popii cu sutele. Si ce-am facut cu asta? Un episcop ti-i face la loc, o mie de popi deodata. Noi am incercat sa-i lichidam pe toti episcopii, deodata, ca sa rupem lantul: asi! E o adevarata hidra, iti spun. Mai ramane mereu unul si din el se fac doi, ca-n sciziparitate. Luptam impotriva unor infuzorii! Ce ne trebuia noua e sa intram in inima raului si sa-l taiem de acolo. Ma intelegi? Mai baiatule, tu ai fost ales ca varf de atac. (…) Singurul lucru la care tin ei, din care traiesc ei, e credinta. Dar ea nu se frange. O facem sa putrezeasca.  Tu ai sa fii agentul putreziciunii acesteia a credintei. (…) Ai sa vezi: n-o sa-ti fie usor deloc. Posturi, priveghiuri, prosternari. Au sa-ti intepeneasca de tot genunchii si au sa ti se tulbure de tot privirile. (…) Si inca ceva: in societatea asta a noastra curata, comunista, tu ai sa fii anacronismul, sperietoarea, cioara. Ai sa inghiti multe. Si are sa trebuiasca sa accepti. Sa-ntinzi si obrazul celalalt.”

                Iar planul nu este cincinal, dupa obiceiul economiei sovietice, ci este un plan pe douazeci de ani. Douazeci de ani din viata lui Grigori va trebui el sa slujeasca Bisericii in asa fel incat sa dobandeasca increderea cea mai inalta a varfurilor ei. Intretimp, “ai sa-ti faci un fisier. Ai sa incerci sa obtii cat mai des sa-ti schimbe parohia. Ai sa faci dosar cu orice piosenie din astea ale lor pe care ai s-o vezi. Ai sa le castigi increderea sefilor. Si pe urma, intr-o buna zi, peste douazeci de ani, marea socoteala. Ii spanzuram pe toti, cu capul in jos, de clopotnite. Dar va trebui ca oamenii de bine sa rada. N-avem nevoie de martiri. Clovni demascati. Clar?”

                Fisierul s-a intocmit, zi de zi si ceas de ceas. Ce cuprindea? “Sunt acolo laici prea credinciosi, decani de parohie care organizasera acasa la ei cursuri de catehism pentru copii, episcopi care, la spovadanie, si-au marturisit ura crancena fata de seful statului, secretari de Partid care si-au botezat copiii…” Redactat in greaca veche, sa nu inteleaga cineva care l-ar fi deschis intamplator cu ce se ocupa parintele, cand ‘lucra la teza sa de doctorat’…

                Sarind etapele, pentru a ilustra cu un fragment de o mare dibacie scriitoriceasca in surprinderea trairilor dihotomice-antonimice ale personajului principal (voi reveni asupra termenului; pentru moment, o explicatie simpla: trairi ce se bat cap in cap, ca doua fete ale aceleiasi monede, ce nu se pot uni intr-una, nici anula una pe cealalta), pentru a ilustra personalitatea lui beneficiind de doua manifestari ce se contrazic una pe alta, vom citi impreuna o intalnire a sa cu un om si cu fisierul in discutie.

                “Violenta asta e o ispita comuna, dar care pe el il incerca mai profund. I-ar fi snopit in bataie cu placere pe unii din enoriasii lui in loc sa le dea iertarea sau sa le impuna atatea rugaciuni sau atatea matanii. Incidentul semnificativ a fost cel al epitropului, agent al regimului pe care il slujea si Grigori. Dar ce agent! Individ sordid, josnic, incercand sa infometeze parohia, fara sa se expuna el insusi nici unui risc. Cu el, Grigori a cazut cu bucurie in ispita si cedand ispitei a slujit biserica; satisfactia era tripla si paradoxala. Si-o aminteste si acum cu o bucurie feroce.

                “Epitropul, un mic birocrat cu costum in dungi, bine incheiat, venise intr-o seara sa-i reproseze ca botezase un copil fara ca tatal sa-i fi facut o declaratie la asociatia de cult.

                “– Intelegeti, parintele, ca lucrurile astea nu mai pot sa dureze asa. Legea e, cum s-ar spune, lege. Trebuie respectata. Eu sunt raspunzator de ceea ce se petrece la noi, bunul Dumnezeu este bunul Dumnezeu, dar regulamentul e facut pentru toata lumea. Intelegeti si dumneavoastra, parintele, ca daca va luati prea multe libertati, noi n-o sa mai putem, ca sa zicem asa, sa va mai tinem in serviciul nostru. Caci, in sfarsit, de ce sa nu le spunem lucrurilor asa cum sunt? Daca botezati, daca inmormantati, daca ii casatoriti, daca spuneti liturghia, o faceti pentru noi, acestia care va platim. Noi suntem, ca sa zicem asa, patronii dumneavoastra si ca atare putem sa va obligam sa respectati legile. Acum, daca legile astea nu va plac si daca sunteti un dusman al regimului, va dati seama ca datoria noastra de patrioti ne impune sa dam socoteala celor in drept… L-ati botezat pe micutul lui Vasilici si mi-ati ascuns asta pentru ca Vasilici este subdirectorul uzinei si el isi ascunde credinta in Dumnezeu. Dar asta nu l-a impiedicat sa va plateasca! Banii astia, banii lui Vasilici, sunt aici in buzunarul dumneavoastra, parintele. Dar dumneavoastra n-aveti intentia sa-i declarati la fisc, nu-i asa? Cu alte cuvinte uite-l pe marele Vasilici care se pregateste sa insele Partidul – stiu ca a facut cerere sa fie primit in Partid – in vreme ce parintelul Grigori e pe cale sa insele fiscul?

                “Plescaia din limba cu un aer reprobator, cu ochii mereu intr-alta parte, asa ca Grigori nu-i vedea decat albul pupilelor. (…) Grigori simte una din furiile lui bune, vechi, militaresti, care-i urca din maruntaie pana in varful degetelor. E asezat, aplecat inainte, cu coatele pe genunchi, in fata epitropului. Lasa sa se aseze o pauza apasatoare si ochii lui duri fixeaza tinta ochii albi ai epitropului. Deodata, se ridica in picioare, cu sutana lui neagra, indesata si barboasa parca. Epitropul tresare. (…)

                “Grigori s-a intors la icoana infiorat de placere la gandul ca are sa joace un rol indraznet si greu.

                “– Dumnezeu ma vede, rosteste el cu vocea solemna, desfasurandu-si incet fraza; si el vede ca indignarea pe care o simt eu in fata nedreptatii nu se deosebeste de cea pe care a simtit-o el insusi in fata negustorilor din templu. Epitropule, datorez sufletului tau nemuritor singurul tratament pe care inima ta impietrita este in stare sa-l inteleaga.

                “Inca intors spre icoana, Grigori isi face cruce cu un gest larg si pios. Joaca comedia, sigur, dar se gandeste de asemenea, si cu pasiune, la sfintii violenti, la Alexandru si Vladimir…

                “(…) Epitropul se trage tot mai indarat pe scaunul lui, bate din pleoape, cu ochii tot intorsi intr-o parte, gangaveste, lasa bale. Cu mana stanga Grigori il insfaca de gulerul camasii si de nodul cravatei, strangand totul in pumn, in asa fel ca omuletul a si inceput sa se gatuie. Pe urma, cu mana dreapta, fostul ofiter izbeste metodic in mutra livida, asa cum izbea pe vremuri in mutra tampa a vreunui recrut beat sau idiot.

                “Dar, la drept vorbind, satisfactia nu e aceeasi. Grigori nu bate. Aplica o corectie.

                “Cand cu un efort se opreste, epitropul se prabuseste pe scaun, cu gura cascata sa poata sa respire, cu degetul gros si aratatorul apasandu-si nasul ca sa-si opreasca sangele.

                “– Acum, spuse Grigori calm, cu vocea doar putin ragusita de o bucurie placuta, daca ai de gand sa te apuci sa povestesti ca l-am botezat pe fiul lui Vasilici are sa se afle ca mi-ai promis ca ai sa-ti tii gura daca-am sa-ti dau bani. Cat despre lectia asta pe care ti-am dat-o, n-ai decat sa te lauzi cu ea, mie n-are ce sa-mi strice.

                “Epitropul se ridica clatinandu-se, tinandu-se mereu de nas. Ajunge la usa, cu degetul intins spre dusumeaua nedata bine la rindea si spune, pe nas, umil:

                “– Parinte, iertati-ma. V-am facut o pata mica, acolo…

                “E sange.

                “Grigori isi impreuneaza bratele si, cu bunatate superioara, raspunde:

                “– Stergem noi. Mergi in pace, fiule.

                “Epitropul iese.

                “(…) Grigori se indreapta spre masa de lemn vopsit pe care se gasesc ligheanul si ulciorul de apa. Se spala pe maini cu grija, fara graba. Sapunul prost face totusi clabuc.”

                Ei bine, dragii mei, dupa ce am trait alaturi de parintele Grigori indignarea lui sfanta, pe care pe drept a asemuit-o cu indignarea lui Iisus in fata negustorilor din templu, la care indignare se adauga aceea impotriva credinciosului pentru care indicatiile marsave ale Partidului sunt mai presus de poruncile lui Dumnezeu, impotriva credinciosului ce nu intrevede nici o contradictie intre pozitia sa de membru al Bisericii si aceea de activist procedand cu rigoare absoluta ca un dusman al Bisericii, dupa ce am primit deplina satisfactie (desigur …nu prea crestineasca), de pe urma ‘pedagogiei’ cu care a fost tratat de catre un securist devenit preot, dar neuitand sa se respecte pe sine insusi, asa cum prea putini preoti au facut-o sub regimul comunist, vine Marea Surpriza, dovada puterii infailibile de diagnosticare a lui Vladimir Volkoff, autorul romanului. Ascultati:

                “Cu mainile bine sterse se instaleaza la cealalta masa, cea care-i slujeste de birou si, in greceste si in cifru, adauga pe fisa lui Vasilici, pe care scria deja “si-a botezat copilul pe ascuns”, mentiunea “se pare ca a facut cerere de intrare in partid” si adauga si originea informatiei.”

                Nu pot parasi aceasta splendida incursiune in psihologia turnatorilor din lumea Bisericii fara sa acord ascultatorului curios si explicatia data de romancier comportamentului foarte special al preotului Grigori cu prilejul intalnirii cu epitropul.

                “Violenta ca atare nu e o ispita care damneaza. Ea nu exclude puritatea. Deseori ea e indisolubil legata de puritate. (…) Grigori era un pur”.

                Astept cu nerabdare trecerea saptamanii ce ne desparte de miercurea viitoare, pentru a continua impreuna incursiunea in sufletul neclatinat, desi, vai!, cat de clatinat de Chemarea lui Dumnezeu, in sufletul locotenentului si preotului Grigori.

12. DESPRE  CHEMAREA 

ACELUIASI OFITER ATEU

Cu prilejul emisiunii trecute am inceput discutarea romanului “STRUTOCAMILA” de Vladimir Volkoff, pentru a intelege ceva din felul cum reactioneaza necredinciosul la Chemarea lui Dumnezeu. Personajul principal, pe nume Grigori, este un tanar ofiter de securitate sovietic, care a primit ordinul de a se inscrie la seminar, in vederea castigarii pozitiei de episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse, astfel participand direct la distrugerea acesteia.

                De la bun inceput ne dam seama ca e posibil sa interpretam trimiterea sa in aceasta misiune ca o alta fata a Chemarii lui Dumnezeu, una formulata invers, prin glasul dusmanilor lui Dumnezeu, dar nu mai putin interpretabila si ca o Chemare cifrata, o Chemare la a participa la Biserica, ca membru al Ei activ.

                Intr-adevar, Chemarea strapunse coaja de clisa depusa pe sufletul lui Grigori intr-o existenta de ostas fara mila, nici judecata proprie, o perfora inca de la poarta micutei institutii de invatamant religios.

                “Grigori isi da seama ca o muzica se aude din fundul manastirii ajungand pana la ei; o recunoaste. Ii e dureros inscrisa in amintire, inca din copilarie. Un cor batran de o mie de ani, stiut de o mie de ani, urat impreuna cu tot restul. Muzica lor.

                “– Maica-mea mi-l canta cand eram doar atatica.”

                Ii displace profund ca el, ateul, el razboinicul in care ‘tovarasii’ au cea mai mare incredere ca n-are nimic comun cu slugile Domnului si il transforma in berbecele cu care sa se demoleze credinta, tocmai el simte tresarind in fundul sufletului, printre catifelurile celor mai vechi si calde amintiri, fiorul difuz al prezentei ocrotitoare a mamei raposate si a iubirii ei de odinioara, atat de odihnitoare, iubirea ce l-a voit crestin si bun.

                Romancierul transcrie grabit intoarcerea gandului sau ca a unui titirez: “Pe loc, ar vrea sa-i jigneasca pe astia, sa le faca ceva rau. Ar vrea sa-i izbeasca acuma cu pumnul in fata impasibila a portarului.”

                Insa, necesitatea de a se impune elev il impiedica sa ridice bratul. Dimpotriva, se face miel. Aceasta extrem de mica deschidere catre buna cuviinta si imblanzire este suficienta pentru a ingadui Chemarii sa rasune iarasi in subconstientul sau, prin mijlocirea aceleiasi muzici:

                “Strabat curtile parasite. Ici colo un copac. Peste tot obloane trase, usi sparte, ziduri prabusite, fresce sterse. Dezolare. Si cantecele, cand mai departate, cand mai apropiate, dupa cum se intorc ei prin labirinturile curtilor interioare. Cantece grave, greoaie, naive in expresie, sublime in desenul lor. Vin direct din veacul al doisprezecelea, se gandeste Grigori. Intr-o clipa, revede intreaga istorie a tarii sale si, de la un capat la altul, acelasi cantec psalmodiat de glasuri barbatesti, cu o seninatate stupida care se inalta pentru a-i fermeca auzul Domnului. Cuvinte arhaice il fac sa i se stranga inima; i se pare ca se deschide deopotriva frumusetii si amintirii. Se grabeste sa ia nota de aceasta sensibilitate pe care nu si-o cunostea.”

                ‘A lua nota’ presupune nu doar ca recunostea ceva fara precedent in constiinta sa, ci ca recunostea ceva periculos, judecat dupa criteriile regulamentului militar de care asculta, ceva ce trebuia sugrumat din fasa. Constient de incitarea intamplarii, incearca sa si-o explice pe cai rationale: da vina pe lungimile de unda ale tonurilor muzicale sau pe asociatiile de idei trezite de cor – muzica i-o readuce in minte pe mama sa. Doar n-o sa se apuce a se acuza, el, locotenentul in misiune de servici, ca reactioneaza normal la niste fenomene acustice sau psihologice… Mai mult, se pune in garda ca va pati acelasi lucru, cand va simti mirosul tamaiei si gustul vinului caldut din impartasanie, la cari va ajunge obligatoriu prin adoptarea lui de catre rector, printre cursanti.

                Numai ca nu doarme Chemarea lui Dumnezeu; ea a gasit o poarta stramta, nepazita, spre sufletul cekistului si da navala catre inima lui. Autorul ii spune pe nume, folosindu-se de gura preotilor profesori veniti sa-l cunoasca:

                “– O vocatie merita totdeauna cel mai mare respect, cine ar putea sa conteste asta? Dar, fireste, nimic nu e mai de regretat decat o vocatie gresit interpretata. Trecem in clipa aceasta printr-o criza nationala, cum n-am mai cunoscut de 26 de ani. S-ar putea ca dumneata, cetatene, sa fi fost foarte emotionat, cum sa-ti spun, in sensul colectivitatii intregi, si poate ti-ai orientat pur si simplu emotia asta in sens religios, ceea ce este laudabil in sine, dar nu e rodnic. Nu e deloc sigur ca e vorba de o chemare care sa te priveasca pe dumneata personal.”

                Bineinteles ca Grigori a uitat de Chemarea intemeiata pe muzica. Acum nu mai lucreaza in el decat teama ca n-ar putea convinge pe cei din conducerea seminarului sa-l accepte, ceea ce ar insemna sa nu-si poata nici macar incepe misiunea. Dar este suficient sa fie condus la trapeza, sa i se dea o strachina si o lingura de lemn, ca si celorlalti elevi, ca aceeasi Chemare sa se insinueze pe cai si mai ascunse catre fondul sau bun, profitand ca n-a fost timp sa fie inscris in portie.

                “Grigori simte ca cineva i-a atins strachina. Cine-si permite? E vecinul sau, care i-o ia acum din mana, surazand si privindu-l in ochi. Surasul lui are un fel de sfiala si un alt fel de siguranta in sine. Dupa o scurta ezitare, Grigori da drumul castronului. Vecinul i-l aseaza pe masa, fara sa faca nici un zgomot, cu grija, sub barbia lui Grigori. Pe urma isi baga lingura in strachina lui, o scoate plina de terci si transporta cu grija lingura pana la strachina lui Grigori, fara sa lase sa i se scurga nici o singura picatura.

                “Atunci vecinul din partea cealalta face sa lunece strachina lui Grigori spre a lui. Cele doua castronase se lovesc cu zgomot mic, mat si tandru. O noua lingura se varsa in ea, la fel de majestuoasa ca bena unei macarale.

                “Unul cate unul seminaristii iau cate o lingura din terciul din strachina lor si o desarta in strachina lui Grigori. Unii trag strachina lui Grigori spre ei. Altii se ridica in picioare, cu lingura plina in mana.”

                Chemarea nu mai trebuie specificata, nici cele ce se petrec in sufletul neofitului. Pasajul este atat de puternic graitor, amintind de Cina cea de Taina, incat el va lamuri, fara a fi vreodata reamintit in scriere, toate cele petrecute de aici inainte cu personajul acesta mult incercat de Chemare, ca si de refuzul Ei. Si, in orice caz, el face pe deplin de inteles purtarea lui Grigori, care l-a costat prima sa ancheta in calitate de victima.

                Trei ani mai tarziu, pe cand Grigori spala dusumelele bisericii, trei camioane cu militieni, condusi de capitanul Lodzianco si de un loctiitor politic, patrunsera cu forta in seminar, sa-l evacueze. Singur Grigori se bucura, afland vestea; caci desfiintarea seminarului presupunea dezlegarea sa de atat de anevoioasa misiune si ca urma sa primeasca alta, pe masura firii si pregatirii sale de cekist. “Printre ei se afla adevarul meu”, exclama el in sinea sa, usurat, privind invadatorii. “Seminaristii si trupa stau fata in fata. Grigori, care a intrat ultimul, s-a oprit in spatele soldatilor, cu bratele incrucisate. Il cuprinde un simtamant ciudat; pentru moment, tovarasii sai sunt cei pe care ii are in fata, cei de acolo, seminaristii. Le vede privirile ingrijorate, demnitatea lor aparenta, le ghiceste frica – acea contractie incontrolabila a tubului digestiv. A mancat din painea lor neagra, din terciul lor, a baut apa lor. Cu ei si-a facut exercitiile de rugaciune, epuizante fizic, nopti intregi in postul cel mare. Le cunostea slabiciunile, mirosul fiecaruia dintre ei. (…) Dusmanii lui sunt tovarasii lui. Tovarasii lui sunt dusmanii lui. Ca printr-un semn, el se gaseste acum in afara grupului unora din ei, in spatele grupului celorlalti. (…) Grigori poate acum sa vada reactiile seminaristilor ca din afara si, tocmai din cauza aceasta, el devine constient de apartenenta lui – oricat de temporara, oricat de fragila ar fi – la grupul lor. (…) Grigori se simte si el acum un seminarist.”

                Un cercetator al trairilor dihotomice-antonimice, cum imi place sa ma socotesc prin aceea ca eu am nascocit acest nume pentru o figura de stil inca neluata in primire de retorica pana ce am atras atentia asupra ei, pe cand puneam bazele unei discipline noi stiintifice: antropologia stilistica, unui atare cercetator nu-i pot veni sub mana mai potrivite situari dihotomice-antonimice decat cea in care se trezeste proiectat seminaristul Grigori: “Dusmanii lui sunt tovarasii lui. Tovarasii lui sunt dusmanii lui.” Aceste formulari, privite de pe pozitiile retoricii, nu pot fi in nici un fel denumite, nici explicate. Ele sunt echivalente cu o exprimare de tipul: albul e negru – ce se apropie de un fragment de vers shakespearean – sau cu exactul citat din spusele lui Iago: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Adica sunt ceva si arat altfel, pe dos. Iar in romanul nostru: “Dusmanii lui sunt tovarasii lui. Tovarasii lui sunt dusmanii lui”. N-are rost sa insist mai mult decat era necesar pentru limpezirea termenului folosit. Mai important in context este dubla traire antonimica resimtita de Grigori, datorata prezentei in sine a lui Dumnezeu, sosit pe urmele Chemarii ofiterului seminarist.

                Ce se petrece in localul cu destinatie sacra in timp ce noi ne preocupam de retorica?

                “Lodzianko se intoarce spre trupa si spune cu vocea sa de comanda, jovial:

                “– Baieti, va dau o ora sa faceti curatenie peste tot aici. Intr-o ora, caporalul are sa-mi prezinte un local care sa arate decent pentru treburile cinstite comuniste. Caporale!

                “– Tovarase capitan?

                “– Te jupoi de viu daca mai gasesc aici picior de chestii sfintite.

                “– Picior, tovarase capitan. Dar ce fac cu desenele astea de pe pereti, tovarase capitan?

                “– Ce vrei. Le camuflezi cu balega de vaca. Executarea!

                “Vocea aspra. Calcaiele batute. Sepcile militare pe care intrusii nu si le-au scos si care subliniaza fatis saluturile ierarhice.

                “Caporalul face cate un semn usor din ochi unuia, da un ordin altuia. Unul din ei, firesc, se pune de santinela. Rutina de manevre. Ei, si asta e, o mana buna, aspra, de soldat vanjos, se lasa peste rama de acaju a unei Fecioare. Alte maini peste cadre aurite, dantelate, cizelate. Icoanele imense se pun in miscare, leganandu-se, fiecare purtata de cate doi soldati. Chipurile austere ale sfintilor, emaciate de post, innegrite de varsta, se inclina si se indreapta. Injuraturi, la inceput innabusite, apoi, rasunand ca niste blasfeme sincere, se inalta cu cordialitate. Un candelabru se rastoarna la pamant cu zgomot mare. Caporalul exclama urat.

                “In coltul sau, parintele Mitrofan, cu parul alb colilie, cu tenul straveziu, se roaga mai departe, in adoratie in fata Fecioarei sale preferate.

                “– Asculta, bunicule, si pe asta trebuie s-o luam, spune caporalul cu nasul in vant.

                “Parintele Mitrofan ii priveste fara sa inteleaga:

                “– Si pe asta?

                “– Si pe asta, bunicule, asa e legea.

                Mitrofan surade vesel:

                “– Ia-o, ia-o baiatule, daca asa e legea.

                “Caporalul ridica dintr-un umar, gest de scuza, apoi scoate din cui panelul de lemn pictat. Atunci Mitrofan isi ridica mana alba, ofilita si il binecuvanteaza pe caporal.

                “– Sclavi, sclavi! se gandeste Grigori. Nu-si apara nici macar Fecioara.

                “Caporalul ramane cu gura cascata. Un soldat care a vazut scena ranjeste:

                “– Te-ai procopsit, tovarasu’ caporal! Curand canti si dumneata la liturghie!

                “Caporalul nu-l asculta. Ii intinde icoana preotului:

                “– Poate, bunicule, vrei s-o mai saruti o data, ultima oara?

                “– Vreau, sigur, spune Mitrofan cu blandete. M-am legat de bucata asta de lemn. Uite cat de pline sunt culorile. Uite cat e de frumoasa, mica porumbita a desertului, cu ochii ei negri si degetele ei atat de lungi.

                “– E frumoasa, chiar, aproba caporalul.”

                Grigori priveste, fara sa ia atitudine sentimentala in favoarea nici uneia dintre tabere. Si gazdele, si tabaratorii ii sunt frati; cu cei din urma a convietuit ieri; cu cei dintai convietuieste acum. A invatat sa-i cunoasca si pe unii si pe ceilalti, sa le cantareasca simplitatea, bunatatea, bunul simt si, mai ales, infinita capacitate de a asculta de superiori. Doua osti, doua  discipline. Una – de fier; cealalta, din consimtire personala, dragoste si intelegere. Isi zice – si nu greseste – ca soldatii, nici macar cand blestema odoarele sfinte, nu-s rai. O fac din nestiinta si pentru ca acelea se impotrivesc, uneori, prin dimensiuni, ori greutate, trudei lor de salahori. Mai ales pentru ca ‘asa e legea’. Ceilalti il calca pe nervi pentru ca si-au omorat cu buna stiinta barbatia si desi pentru ei biserica reprezinta tot, nu sunt capabili sa si-o pastreze intacta, tocmai datorita conceptiei adoptate si respectate cu grija ca daca primesti o palma, musai sa intinzi si al doilea obraz, sa-ti fie lovit.

                “Grupul de seminaristi si de preoti nu s-a clintit din loc. (…) Se retrag pas cu pas spre cor, pe masura ce soldatii iau icoanele pe care le ingramadesc in curte, fara batjocura, fara ostilitate, fara remuscari, doar cu niste injuraturi cu jumatate de gura cand vreun panel prea mare iese cu greu pe usa.”

                Saracia bisericii, umezeala din peretii ei abia acum le surprinde pentru intaia oara Grigori si cu atat mai tare il raneste ca preotii n-au puterea de a se apara. Nu crestinul din sine – daca ar fi rasarit asa ceva in asti trei ani de studiu –, ci soldatul incapatanat sa apere ceva drept rabufneste:

                “– Hei, stai nitel, vlajganule!

                “Vlajganul se intoarce spre el. E inalt, urat, are un aer prostesc si gura intredeschisa. A intrat cu cizmele lui mari si pline de noroi in partea din fata a naosului, acolo unde dusumeaua – de caramida si lemn – straluceste de curatenie atat de mult, incat statura desirata a iconostasului isi si starneste acolo rasfrangerea.

                “Grigori inainteaza spre el. Rage, copilareste:

                “– Eu am spalat aici pe jos. Eu, intelegi? Ia uite ce-ai facut aici, idiotule!

                “Grigori si-a pierdut stapanirea de sine. A uitat de locul acesta sfant, de primejdie, de sarcina lui. Il injura acum pe omul capitanului Lodzianko asa cum ii injura pe oamenii lui pentru un percutor de arma spart, pentru o catarama de centura care nu stralucea cum trebuie. Se amesteca si pe el in epitetele pe care le varsa peste celalalt: “Porc de taranoi” alternand cu “paganule” si numele Domnului revine in acuzatiile de sacrilegiu. Dupa doua fraze, nu-i mai ajung cuvintele. Fata asta stupida a soldatului ii atrage ca un magnet pumnul ascutit, pe vremuri bine exersat. In spatele omului, se ridica iconostasul aurit si mai sus plafonul pictat, unde se inalta pe tron Hristos rege care judeca pe toti si pe toate. La stanga, un crucifix de lemn, la dreapta, naframa sfintei Veronica; peste tot acelasi Chip, de o plenitudine si de o retinere tainica, pretutindeni aceiasi ochi deschisi spre altceva, care-l urmaresc si pe Grigori cel care este aici si pe un alt Grigori care e altundeva. Privirea aceasta inexpresiva si devoratoare il tulbura pe Grigori, il indeamna spre o si mai mare violenta, spre un extaz eliberator. S-a terminat acum cu trei ani de umilinte, de ingenunchieri, de prefacatorie. S-a terminat cu strachinele de lemn, cu spovedaniile inchipuite, cu ascezele facute cu de-a sila. S-a terminat cu plecaciunea asta a lui insusi in fata celuilalt, om sau Dumnezeu. Grigori isi cumpaneste pumnul si loveste. Soldatul se clatina pe picioare, cu mana la barbie.”

                Ne vine sa credem ca simtamantul jignit al credinciosului este acela care ii hraneste furia. Dar furia nu se potriveste cu dragostea si iertarea. Nu. S-a desteptat fiara stapanita pana acum; in pumnii sai navaleste ciuda adunata in cei trei ani de practicare a unei religii neintelese si refuzate, sub obrocul careia si-a ascuns tineretile. Totusi, in loc sa se napusteasca alaturi de spoliatori, sa fie cel dintai in distrugerea locasului de cult, pentru a-si razbuna irosirea vietii in numele unei doctrine urate si careia avea menirea sa-i apropie sfarsitul, constatam ca se revolta impotriva barbariei comuniste. De ce? Cum este cu putinta? E impotriva logicii. Ce-l mana? Nu-mi ramane decat un singur raspuns plauzibil: Grigori a descoperit ca-i iubea pe sotii sai intru Hristos; si, cu neimblanzitele sale apucaturi de odinioara incerca sa-i apere, un Petru scotand sabia si taind urechea osteanului, pentru salvarea lui Iisus.

                Aceasta iubire de semeni o va plati sub ancheta si tortura. Iar profesorul ce voia sa-i stapaneasca bratul razbunarii va plati cu viata, in aceleasi temnite; un calugar va ajunge la ospiciu, socotit nebun (fara sa fie!). Un altul dintre profesori are fericirea de a nu fi trimis decat la munca de jos: muncitor fara drept de a mai sluji altarului.

                Sfarsitul acestor peripetii sufletesti il vom afla peste o saptamana. Pana atunci sa cugetam impreuna la Chemarea ce se indreapta catre necredincios. Cum il transforma Ea?

                Sa ne reintalnim cu bine.

13. AUZIM CHEMAREA,

DAR N-O INTELEGEM

TOTDEAUNA

 

Ceea ce admir la Vladimir Volkoff, autorul romanului “STRUTOCAMILA”, este rabdarea cu care urmareste alternarea unei categorice opozitii rationale si politice a lui Grigori, personajul principal, fata de Biserica, opozitie grevandu-i aproape intreaga existenta, cu strafulgerari ale unei credinte si religiozitati intrate prin efractie in afectele, cugetul sau comportamentul sau; iar cand spun ‘strafulgerari’ as vrea – daca ar fi cu putinta – sa sterg cu buretele tot ce tine de luminescenta in aceasta notiune si sa inlocuiesc orbitorul cu orbul, cu ternul, cu adancatul in ceata.

                Ascultatorii care m-au urmarit in ultimile doua emisiuni sunt in tema asupra faptului ca ma straduiesc sa descifrez modul in care este receptionata Chemarea lui Dumnezeu de catre ateu, de catre acela care a facut pactul cu diavolul, in ignoranta unei lumi a Binelui. Personajul urmarit de mine este un ofiter de securitate sovietic, Grigori. Misiunea ce i-a fost incredintata este sa faca studii teologice pentru ca, ulterior, sa se strecoare in ierarhia Bisericii, sa o dinamiteze pe cea din urma din interior.

                Numai ca, de la poarta seminarului, el a fost intampinat de Chemare, ascunsa printre notele unor cantari psaltice ce-i aminteau de religiozitatea mamei sale si de propria-i copilarie, cu o tenta de nostalgie binecuvantata. La aceasta s-au adaugat chemarile purtarilor smerite si pline de iubire crestineasca ale profesorilor si colegilor. Tardiv, Grigori a avut revelatia ca vibra la unison cu lumea inchisa intre zidurile manastirii unde invata, pana la a-si trada fata de cekisti situarea, intr-o izbucnire de furie impotriva lor; aceasta l-a costat arestarea si cazna anchetelor.

                Anchetator ii era insusi acela care-i incredintase misiunea, un intelept in felul sau, bun cunoscator al oamenilor, ca si al pericolelor aduse de o misiune atat de hazardata, de neobisnuita, care il trimite iarasi pe Grigori la aceeasi munca, oricat ar vrea cel din urma sa scape de ea. Calugarirea i se refuza – or, ea era singura cale catre episcopat. Nu-i ramane decat sa se casatoreasca si sa fie hirotonit preot de mir, urmand ca ulterior sa-i moara nevasta si sa poata fi uns epicop. Ideea pleaca de la Grigori insusi, constient ca moartea obligatorie a nevestei sale nu avea sa fie una naturala.

                Pentru a nu risca sa-si dea in vileag subterfugiul, Grigori sustine intreg programul de rugaciuni si posturi la care este dator preotul, cu atat mai mult cu cat, in noile imprejurari, el nu are o clipa de izolare, convietuind cu o sotie ce oricand poate fi martora, in fata parohiei, a credinciosiei lui sau, dimpotriva, a necredintei. Iata cum si-a trait ultimile saptamani dinainte de hirotonire.

                “Grigori s-a pregatit pentru preotie cum ar fi facut orice diacon. In timpul slujbelor religioase sau in singuratatea chiliei care i se rezervase, el se ruga cu aceeasi grija, cu aceeasi constiinta profesionala, unui Dumnezeu in care nu credea. Pe de o parte, voia sa joace dupa regula jocului, sa nu neglijeze nimic din exigentele misiunii sale. Pe de alta parte, gandul sau atipit, deprins cu exercitiile de pietate, inainta cu usurinta pe cararile rugaciunii; ii era tot mai usor sa se roage, mult mai usor decat sa se gandeasca la altceva, cu conditia sa se fi aflat intr-un loc convenabil, sa faca gesturile consacrate, sa-si fixeze ochii pe cate un obiect de cult. Nu avea credinta, dar deprinsese tehnica, si  – asa cum o dovedeste experienta misticilor – tehnica are in problemele spirituale o la fel de mare importanta ca si in cele trupesti, acrobatie, virtuozitate sau mestesug de orice fel. Anumite rugaciuni, cum ar fi rugaciunea domneasca, functionau fara ca el sa fi fost constient ca pornise mecanismul repetitiilor. Se rugau de la sine rugaciunile acestea. Se surprindea asupra faptului, din cand in cand.

                “Ia te uita, ma rog. Ce idiot. Cand oi fi inceput?”

                “Si nu numai ca repeta astfel cuvintele in sine. Cuvintele acestea duceau cu ele franturi de gand, franturi de atentie, ca si o carpa agatata de spita unei roti si care e dusa de rotirea rotii. O parte din eul lui repeta neobosit “Ai mila, Iisuse”. Ca si cum Iisus ar fi putut sa-l auda.

                “Uneori Grigori se surprindea nelinistit. “S-ar zice ca popii astia, cu manevrele lor, sunt pe cale sa-mi grefeze o bucata de piele de la ei; piele de crestin pe un petic al trupului meu… Doar n-o sa ma apuc sa cred…”.”

                Ba, credea! Credea fara s-o stie! Si nu numai ca ajunsese sa creada, dar mai si practica, in aceeasi totala nestiinta, rugaciunea neincetata, la care multi sihastri aspira, fara s-o atinga intotdeauna.

                Sa nu uitam ca, dupa preotire, Grigori a slujit Altarului douazeci de ani, cu seriozitate, ca nu cumva sa i se ghiceasca naravul de a consemna, in greceste, informarile lui cu privire la enoriasi, superiori pe linie bisericeasca, inchinatori intamplatori. A slujit neingaduindu-si nici o greseala, nici o scapare, nici o lenevire, nici o abatere. A fost preotul desavarsit, doar ca nu voia sa-si recunoasca faptul ca devenise credincios. Pupilele intelegerii i se deschisesera mai mult sau mai putin. “– Firea omeneasca nu s-a schimbat de la instaurarea socialismului mai mult decat de la venirea lui Iisus, spune Grigori, nu fara sarcasm.”

                Explicatia sarcasmului sau sta in defrisarea realitatii pentru prima oara fara ochelarii de cal ai propagandei; o face cu propria-i minte. Ea apare detaliata in cele ce urmeaza:

                “A indurat toate deceptiile tot mai amare ale preotului si ale agentului in misiune, ceea ce e mult pentru un singur om. A imbatranit. Incepe sa sufere de reumatism si devine mizantrop. Degeaba isi spune ca odata ce-si va rade barba va redeveni locotenentul de viitor care era acum douazeci de ani, asta nici macar nu-l mai face sa ranjeasca.”

                Noua sa stare de spirit ii inacreste toata rasuflarea, ii indurereaza toata miscarea.

                Vladimir Volkoff surprinde personajul atunci cand nu se mai poate suporta din pricina duplicitatii, cand, din disperarea adusa de impartirea inimii sale in doua, ajunge sa traiasca pe hotarul dintre continuarea tot mai sufocanta a falsului si autodenuntare:

                “Copiii, cu increderea lor indiscreta, il fac sa-i fie frica. Nu-i plac copiii; nu-i place sa-i insele pe copii. Cand da impartasania si cand lingurita de aur intra in gura fara dinti a unui tanc cu ochi misteriosi, Grigori simte totdeauna o senzatie de enervare extrem de violenta. Aproape ca-i ia la insulte pe parinti:

                ”– Stiti ce faceti? De ce va lasati progenitura pe mana minciunii? Eu sunt minciuna, se gandeste el de multe ori, cu la fel de multa solemnitate ca si Hristos spunand: “Eu sunt adevarul”.

                “Ii vine uneori sa urle in biserica (…):

                “– Nu lasati copiii sa vina la mine!

                “Nu urla si da mai departe impartasania, si murmura uneori la urechea unei mame sfasiate care face parte din tineretul comunist:

                “– Adu-l pe micul Vasia mai des. Trebuie ca mirosul de tamaie sa-i fie cunoscut inainte de cel al binelui si al raului.

                “Astfel ca joaca si rolul lui Hristos si pe cel al serviciilor secrete in acelasi timp.(…)

                “– Eu merg pe sarma intinsa asa cum Hristos mergea pe ape…”

                Pricepe, da, pricepe. Dar nu-i trece prin cuget ca ar putea schimba foaia. Nu: este comunist; e agent; are o misiune. Sufera tot mai mult datorita sfasierii sufletului. Nehotararea se plateste. Cel incapabil sa aleaga binele primeste pedepse de neinchipuit. Cea mai grea palma ce i-a manjit fata vreodata i-o va da un muribund, cu ultimile sale puteri. Dureroasa lovitura, cu atat mai mult cu cat Grigori este constient ca “un preot bun nu se limiteaza la a face niste servicii marunte aproapelui sau. Un preot bun nu e un cercetas. Un preot bun e un sfant.”

                Printre cei mai docti enoriasi, cat priveste religia, se numara si un batran, pe nume Ambrozie. Avea doar calitati; activa ca un ferment printre ceilalti credinciosi, om de omenie si de prea putina incredere in politica. Parintele Grigori il pretuia si se sprijinea pe ajutorul sau. Ambrozie se imbolnavi de cancer. Preotul il vizita, neluand seama la duhorile pestilentiale degajate de amarat; ba il deranja parerea ca rudele batranului s-ar fi zis ca-i asteptau moartea ca pe o usurare. Spovedania lui Ambrozie decurse astfel incat preotul fu uluit si enervat peste poate de increderea mosului in intelegerea lui Dumnezeu fata de faptele sale. Sfanta Impartasanie trecu cu bine. Urma un Sfant Maslu. Dupa acesta, cu o ultima revenire a vlagai, bolnavul ceru sa se deschida fereastra.

                “– Am deschis, spuse Grigori. Probabil ca nu mai poti sa simti si sa vezi. Ma auzi?

                “Ambrozie clipi. Buzele ii tremurau: mai era in stare sa surada? Daca suradea intr-adevar, era cu fatalism amuzat. Dupa cateva incercari nereusite, isi recapata suflarea si spuse:

                “– Cu atat mai rau.

                “Grigori ar fi suportat resemnarea, dar umorul sau ceea ce se parea a fi umor il exaspera. Se aseza pe marginea patului, se apleca cat mai aproape de omul de alaturi, avand pe buze o intrebare scandaloasa:

                “– Ambrozie! Ambrozie! Chiar nu ti-e frica de moarte?

                “Ochii lui Ambrozie, pana atunci tintuiti pe un punct de pe tavan, se rotira cu greutate spre Grigori si i se oprira pe tampla lui stanga.

                “– De ce frica, intreba intr-o soapta care mai putea fi inca inteleasa usor. Le e frica celor care nu stiu. Dar eu stiu. L-am citit pe Sfantul Macarie, Sfantul Macarie din Alexandria. Acum ingerul meu are sa vina sa ma mangaie. Trei zile. Pe urma ma duc in cer. Il salut pe Domnul Dumnezeu. Vizitez Paradisul. Il laud pe Domnul sase zile. Imi uit tristetea. Dar ma chinuie greselile. Ma intorc la Domnul. Il salut. Cobor iar. Vizitez infernul. Ii plang pe cei blestemati. Treizeci de zile. In a patruzecea ma intorc sus. Domnul ma recunoaste pentru totdeauna dupa drepturile mele. Asta e.

                “Grigori nu mai suporta. Se apleaca si mai mult, nasul lui aproape il atinge pe cel al muribundului pe care-l scutura:

                “– Idiotule, nu exista nici Paradis, nici Infern, nici Dumnezeu. Astea-s povesti pentru babe. In cateva minute ai sa fii mort. Ai sa putrezesti si nu are sa mai fie nimic. N-ai sa simti nimic, n-ai sa mai gandesti, n-ai sa mai fii. Eu nu sunt preot, sunt agent al guvernului platit ca sa va pun pe fise. Ma auzi? Ma auzi?

                “Asta e marea ispita, si Grigori i-a cedat! Cea mai mare dintre ispitele lui ca preot, cea mai mare dintre ispitele lui ca agent, aceeasi. Intr-o clipa de slabiciune si-a tradat amandoua misiunile in acelasi timp. Se trage indarat; il priveste pe Ambrozie cu dorinta mai plina de furie ca acesta sa-l fi inteles si speranta cea mai fierbinte ca el sa nu fi inteles nimic. Ambrozie nu pare sa reactioneze. Pare doar mai crispat decat adineaori. E o iluzie? Nu, toti muschii i se incordeaza, trupul incepe sa i se arcuiasca, nu mai respira, strange aer in piept. E agonia? Grigori se trage si mai mult indarat. A inteles oare Ambrozie? Frica de moarte l-a intepenit astfel deodata? Dintr-o data ochii i se opresc asupra lui Grigori; scoate un strigat ragusit, dar rasunator.

                “– Fiule! Fiule! Nu crede asta! E o minciuna! E o…

                “Nu ajunge mai departe. Grigori apuca una din perne si o aseaza cu amandoua mainile peste fata care urla acum a lui Ambrozie asa cum adineaori pe fruntea lui linistita aseza o clipa Cartea Sfanta.

                “Cateva secunde, doua tresariri, trei secunde inca, siguranta. Grigori se ridica, tinand in mana perna cu care si-a indreptat greseala.

                “Cateva bale pe albul pernei. Incet, preotul le sterge cu maneca sutanei uzate.”

                Grigori nu se mai stie impaca nici macar cu sine insusi – sau: mai ales. Glasul constiintei il chinuie neincetat: ‘Esti un om cu doua fete! Esti si indrumatorul credinciosilor, nadejdea lor, stanca de care se agata ei; dar esti si vanzatorul lor, o iuda, ce este mai abominabil pe pamant, o otreapa in care nimeni nu poate avea incredere; un preot de nimic, fara nimic sfant!’. Pe terenul minat de glasul constiintei, diavolul strecoara o ispita: ‘Divulga-te, prin asta dezvaluindu-i nenorocitului astuia ce trage sa moara ca traieste o minciuna, crezand spusele Bisericii! Doar astfel iti vei dobandi linistea. Rapindu-i-o pe a lui! Demasca-te!’. Simtea ca daca dadea ascultare vocii insinuante, impingand spre adevar pe comatic, stingandu-i ceea ce lui i se parea ‘orgoliul’ credinciosului – il numea ‘orgoliu’ deoarece numai un orgolios putea crede ca exclusiv crestinii cunosteau adevarul, cand era evident pentru Grigori ca adevarul sta in stiinta – scapa de obsesia ca nu era chiar exclus sa stapaneasca adevarul pana si unul ca Ambrozie; iar el, Grigori sa se fi inselat… Dupa marturisire, Ambrozie era un pericol: sa moara!

                In cuvintele autorului, cele gandite de Grigori pe tot parcursul existentei sale duble sunau astfel:

                “Un agent de informatii deghizat in preot. Spune-i cuvintele astea infricosatoare, satanice, oricarui credincios. Ce-si va inchipui imediat? O fiinta sordida, lipicioasa, demna de dispret, un prefacut, un las, un taler cu doua fete, respingator si josnic pana dincolo de puterea de a ti-l inchipui. Sunt eu acest personaj? Nu. Eu sunt un ofiter, care ar fi putut sa faca in armata regulata o cariera stralucita, sunt un om care gandeste, capabil sa ia hotarari, sa tina piept, sa modifice mersul lucrurilor. Pot sa par odios dar nu sunt josnic.

                Or, reactia disperata a cancerosului, care voia cu ultimul sau strigat sa-l ajute pe preotul sau sa se mantuiasca si el prin credinta, il nauci: in loc sa ucida credinta – asa cum isi facuse socotelile ca va izbuti cu cateva cuvinte doar, credinta triumfa si-n moarte impotriva necredintei sale, intarita in iertare si bunatate impotriva lui, impotriva a tot ce facuse indoctrinarea comunista din el. Palma ca aceasta nu mai primise Grigori niciodata in viata. Prin ea, celalalt il reducea la zero. Iar in spatele celuilalt izbandea Hristos. Ura impotriva celui puternic, ca si precautia de a face pierduta spovedania sa, sa nu se afle ca s-a tradat, il determinara sa treaca la sufocarea bolnavului. Grigori a savarsit o noua crima, ca pe timpuri…

                Nu era singura ce-l ispitise. Intreaga-i viata era o ispita – cum dealtfel, stau lucrurile cu toti oamenii. Dar cu Grigori, mai presus de toti. Din insasi optiunea sa initiala de a sluji tradarea de semen, activand pentru serviciile speciale, survenea cumplita sa dezumanizare:

                “Sunt preot, se gandeste el, si asta implica o serie de functii distincte. Am sa am, incepand din acest moment, relatii speciale cu Dumnezeu, cu superiorii mei, cu tovarasii mei, cu enoriasii mei. Va trebui sa dau ascultare, sa celebrez, sa dau invataturi si ajutor. Va trebui de asemenea sa rezist pasiv regimului. Nu mai am voie sa dau pumni acum cand sunt sfintit. Am sa indur toate umilintele cu supunerea care i se cuvine agentului in misiune. Am sa-mi primesc rasplata mai tarziu (…). Regimul are vreme. In ce-i priveste pe superiorii mei, disciplina militara e totul; ei n-au sa se planga de mine. Eu sunt obisnuit. Asta n-are sa ma impiedice sa-mi tin fisele la zi.(…) In ceea ce priveste legatura cu Dumnezeu, cu ce numesc ei a fi Dumnezeu, n-am decat sa ma refer la instructiile privind antrenamentul pentru falsele legaturi telefonice. Formezi un numar inexistent, asculti discul care-ti repeta la nesfarsit: “Nu exista numarul pe care l-ati format”, si tu vorbesti inchipuindu-ti de fiecare data ca celalalt iti raspunde si tu dandu-i replica pe cat se poate mai putin precis. Am sa stau la capatul de aici al firului. La celalalt capat, nimeni. Am sa vorbesc in microfon si am sa-mi aud propria rasuflare in membrana receptorului. (…) Asta-i tot.”

                Un program de viata pentru cel caruia nu-i parvine vederii nici un petic, cat de mic, de cer albastru si liber. Omul in pestera, asa cum ne-a grait Platon despre el. Numai ca spre deosebire de omul filosofului elin, acesta al lui Vladimir Volkoff intra in pestera de buna voie si din convingere; intra in iad, din convingere. Poate fi nascocit ceva mai cumplit?

                Ei bine, o a doua mare revolta survine in sufletul sau, in urma unei noi arestari si a unei neintrerupte anchetari cu curentul electric. De data aceasta Grigori s-a desprins… Este pentru intaia oara slobod cu adevarat fata de comunisti si gata sa se predea Domnului Dumnezeu rabdatorul.

                In ultima clipa, cand sa fie eliberat, este vestit ca in aceeasi dimineata, sotia lui a suferit un accident rutier si ca a murit.

                Superiorii ii deschisesera calea spre episcopat.

                In concluzie, ma veti intreba, Chemarea auzita in atatea randuri de locotenentul ucigas Grigori va da roade?

                Va voi raspunde: roadele le cunoaste numai Dumnezeu. In cazul acesta precis, al personajului unui roman, roadele le cunoaste autorul care si-a incheiat cartea aici.

                Ceea ce am castigat noi este constiinta ca pana si un ticalos ca Grigori are dreptul la Chemarea lui Dumnezeu; ba o si intelege. Cu cat mai mult cei drepti…?

14. CHEMAREA PRIN VISE

              Astazi vom cauta impreuna Chemarea la Credinta intr-un teritoriu straniu, cu care suntem toti obisnuiti, dar pe cat de cunoscut ne este pe atata ne ramane de nefamiliar si ne intriga de cate ori facem cativa pasi si patrundem in interiorul lui. La ce ma refer?

                La vise.

                Suma dintre ascultatorii mei, auzindu-ma mentionand despre ce vom vorbi, au jubilat, deoarece exista parerea ca visele sunt profetice; de aceea se publica din cand in cand carti de dezlegare a viselor, numite ‘‘Chei’’; ele au inceput a fi scrise inca din timpurile antichitatii; la fel, s-au redactat relatari ce  pledeaza pentru aceasta caracteristica a viselor; ele sunt prezente pana si in “Vechiul Testament”.

                Nu eu sunt acela care sa aduca vreo lumina in aceasta privinta. Trebuie sa fii foarte inaintat in asceza si mistica pentru a avea o opinie limpede si adevarata, vrednica a fi impartasita si altora, cu privire la caracterul profetic al viselor. Mai mult, voi pleda pentru ca ele sa nu fie considerate ca atare decat atunci cand viata ne este supravegheata de un duhovnic cu mari puteri de patrundere in suflet si cu o stiinta a binelui si raului ce o depaseste pe cea comuna. Martor imi este “PATERICUL”, aceasta minunata culegere de istorisiri exemplare din vietile pustnicilor, ce abunda in prezentari de vise inselatoare, infatisate constiintei de fortele dusmanoase omului si lui Dumnezeu.

                Altii, intimi ai psihologiei moderne – de tipul psihanalistilor sau practicantilor psihologiei abisale –, vor stramba din nas dispretuitori, socotind ca visele sunt emanate din subconstient si n-au nici o legatura cu dezlegarea viitorului. Ii voi intreba doar: De unde stiti ca subconstientul nu este un alt nume pentru iadul din noi insine? Ar fi interesanta o incursiune in domeniul unei atari paralele, cu atat mai mult cu cat, daca s-ar dovedi vrednica a fi sustinuta, ea ne-ar conduce la ideea ca subconstientul constituie un iad controlabil. Insa nu vom intarzia nici aici.

                ‘Atunci de ce sa vorbim despre vise?’, ma veti intreba. Iar eu va voi raspunde: ‘Pentru ca visele, ca orice manifestare a vietii noastre psihice, o oglindesc pe aceasta mai mult sau mai putin fidel; iar noi convorbim despre Glasul Constiintei, dupa cum cautam si reflectarea Chemarii lui Dumnezeu in aceeasi Constiinta, deci stam de vorba despre niste fenomene ale vietii psihice. Or, fiindca exista banuiala generalizata ca visele ascund un adevar, ma simt obligat sa cercetez aceasta banuiala – poate nu pana la capat, ci cat este necesar pentru a cobori o noua treapta spre profunzimi, ca sa spun ca v-am fost si eu de folos intrucatva. Si cum am luat obiceiul sa discutam mult despre conditia omului in detentia cea mai crunta ce se poate inchipui, adica in inchisorile comuniste pentru politici, deoarece in ele omul s-a putut descoperi in ce are el cel mai rau si cel mai bun, fiind vorba despre o conditie de limita, ne vom indrepta si astazi catre portile grele ale inchisorilor in care vom bate iar.

                Familiarizat cu fascinantele vise relatate in memorialistica de detentie a conationalilor nostri, victime ale regimului de teroare comunist, m-am bucurat sa am prilejul a le compara cu cele ale unui detinut politic din Spania razboiului fratricid. Ma gandesc la publicistul englez de origina maghiara Arthur Koestler si la cartea sa de amintiri “UN TESTAMENT SPANIOL”. Corespondent al cotidianului londonez “News Chronicle”, el a fost arestat de falangisti si, deoarece publicase in Marea Britanie un volum neagrat de ei, a fost condamnat la moarte. Spre norocul sau, dupa patru luni de la judecata, fu eliberat.

                Iata textul in cauza:

                ”In timpul noptii, mi s-a prabusit patul. M-am regasit pe podea, visand ca am fost impuscat. Aceasta confirma urmatorul fapt de mirare: fractiunea de secunda scursa intre troznitura si desteptare este suficienta pentru imaginarea retrospectiva a unei intregi povesti preliminarii. Perceperea de catre ureche a busiturii nu va ajunge la constiinta decat atunci cand povestirea improvizata se va fi incheiat. Pana in acea clipita troznetul asteapta in anticamera.”

                Comentariul psihologic al autorului surprinde un proces complex din activitatea creierului: Perceptie – Imaginare explicativa – Constientizare tardiva a perceptiei precedente, ramasa inca neconstientizata – Valorificarea ei in cadrul scenariului imaginat, valorificare fara legatura cu adevarata origine a perceptiei.

                Se pot adauga si altele. Explicarea conforma realitatii a zgomotului este ca el s-a datorat deteriorarii patului. Imaginarea retrospectiva subsecventa, indiferenta la realitate, duce pana la capat temerile surde din subconstient, ce au tot crescut de la arestarea visatorului si pana in noaptea cu pricina. Aceste temeri au fost incurajate pe parcursul detentiei de numeroasele executii nocturne din penitenciar, al caror martor indirect fusese Arthur Koestler, groaza aglomerata in timp, gata de explozie, sufocanta. Scenariul visului provoaca deversarea fricii depozitate in memorie, deversare necesara vietuirii mai departe a visatorului apasat de spaima pana la limita suportabilului. Prin acest scenariu, strigoii mortii violente impuse au fost  eliminati din subconstient; macar partial. In urma visului, se presupune ca Arthur Koestler isi curatase, fie si cat de putin, interiorul psihicului, putand iarasi coabita cu sine insusi.

                Ziaristul nu se margineste la cele de mai sus, ci incearca si schitarea unei vederi de ansamblu:

                “Acest vis al impuscarii constituie o exceptie; in noptile celelalte nu am decat vise agreabile. Niciodata n-am avut vise atat de frumoase. Adeseori rad in vis si aceasta ma desteapta.

                “Pe langa asta, animale frumoase, peisaje grecesti, de asemenea fete nostime, fara erotism. Dealtfel, devin din ce in ce mai cast; citind, ma bucur daca eroii nu se culca unul cu celalalt si daca toate decurg conform onoarei. Altcandva, era dimpotriva.”

                Pentru intelegerea universului oniric al lui Koestler, in acea epoca, este necesar sa aruncam o privire asupra existentei sale celulare. O inchisoare civilizata – poate cea mai comoda din Europa anilor ‘30, dupa cum ni se lasa de inteles. Carti de citit; vizite saptamanale ale familiilor, in cazul celorlalti detinuti; in cazul sau, vizite ale consulilor; creion, hartie de scris; dreptul la cumparaturi de alimente de lux si vin, de la cantina penitenciarului; dreptul la scrisori; acela de a avea bani asupra ta; dreptul la frecventarea frizeriei interne; acela de a juca fotbal, capra si de a te plimba cat era ziulica de lunga; vizite in celula ale gardienilor, pentru ‘a mai schimba o vorba’ cu tine; absenta totala a bataii si torturii etc. Intr-o atare atmosfera nu este surprinzator ca visele au un aer paradisiac si sunt lipsite de consistenta.

                Intr-aceasta consta unul dintre izvoarele deosebirii dintre visele ziaristului londonez si cele ale romanilor detinuti, care n-au cunoscut o secunda cand amenintarea cu violenta sau moartea sa nu planeze asupra lor, care au fost permanent injositi, agresati, aruncati in bratele disperarii.

                O alta sursa a acestei deosebiri sta in cultura din care descind visatorii. Arthur Koestler provine dintr-una rationalista, rece, in care religia nu are pondere launtrica mare si in care superstitiile au fost in buna parte eradicate prin urbanizarea mediului rural. Pe cand noi urcam dintr-o cultura traditionala, sateasca, patriarhala, lirica si suntem induhovniciti de ea si de Ortodoxie. Ortodoxul traieste launtric; anglicanul, catolicul, calvinul o fac prea putin. Pentru noi, trairea launtrica se imprumuta masiv din mituri, legende, credinte, iar realitatea este colorata de acestea. Realitatea nu ne izbeste constiinta de-a dreptul ci, mai intai, ea coboara in subconstient, ca abia dupa aceasta scalda metaforica si simbolica, sa fie constientizata. De aceea – si cu atat mai mult – ‘realitatea onirica’ are, pentru detinutul roman, o deschidere spre un profetism jinduit.

                Odata cu discutarea acestor vise de detentie nu se istoveste interesul ce ni-l starneste scrierea “UN TESTAMENT SPANIOL”, asta fiindca autorul isi pomeneste si visele din libertatea ulterioara, in cari se revede inchis.

                “Adeseori noaptea ma trezesc crezandu-ma inca in celula 40 si inchipuind in fata ferestrei mele o dunga alba – semn al interdictiei – pe solul marei curti interioare intunecoase.

                “Iar si mai frecvent visez ca trebuie sa ma intorc in celula 40, pentru ca am uitat acolo ceva. Ghicesc vagamente despre ce este vorba.”

                Pana la o imbunatatire a vietuirii sale, din izolarea totala la beneficierea de toate drepturile celorlalti detinuti politici expuse mai adineaori, privind pe fereastra, printr-o sita de fir metalic, la jocurile si deambularile confratilor de temnita, Arthur Koestler, ar fi vrut sa comunice cu ei. O bucata de timp nu pricepea de ce aceia nu raspundeau semnelor adresate lor, pana ce un puscarias i-a atras atentia ca o dunga varuita pe pamant, in curte, le semnaliza limita pana unde le era ingaduit sa se apropie de el. Va sa zica, acea “dunga alba” simboliza imposibilitatea unei relatii cu semenii, interdictia de a comunica, repet.

                Totusi, si aici intervine o taina a psihologiei detinutului, – indiferent pe ce meridian si sub cizma carei tiranii ar suferi –, publicistul britanic observa:

                “Exista in noi un mecanism curios ce coloreaza experienta devenita amintire. El actioneaza fara grija, culorile se scurg amestecandu-se unele cu celalalte ca balele si cu atat mai feerice par. Deseori, noaptea, cand ma destept, resimt nostalgia casei mortii din Sevilla si imi imaginez ca – intocmai astfel stau lucrurile – nu am fost nicicand atat de liber ca acolo.

                “E un  simtamant bizar si totusi foarte viu. Duceam o viata regulata in curtea mare interioara; proximitatea constanta a mortii o apasa si ansamblul o usura. Ni se luase sarcina oricarei raspunderi. Majoritatea dintre noi nu se temea de moarte ci numai de a muri si erau ceasuri cand depaseam pana si frica de a muri. In acele ceasuri, eram liberi…, insi fara umbre, concediati din randurile muritorilor; era experienta libertatii celei mai absolute pe care o poate cunoaste un om.

                “Aceste ore nu revin niciodata si tot ce ne lasa ele este sentimentul de a fi uitat ceva in celula 40.”

                Acest sentiment al libertatii in temnita, il confirm pe Koestler, invinge simtamintele dependentei, claustrarii, interdictiei. Este adevarat ca pieirea raspunderilor sociale ce le aveam in libertatea anterioara retinerii noastre asuma partial circumstantele nasterii sentimentului de libertate.  Dar, conform experientei ziaristului englez insusi, in inchisoare apar alte raspunderi, generate de noile prietenii legate si de grija pentru om in general, impusa de un regim identic de vietuire in cadrul caruia solidaritatea are un cuvant important de spus.

                Socotesc ca simtamantul libertatii in temnita provine mai ales dintr-un contact mult adancit cu sinele, fata de legatura noastra cu noi insine ce ne caracterizeaza starea de libertate fizica. In sfarsit, omul are ragazul si independenta necesare cunoasterii de sine, analizei de sine, pozitionarii sale in univers, fata de aproape si de Dumnezeu. Arthur Koestler nu si-a pus toate aceste probleme, insa nici nu-i putem refuza contactul cu aceasta stare complet desprinsa de indatoririle obstesti, in care stare – finalmente! – te cunosti, stai de vorba …si cu tine. Or, noi care suntem apti de entuziasme ce ne schimba cursul vietii, chiar si pana la a ne pierde mintile, in contact cu ceilalti, la descoperirea adevaratului lor chip, cu cat mai antrenati se cuvine sa fim de descoperirea eului nostru!

                Sa iau o pilda din “UN TESTAMENT SPANIOL”, din care reiese cat de profund a avut autorul cartii sansa de a se cunoaste:

                “Mi se intampla uneori, in cursul unei crize de disperare, sa-mi recit de treizeci, de patruzeci de ori, pe parcursul unui ceas, acelasi vers, pana ce sa ma gasesc intr-o stare de transa si, astfel, sa depasesc criza. stiam ca realizam morisca cu rugaciuni, mataniile, tam-tam-ul monoton al padurii virgine, magia verbala a primitivilor. Dar avea efect, desi o stiam.

                “Obtineam acelasi rezultat printr-o metoda exact opusa acestor procedee de amortire si ce consta, dimpotriva, in cele mai lucide speculatii abstracte.

                “Ma agatam mai intai cu putere de un fir al meditatiei, consideratiile lui Freud, de pilda, asupra mortii, asupra nostalgiei mortii, asupra dorintei de a muri. La capatul catorva minute avea loc o excitare a imaginatiei, iar speculatia riguros logica sau ce parea ca atare dobandea intensitatea unei halucinatii. Apoi sosea linistirea, criza trecuse. Puterea curativa a acestor doua metode rezida in aceea ca reprezentarea nuda a stalpului de executie tocmai se ratacise in problema generala a fiintei si a muritului, deprimarea individuala in deprimarea biologica universala, asemeni felului in care tensiunile si vibratiile unui post receptor de telegrafie fara fir se scurg prin conductul pamantului in rezervorul colectiv; astfel imi conduceam deprimarea in pamant.

                “Pe scurt, invatam ca spiritul dispune de ajutoare pe care nici macar nu le banuieste in timpurile normale si pe care le descopera doar in imprejurarile anormale. Datorita lor ajungem sa suportam ceea ce este la drept vorbind de nesuportat de catre constiinta, dupa ce au provocat in noi un soi de stupoare sau o forma de extaz. Tehnica pe care o foloseam sub apasarea condamnarilor la moarte consta din exploatarea artificiala a acestor surse.

                “Stiam, pe deasupra, ca in momentul decisiv, adica atunci cand urma sa fiu pus la zid, acest mecanism avea sa intre in functiune in mod automat, fara interventia mea. Imi aminteam cu exactitate impresia pe care o avusesem pe scara casei lui Sir Peter in clipa cand asteptasem glontul, acea impresie fantastica a unei dedublari a persoanei, ce te face sa actionezi automat sub privirea constiintei tale, care te observa ca un strain, cu o relativa indiferenta si fara sa intervina. Stiam ca in ultima clipa te bucuri de un soi de stare lucida: constiinta face in asa fel incat sa nu asisti treaz la propria ta pieire. Nu-si da pe fata secretul disparitiei ei, dupa cum nici pe acela al trezirii sale.

                “Nu vedem bezna: patrundem in ea cu ochii inchisi.

                “Iata de ce situatiile traite nu sunt niciodata la fel de cumplite ca reprezentarea lor. Natura are grija sa nu lase copacii sa creasca pana la cer; iar copacii durerii sa nu o faca mai mult decat ceilalti.”

                Prin contactul cu Sinele si nu prin melopeea repetarii versului, nu prin speculatiile abstracte, ci prin descoperirea fortelor proprii ignorate pana atunci, prin acest contact cu Sinele prilejuit de singuratatea totala si completa izbutea Arthur Koestler sa ridice un colt al draperiei ce il ascunsese lui insusi pana a fi ajuns in puscarie. Cu aceasta ocazie, sorbea o gura de libertate, inconstient ca acea intalnire cu el insusi, ca revelator al Existentei, deci al lui Dumnezeu si tainelor Lui, asta insemna, si NU abstragerea din lantul raspunderilor sociale, cum presupuneam mai inainte, nu abstragerea din ele, ci eliberarea din lantul evenimential si al materiei grosolane, eliberare insotita de descifrarea legilor psihologice, ba chiar duhovnicesti; aceasta descifrare era aceea care-i dadea senzatia nemaiintalnitului.

                Odata pus in libertate, cismeaua cu apa vie seca. Nu se mai vazu, nu se mai cunoscu; isi pierduse umbra si urma.

                Se uitase pe sine insusi. De aici, acea atat de exacta (si poetica, in acelasi timp) interpretare a viselor ce-i sopteau ca uitase ceva in celula 40 si ca era musai sa revina acolo. Repet: se uitase acolo pe sine, cel ‘eliberat’, in sensul duhovnicesc. Nu se mai putea regasi si nu avea sa se mai regaseasca niciodata. Pentru ca adevarata libertate o cunoscuse numai in inchisoare.

                Prezentarea celor doua vise ale lui Arthur Koestler ne-a folosit sa impartim visele in: 1. cele obisnuite, de interpretare a realitatii nocturne in raport de obsesiile personale si 2. cele ce au a ne grai despre adancul fiintei noastre si a ne da o lectie asupra structurii noastre duhovnicesti si a relatiilor ei cu Dumnezeu, vise formative – in cel mai nobil inteles al cuvantului.

                Plecand de la aceste constatari, ne vom reintalni peste o saptamana pentru a ne adanci in universul oniric al temnitelor romane si a cerceta in ce masura el este si o cale a Chemarii la Credinta si in ce fel poate fi aceasta.

15. VISELE  INVIERII,  DECADERII

SI  ELIBERARII

In continuarea discutiei precedente va voi aduce la cunostinta visul pe care l-a avut profesorul Onisifor Ghibu in Saptamana Patimilor, in lagarul de la Caracal, in 1945, deoarece oglindeste tema preponderenta a zilelor precedand Invierea, ce bantuia cugetele lagaristilor internati si bineinteles pe acela al povestitorului. El consemneaza in “ZIARUL DE LAGAR. CARACAL – 1945”: “Parca murise in bratele mele maicuta sau Veturia.” A numit-o pe sotia sa. “Se adunase la trup ca un copil mic. Am ramas uluit de o asemenea intamplare, cu care nu voiam sa ma impac nicidecum si, deodata, moarta a inceput sa invie, sa se imbujoreze la fata si sa zambeasca. Parca era, totusi, Veturia.” Nu este un vis de trecut cu vederea, tinand seama de perioada calendaristica (ma refer la calendarul bisericesc) cand a avut loc, cat si la starea deplorabila a nadejdilor visatorului, brusc luminate, prin vis, de apropierea Pastilor.

                In cele ce urmeaza, il voi ajuta pe cititor sa-i patrunda intelesul.

                1. La inceputul relatarii visului si in incheierea ei, constatam confuzia dintre mama si sotie, ca personaj principal; in final, confuzia tinde sa se rezolve, fara ca iesirea din ea sa reprezinte o optiune definitiva: visatorul se decide pentru sotie, ca personaj al visului sau, ramanand la  termenii nesigurantei – “parca … totusi”.

                2. Visul este cladit pe doua intamplari antitetice: moarte si inviere.

                3. Ambele sunt insotite de anumite fenomene naturale (cel dintai hiperbolizat): moartea micsoreaza trupul (batrana mama redevine copil); inviata se roseste iarasi in obraji si surade, ca pe timpul vietii.

                4. Mai exista o traire vrednica de mentionat: daca moarta este mama visatorului, el – fiul – o tine-n brate, pe ea – devenita copil –, ca un parinte pe fiica sa, iar parintele – mama-copil – se afla in pozitia de altcandva a feciorului ei. Adica o inversare de personalitati ce, probabil, constituie si cheia visului.

                5. E important de repetat ca visul a avut loc in noaptea precedand Saptamana Patimilor, saptamana ce introduce Invierea Domnului.

                Acum ca am facut sublinierile necesare patrunderii in codul visului, sa incercam sa ne apropiem de intelesul sau, prin decodare si comentarea celor scoase la iveala.

                A. Marea si pamantul sunt receptacolele vietii si simboluri ale uterului matern. Mama, prin inversare, simbolizeaza aceste doua elemente (nu marea pomenita, ci apa). Gaia, Rhea, Hera, Demeter, Isis, Ishtar, Astartea, Kali, sunt simultan zeite mume si ale fertilitatii.

                Mama iti da viata si-ti ramane adapost, siguranta, caldura, odihna, izvor al hranei, aparator, indrumator, prieten. Dar reprezinta si pericolul ca, prin prelungirea vietuirii in trupul ei, sa te sufoce ingustimea lui. La fel, a sta agatat indelung de fustele sale, dupa nastere, sub calauzirea ei, in umbra vointei sale, presupune o castrare a personalitatii copilului, o devorare a vietii lui de catre genitoarea sa. De aceea, mori pentru mama (iesind din trupul ei) si te nasti pentru pamant, pentru o viata noua, sub obladuirea unei mume noi – pamantul cu legile sale –, o muma potrivita noului stadiu. Moartea finala te ofera hrana acestei mume de pe urma, pamantul. Relatia mama-copil este ambivalenta, iar ‘moartea’ (ruperea cordonului ombilical) reprezinta o nastere. Aparitia unei mume noi, simbolice – pamantul –, pregateste primirea solului ei personificat: femeia iubita – sotia, in cazul de fata. Echivalenta dintre mama si sotie este usor de facut. De ambele ne leaga cea mai intensa dragoste posibila omului pentru vreun semen; aceasta iubire cuprinde recunostinta, admiratia, mila, dorinta de ocrotire (primita si oferita), intelegerea si cerinta de a fi inteles, impacarea datorata satisfacerii reciproce a tuturor nevoilor; si toate celelalte sentimente nobile si generoase.

                Dogma crestina insista asupra fecioriei Mariei; prin aceasta incurajeaza dezvaluirea ca ea, fiind fiica lui Dumnezeu – ca noi toti –, este si mama lui Dumnezeu,  in calitate de mama a Pruncului Dumnezeu, deoarece Iisus este Dumnezeu, deci parintele tuturora, dar si Fiul lui Dumnezeu. Primind conceperea prin Duhul Sfant, ea este Maica lui Iisus, aceea care a fost fecundata, spiritual vorbind, de Dumnezeu. Pe atari adevaruri revelate se bizuie constructiile onirice in care inversarea de personalitati (mama si sotie), in sensul aratat, este posibila. In calitate de fecioara, Maria intruneste intreaga potentialitate a lumii; in calitate de mama, ea devine mijlocul direct al Creatiei. Cele doua reprezentari nu se opun intre ele, ci se continua, mijlocind interventia principiului creator.

                Mama reprezinta un arhetip; cel mai insemnat. El este asimilat inconstientului, lui ‘anima’, din care urcam spre constiinta.

                B. Moartea constituie pieirea absoluta a ceva viu si pozitiv. Ea repeta nasterea (in masura in care aceasta constituie moartea starii fetale); insa, dupa cum nasterea-moarte desemneaza trecerea intr-o noua forma a vietii, la fel, moartea presupune o noua mutatie intr-un alt stadiu, necunoscut anterior, deci o alta nastere. Moartea este legata de simbolica pamantului, din care face parte si simbolizarea maternitatii. E ineluctabil legata de conceptul mamei, deci al nasterii; este un alt aspect al nasterii. Dupa cum fatul nu se poate indrepta decat spre nastere (‘moarte’ – in raport de stadiul de fat), la fel omul nu se poate indrepta decat catre moarte, un alt fel de nastere. Ce stadiu inedit pregateste apropierea de moarte? Iadul sau Raiul. Acestea sunt numele starilor viitoare si s-ar spune ca liberul arbitru ingaduie optiunea intre o stare si cealalta, inca din cursul existentei terestre. Aceste stari coexista in noi inainte de moarte (in cursul vietii); moartea face posibila disjungerea lor, alege binele de rau, alege viul de forma lui viitoare, caci moartea coexista in noi cu viata, dupa cum viata extrauterina coexista cu viata intrauterina, ca destin inevitabil. Orice initiere presupune moartea omului vechi.

                Toate acestea inlesnesc ajungerea la acceptarea rationala a invierii, ca posibilitate postuma, desi nefireasca, adica potrivnica legilor naturii, cum le cunoastem azi – si directiei impuse de acestea, dar nu si legilor duhovnicesti.

                Invierea este un dat al Crestinismului. Speranta credinciosului este invierea in trup, confirmata de Hristos apostolului Toma, prin existenta reala a ranii Sale.

                Atari cunoasteri ingaduie scenarizarea din visul de la care plec.

                C. Exista o alta inversare de personalitati in acest vis, ce trebuie mentionata. Este cunoscut ca in vis, cel mai adesea, vedem ca in oglinda, adica invers decat in diurn. In acest caz, trebuie considerat ca personajul ce a murit si a inviat nu este nici mama, nici Veturia, ci este visatorul insusi, visatorul care a trecut, la nasterea sa, prin moartea ca fat si invierea sub soare, cand a fost luat in brate si leganat de mama, inlocuita mai tarziu de sotia sa, visatorul care traieste cu atata intensitate Saptamana Patimilor ce pregateste moartea si invierea ‘nadejdii’ noastre, Iisus Hristos, deci a tuturor sperantelor noastre, mai ales acelea ale eliberarii.

                Va sa zica, ne amintim ca visul a avut loc in saptamana precedand Invierea, cand ideea Invierii framanta sufletele celor din lagar. E limpede ca subconstientul visatorului a inlocuit propria persoana cu un alter ego: mama sau sotia (neclar definite deoarece ele, impreuna, simbolizeaza Muma primordiala, matricea Vietii), care alter ego se imputina de la o clipa la alta, dupa cum profesorului Ghibu, in realitatea diurna, i se reducea personalitatea datorita limitarilor aduse de conditiile privarii de libertate.

                Apoi venea incurajarea, cu caracter, oarecum profetic: VEI INVIA! Caci pluteau in aer, pentru toti, miresmele resurectiei din morti.

                Acest vis cu care am inceput, in ordinea transcrierii este precedat de un altul, mai putin limpede la lectura. L-am citat pe precedentul mai intai deoarece el arunca o lumina foarte bogata asupra starii de spirit a memorialistului, in cursul detentiei din 1945.

                Acestalalt vis (din noaptea anterioara) suna dupa cum urmeaza:

                “Am ajuns cu trenul in gara Stana, dar trebuia sa continui drumul. M-am dat putin jos din tren, sa-mi vad casa si gradina. In fata casei era un car-platforma, din care soldatii aruncau cu furcile cucuruz in pod. Am strigat de departe la ei. Casa era destul de schimbata. Gradina rasturnata. Pe unde fusesera cararile cele frumoase, erau numai rapi uriase.”

                Visul este unul al calatoriei, dar nu al uneia initiatice, ci doar de indepartare de destinul personajului, asa cum l-a cunoscut el pana atunci, realizata de vietuirea in lagar. Un popas ii ingaduie o privire asupra trecutului sau cel mai luminos, adica o privire aruncata asupra proprietatii sale de la Stana, ce simbolizeaza intreaga fericire a existentei de pana atunci a familiei lui Onisifor Ghibu. El constata trei modificari ale trecutului de care s-a despartit prin absenta: schimbari survenite in infatisarea cladirii (nementionate in amanunte, deoarece nici visatorul nu era constient ce modificari anume in viata sa aducea detentia; nu stia nici macar, la ora visului, daca era definitiv epurat din invatamantul superior sau nu); distrugerea cararilor, preschimbate in rape (simbolizand neputinta visatorului de a se mai folosi de drumurile prin zile, cunoscute si indragite); si stricarea gospodariei de catre oameni in uniforma care se purtau fara grija, nici precautie, cu bunurile sale, iar aceasta o faceau pe picior de plecare, adica din mers, dintr-un timp ce a navalit asupra sa si aflat in plina curgere (carul-platforma). Nu este dificil sa citesc in aceste personaje o simbolizare a soldatilor de paza a lagarului, pe mana carora incapuse Onisifor Ghibu si, mai ales, a ceea ce reprezentau ei: Forta politica opresiva. Ruperea de trecut este explicata prin prezenta uniformelor, oarecum instapanite asupra domeniului paradisiac ce-i apartinuse pana la arestare, ca si de prezenta trenului (trenul vietii) a carui oprire in dreptul Stanei este de scurta durata. Ele – simbolizand deci irumperea in existenta visatorului a coercitiei, luarea in stapanire a soartei sale viitoare – umplu podul casei cu cucuruz adus de tren. Adica pregatesc hrana zilelor, anilor ce vor urma, o hrana dupa alegerea soldatilor, dupa hotararea Puterii. Podul simbolizeaza cu claritate mintea visatorului: in ea se depoziteaza cele din cari se va cladi viitorul lui, atunci cand fericirea trecuta se afla intr-o vadita decadere.

                Mult mai tarziu, Onisifor Ghibu are un alt vis de care-si aminteste si-l socoteste foarte caracteristic, din pacate nemotivandu-si aceasta opinie (caracteristic pentru ce?).

                “Eram cu Procopovici undeva, unde aveam de urcat o panta, din cale afara de ridicata. Era ca peretele unei cladiri, cu o inclinatie de circa 85%. Panta era alba ca laptele, ca praful de zahar sau ca zapada cea marunta. Urcam, tinandu-ne de mana, cu imense greutati si obsedati mereu de teama ca ne vom rostogoli. Cand eram aproape de sfarsit, ne-au parasit puterile, incat era sa cadem in neant. Totusi, ne-am opintit din nou si am ajuns in varful dealului, respectiv al pantei, de unde mai aveam sa mai facem un inconjur la fel de periculos. O noua teama ne-a cuprins, dar, dupa noi opintiri, am trecut si peste acest obstacol si am ajuns la liman. Mai departe nu-mi mai amintesc visul. Nu pare un vis fara vreo explicatie, pe care nu incerc s-o dau aici”, ceea ce este regretabil caci contactul unui pedagog de talia sa cu propriul subconstient ar fi plin de invatatura pentru noi.

                Procopovici este un fost coleg de la Universitate din Cluj, infiintata de Onisifor Ghibu, amestecat in epurarea celui din urma, apoi cazut la randul lui printre indezirabili, ajuns coleg de lagar si cabana cu autorul “ZIARULUI”; in principiu, era cel mai apropiat dintre codetinuti. Destinul le era comun, ambii, intelectuali din acelasi mediu si cu aceleasi preocupari, din acelasi oras, zacand in lagar pentru pricini similare.

                Vestile privitoare la tot mai apropiata eliberare, dupa trecerea prin sita unor comisii de triere, despre ale caror criterii nu se banuia nimic si ce aveau misiunea de a elibera pe unii, iar pe altii de a-i inainta justitiei, creau in lagar o tensiune greu de suportat. Pentru a li se conferi libertatea, cei doi trebuiau sa-si dovedeasca nevinovatia in fata comisiilor ministerului de Interne, trebuiau sa arate ca nu erau pangariti cu nici una dintre acuzatiile, ramase necunoscute lor, ce li se puteau aduce, ca nu erau murdari, ca nu erau negri, ca nu erau fascisti. De aici, albul imaculat al pantei extrem de abrupte ce aveau de cucerit cei doi in vis. De remarcat cele trei comparatii facute de Ghibu cand isi transcrie visul: laptele, praful de zahar, zapada cea marunta. Asa era urcusul lor aproape imposibil de efectuat si plin de peripetii de speriat. Sub ei, haul, prabusirea care era echivalenta cu pierderea vietii. Dar au izbandit asupra tuturor dificultatilor si s-au mantuit, adica se simbolizeaza ca se vor elibera, ceea ce nu mai consemneaza Onisifor Ghibu, pentru a nu cadea in umbra superstitiilor ce-i pandesc lesnicios pe detinutii lipsiti de orice alte nadejdi decat acelea oferite de vise si ce nu i-ar fi stat bine.

                Cu o saptamana in urma am infatisat judecatii dumneavoastra doua vise ale lui Arthur Koestler, unul din detentie, altul (de fapt o categorie intreaga) din libertatea de dupa eliberare. Cel dintai aducea moartea prin impuscare; celalalt, revenirea in detentie in vederea recuperarii sentimentului libertatii launtrice.

                Astazi am examinat trei vise noi: doua ale certitudinii ca toate greutatile prezentului vor fi invinse, greutati echivalente cu naruirea intregii cladiri a fericirii pamantesti de pana la arestare, iar al treilea dand seama de acea naruire ce ameninta cu preponderenta viitorul.

                Remarcam ca, fara vreo invocare anume a unor vesti despre viitor, subconstientul prezinta constiintei, in toate cele cinci cazuri, niste dezvaluiri ale viitorului imediat sau mai departat, pe care le propune ca certitudini.

                Sa incercam traducerea intr-o singura fraza a respectivelor mesaje.

                In cazul viselor lui Koestler: a) vei muri impuscat si b) daca mai vrei sa fii cu adevarat liber, cauta in tine libertatea ce ai descoperit-o in temnita ca apartinand duhului tau. In cazul lui Ghibu: a) Vei invia din aceasta moarte a detentiei; b) Ti se pregateste o existenta dependenta, de acum inainte, de forta represiva; si c) Te asteapta o foarte grea stradanie pentru a-ti redobandi libertatea, dar vei invinge.

                Categoric sunt niste mesaje; adevarat ca sunt contradictorii. Ele sunt dependente de imprejurarile sociale, mentale, sentimentale si volitive ale visatorului din perioada cand au avut loc visele si concretizeaza preocuparile cele mai intense, mai apasatoare ale momentului.

                Neoprindu-ne la aceasta treapta a descifrarii fenomenului psihic adus in fata dumneavoastra, sper sa putem identifica si o Chemare la Credinta, cu prilejul acestor vise si al altora pe care le vom analiza impreuna saptamana viitoare.

16. VISUL,  CA  REVELATOR  AL VIITORULUI

SAU AL ADEVARULUI  DIURN  NECUNOSCUT

              Continuandu-ne incursiunea in lumea viselor de detentie, as incepe convorbirea de astazi cu o poezie intitulata: “COSMAR”. Dialogul ce o alcatuieste deseneaza cu suficienta fidelitate opinia pe care o are intemnitatul despre vise.

– “Trec ape tulburi

cu copaci smulsi,

cu dobitoace moarte,

umflate sa plezneasca,

trec ape tulburi,

cenusii, vinetii,

brune cu spume,

vin ape grele,

tot curge puhoiul neincetat,

surpa maluri, case,

suge vite si porci din departari,

suge cerurile, vanturile, zarile,

macina, zdrobeste, farma,

fata pamantului scurma,

zdrumica, terfeleste,

ucide, ucide, ucide…”

– “Astfel de vise inseamna ‘puscarie’…”

– “Omule, dar in temnita ma aflu.

Care alta puscarie-mi vesteste visul?

Tu talmacesti toate drept ‘gherla’!”

– “Ce altceva mai astepti?”

– “Ca bine zici. Ce altceva?”

                Cu alte cuvinte, puscariasul, sosit in temnita cu fondul aperceptiv creat in libertate, este insotit si de o suma de superstitii, adunate din cultura orala inculcata din cea mai frageda copilarie. De aceea el vrea sa citeasca in vise niste revelatii asupra viitorului sau, incifrate in conformitate cu un cod general valabil sau, chiar, cu unul potrivit numai vietuirii in inchisoare. Astfel, descopar in autobiografia lui Ioan Munteanu, intitulata: “LA PAS, PRIN “REEDUCARILE” DIN PITESTI, GHERLA SI AIUD”, urmatoarea referire la o ‘cheie’ a viselor de detentie: “– Parinte ne despartim, azi noapte am visat cal alb. In limbaj de puscarie, la talmacirea viselor, calul alb inseamna drum bun, dupa cum gaina grasa inseamna pachet de acasa. Si am ras.

                “La scurta vreme, nici n-a trecut o ora, l-a luat din camera din nou si nu l-am mai vazut.” Explicarea visului este imediat urmata de confirmarea evenimentiala. Acelasi lucru il constatam in consemnarea lui Eugen Magirescu, din “MOARA DRACILOR”. Plecarea sa dintr-o celula unde coabita cu Liviu Baruta, pentru a fi mutat intr-o celula unde avea sa cunoasca torturile reeducarilor de la Pitesti, i-a fost prevestita de un vis al colegului numit: “venise gardianul, (…) m-a luat pe mine si m-a batut groaznic, sa ma omoare”. Visele, imi motivez mereu atentia ce le-o acord in aceste convorbiri, constituiau, in temnite, materie de comentariu bogat, de crezamant, de posibil ‘contact’ cu viitorul si destinul.

                Alte vise sunt socotite viziuni oferite de o capacitate de clar vedere la distanta. I. Munteanu ne pune la dispozitie un exemplu aflat de la altcineva din celula: “Mama lor s-a sculat intr-o noapte tipand ca l-a vazut pe fiul plecat la razboi adunandu-si matele si bagandu-si-le in burta. A plans de spaima cat a mai tinut noaptea. Baiatul nici nu i-a mai venit inapoi si cand s-a intors un camarad care luptase alaturi, a venit la ei si le-a spus ca sublocotenentul Marinescu a murit cu abdomenul sfartecat de un brand. Visul mamei, in fluxul telepatic a facut-o sa vada sfarsitul fiului prea iubit.” Acelasi face o analiza limpede si convingatoare a unui vis propriu, legat si de ancheta fratelui sau, aflat simultan in detentie. “I-am pierdut urma fratelui meu, caci ii mutase si pe ei. Nici n-am stiut ca intre timp fusese dus la Bucuresti la o ancheta. Intr-o noapte am visat ca se facea ca el strabate un cimitir, printre cruci, iar eu mergeam pe langa gardul din afara, dar tot in aceeasi directie. La un moment dat s-a auzit o voce care-l striga:

                “– “Gheorghe, Gheorghe!”

                “Eu, de dincolo de gard, i-am strigat mai tare:

                “– “Nu raspunde, seamana cu vocea mamei, dar nu-i ea. Mergi drept inainte si ne intalnim dincolo de gard.”

                “Era de fapt povestea noastra, daca raspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept intr-o cauza grea. N-am retinut data visului, dar curand a fost adus inapoi si se afla in carantina, la parter, intr-o camera de pe colt, caci l-am auzit vorbind cu altii despre calatoria sa. Si ne-am intalnit dincolo de gardul inchisorii, cand ne-am eliberat, in 1963. Nici astazi nu cred ca a fost un vis de refulare, mai degraba unul premonitor”.

                Se poate ca ascultatorul sa se intrebe la ce bun reproducerea viselor culese din amintirile publicate de fostii condamnati. Raspunsul este cel mai firesc din cate se pot da: prin repetarea gestului consemnarii se dovedeste ce dimensiune importanta a sufletului o constituie atari vise.

                Voi cita si o traire a carei denumire ii este pana si memorialistului anevoie sa o gaseasca; sa fie vis? sa fie halucinatie? sa fie viziune? Este vorba despre un fragment din cartea lui Dumitru Gh. Bordeianu “MARTURISIRI DIN MLASTINA DISPERARII (CELE TRAITE SI SUFERITE LA PITESTI SI GHERLA”.

                “Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte m-am rugat lui Dumnezeu, atat de adanc cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea, traind insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi fusese ascultata. La limita disperarii, nu as putea descrie, imi lipsesc cuvintele, starea mea din acele momente.

                “Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii ceva m-a indemnat sa ma dau jos de pe prici si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele douasprezece, si anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios. Am cazut atunci in genunchi in fata geamului si cu mainile incrucisate ca pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: “Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc si recunosc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne stii ca am ajuns la limita suferintei, incercarii si rabdarii. Nu mai pot suferi! Fa din mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta”.

                “In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochii mei au inceput sa curga siroaie de lacrimi. Printre lacrimi atat doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-ti mila de mine!”. N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot corpul meu a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca la posedati si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o forta. Era duhul Satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile. Indraznesc sa aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara in spate, care cade sub greutatea ei, nu se mai poate ridica si in acel moment cineva ii ia greul, acela simtindu-se dupa aceea, dintr-o data, atat de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu indata ce acea forta satanica m-a parasit.

                “Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi cada siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece, si le-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-ma de ofensa pe care I-o adusesem. In patru ani de chin eu nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.” Nici un scriitor profesionist nu ar fi pus pe hartie in chip mai impresionant aceste neobisnuite dezvaluiri.

                Ceea ce veti asculta mai departe constituie, dupa stiinta mea, un tip de incursiune inedita in lumea onirica. Este vorba despre istoria catorva ani din viata mamei unui detinut politic, oglindita in visele ei referitoare la fiul sau despre care nu avea nici o stire. Materialul reprezinta o prelucrare a fiselor adunate de mine pentru o lucrare in curs de elaborare, intitulata: “O BIOGRAFIE IPOTETICA. ALEXANDRU (SURA) BOGDANOVICI”. Mi s-a mai intamplat sa o pomenesc mai demult in cadrul emisiunii CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE.

                Popa Tanu, un bun prieten al lui Sura, cu care acesta mai fusese arestat si condamnat in adolescenta, acum ei gasindu-se iarasi impreuna in inchisoare, fusese nelipsit, atat in timpul liceului, cat si pe vremea facultatii, din casa si de la masa parintilor lui Alexandru, alintat Sura. Dealtfel, aceasta intimitate si aceasta ‘adoptie’ a lui de catre familia Bogdanovici – de dragul lui Sura, sa se simta inconjurat si de cei dragi sufletului sau nu doar prin relatia de sange, ci si prin preocuparile varstei – o va urmari pe doamna Agafia Bogdanovici pana si in visele de mai tarziu. Astfel, dumneaei mentioneaza in anul 1948, cand cei doi au fost arestati in luna mai, adica o face la sapte luni dupa disparitia copilului ei:

                “In noaptea de 18 spre 19 IX, i-am visat pe Surenca si pe Tanu. Ii vedeam pe fereastra inchisa stand in pat. M-au vazut si mi-au zambit. Pe urma le-am adus mancare: doua cesti cu cacao, paine cu colfete. M-am intalnit cu Surenca fata in fata pe sala si l-am apucat de ambele maini si l-am strans.”

                Poate ca au mai fost si alte vise consemnate, insa arhiva familiei n-a retinut altele decat din anul 1950 inainte. Adica:

                “2 spre 3 ianuarie 1950. Am visat ca a batut cineva la usa; si cand am deschis, postasul mi-a intins o carte postala de la Surenca.

                “In noaptea de 4 spre 5 ianuarie ‘50, am visat ca cineva a intrat in camera. Si cand eu m-am dus sa vad cine, era o figura barbateasca; statea langa usa: si era Surenca, care a vrut sa-mi faca o surpriza c-a venit pe neasteptate. Eu am vrut sa aprind lumina si lumina nu ardea. Si eu tot intrebam: “Cine e acolo? Cine e acolo?”

                “In noaptea de 12 spre 13 ianuarie. Noi cu totii l-am visat pe Surenca. Si in noaptea de 13 spre 14, l-am visat eu si Ninusi”, este vorba despre Nina, sora lui Sura. “In noaptea de 16 spre 17 (un an si opt luni”, mentioneaza mama cat trecuse de la arestare), “l-am visat pe Surenca atat de aproape, intr-o curte. Apoi sedea pe o banca, cu mai multi colegi si am vorbit cu dansul si i-am cerut sa vina cu mine caci am vrut sa-l sarut. A fost prima data cand l-am vazut dupa iesirea sa din inchisoare.

                “Noaptea de 17 spre 18 ianuarie. Am visat pe Surenca. Parca iar am fost intr-o gradina si deodata peste gard vine Surenca acasa. Zambea. Eu m-am repezit inaintea lui la usa de intrare in casa, strigand: “Surenca! Surenca!” Cand am intrat in casa, a intrat si Surenca. In partea cealalta a camerei s-a culcat pe un divan si eu, tot strigand, m-am apropiat de dansul, l-am sarutat pe fata si l-am intrebat cum de a venit el acasa. Si Surenca mi-a spus: “Acu de trei ultimile zile am stiut, adica mai mult am simtit c-am sa fiu eliberat.” Ce are sa fie? Sanatos?

                “Ninusica l-a visat pe Surenca in noaptea de 21 c-a venit acasa.

                “4/IX 951

                “In noaptea spre 4/IX eu si cu Ninusa l-am visat pe Surenica. Eu am visat parca noi ne-am dus la inchisoare sa-l vedem. Poarta a fost deschisa si am intrat. Un militar ne-a intrebat ce cautam. Si noi am raspuns ca vrem sa-l vedem pe Surie. El ne-a spus ca nu se poate, atunci noi ne-am intors si vroiam sa plecam. El ne-a intors indarat si a spus ca acuma avem sa-l vedem. Am stat si m-am gandit de unde are sa vie Surenica si deodata vad ca vine drept in fata, cu ochelarii negri pe ochi. N-arata rau, eu inca m-am gandit ca probabil a pus ochelarii ca sa nu para prea slab. Am vorbit cu el, am intrebat cum se simte. A fost atat de aproape de mine, parc-am simtit caldura trupului lui. Scumpul si iubitul meu copil, acuma pot sa te vad numai in vis si tot nu totdeauna! Pe urma Surenia m-a intrebat ce facem noi. Am spus ca viata merge inainte. El s-a uitat la mine foarte trist si a dat din cap. Of, Doamne, Doamne!

                “In noaptea spre 30/III Martie 1952”, sar consemnarile peste o iarna, “l-am visat pe Surenca ca a fost copil in fasa. S-a imbolnavit de diaree, pe urma am fost chemata caci lui i se facuse rau. Am venit si l-am vazut supt la fata, pe moarte. L-am luat in brate si in fata Icoanei m-am rugat si-l intreb pe copil “pentru ce te-ai nascut tu?” “Ca sa fiu cuminte” a raspuns copilul. Ce oare sa fie? Ce e cu copilul meu iubit? Unde este? Este in viata? Of, Doamne, Doamne arata-mi ce e cu el! Unde e ? Am sa ajung sa-l vad???”

                Daca visele anterioare nu fac decat sa satisfaca nevoia mamei de a-si revedea fiul, de a avea un semn de viata de la el, de a-l sti revenit acasa in sfarsit, cel din urma vis pe care vi l-am citit, tulbura prin revelatia facuta.

                Inainte de a-l confrunta cu marturia altui fost detinut politic, sunt dator sa mentionez ca Sura era mort din 15 aprilie 1950, cel putin conform Certificatului de moarte eliberat de Starea civila a Sfatului Popular al orasului Pitesti, seria Ma nr. 438417; raposase ca urmare a torturilor aplicate din ordinul lui Eugen Turcanu, seful reeducarilor studentesti de la penitenciarul Pitesti. Familia nu a aflat nimic despre acest deces; asadar, cand mama sa il visa, ea credea ca fiul ei traia si ca urma sa-l poata revedea in orice clipa.

                Marturia la care ma refer apartine lui Justin Paven, ale carui memorii (“DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PARASIT?”) le-am publicat in editura mea RAMIDA. Autorul, pe atunci student, se afla in focul reeducarilor. Sa-l ascultam, pentru a doua oara, amintindu-si:

                “Impreuna cu noi fusese adus si Bogdanovici, care abia se mai tinea pe picioare. Era intr-o stare de slabiciune jalnica, de nedescris. Avea aspectul unui casectic, dar nu atat din lipsa de mancare, cat mai ales din tratamentul de violente la care fusese supus. Acum Turcanu il lasase in pace, dar nenorocitul nu s-a mai putut redresa.

                Intr-o zi n-a mai fost in stare sa se ridice in capul oaselor si a fost nevoie sa fie hranit de altii. Imi amintesc cu cata atentie caritabila se ocupa de el Georgica Georgescu, dandu-i toate ingrijirile pe care conditia claustrarii noastre le ingaduia, dar n-a mai rezistat mult.

                Statea intins pe prici, cu ochii aproape imobili, privind undeva, dincolo de tavan, si nu scotea un cuvant. In tot timpul cat am stat cu el, nu l-am auzit rostind decat cateva cuvinte. Se putea citi pe fata lui o amara descurajare care cred ca a contribuit in mare masura la grabirea sfarsitului sau.

                “Poate ca, totusi, in tacerea aceasta prelungita, Dumnezeu a putut sa-i trezeasca, dintr-un sambure de credinta primit la botez, un act de parere de rau pentru viata sa de pacat si incheiata atat de tragic.” Justin Paven probabil ca face aluzie la faptul ca insusi Sura Bogdanovici initiase “reeducarile”, intr-o forma lipsita de violenta.

                “A expiat intr-o dimineata”, continua amintirile, “ducand cu el taina unei faradelegi pe care a ispasit-o prin moarte pe Crucea inchisorii, dupa ce a primit acelasi tratament de respiratie artificiala ordonat de Turcanu, in momentul cand intrase in coma.

                “A fost primul om din viata mea pe care l-am vazut de aproape dandu-si sufletul si al patrulea mort din seria cu care am intrat la ‘reeducare’.

                “Dupa scoaterea lui din camera, in tacerea apasatoare care se lasase, Turcanu a tinut sa-i faca un scurt panegiric:

                “– Asa vor pieri toti oportunistii care isi inchipuie ca pot insela bunavointa regimului!…”

                Se pare ca suferea de diaree. Uimeste acest sfarsit cand este raportat la ultimul vis al mamei sale ce trebuia sa-l aiba dansa peste doi ani si cateva saptamani. L-a revazut prunc in fasa, cu insemnele mortii invinetite pe chip, bolnav de diaree. Intrebandu-l la ce s-a nascut, raspunsul copilului fu ca se nascuse pentru a fi cuminte – ceea ce poate fi interpretat ca o metafora a mortii.

                Ciudata intamplare…

17.  CUVANTUL

PREOTULUI

 PAVEL FLORENSKI

 DESPRE VISE

In aceasta a patra convorbire despre Chemarea la Credinta prin vise, ma voi opri mai intai asupra personalitatii preotului rus Pavel Florenski, unul dintre marii mucenici ai Bisericii cazute sub tragica stapanire bolsevica, din pricina nebuniei criminale a lui Lenin si Stalin. Nascut in 1882, ca fiu al unor intelectuali de vita (mama ii era armeanca), el insusi le urmeaza pilda studiind matematicile, filologia, istoria si teologia. In anul 1906 a fost inchis din pricina unui cuvant rostit la Academia Teologica prin care se ridica impotriva executiei unui ofiter; fu eliberat peste putin timp.

                Florenski a fost hirotonit preot in 1911; ulterior, a predat la Academia Teologica, iar mai tarziu a fost profesor in domeniul tehnic. In 1928 s-a trezit deportat la Nijni-Novgorod, dar surghiunul sau nu dura decat un an, deoarece, intervenind sotia lui Maxim Gorki, fu eliberat si primi un post important in domeniul cercetarii, acela de director adjunct la Institutul unional de Electrotehnica. Peste cinci ani, adica la 25 februarie 1933, este arestat din nou si i se da o condamnare de zece ani de lagar. Refuza emigrarea in Cehoslovacia, unde este invitat. Ca detinut, va duce o intensa munca stiintifica, in domenii variate precum: refrigeratia, transmisiunile, chimia marina, aceea a algelor. La 25 noiembrie 1937 este condamnat la moarte si, la 8 decembrie, executat prin impuscare, la Leningrad, dupa petrecerea unor lungi ani in insula siberiana Solovki. Ultimile sale cuvinte au fost: – “Este foarte greu, dar faca-se voia Domnului!”.

                Chipul sau firav, cum este evocat de prietenul lui de o viata Protoiereul Serghei Bulgacov, era modelat intru armonie, din interior, printr-o mare asceza – se lungea sa se culce abia la ceasurile trei sau patru in zori, pana atunci muncind fara intrerupere, intr-o incordare a vointei si a iubirii de stiinta rar intalnita. Citand din acelasi mare teolog rus stabilit in Franta: “Chipul sau, profilul, aspectul fetei, conformatia buzelor si a nasului aveau ceva din infatisarea lui Leonardo da Vinci, ceva ce sarea in ochi intotdeauna, dar, in acelasi timp, si ceva din …Gogol.” Acelasi, scrie despre glasul lui Florenski: “o voce delicata si dulce, de un farmec deosebit (…). In aceasta voce vibra insa si taria metalului, atunci cand trebuia.”

                Biograful mentionat incearca o definire a lui Pavel Florenski, in calitatea sa de preot:

                “El ramanea mereu liber fata de stat, de la care n-a asteptat nimic, nici inainte, nici dupa revolutie, strain fiind de orice slugarnicie, atat de jos in sus, in fata stapanirii, cat si de sus in jos. Se poate spune, oricat de paradoxal ar parea, ca parintele Pavel a trecut prin intreaga, catastrofala noastra epoca, de parca, sufleteste, nici n-ar fi luat-o in seama, ignorand aparentele ei revolutionare. (…) Atunci cand spunem acest lucru, trebuie sa luam in considerare masura dragostei de libertate a celui care stia, in chip inteligent, nu doar sa ‘asculte’ de stapanire, dar si sa nu i se ‘supuna’ in ceea ce considera a fi esential si de maxima importanta.

                “Devenit preot si asumandu-si cu toata raspunderea disciplina ierarhica si canonica, parintele Pavel a ramas liber si strain fata de supunerea oarba, care nu presupunea vreo indatorire de constiinta, ca si fata de considerarea autoritatii ca infailibila. Si-a pastrat aceasta libertate si in teologhisirea sa, impregnata organic de duh bisericesc, sorbindu-si inspiratia din Altar.”

                Ma izbeste faptul ca parintele Dumitru Staniloae, intr-un interviu pe care mi l-a dat asupra condamnarii sfintiei sale in lotul “Rugul Aprins”, a adoptat, pentru a se explica pe sine, o formula pe care Bulgakov a enuntat-o pentru explicarea refuzului lui Florenski de a se exila: “Voia sa impartaseasca pana la capat destinul poporului sau.” Sau poate ca teologul roman n-a intalnit-o cu prilejul lecturilor, ci, prin propriile-i trairi si experiente a ajuns la profundul si stralucitul adevar explodand in ea.

                Printre alte scrieri ale preotului Pavel Florenski, se impune eseul “ICONOSTASUL”, de la care volumul antologic romanesc, alcatuit si tradus de Boris Buzila, si-a luat titlul. Or, aceasta scriere ne poate sluji temeinic la formara unei opinii crestin ortodoxe asupra viselor.

                Pentru autor, frontiera unde se intersecteaza “cele vazute si cele nevazute” create de Dumnezeu este somnul, care “le desparte, dar le si uneste”, foloseste el o formulare dihotomica-antonimica, conform cu denumirea introdusa de mine in studiile de antropologie stilistica, adica o formulare ce scoate in evidenta, intr-o unitate, doua aspecte simultan opuse. Florenski constata ca “in noi insine viata, in aspectele ei vazute, alterneaza cu aspectele ei nevazute” si ca, in anumite momente, “extrem de comprimate, (…) invelisul vazutului pare a se destrama in noi intr-o clipita si, printr-insul, prin ruptura produsa, incepe sa adie “nevazutul”.”

                Apoi urmeaza o punere in tema mai exacta: somnul “este prima si cea mai simpla treapta a vietii in nevazut. (…) El da sufletului o stare extatica, facandu-l sa traiasca in nevazut” si ne ofera “presentimentul existentei unei alte vieti decat cea pe care inclinam sa o consideram singura.” Acest presentiment este sugerat de viziunile onirice ce cuprind sufletul la frontiera dintre somn si veghe, lamureste Pavel Florenski.

                Cred ca, pentru moment, s-a spus destul ca sa se motiveze considerarea de catre mine a visului drept o forma a Chemarii la Credinta, caci ce altceva reprezinta acest presentiment al unei alte vieti decat o invitatie la a cerceta acea alta viata, iar numele mijlocului prin care cercetarea se poate intocmi este Credinta. Va sa zica, o Chemare tainica si eminamente launtrica.

                Ramane ca, sub indrumarea preotului profesor Pavel Florenski, sa revenim la exemplele de vise date in intalnirile noastre anterioare, pentru a le descifra in modalitatea lor de Chemare individuala, tinand seama de explicatiile sale suplimentare: “Visele sunt (…) acele imagini care despart lumea vazuta de cea nevazuta, separa si, in acelasi timp, unesc aceste lumi. (…) [Visul] este impregnat de sensul altei lumi, nevazute, imateriale, non-tranzitorie, desi manifestata vizibil si, in aparenta, material. (…) Viziunea onirica este hotarul comun al unui sir de stari ce tin de lumea de-aici si de emotii care tin de lumea de dincolo, hotarul prin care se fixeaza ceea ce este aici si prin care prinde contur ceea ce este dincolo. (…) Visul poate aparea atunci cand constiinta accede la ambele maluri ale vietii, desi aflate fiecare pe trepte diferite de perceptibilitate.”

                Pentru a intelege visul lui Arthur Koestler, in care ziaristul britanic s-a vazut executat, vom tine seama de remarca preotului Pavel: “Pare deci corecta acea explicatie data viselor, dupa care ele se suprapun, in sensul cel mai exact al cuvantului, trecerii instantanee dintr-o sfera a vietii psihice in alta si abia mai tarziu, cand trec in amintire, adica atunci cand are loc transpunerea lor in constiinta diurna, incep sa se deruleze intr-o ordine temporala proprie lumii noastre vazute, desi continua sa aiba propria lor masura cronologica, “transcendentala”, care nu poate fi comparata cu cea diurna.”

                In cadrul dezvoltarii, Florenski recurge la exemplificarea cu unele vise produse, ca si cel prezentat de mine, de cauze exterioare. In privinta visului in discutie, cauza exterioara fusese prabusirea patului lui Koestler in timpul somnului acestuia. Florenski arata ca aceasta cauza exterioara “devine un impuls pentru declansarea plasmuirilor fanteziei”, in termenii sai. Acelasi lucru dedusese insusi Arthur Koestler, cu o foarte precisa diagnosticare a celor petrecute in mintea lui, anume executia sa, prin impuscare, visata. Ceea ce aduce nou logica lui Florenski, fata de deductiile autorului, si ceea ce imbogateste mult analiza, este faptul ca aceasta cauza externa, prabusirea patului, prilejuind o echivalenta imaginara, impuscarea, determina un intreg sir cauzal de evenimente imaginare, constientizate in vis, ce culmineaza cu echivalenta imaginara de la care s-a plecat in compozitia visului.

                Drept care el trage concluzia: “Unul si acelasi eveniment real este perceput prin doua constiinte: constiinta diurna  si cea nocturna.” Deci efectul unei cauze externe este un eveniment imaginar ce nu are nimic comun cu ea, care efect imaginar, in modul cel mai curios, este si efectul unui intreg lant de cauze si efecte tot imaginare. De unde, explica Pavel Florenski: “visul este  structurat teleologic; toate evenimentele sale se deruleaza in pregatirea deznodamantului, astfel ca acesta (…) sa aiba o profunda motivatie pragmatica.”

                Mai departe, Pavel Florenski patrunde si mai adanc in structura constiintei. El spune: “In vis, timpul “fuge”, si inca intr-un ritm foarte rapid, in intampinarea prezentului, in directia opusa miscarii temporale a constiintei in stare de veghe (lucide). El este intors spre sine si aceasta inseamna ca, odata cu el, sunt intoarse toate imaginile sale concrete. Si mai inseamna ca am trecut in domeniul spatiului imaginar. Atunci acelasi fenomen perceput aici, in spatiul imaginar, ca un fenomen real, apare vazut de dincolo, dinspre spatiul real, ca unul imaginar, adica desfasurandu-se intr-un timp teleologic, ca un  scop, ca un obiect catre care se tinde.”

                Socotesc suficiente acestea pentru demonstratia pe care si-o ofera ratiunea analistului – prin ‘analist’ il inteleg pe oricare dintre noi doritor sa-si priceapa structura mintii si a constiintei – demonstratia cu privire la straturile de percepere a realitatii puse la dispozitia noastra si de care, in diurn, nu suntem constienti. Mai mult, in cele pomenite, gasim si dovezi asupra structurii universului, a spatiului si timpului, mult mai complexe decat le intelegem cu ratiunea.

                Dar cele expuse ne ingaduie sa purcedem si spre o lamurire asupra calitatii profetice a starii onirice sau a celei atat de intrigante a perceperii la distanta sau in timpi deosebiti si, in cadrul unui scenariu simbolic, a receptarii acestor mesaje – nerationale – de catre constiinta. Gandul ma duce la visul Agafiei Bogdanovici – ultimul! –, acela cand si-a vazut fiul prunc, bolnav de diaree, afirmand, ca un adult, ca s-a nascut pentru a fi cuminte (o forma de denumire a starii decedatului), pe cand arata ca un mort viu; visul, o reamintesc, avea loc la aproximativ doi ani de cand feciorul, despre care mama nu stia decat ca era inchis, era mort din pricina dizenteriei si a torturilor perpetue, deoarece – pentru a ramane in limbajul visului – ‘nu fusese cuminte si ascultator’, dupa ce-i fagaduise mamei sale, revenind din detentia precedenta, ca nu se va mai ocupa in veci de politica… Subconstientul Agafiei Bogdanovici, folosindu-se de reversibilitatea timpului, patrunzand in alt spatiu decat cel diurn, cu mijloace posibile dar neintelese de ratiune, ajunsese pana la situatia, pana la scena mortii fiului si o infatisase constiintei intr-un limbaj stilistic.

                Aceeasi alergare cu viteze inimaginabile de-a lungul vectorului reversibil al timpului (ceea ce fizica refuza) a ingaduit visul lui Liviu Baruta, privitor la mutarea lui Eugen Magirescu intr-o celula unde cel din urma avea sa fie torturat de moarte, ceea ce s-a si petrecut in reeducarile despre care cei doi nu aveau cunostinta ca se desfasurau, in acele momente, in penitenciarul unde se aflau. Iar alergarea cu viteze inimaginabile pe vectorul reversibil al spatiului a ingaduit visul comunicat de Ioan Munteanu, de care probabil va amintiti, visul unei mame care si-a vazut feciorul de pe front “adunandu-si matele si bagandu-si-le in burta”, ceea ce urma sa-i fie confirmat ca adevarul-adevarat asupra mortii lui, de catre un camarad de lupta venit mult mai tarziu sa-i povesteasca respectivei mame despre imprejurarile disparitiei fiului ei.

                Va sa zica, fara a mai insista nici asupra viselor pe care vi le-am comunicat cu prilejul convorbirilor noastre anterioare, nici asupra teoriei preotului Pavel Florenski, acceptam ca multi dintre semenii nostri recunosc in visele lor, fie vestiri ale viitorului personal, ori ale altei persoane, cunoscuta de ei sau nu, fie ale unui grup uman.

                In alt tip de vise, ei atesta a cunoaste, pe aceasta cale, evenimente petrecute la distanta, despre care, altfel, nu ar fi putut avea cunostinta.

                Exista si o alta categorie de vise: acelea in care problematica perioadei cand are loc visul este metamorfozata intr-o structura ce o simbolizeaza si primeste, in cadrul ei, o rezolvare pragmatica indicand o cale de iesire din dilema sau doar sentimentul ca ea poate fi rezolvata. Cel din urma simtamant se degaja din acel vis al lui Onisifor Ghibu, in care alaturi de fostul sau coleg universitar, cu care se afla inchis la Caracal, escalada o panta foarte abrupta, dispusa aproape pe verticala, cum ar sta un zid. Totul era de un alb orbitor. Visatorul si tovarasul sau urcau, tinandu-se de mana, cuprinsi de groaza pericolului de a cadea si abia facand fata dificultatilor catararii. Aproape de culme, lipsindu-le puterile de a mai continua, fura pe punctul sa se prabuseasca. Reinnoindu-si fortele, printr-un efort ultim al incordarii, au atins varful, ce trebuia inconjurat, pentru a fi cucerit definitiv, ceea ce nu micsora vrajmasia terenului. Depasira si ultima incercare. Cu ce a ramas visatorul, in urma visului sau? El a ramas cu siguranta ca, oricat de grea era proba la care existenta il supunea, exista o iesire din acel impas, ce se dovedea a fi numai momentan.

                Unele vise au o structura extrem de complicata. La cladirea ei participa atat prestiinta, cat si clarviziunea, cat si simbolizarea, precum si rezolvarea evenimentelor din vis, care consta, de fapt, in rezolvarea realitatii intuite cu prilejul visului, cu alte cuvinte e vorba despre puterea de a influenta viata insasi, prin cele visate. Ne amintim de visul lui Ioan Munteanu al carui frate era si el arestat, ba fusesera in acelasi penitenciar dar, de o bucata de vreme, disparuse de acolo. Naratorul nu aflase ca fratane-su fusese condus la Bucuresti pentru o noua ancheta. L-a vazut in vis cum strabatea un cimitir, pe cand visatorul pasea dincolo de incinta lui, pe langa gard. La un moment dat Ioan Munteanu a auzit un glas strigandu-l pe fratele sau. Incerca sa-l acopere cu propriu-i ragnet, prin care-i cerea fratelui sa nu se lase amagit de asemanarea vocii aparute din senin cu aceea a mamei lor si sa nu-i raspunda. Ii ceru sa o tina drept inainte, pentru a se intalni impreuna cand se va ispravi gardul ce-i despartea. Istorisitorul comenteaza: “Era de fapt povestea noastra, daca raspundea la ancheta aceea era implicat pe nedrept intr-o cauza grea. (…) si ne-am intalnit dincolo de gardul inchisorii, cand ne-am eliberat, in 1963”. Ioan Munteanu l-a considerat un vis premonitor. Strabaterea cimitirului simboliza ancheta fratelui sau, al carei presentiment l-a avut visatorul. A avut si stiinta continutului anchetei, dar ea nu s-a manifestat in vis. In schimb, a intervenit – in temeiul acestei stiinte – in ancheta, cerandu-i fratelui sau sa nu raspunda. Asemanarea cu glasul mamei a vocii care punea intrebari zugraveste situatia anchetatului, transformat de conditiile speciale ale anchetelor intr-un copil dator sa raspunda la orice intrebare, dupa cum la fel de dator te simti sa dai raspuns intrebarilor parintilor. Gardul ce-i despartea unul de celalalt, simboliza metonimic temnita, situatia unor oameni lipsiti de libertatea de a se misca dupa cum voiau.

                Alteori visele dau satisfactie nevoilor sufletesti, avand in acest caz, un rol mangaietor. Astfel au fost majoritatea viselor Agafiei Bogdanovici, ce nu mai putea suporta sa nu-i fie permis sa-si vada fiul, sa-l sarute, sa vorbeasca cu el; inima ei, luandu-si acest drept in vis, izbutea sa continue a bate cat de cat normal si de a nu se opri, din prea multa si de nesuferit durere.

                Aceste trasaturi ale viselor, faptul ca sunt mangaietoare, ca iti dau prestiinta, vedere la distanta, participare la existenta ce-ti este interzisa de imprejurari, ca iti explica, intr-un mod pararational, viata si te explica si pe tine tie insuti, le recomanda drept niste porti spre o alta lume, hotarul dintre doua lumi, cum le-a numit Pavel Florenski. Iata un argument suficient ca sa le consideram drept o Chemare, macar formala, a lui Dumnezeu.

                Cand, la sfarsitul iernii, vantul aspru si inghetat se schimba, peste noapte, intr-o boare, patrunsa de o umezeala placuta, de temperatura mai ridicata, aducand aminte de zari mai calde, stim ca Terra ne conduce catre tinuturile peste cari imparateste primavara. La fel, sunt unele vise de pe gurile carora respiram adieri din cealalta lume; ele ne amintesc ca ea exista si prin aceasta ne cheama catre un alt fel de traire, in consonanta cu legile ei. In urma unor atari intamplari de noapte, la desteptare, ramanem cu obrajii arsi de straluminarea unui soare necunoscut, mai bun, mai luminator decat steaua ce ne privegheaza zilele impartial, mai strapungator prin ceturile incalcelilor diurne dureroase, mai generos; ramanem cu obrajii arsi de straluminarea unui soare de rai, ce ne-a indemnat pasii cale doar de un vis.

18.  PRESENTIMENTUL

Aceste convorbiri privitoare la Chemarea lui Dumnezeu in temnitele comuniste nu intentioneaza sa epuizeze toate tipurile de Chemare, ce variaza de la om la om si de la situatie la situatie. Totusi, deoarece am atacat timp de patru intalniri Chemarea ca deductibila din starea onirica, in anumite imprejurari speciale, nu gasesc a fi straina de tema noastra nici discutarea presentimentului, inrudit cu unele dintre visele comentate pentru dumneavoastra; si, deci, nu o voi evita.

                Iau presimtirea ca pe o modalitate a dialogului dintre om si Dumnezeu, cu prilejul caruia Parintele nostru ceresc, folosind glasul nostru launtric, ne pregateste pentru anumite incercari la care urmeaza sa fim supusi.

                Cazul ales pentru aceasta cercetare impreuna este al unuia dintre cei mai zelosi analisti de sine insusi, din domeniul memorialisticii romane, dintre fostii detinuti politici, pe nume Andrei Serbulescu. Pentru scopurile noastre, el prezinta avantajul de a fi fost un comunist convins, de religie mozaica, dar cu convingeri atee, in urma celei mai inraite educatii materialist dialectice marxist-leniniste, inainte de arestarea ce l-a condus la colaborarea cu Securitatea intr-un chip atat de odios incat, in temeiul inventiilor sale din timpul anchetei, cel mai bun prieten al lui, Lucretiu Patrascanu, a fost executat, Andrei Serbulescu devenind martorul acuzarii lui, cu o suita de minciuni ucigatoare, sugerate de anchetatori, la cererea lui Gheorghiu-Dej.

                Materialul l-am cules din volumul sau postum “MONARHIA DE DREPT DIALECTIC”, din care, daca va amintiti, am avut ocazia, intr-una dintre primele emisiuni aflate sub genericul CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE, sa analizam personajul lui Mucegai, un criminal iesit din comun prin confuziile de judecata facute.

                Distinctia existenta in limba intre verbele a simti si a presimti este ilustrata cu deosebita claritate de capacitatea de a se autoanaliza a autorului; nu ca ar fi stat in intentia lui sa ofere o atare incursiune psiholingvistica, ci deoarece are o memorie foarte sensibila la miscarile sufletesti. Cand am numit verbul a simti, nu l-am luat cu intelesul propriu, referitor la activitatea simturilor, ci in acela figurativ, referitor la sentimentul a ce pluteste in suflet, dupa cum reiese din urmatoarea marturisire:

                “Cine nu a purtat pe piept pata galbena” (aluzie la ‘steaua galbena’, obligatoriu a fi ornat, in public, reverul vestonului imbracat de evrei, sub dictatura hitlerista) “a unei excluderi publicate in “Scanteia” nu stie ce inseamna a fi lepros. Nu mai sunt necesare gluga si clopotelul care sa anunte trecatorilor cine trece. Cei care ma cunosteau, prieteni sau dusmani, ma vedeau ca si cum as fi fost din aer, intorceau capul sau treceau pe alt trotuar. Atat eram de coplesit, ca incepeam sa ma simt vinovat. Mi se parea ca orice trecator ma recunoaste, insa nu stie cat sunt de criminal. Uneori imi venea sa iutesc pasul, sa fug de toti acesti oameni pasnici ori sa le strig vina mea imaginara. Pentru vechii comunisti, presiunea morala a partidului este extraordinara. Toti stiu ce este inauntru, dar odata aruncati la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care stie ca este iremediabil iesit dintre cei vii si trebuie sa se obisnuiasca cu viermii, pana devine vierme.”

                Va sa zica, atitudinea cunoscutilor intalniti intamplator pe strada impunea simtamantul vinei. Din acesta se nastea ‘parerea’ ca pecetea impusa de descoperirea, prin presa centrala, a excluderii din partidul comunistilor era pipaibila, prin vaz, tuturora. Ambele stari derivau din presiunea morala. Asta intelege Belu Zilber, al carui pseudonim este Andrei Serbulescu, asta intelege el, in acest context, prin a simti.

                Pasajul ne permite si o citire in adancime a ce simtea un membru de partid privitor la muritorii de rand, la cei care nu erau membri de partid: in afara partidului nu exista decat “gunoiul” societatii, compus din “cei morti”, metaforizati prin “viermi”. Ce inseamna “mort”, adica acela care nu este viu? Mortul nu participa la viata. Cei vii il arunca la cosul de gunoi, pentru ca ii incurca, le pute, ii poate imbolnavi cu miasmele si descompunerea sa; ingropat, sa nu mai stea in calea nici unuia dintre cei vii, e asimilat viermilor, prin aceea ca nu are alt de facut decat sa se tareasca departe de lumina apreciata de cei vii si folositoare lor, intretinandu-si amarnica existenta din putreziciuni, abia intuite de orbirea sa, lepadate de toti cei vii; el este oricand la indemana calcarii in picioare, a zdrobirii de catre cei vii.

                Insa Herbert Zilber, alintat, cum s-a vazut, cu numele Belu, nu se opreste la ce simtea odinioara. El mai traia, la ceasurile de cumpana, si altceva ce, pentru moment, nu eticheteaza psihologic decat cu acelasi verb, a simti, dupa cum urmeaza in fraza aceasta: “Cand m-am urcat in tren, am simtit avertismentele bine cunoscute mie: anxietatea si setea.” Este neindoielnic alt tip de miscare sufleteasca; sunt semnele presentimentului. Naratorul se straduieste sa-si priceapa – sau sa-si faca cititorul a intelege – de unde ii putea veni subtila boare a ceva rau ce se apropia de el: “Poate fiindca functionara care-mi liberase pasaportul s-a uitat altfel la mine decat ar fi fost normal sa se uite la un solicitant care o gratificase cu cadoul necesar urgentarii formalitatilor, poate fiindca avusesem impresia ca fusesem urmarit la Bucuresti, nu stiu de ce, dar clopotul de alarma a sunat odata cu plecarea mea din tara” ; trebuie stiut ca scopul calatoriei sale era unul subversiv – de spionaj antiromanesc.

                El tine sa-si confirme intuitia. Aceasta nevoie ne dezvaluie ca, oricat de educat era de spiritul dialectic, asa-zis stiintific, nu numai ca isi constientiza, ca orice alt ins dintre aceia neprelucrati in forja gandirii marxist-leniniste, acele presentimente, fara definitie stiintifica si rizibile pentru niste asa-zisi ‘realisti’ ca cei formati de partidul comunist, nu numai ca le constientiza ca prezente in sine, ci se straduia sa le si fundamenteze, prin proba realitatii. Aceasta este dovada ca nici macar cei din varful noii piramide ideologice ce se forma in acea perioada nu izbutisera sa scape de ‘superstitii’ – asa le numeau, nu? – care nici vorba sa fi fost superstitii; ele erau fenomene psihice inca neexplicate (in cazul de fata: psihosomatice, din domeniul neelucidat inca al parapsihologiei), faceau parte din sistemul uman de cunoastere a realitatii, cu care suntem toti dotati si de care voiau sa stirbeasca omul comunistii, in tentativa lor de creare a “omului nou”, mult inferior celui cu care ii confrunta natura.

                Belu Zilber nu este multumit de proba avansata pana aici; continua: “La Paris am aflat din ziare ca la Bucuresti se descoperise o vasta organizatie de spionaj sovietica si ca printre arestati se afla si Victor Aradi”. Era superiorul sau, caci Zilber, inainte de razboi fusese spion sovietic, precum majoritatea comunistilor de varf din perioada. El constata o nefunctionare a mijloacelor personale de cunoastere dinainte si de la distanta a viitorului; mai precis, o functionare intr-un cod pe care-l invatase partial doar – anxietatea si setea – cifru pe care nu era in stare sa-l foloseasca in traducerea pana la capat a mesajului: “Eram departe de Bucuresti, la adapost de orice pericol. Nici un moment nu mi-a trecut prin minte ca misteriosul nr.16, despre care ziarele romanesti anuntau ca este disparut, eram chiar eu. Din corespondenta cu familia mea si intreprinderea la care lucram nu rezulta ca as fi fost cautat sau cel putin suspectat, dar nu puteam scapa de anxietate si sete”. Doreste cu orice chip sa-si convinga cititorul de avertismentele pe care le primea, deloc deosebindu-se de orice baba care-si povesteste si dezleaga visele premonitorii, de care partidul hohotea si cu care baba lupta s-o faca nenociva ‘sanatatii clasei muncitoare’: “Lucram fara intrerupere, ca un automat, nu mancam, continuam sa traiesc din inertie, uscat de pustiitoarea mea sete, descompus de anxietate.

                “In trenul care ma aducea in tara aveam impresia ca sunt singurul pasager, poate si de pe glob. Daca ar fi vrut, conducatorul m-ar fi putut arunca pe geam sau pune in geanta lui. Nici astazi nu-mi amintesc sa fi vazut alt calator. Eram sigur ca mi se va intampla ceva grav, dar n-am rezistat hipnozei. Ajuns acasa, am avut timp sa distrug hartiile compromitatoare. A doua zi am fost arestat.” Cu adevarat era singurul pasager. Autorul nu acorda insemnatatea necesara acestui sentiment de tip hiperbolic. El se izolase de toti ceilalti, prin senzatia ca se indrepta catre implinirea destinului sau, ca ceva ineluctabil il atragea spre acea implinire – hipnoza pomenita. Ceilalti, mutandu-se de ici-colo, calatoreau, pur si simplu. El era Calatorul. El patrundea intr-o paralume, intr-o pararealitate. El urma sa se priveasca in Oglinda Incercarilor. Acesta este izvorul izolarii resimtite, distingerii sale de toti. Iar izolarea, distingerea de toti, erau si ele semne ale presentimentului.

                Cele de mai sus imi amintesc de saptamanile ce au urmat craparii catapetesmei din Biserica Sfantul Spiridon, intr-o noapte a Vinerii Mari sau a Invierii, mai demult. Fisurarea se datora lucrarilor subterane din zona, necesitate de metrou. Totusi, nevoia de aparare a bucurestenilor, in fata a tot mai asprei vieti impuse de tirania demolatorului Ceausescu, lansase zvonul ca era un semn dumnezeiesc. Nu era propriu-zis o lansare de zvon, era credinta populatiei ca avea, in sfarsit, sa coboare razbunarea Domnului, ca suferintele neamului erau vazute si ca li se dadea un raspuns, echivalent cu pustiirea comunismului ateu. Si nici n-a intarziat prea multi ani ‘raspunsul lui Dumnezeu’: Nicolae Ceausescu a cazut victima plutonului de executie comandat de tovarasii sai din conducerea partidului, care i-au luat locul, prefacandu-se ca usturoi nu mancasera si gura nu le mirosea, iar comunismul a cazut in urletele fericite ale poporului. M-a oprit pe strada vaduva unui fost membru al c.c.-ului, evreica, femeie de mare incredere a conducerii, dar cumsecade, care stia ca lucram in invatamantul superior al Bisericii, de unde deducea, biata de ea, ca eram mai aproape de planurile Creatorului decat ei, comunistii.

                – “Tovarase Radulescu, fata mea este foarte ingrijorata de ce se vorbeste; s-a dus la biserica Sfantul Spiridon, unde se aduna atata lume sa vada catapeteasma despicata; se zice ca… Dumneavoastra ce parere aveti?”

                Privirile sale cerseau o desmintire a maniei lui Dumnezeu ce infiora toate inimile. Accepta pana si o autoritate saraca precum a mea, investita numai de dansa, Si de nimeni altcineva (ma investise probabil pentru ceea ce socotea curajul meu nebun de a lucra, ca mirean, pentru Biserica intr-o lume in care Biserica era ultimul vrajmas ramas in picioare si trebuia fara doar si poate distrusa si Ea). Privirile sale implorau, umile, ca ale unui caine vagabond care te-a adoptat stapan si te roaga, pe muteste, sa-l iei acasa. Daca as fi fost un inselator, in clipa aceea o trimiteam sa se boteze si sa se pocaiasca; si m-ar fi ascultat. Dar n-aveam anxietatea, nici setea lui Belu Zilber, prin care sa comunic cu Incomunicabilul, deci imi lipseau chiar si aceste extrem de modeste semne ale adierii Harului, pe care un ateu bolsevic ca Herbert Zilber era atat de convins ca le putea sesiza dialogand cu el.

                “Dupa excluderea mea definitiva din partid”, continua el, “in 1947, odata cu haituiala celor care stiau ca un exclus nu poate fi lasat in pace, vechii mei tovarasi – anxietatea si setea – au reinceput sa ma bantuie. Mergeam pe strada imbracat corect, dar aveam sentimentul ca sunt gol, urmarit de mii de ochi”. Constatam ca, exprimat intr-o alta metaforizare, acelasi simtamant al distingerii de toti si al izolarii, ii insoteste ‘semnele’. Si, in sfarsit, termenul ce parea sa fuga de sub condeiul lui Andrei Serbulescu, dintr-o normala teama de ‘vocabularul mistic’, irumpe in text: “Sotia mea nu credea in presimtirile mele, cu atat mai putin in seara aceea.

                “Cand am iesit amandoi din bloc, pasagerii automobilului” (ii observase de mult timp, paianjeni asteptandu-si victima la oarece distanta de intrarea in bloc) “ne-au invitat la Ministerul Afacerilor Interne, pentru o declaratie.”

                 N-a mai calcat pe strada pana in 1964.

                Este interesant de remarcat ca intre simtire, cu intelesul cercetat de noi, si presimtire exista o capacitate de conformare la realitate, inversa decat ne-am astepta.

                “Brusc usa celulei se deschise si inauntru dadura buzna Marin Jianu si Nikolski. In timp ce gardianul imi lumina fata cu o lanterna, Nikolski isi stramba si mai mult ochii sasii, ca sa ma poata privi drept in ochi. Marin Jianu imi spuse: “Avem dovezi ca esti vinovat. Iti dau o ora ca sa recunosti”. Dupa ce i-am raspuns ca nu mai are nimic de asteptat de la mine, fiindca spusesem la ancheta tot [ce] aveam de spus, au plecat amandoi, trantind usa.

                “Pentru prima oara de la arestarea mea eram fericit. Imi inchipuiam ca este ultima proba la care sunt supus inainte de a fi pus in libertate. Doua saptamani am asteptat eliberarea.” Bineinteles ca ancheta s-a abatut si mai napraznic asupra sa; va sa zica, cele simtite (umplerea de fericire) au fost mincinoase. Pe cand presimtirile nu mint niciodata. “Trebuie sa marturisesc ca, desi nu aveam nimic pe constiinta, simteam ca de undeva bat vanturi rele.” Pentru prima data incepura investigatiile cu privire la un alt tip de spionaj (decat cel in favoarea U.R.S.S.-ului, de odinioara), practicat pasa-mi-te de el, in favoarea puterilor capitaliste occidentale.

                Ascultatorul va spune ca ma straduiesc sa demonstrez ceva ce, in mod evident, este fortat, anume radacinile unei gandiri religioase la Belu Zilber. Or, ca sa vin in intampinarea acestei afirmatii, voi atrage atentia ca exista un fragment in aceste memorii, din care contrariul poate fi dedus fara prea mari eforturi.

                “Intr-o seara, Lajos a fost luat la ancheta. S-a intors dupa cinci zile. Se dublase in latime la trup si la fata. Ca sa-l dezbracam a trebuit sa rupem hainele de pe dansul. Ne-a povestit ca, in seara anchetei, fusese batut cu “pumnele” – cum spunea el – pe fata si trimis la carcera ingusta, adica un sicriu vertical, in care nimeni nu poate sta decat in pozitia de drepti. Dupa cateva ore, oricine se umfla. Mai tarziu, dupa ce am fost si eu batut la talpi, singurul chin de care aveam groaza era carcera ingusta. Simteam cum ma sufoc numai la gandul de a fi inchis in sarcofag. Cand l-am intrebat pe Lajos cum de a rezistat mi-a raspuns simplu: “M-am rugat…”

                “Imi pare si astazi rau ca sunt vaduvit de puterea credintei. Este, probabil, o aptitudine cu care te nasti. N-am nici un fel de rezonanta pentru acest fel de muzica.” Ramane regretul a ceva presimtit si, din pacate, gustat niciodata. Dar presimtirea, dupa cum am vazut, te pune in contact direct cu realitatea.

                Andrei Serbulescu descrie amanuntit starea sa cand are presentimente – in termenii nostri: cand aude Chemarea lui Dumnezeu soptindu-i ca traieste anapoda si nu dupa legile divine. “Presimt cand undeva s-a hotarat ceva rau pentru mine, stiu cand s-a apasat butonul ghilotinei, vad taisul lamei si astept sa-mi cada pe grumaz, insa nu fug. Hipnotizat de ochii nenorocirii, nu mai pot face altceva decat sa astept.” Aceasta asteptare a implinirii raului putea fi evitata daca autorul s-ar fi apropiat din timp de Dumnezeu, i-ar fi inteles glasul, ar fi trait dupa canoanele Iubirii si nu dupa cele ale urii de om.

                Ca, Andrei Serbulescu, avea canavaua religioasa inscrisa in inima, desi n-o izbutea recunoaste, este si mai clar dintr-aceea ca simtea cel mai profund fior religios, acela al pacatului (bineinteles, fata de alta putere decat in cadrul credintei, pentru ca marxism-leninismul deformase toate cele naturale din sine si inlocuise sentimentul existentei lui Dumnezeu cu certitudinea fortei fara egal a partidului). “Strigoiul vinovatiei ne insoteste in viata. Spovedania nu-l omoara. Scapam prin uitare. Pacatul exista undeva in noi, cancerul, poate mediul natural al sufletului. Daca ar disparea, am exista ca si cristalele, dar n-am trai. Suntem vesnic vinovati fata de cineva: o femeie, un prieten, un frate.” El se simtea vinovat ca pacatuise fata de partid, prin nemarturisire! Culmea vicierii gandirii sta in aceea ca nu concepe viata fara pacat, ca si cum acesta ar fi fermentul, scanteia, bobarnacul dat existentei personale. Suntem martori ai unei inscaunari a pacatului in centrul fiintei noastre, a unei fetisizari a lui.

                Iar pe temelia derogarii vinovate de la spovedanie, pe care o mentioneaza Belu Zilber s-a aburcat nevoia de a marturisi nu numai ce era adevarat, ci, mai ales, ceea ce dorea partidul ca-l auda confesand, desi nu corespundea realitatii; insa stapanirea partidului, identificata cu aceea a Dumnezeului cel Atotputernic, avea mai multa priza asupra slabiciunii lui decat realitatea insasi, refuzata de partid, oricat de adevarata era: o realitate, deci, ce putea disparea fara sa sufere nimeni si sa fie inlocuita cu o fictiune, devenita adevar, prin aceea ca, i se spunea anchetatului, era necesara. Toate acestea deoarece indumnezeirea pacatului te face pe vecie robul minciunii si al servilor ei.

19.  CHEMAREA  PRIN  POEZIE

Am lasat pentru final un eseu ce s-ar putea intitula: ‘Poezia – mijloc de recuperare a sinelui’, de o mare insemnatate pentru orice crestin preocupat de formele variate ale Chemarii lui Dumnezeu, pentru ca el lumineaza splendid locul poeziei in viata de zi de zi a condamnatului politic sub comunism, in orice loc de ispasire s-ar fi gasit el, si cu cat mai mult a oricarui om inecat sub stivuirile imbeznate ale materiei, ce-l fac sa uite de sorgintea sa cereasca. In cele ce urmeaza, veti afla despre o fata inedita a poeziei, dupa trecerea multor milenii de creare a ei si de exultare prin ea.

                “Eu nu stiu, si apoi, la ce bun – poetii in vremi de restriste?”, citeaza Viorel Gheorghita, in memoriile sale, un stih de Hölderlin, din poemul Paine si Vin. “Pentru mine, acest celebru vers”, patrunde el in trairea sa spirituala, “acest celebru vers, de o actualitate evidenta, e o mai veche obsesie a mea si, nu mai putin, o grava nedumerire. Cata interogatie, cate indoieli, cata afirmatie si cate incertitudini se afla condensate in el? La ce bun poetii, cand cartile lor nu pot sa apara sau, daca apar, nu se citesc? La ce bun poetii, cand interesul pentru poezie e coplesit, in occident de huzur, la noi de saracie, pretutindeni de isteria muzicii pop sau rock? Asertiunea ca poezia, cultura in general, e un apanaj al alesilor, nu mi se pare de acceptat. Dimpotriva. Statutul ei e unul ontologic, dovada amploarea la care a ajuns fenomenul in puscarii. Iata, fac o afirmatie scandaloasa: nu omul face cultura, cultura il face pe om; nu poetul isca poezia, poezia isi zamisleste poetii, asa dupa cum adevarul zamisleste libertatea, asa dupa cum painea cea de toate zilele ne conditioneaza si ne sustine trupeste.”

                Ma voi opri o clipa asupra acestui termen de comparatie propus de memorialist, deoarece el pregateste o mutatie calitativa catre ceea ce reprezinta cu adevarat “painea noastra cea de toate zilele” la care se refera textul rugaciunii sugerat de aluzia scriitorului. Daca il vom denumi pe insusi Iisus Hristos prin acea “Paine”, ne va fi mult mai usor sa intelegem afirmatia ca Poezia este aceea care isi zamisleste poetii. Caci Dumnezeu este acela care-si zamisleste credinciosii, prin Chemarea Sa despre care vorbim impreuna de atatea luni de zile prin mijlocirea undelor.

                Plecand de la aceasta afirmatie, va voi intreba: putem oare sa-L despartim pe Hristos Dumnezeu de Poezie? Discutand despre forma de adresare lui Dumnezeu a omului, constatam ca ea a fost conceputa, in vederea ritualului, dar si a contactului personal de dimineata, seara, in pregatirea hranirii si dupa incheierea ei, de poetii Bisericii, in poezii sau texte pentru cantari, care corespund unor forme fixe ale timpurilor cand au fost create. Astazi, daca se compun acatiste noi sau paraclise sau alte forme fixe, Biserica se adreseaza tot unor poeti, pentru alcatuirea lor, dupa cum pentru zugravirea incintelor cultice ea apeleaza la pictori, pentru inflorarea catapetesmelor la sculptori si asa mai departe. Si intr-un caz si in celelalte este vorba despre profesionisti, ca sunt ai plaivazului, ai penelului, ai daltii. Urcand in ani, catre clipa cand ei au hotarat sa se specializeze intr-o directie sau cealalta, vom constata ca descoperim la ei, cu regularitate, o Chemare spre creatia plastica sau literara, o chemare cu neputinta de evitat, arzatoare, ce nu le ingaduie somnul, daca nu este dusa la implinire, ce nu le ingaduie preocupari straine, ce nu le ingaduie fericire straina procesului creatiei artistice. Cred ca, si intr-un caz, al poetului, dar la fel si in celelalte cazuri, al pictorilor, al sculptorilor, al tuturor creatorilor, in orice domeniu al artelor s-ar manifesta forta lor creatoare, sunt chemati tot de Poezia Existentei, acel mesaj indicibil ce permeaza de pretutindeni din cele iesite din Cuvantul Domnului cu ocazia Facerii si reflecta, ca in oglinda, constatarea Sa finala, de dupa fiecare zi, anume ca toate erau bine facute si ca-L multumeau. Va sa zica, acesta este primul sens al termenului ‘poezie’; abia la urma vine acela de gen literar (dramaturgia, romanul, poezia si celelalte), ori acela de creatie cu forma data, din domeniul literaturii (un poem, o poezie). Deosebirea dintre multumirea Parintelui a toate, dupa incheierea fiecarei etape a Creatiei, este alta decat aceea a omului ce patrunde in sfera poetica a Cosmosului: cel din urma se umple de o mirare exultanta a bucuriei, prin aceea ca are acces la frumusetile echilibrate in chip uluitor in Facere. Atat de plin este el de vibranta admiratie a universului incat laudele sale trec intr-un limbaj specific, prin care pana si tacerile dintre cuvinte – daca nu in mod special acelea – devin graitoare, prin asemuirea cu imperceptibila muzica a sferelor.

                “Experienta anilor de detentie”, scrie mai departe Viorel Gheorghita, “mi-a revelat aceasta taina a mantuirii prin poezie, a mantuirii prin cuvant, prin cuvantul rostit. Nu e vorba de vreo retorica sau de figuri de stil, menite sa impresioneze. Cum ar putea-o face? E vorba de o realitate existentiala, in ce ma priveste, de netagaduit. In urma demascarilor de la Pitesti si Gherla, retras in mine insumi ca intr-o inexpugnabila carapace, ca intr-o cripta, mi-am acceptat conditia de mormant inca viu. Clinic, nu eram mort. Antropologic, avand in vedere refuzul  devenit funciar, de a comunica, atat cu exteriorul, presupus a fi irefutabil primejdios, ostil, saturat, ca un burete ud, de violenta si delatiune, cat si cu propriile mele amintiri, cu propriul meu trecut, da! Nu e, prin urmare, deplasata afirmatia ca in ziua in care, somat de nu stiu ce demon, la Aiud fiind, am incropit primul meu vers arestat, m-am nascut a doua oara, prin poezie, eu care, liber fiind, nu am slujit poezia, mai mult am tradat-o. Primele lanturi care au cedat au fost acelea care ma tineau rastignit, pe crucea fara speranta a unui prezent perpetuu, impiedicandu-ma sa-mi simt radacinile si sa-mi asum trecutul. Efectul: introspectia lirica, prin mijlocirea poemului scurt, de forma fixa, sau evaziunea, aparent epica, prin intermediul baladei extrapolate. Treptat, treptat, in interiorul universului concentrationar, pe de o parte, in intunericul in care vegetam, pe de alta, prindea consistenta un alt univers, cel poetic, pe cat de inefabil, pe atat de reconfortant. Reconfortant intrucat nu era nici artificios, nici de imprumut; imi apartinea in totalitate, fiindu-mi consubstantial. Atata doar ca, pentru a-l descoperi au fost necesare suferinta si timpul si ispita Satanei.”

                Fara sa incerc o gresita confundare a planurilor, al celui ascetic si al aceluia in care vietuieste condamnatul politic, constat ca exista apropieri posibile intre ele. Ascetul elimina din existenta sa tot ce apartine lumii. El evita cvasicomplet comertul cu ceilalti oameni, atat din punctul de vedere al convorbirilor, al intrevederilor, al contactelor fizice sau senzoriale. Evita pana si amintirea lor, contra careia duce o lupta acerba si permanenta. El isi reduce nevoile vitale la minimum. Isi atinteste ochii cugetului si inima catre Tatal ceresc; tot gandul sau se indreapta, pe toate caile cu putinta, catre Dumnezeu si alterneaza aceasta intaritoare contemplare cu investigarea propriei slabiciuni, din ce in ce mai adanc coborata. Legile biologice devin vrajmasul sau de zi de zi si de ceas de ceas. Iar la asumarea legilor ceresti aspira permanent. Lupta cu strigatele carnii si se preschimba intr-o flacara ce arde de dorul intalnirii cu Stapanul. Isi tempereaza, pana la anulare, personalitatea incapatanata, prin taierea voii si intreruperea contactului cu omul vechi din sine. Cauta neincetat o cat mai deplina smerire si canonul trupului. Condamnatul politic, mai ales acela care a trecut prin  reeducari, cum este cazul lui Viorel Gheorghita, isi duce zilele cu o mancare neinchipuit de lipsita de vlaga hranitoare, in interdictia miscarii libere in afara locului (celulei) de detentie, in interdictia comertului cu oamenii (cu atat mai mult daca este aruncat in izolare, ori daca se afla intr-o camera cu reeducati, adica colegi de ai sai preschimbati in turnatori, prin bataie continua, sau in batausi ai propriilor camarazi), neavand dreptul la lectura, iar conversatia, chiar daca se incumeta sa se avante in ea, trebuie purtata soptit si cu risc, isi va intoarce mintea asupra ei insesi, alungand de la sine evocarea bucuriilor libertatii, ca prea starnitoare de durere, si aprofundand conditia umila, extrem de umila, a omului permanent amenintat si fara nici o putere de a-si schimba soarta. Nu mai are decat inaltarea mintii in rugaciune, catre singurul aparator care i-a ramas, catre singura lui si ultima nadejde, catre Dumnezeu. Autorul marturisirilor din care citez lamureste foarte simplu conditia ascetica a condamnatului politic, in care conditie insul este pregatit sa ia contact cu Poezia cerurilor.

                 “Nevoia de a comunica versurile, in circumstantele date” – este vorba despre circumstantele detentiei, la care se refera continuu Viorel Gheorghita –, “un impuls cu totul nou, nu doar pentru a fi memorate, cat pentru a fi confirmate, a reintemeiat apoi increderea in semeni, in buna lor credinta. Cu fiecare strofa invatata de omul de langa mine, cu fiecare lovitura de piatra, in teava caloriferului, prin intermediul caruia versurile, cu sutele, ajungeau la urechile altor si altor camarazi, teama se risipea, ca ceara in para focului, iar eu redeveneam om capabil sa ma bucur, capabil sa raspandesc bucurie (uneori si invidie), si, nu in ultimul rand, capabil sa imi asum riscuri, si nu putine.”

                Si iata cum rodul crestinesc al creatiei poetice iese in evidenta: ea te face sa-ti iubesti iarasi semenii, sa-ti redobandesti increderea in ei, sa-i ierti, sa-i socotesti din nou asemenea tie. Cum are loc aceasta transformare sufleteasca, de la starea celui ingrozit de aproape si vrajmasindu-l, la cel deschis spre el, dorindu-l partas al bucuriei tale si dorindu-te sa devii canalul prin care se transmite dragostea spre el? Ea este ingaduita prin propriul tau contact cu Iubirea Dumnezeiasca, cu Iertarea Divina, cu Adevarul. Acestea metamorfozeaza omul cazut, il inalta, il ajuta sa fie reprimit intre fiii lui Dumnezeu. Apoi toate sunt la indemana, caci faptura actioneaza iarasi ca o faptura a dragostei Tatalui ceresc, ca un frate cu toti fratii.

                Unde il conduce pe poet noul sau statut? Aflam urmatoarele:

                “In temnita, poezia si-a rascumparat dreptul de a exista, nu o data, cu sangele credinciosilor ei, urmarirea vinovatilor cutezatori” (adica a poetilor) “prelungindu-se pana in zilele revolutiei din 1989 si, intr-o anume masura, si dupa. La interval de peste un deceniu, anchete, tracasari, confiscari de manuscrise si, poate, chiar ruguri. Cate din manuscrisele confiscate vor mai fi existand, cine stie?”

                Voi aminti ascultatorilor mei de Justin Paven, autorul memoriilor “DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PARASIT?”, publicate chiar de mine, in Editura Ramida. Cand am vorbit impreuna despre el, nu am mentionat motivul celei de-a doua condamnari a sale. Bolnav de tbc, a conlocuit la Targu-Ocna, inchisoarea destinata detinutilor pedepsiti de soarta si cu aceasta nenorocire, cu poetul Constantin Aurel Dragodan. Entuziasmat de versurile acestuia, create pe parcursul unei lungi detentii, treptat i-a invatat pe de rost intreaga opera. A sti pe dinafara stihuri, in inchisoare, inseamna a avea permanent o preocupare intelectuala: aceea de a le repeta, pentru a nu le uita. Pe langa acest exercitiu de memorie, extrem de util, deoarece functia respectiva a psihicului se toceste cu mare graba in conditiile claustrarii, repetarea aducea cu sine si o rafinare a sentimentelor, caci poeziile constituie condensarile celor mai intense trairi umane si a celor mai subtile. Astfel, contactul cu poezia reprezenta pentru noi toti o adevarata sarbatoare. Cum studentul Justin Paven mai avea putin timp de petrecut in puscarie, bucurandu-se de o condamnare mica, fu eliberat la termen si, odata ajuns in familie, transcrise in doua caiete, mi se pare, creatia prietenului Dragodan. Securitatea nu era deloc satisfacuta ca la destui dintre tebecistii de la Targu-Ocna le venise sorocul repunerii in libertate. Hotari sa-i arunce iarasi in gherla. Li se inscena un nou proces, motivat, de pilda, ca s-au intalnit si si-au mai povestit, ca omul, pataniile petrecute de cand nu se vazusera, ca si-au facut daruri amicale (parintele Constantin Voicescu, fie-i tarana usoara, a fost acuzat ca a primit, la nasterea fiului sau, actualul preot Mihai Voicescu, un carucior de copil, de la un fost coleg de temnita), ca au mers impreuna la manastirea Cernica, cu prilejul slujbei ce consacra recunoasterea Sfantului Calinic de a se numara printre Cei cu daruri ceresti, ca cineva (o domnisoara care nu mai fusese condamnata) a insistat ca fratele ei sa primeasca, prin oficialitatile inchisorii, penicilina atat de scumpa atunci, dar atat de eficienta in cazurile de tuberculoza; si pentru altele asemenea. S-a alcatuit un nou lot, cum l-am numit in titlul unei povestiri publicate in volumul “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, IN GHERLELE COMUNISTE”, “lotul tuberculosilor”. Ei bine, o tanara informatoare patrunsa in casa lui Justin Paven si dand peste caietele cu pricina, l-a tarat iarasi in fata justitiei militare, alaturi de cei pomeniti, drept care a primit alti douazeci si cinci de ani …pentru dragostea sa de poezie.

                 “Ceea ce stiu insa”, ne asigura Viorel Gheorghita, de la care am plecat, “e faptul ca ne gasim in fata unui mister ce nu poate fi in nici un fel zadarnicit, intrucat ratiunea de a fi a poeziei universului concentrationar rezida, nu in obiect, ci in act. Faptul de a o fi scris – impropriu spus, despre creion si hartie neputand fi vorba –, ca si acela de a o fi memorizat, e relevant, nu poemul ca atare. Actul modifica sufletul. Poemul poate fi confiscat, poate fi tezaurizat, poate fi ars; actul, odata produs, nu. Subzista in aceasta stare de lucruri paradoxul oricarei taine, in speta acela de a scrie si de a invata, fara speranta explicita de a-ti vedea poemele in situatia de a putea fi si publicate. (…) “Scris este: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. Cap. 4, 1-4). In umbra celulei, sub bolta fara lumina a minelor de plumb, alaturi de libarci si trupuri schiloade, neinsufletite uneori, impreuna cu rugaciunea, poezia a fost un asemenea cuvant, nu mantuit, prin rostire, cum spune Lucian Blaga, ci mantuitor. Un omagiu mai deplin decat acesta, adus poeziei, consider ca nu e cu putinta. Poetii, si vechi si noi, in chiar aceste vremi de restriste, pot sa se bucure cum, la timpul sau, nu s-a putut bucura Hölderlin. In temnitele comuniste din Romania, poezia a fost convertita – in intimitatea lui, procesul imi scapa – in paine si vin, in trup si sange sacru. Si cat de bine si frumos ar fi ca aceasta convertire sa ramana un bun castigat.”

                Nici o alta vorba nu se cuvine adaugata. Repetand o propozitie inscrisa in sufletele noastre, ale tuturora, ramasa noua de la William Shakespeare: “Restul este tacere”, ne luam ramas bun de la acest mare cantaret al poeziei de temnita, Viorel Gheorghita.

20.  CHEMAREA 

PRIN  SUFERINTA

CELORLALTE  FAPTURI

ALE  LUI  DUMNEZEU

Exista unele chemari menite numai pentru intarirea curajului si a sperantei, prin aducerea aminte de Dumnezeu; ele reprezinta o ‘vitaminizare’ – daca imi este ingaduit sa folosesc acest termen medical – o vitaminizare a spiritualitatii noastre, dintr-o pricina ori alta vlaguita. Si de ce n-as utiliza un termen medical, cand Iisus Hristos s-a ocupat atat de indeaproape de tamaduirea trupurilor si a sufletelor?

                Atari chemari am cunoscut cu totii; atunci cand, daramati launtric de esec, de negasirea nici unei ultime portite de scapare dintr-un labirint de piedici si din plasa unor incalceli fara iesire, trecand prin dreptul unei biserici – noi care n-am mai pasit demult pragul uneia – hotaram brusc sa ne uitam cateva minute disperarea apasatoare si sa ne adancim in atmosfera unde Domnul este mereu prezent, chiar de nu se savarseste nici o slujba. De cele mai multe ori, facand aceasta, suntem constienti a cauta o linistire, asa cum un pahar de apa rece istoveste arsita launtrica a celui dogorat de razele piezise si necrutatoare ale unui soare strain si orb fata de slabiciunea noastra. Nu ne dam seama nici macar a avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fiindca ritmul vietii moderne si felul incrancenat in care ne-am obisnuit sa ne ducem zilele ne-au departat de fericitele clipe ale copilariei cand ne ridicam cugetele catre Dumnezeu cu smerita dragoste si incredere.

                Si intram. Tacerea cucernica – nu pentru ca cineva ar sta ingenunchiat in dreptul vreunei icoane, ci cucernica datorita tuturor sfintilor care ne privesc din zugraveala lor – cade pe timpane ca un balsam. Racoarea, daca e zi de vara, ne mangaie tamplele ce ard de zumzetul gandurilor necrutatoare. Mirosul vag de tamaie ramas in aer, de la ultima cadire savarsita in incinta, ne graieste despre blandetea si dulceata duhovniceasca. Penumbra, deloc straina, ne este familiara si ne putem deschide inima in siguranta pe genunchii ei: acolo pare a-i fi cuibul.

                Reasezati in noi insine de acestea, ne adancim in sinea noastra, dar nu intr-una a framantarilor de pana atunci, ci intr-una unde nu se petrece nimic, aparent; dar ne simtim aparati. Este camara launtrica despre care ne vorbea Iisus. Si, fara s-o fi dorit, fara a ne fi asteptat la asta, ne pomenim rugandu-ne aproape fara cuvinte. Si desi cererile ne sunt imperios necesare – presupunem ca este timpul unei mari nevoi – rugaciunea ne este doar o stare de iubire si de predare in mainile Parintelui Ceresc.

                Cand starea binecuvantata se stinge fara interventia noastra, ne ridicam din strana unde ne-am odihnit sau din genunchi, daca pe ei am cazut, si iesim alt om: suntem atat de departe de necazuri… Le putem scruta oarecum la rece, cu o noua indrazneala si cu incredintarea ca nu ele sunt mai puternice decat noi, ci ca mai avem nadejde de izbanda.

                Dar amaratul de intemnitat, ca despre el vorbim de atata timp, nu are la indemana, mai bine spus nu avea la indemana, in temnitele comuniste, biserica, s-o cerceteze, la timpul de cumpana al secatuirii duhovnicesti. N-avea icoana. N-avea preot sa se spovedeasca si sa-i ceara a fi impartasit. N-avea alt frate crestin, sa se roage dimpreuna cu el (de fapt, avea pe toti colegii de detentie, numai ca rugaciunea laolalta, oricat de deseori se rostea, aducea, in cele din urma, cand era data pe fata, cand era descoperita de gardieni, pedepse cutremuratoare. Va sa zica, puscariasului nu-i ramanea nici o mangaiere, decat rugaciunea personala, bine tainuita.

                Si, totusi, cand si cand aparea, un semn de la Dumnezeu, cand ti-era viata mai grea, un semn de dragoste, fie prin mijlocirea unui semen, fie, mult mai arareori, cum stau lucrurile in cazul urmator, printr-o alta faptura a Domnului. Ascultati marturia aceluiasi Viorel Gheorghita care, saptamana trecuta ne-a lamurit asupra rosturilor poeziei ca mijloc de chemare a lui Dumnezeu.

                “Carute taranesti aduceau, in acea primavara, trunchiuri de copaci, materie prima pentru fabrica Aiudului. Atelajele erau preluate de militieni si conduse pana la locul de depozitare, pentru a fi descarcate de noi. Lipsa unui drum, cat de cat practicabil, umezeala, lipsa unor unelte specifice, ca si lipsa de experienta a oamenilor, faceau munca acestora grea si riscanta. Subzista, indeosebi, primejdia accidentarii, ca urmare a rostogolirii bustenilor peste neindemanaticii si firavii lor manipulatori. In cele din urma, un prim transport a fost descarcat. Cu cel de al doilea, lucrurile s-au complicat. La intrarea in depozit, rotile carutei au intrat in glod, pana aproape de butuc, iar caii, cu toate injuraturile si sfichiuirile de bici ale militianului, nu voiau sa mai traga. Suntem chemati de ajutor, noi. Incercam sa degajam rotile, sa ridicam osia din spate, sa impingem. Degeaba. Caii nu mai vor sa colaboreze. Suntem injurati si noi, suntem facuti bosorogi, incapabili, ma rog, tot tacamul. Tot degeaba. O noua incercare si inca una. In disperare de cauza, militianul abandoneaza. “Domnule militian, permiteti-mi sa incerc si eu.” Ma priveste, la inceput cu ura, apoi cu naduf. “Incearca!” Ma adresez apoi oamenilor, fara sa imi fac prea multe iluzii. Erau si slabiti si fara o elementara dorinta de a rezolva situatia. Totusi. “Cand va voi spune, va rog sa impingeti. Doar atat.” Ma apropii apoi de cai. Militianul imi intinde biciul. “Multumesc. Nu e nevoie.” Mangai caii pe frunte, ii imbratisez, le spun cateva vorbe, asa, la intamplare, le strang pe rand, varful urechilor. Ma privesc, de buna seama surprinsi, si raspund afectiunii mele inchizand ochii si inclinand din capete. Si acum, la treaba. Apuc darlogii si rostesc moale: “Noa, hai!” Nu exagerez. Caii se opintesc de parca mi-ar fi inteles vorbele si mai ales gandul, si intr-un efort suprem de solidaritate a robilor intre ei, musca zabala, isi incoarda muschii si urnesc din loc intreaga povara. Pana in dreptul stivei nu s-au oprit. Ii imbratisez inca o data in semn de multumire. Respir si eu, respira si ei, greu. O bucata de zahar, ori un pumn de ovaz li s-ar cuveni, dar de unde? Sau, stiu eu, poate ca mangaierea mea, in cazul robilor, si ei sunt tot niste robi, la un stapan mai mult sau mai putin cumsecade, e mai de pret. Oricum, in timp ce patrupedele inchideau ochii a intelegere si complicitate, din ochii mei se prelingeau lacrimi, sterse pe furis. Clipa a fost una de evadare.” A fost o clipa de evadare pentru ca Viorel Gheorghita isi retraia copilaria indulcita de comuniunea cu toate creaturile Parintelui nostru. Fragmentul releva de cat de putin are nevoie sufletul obiditului: daca dragostea omului ii lipseste, aceea a dobitocului ii este rai. Ea ii aminteste de starea paradisiaca, ii aminteste ca raspunzatori ne-a lasat Dumnezeu de intreaga Creatiune. Iar omul, atunci cand nici un alt gand, decat acela al supravietuirii, n-ar fi normal sa-l mane de la o zi la alta, in tentatia lui de a-si salva viata, aude in inima poruncile lui Dumnezeu si, daca a fost ispitit sa-si uite omenia, ea se redesteapta in sine, la chemarea lui Dumnezeu catre bunatate, dragoste si intelegerea a toata faptura.

                Dar cand este vorba despre suferinta oamenilor, cu cat mai profunda este chemarea de a ne invinge pe noi insine, pentru a usura durerea celorlalti, oricat de mare jertfa ni s-ar cere pentru aceasta…

                Ne vom intoarce din drum intr-o camera unde a fost depus Dumitru Bordeianu in penitenciarul Pitesti, la celula 18; acolo a vietuit alaturi de Costache Oprisan, un eminent tanar care, ca student lasase o dara de lumina, dupa absolvire, in sufletele profesorilor si colegilor sai, drept care fusese ales conducator al tineretului, si de Alexandru Munteanu, seful unei grupari studentesti de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Pentru a intelege cele ce au urmat, este necesar sa aflam ca Oprisan, care studiase la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, fusese ulterior in Germania, unde isi dedicase timpul perfectionarii intelectuale, si reprezenta o capacitate rar intalnita la tinerii de varsta sa. Cei doi colegi de celula, al doilea fiind autorul memoriilor, Dumitru Bordeianu, cum am spus-o, l-au rugat sa atace pentru ei o introducere in istoria filosofiei. “Expunerile sale erau facute de la suflet la suflet si atat de placute si atragatoare, incat opt ore pe zi, parca uitam de foame si de lumea de afara”, marturiseste naratorul.

                “Cele 11 luni, cat am stat cu Oprisan in celula, au fost pentru mine lunile cele mai placute din inchisoare”, deci din toata detentia, recunoaste el cu caldura si sinceritate induiosata.

                Condusi in camera demascarilor, supusi unei torturi permanente timp de o saptamana, de catre studentii ce acceptasera sa-si bata fratii de suferinta, pentru a oferi Securitatii noi dovezi de vinovatie a victimelor lor, fata de comunism, preschimbati in carne hacuita si zoi de sange, “in sambata care a urmat s-a produs si inevitabila cadere”,  se povesteste in continuare. Prin “cadere” se intelege, dupa cum se va vedea, ascultarea cumplit de dureroasa de ordinul de a-ti tortura propriul tovaras de suferinta, sub amenintarea uciderii tale in bataie, daca nu te supuneai cerintelor ciomagarilor. Costache Oprisan fu legat de picioare cu o funie. Munteanu primi un ciomag si, la porunca, izbi in talpile celui intins – acestea ii fusesera indicate, restul corpului nemaiputand primi nici o lovitura –, izbi fara prea multa vlaga, deoarece nu mai avea putere. Iosub urma la rand sa-si loveasca prietenul. O facu in cateva randuri, Bordeianu istoriseste cu sufletul la gura: “Dupa aceea a scapat ciomagul din mana spunand ca el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap si cu pumnul in burta. Iosub s-a prabusit si a fost dus in lovituri de picior pana in colt (…).

                “Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini (nici atunci si nici alta data nu mi-am amintit ce am gandit si judecat in acea clipa) l-am auzit pe Prisacaru strigand: “Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie, ca este un mare sef ”. (…) Lunguleac s-a apropiat de mine si m-a izbit in fata cu atata putere, ca din cateva lovituri m-a doborat la pamant. Apoi tot el mi-a pus ciomagul in mana, zicandu-mi: “Loveste-ti profesorul, banditule, ca de nu, te omor eu aici”.

                “Stiu ca am lovit dar nu in fata amenintarii ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai gandi si rationa. (…) Am lovit omul pentru care as fi fost capabil sa merg la moarte. Cu voie sau fara voie, incet sau tare, nu mai are importanta, ci faptul ca am lovit conteaza si de aici a inceput caderea.” Crearea acelei “confuzii” speciale, bine numita de autor, duce la formarea ‘mediului rational’ in care se poate naste ‘obedienta’ de robot, pe care urmareau a o infiltra in cei supusi la cazna, reeducatorii. Asistam, datorita preciziei analizei la care s-a supus Dumitru Bordeianu ulterior, la fractiunea de secunda cand omul e deposedat de sine insusi si devine unealta perfecta o voii potrivnice, apartinand altcuiva.

                Veni momentul sa loveasca si Comsa. Refuza! Dumitru Bordeianu isi aminteste cu groaza: “Refuzul lui de a-si lovi seful si camaradul i-a zguduit pe toti (…). Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele si deci nu putea sa-l loveasca. In urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare si au fost chemati unii dintre elevii de liceu (…) sa-l loveasca. In urma gestului de mai inainte al lui Comsa, doi dintre elevi au refuzat ordinul.” Nu voi insista, pe urmele naratorului, decat afirmand ca, impreuna cu Comsa, suferira purgatoriul.

                Important pentru ceea ce urmarim este reactia lui Bordeianu, in ea cautand trairile sutelor de tineri care s-au vazut aruncati afara din ei insisi, in haul descompunerii morale, de care suntem apti toti, fara a fi constienti de aceasta:

                “Nu stiam ce inseamna sa ma revolt impotriva mea insumi, dar vazand gestul lui Comsa si al lui Oprisan, si mai ales al celor doi elevi, m-am revoltat pentru prima oara impotriva mea si m-am desconsiderat ca nimeni altul; fusese de fapt inceputul caderii mele.(…) Daca n-ar fi fost atitudinea […lor], as fi putut crede ca toti studentii au fost niste criminali. Comsa, Oprisan si cei doi elevi m-au trezit la cea mai cruda realitate.”

                Scoala caracterului (ce cumplita era ea in acele conditii, pe buza mortii!) nu se incheiase. Sa ascultam grairea memorialistului ducandu-si mai departe marturisirile: “Se zice ca prima greseala este cel mai greu de facut, pentru ca in momentul cand ai facut-o, lantul greselilor a fost declansat si caderea nu mai poate fi oprita.

                “In mintea mea se desfasura un proces, al carui continut era urmatorul: daca Ieronim Comsa, Costache Oprisan, precum si cei doi elevi, au avut curajul si taria sa refuze de a lovi, iar eu m-am supus ordinului din slabiciune si neputinta, insemna ca eu voi ajunge chiar mai rau decat Virgil Bordeianu” (este vorba despre tizul sau, unul dintre calaii notorii). “Si in acele momente de descumpanire am jurat, in sinea mea, sa incerc si iarasi sa incerc, cat timp voi mai putea, sa nu mai lovesc si sa cer numai ajutorul lui Dumnezeu, sa ma intareasca si sa-mi dea putinta de a rabda.”

                Una este decizia nobila luata de el de a rabda si alta este sa …te mai poti rabda dupa cele savarsite! “M-am intalnit”, ne incredinteaza, “cu Oprisan la Gherla, cand lucram la ateliere. Il salutam, cu un deosebit respect, dar nu m-am mai putut uita in ochii lui. In momentul cand il salutam si el imi raspundea, nu am avut taria, nici curajul, sa ma duc si sa-i cer iertare.”

                Si pasul imens de reapropiere de acel sine insusi ce il reprezenta cu adevarat a fost strabatut. Cand un alt detinut, Strachinaru, a fost pus sa-l bata pe Dumitru Bordeianu si a refuzat, i s-a cerut, drept urmare, acestuia sa-l bata pe el. Iar Bordeianu s-a invins, in sfarsit,  si a refuzat la randul sau sa fie obedient. Ambii fura dati pe mana tertilor si-si incasara plata demnitatii. Intre timp, avusese exemplul a cinci elevi ce nu cedasera indemnului de a scapa de tortura prin torturarea altora. “Fiecare s-a comportat si actionat in functie de “genele” lui sufletesti, de zestrea lui morala si in primul rand de credinta lui in Dumnezeu, de dragostea fata de El si fata de semenul sau.” Observatia este capitala, fiindca vine nu de la cineva care habar n-are ce au insemnat torturile reeducarilor, ci de la omul care a cazut si s-a redresat, care a vazut sute de insi cazand si zeci care n-au batut si i-au devenit exemplu! Evolutia trairii poruncii lui Hristos, pentru Dumitru Bordeianu, in aceasta relatie, este atat de spectaculoasa incat, mai tarziu, printre altele, a trecut si prin urmatoarea cumpana.

                “Intr-o buna seara, aproape de ora noua, s-a intors Zaharia de la camera 4 spital, fredonand cateva cantece.” Ascultatorul trebuie sa stie ca aceasta camera, numita “4-spital”, constituia, in penitenciarul Pitesti, in perioada asa-numitelor reeducari, sediul comandoului format din cei alesi de Securitate sa conduca torturarea detinutilor. Iar acesti indivizi marsavi, printre care se numara Zaharia, seful comitetului de reeducare din camera unde zacea Bordeianu, aveau libertatea sa circule prin inchisoare, de la o celula la alta, fara a fi insotiti de gardieni, ei fiind admisi de conducerea militara M.A.I. ca adevaratii raspunzatori de cele ce se petreceau in locul de detentie. “S-a oprit in dreptul priciului meu si mi-a zis sa-l urmez. M-a dus si m-a instalat pe priciul comitetului de tortura, m-a legat de maini si de picioare si s-a adresat celorlalti: “Veniti sa va imbratisati camaradul, care v-a fost sef de camera si nu a vrut sa bata”. (…) Marturisesc insa cu frica lui Dumnezeu ca niciodata pana atunci nu m-am simtit totusi mai aproape de oameni si mai afectuos fata de ei, ca in acea noapte de neuitat. In loc sa traiesc ura si razbunarea, traiam placerea si satisfactia – s-ar parea paradoxal – ca cei care ma loveau nu o faceau din ura, ci pentru ca erau innebuniti, constransi si torturati sa faca ceea ce faceau. In clipa aceea i-as fi strans in brate si le-as fi sarutat ranile si vanataile de pe corp. Nu m-am uitat si am inchis ochii, sa nu vad cine ma lovea, pentru ca in aceleasi imprejurari si eu il lovisem pe cel mai drag si stimat camarad, pe Costache Oprisan, la camera 2 parter. Dimpotriva, traiam bucuria ca trebuia sa-mi platesc slabiciunea, cum spunea Bogdanovici inainte: “Frate, asa se platesc greselile”. Si martor mi-e Dumnezeu ca in acele momente nu aveam in sufletul meu nici cea mai mica urma de ura, de desconsiderare, de repulsie sau vreo dorinta de razbunare fata de camarazii mei; dimpotriva, toti imi erau dragi asa cum de putine ori mi-a fost dat sa simt.”

                O saptamana a fost lasat sa i se vindece ranile, dupa care a fost batut individual. S-au gasit iarasi eroi ce au refuzat s-o faca. “Cei care au acceptat nu au lovit nici unul cum li se ordona, ci dimpotriva, eu ii rugam sa loveasca mai tare, iar ei, cu siroaie de lacrimi pe obraz, executau ordinul neintrecand insa nici unul masura. Jumatate din camera, cei care refuzasera sa ma loveasca, au fost si ei batuti crunt dupa aceea. Dar durerea mea pentru suferinta lor intrecea cu mult suferinta pe care mi-o pricinuisera cei care ma lovisera. Cine ar putea crede sau intelege ca poti iubi cu atata afectiune pe cel care ti-a provocat atata durere? Cei care n-au trecut pe acolo nu vor crede si nu vor intelege.”

                Comentariul meu nu poate aduce nimic nou, fara sa intunece lumina tainica degajata din aceste randuri nepamantesti, in cari Chemarea lui Dumnezeu la dragoste intre frati rasuna permanent, desi nerostita, rasuna ca un bas de orga; ele si multe altele marturisind despre temnitele de la Pitesti si Gherla se cuvine sa intre in “Vietile Sfintilor” si in orice scriere indrumatoare pentru viata duhovniceasca. Dupa cum pe ele sunt datoare sa se intemeieze elogiile supreme ce le-ar mai aduce, pe viitor, literatura, in veac, Omului!…

21. CHEMAREA

LA SUFERINTA

Ne aflam la penitenciarul Sucevei, in anul 1948, intr-o camera unde, ca si in celelalte, nu exista nici un pat. Detinutii zaceau pe jos pe niste rudimente de paturi. Foamea te rodea cumplit. Ziua nimeni nu deranja retinutii. Noptile, in schimb, erau odioase, pentru ca le sfasiau urletele celor schingiuiti. Eugen socoti ca, in mod premeditat, erau lasate deschise usile camerelor de ancheta, sa se auda in toata inchisoarea ce se petrecea acolo.

                Cat statu in acea camera, Eugen Sahan cunoscu un ins mai in varsta ca ceilalti colocatari –, care-i impresiona pe toti prin blandetea sa. Numele ii era: Vasile Ungureanu. Student mai varstnic, facea si pe dascalul la o biserica. Ocupa o camera a casei parohiale si tot acolo, prin mila lui, odihneau suma de colegi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestarii sale: considerat gazda de complotisti. Nea Vasile, cum i se zicea, te impresura cu o privire de culoarea vazduhului si calda de te topea. Toti se imprietenisera cu el.

                Intr-una din seri, Vasile Ungureanu fu carat la ancheta, pe la sapte-opt. Pe la unu noaptea, se deschise usa si fu aruncat in camera un trup inert. Era al lui nea Vasile. Fiecare ramase incremenit in coltul sau. Nici un fir de praf din incapere nu se clinti. Toata suflarea era inghetata de groaza.

                Speriat si el, Eugen, totusi, se indrepta catre masa de carne si sange. Mai veni cineva alaturi de el. Il ridicara impreuna cu bagare de seama. Il carara la locul din camera unde dormea pe jos deobicei cel ce ajunsese o ruina. Gemea.

                – “Nea Vasile, ce ti s-a-ntamplat?”

                – “Lasa, copii, ca trece, trece”, abia auzit si cu mare dificultate, dar hotarat sa-i impiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.

                Era plans; si in ce hal se afla! Cand l-au desfacut la camasa si pantaloni, de la cap si pana la genunchi, numai urme negre, una langa cealalta, parca asezate cu pensula de un zugrav dibaci, incrustarile loviturilor de bata; si pretutindeni rosu. Din el curgea sange, sange curat.

                Eugen si cu necunoscutul care-i sarise intr-ajutor trecura la a-l ingriji fara nici o pricepere. Comprese pe picioare, pe spate, pe tors. Il oblojeau pe cat posibil.

                Eugen Sahan nu mai ramase in incapere decat trei-patru zile, cel mult, si fu dus la Bucuresti, in catuse, pe tren.

*

                Prima vizita facuta de mine in Targu-Neamt m-a indreptat spre biserica cea mai apropiata de locul unde ma depusesera niste necunoscuti binevoitori. Ma adusesera aici in automobilul lor, taman de pe la Manastirea Cozia, imi pare.

                Un barbat uscativ, bland si indatoritor, cu priviri adanci albastre, ce graiau mai mult decat cuvantu-i smerit si lipsit de initiativa, jenat parca de a ma obosi cu raspunsurile modeste pe care le dadea intrebarilor mele entuziaste, curioase, dar si cu o evlavie evidenta si plina de bucuria ca ma aflam in Moldova, socotita de mine o Galilee a romanilor, ma intampina in pridvor, cu o cheie cat toate zilele in dreapta, tocmai cand intentiona sa incuie si sa iasa. Doream sa stiu tot despre acea cladire liturgica, dar si despre cate altele mai aveam de cunoscut in micutul oras, precum si ce trasee manastiresti se raspandeau de acolo prin jur, ce oameni deosebiti eram dator sa cunosc, ce preoti cu har si cate si mai cate altele, toate inghesuite intr-o clipa, sub un singur semn de intrebare, atunci cand omul se gatea de plecare la treburile sale, un cantaret bisericesc, de buna seama, imi spuneam, ori un paracliser sau un om de servici, dar fiu al altarului aceluia si …mai ales al Moldovei lui Stefan! Gandeam ca pentru un iubitor ca mine al locurilor sale natale merita sa zaboveasca, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al carui cult il aveam…

                Asa a si facut, cu dragoste, cu daruire de sine, cu stergere de sine, impartasind exultarea mea, lasandu-se antrenat de intarziata-mi adolescenta usor de citit in focul entuziasmului. Mi-a dat explicatii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i lipseau isi tot cerea scuze; ma asigura ca voi gasi altii mai stiutori ca el; ma incuraja sa caut persoanele pregatite sa-mi satisfaca nevoile culturale; m-a lamurit cum sa ajung la Cetate si cum sa gasesc la poalele ei casa unui fost asistent universitar specializat in medievalistica si cel mai bun cunoscator al respectivei Cetati, pe nume cred: Constantinescu, dat afara din invatamant de regimul necrutator. Cand i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicleta si s-a departat ca un batran copil cuminte ce a primit ingaduinta profesorului sa paraseasca sala de clasa.

                Am ramas in Humulesti, peste pod, doua saptamani. Si atat de indragostit m-am simtit de zona si de locuitorii ei incat, in vacanta din vara urmatoare, acolo am alergat fara ezitare. Ma imprietenisem cu dascalul Vasile Cozma si cu sotia sa Jana si ani la rand am fost oaspetele lor. Targul a ajuns orasul meu de adoptie, ca mult l-am iubit si-l mai iubesc!…

                Intr-o seara, cand gustam noi un pahar de vorbe udat cu sangele viei dinapoia bucatariei unde zaboveam, iaca intra omul meu! L-am recunoscut pe data deoarece fusese cel dintai moldovean care ma imbatase cu bunatatea lui, in urma cu cativa ani, intr-acea biserica. M-am manifestat ca atare. Si el arata tare bucuros ca ma revedea, desi acum, timpul trecand si fumurile mai risipindu-mi-se, imi dau seama ca buna lui cuviinta era aceea care-l indemna sa nu-mi strice cheful si sa se prefaca a ma fi tinut minte in aceeasi masura. Oricum, de atunci inainte s-ar fi spus ca se lumina vazandu-ma, dupa cum si mie-mi batea inima mai cu caldura cand il intalneam.

                – “Domnul Ungureanu si domnul profesor Radulescu”, facu prezentarile gazda.

                Am asistat, ca un om al casei ce ajunsesem, la convorbire. Noul venit se afla intr-o lunga si perseverent desfasurata curte pe care i-o facea prietenului meu, domnului Cozma, pentru ca acesta sa sustina, ca dascal de vaza in zona, a fi si dansul numit cantaret la vreo biserica, nemaiavand cum trai.

                Ii observam smerenia: nu semana cu a unui credincios de rand, nici cu a unui calugar. Avea un gust al unor indescriptibile umilinte indurate, acumulate in ani, rabdate impotriva demnitatii revoltate in tacere. Numai o victima de o viata, sub calcaiul zdrobitor al comunismului, purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca era un fost detinut politic, ca si mine, cu atat mai mult cu cat numai pentru noi a primi o slujba pe plac constituia o cumpana de o dificultate fara seaman. Dupa plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, sa-mi verific deductia. Asa era: fost locotenent, fost prizonier in Siberia, revenit cu divizia tradatorilor “Tudor Vladimirescu”, a mai facut si ceva inchisoare in tara, cam multisor, si se chinuia sa-si traga sufletul, de la o zi la alta, avand, daca-mi aduc bine aminte, si o mama batrana si neputincioasa in sarcina sa. Si-ar fi luat el un atestat de cantaret bisericesc, insa examenul de asimilare se dadea rar, la cativa ani o data.

                Dupa trecerea altor veri, am aflat ca primise postul ravnit, ca mama ii fusese inaltata intr-o lume mai buna si ca domnul Ungureanu se casatorise cu o invatatoare pensionata medical, sotie cumsecade, dar ce-l adancise intr-o lume a tacerii, lipsindu-i dumneaei complet auzul. Isi tarau zilele in saracie, mi se spunea, avand drept toata avutia credinta si demnitatea.

                Apoi domnul Ungureanu muri.

                L-am reintalnit in pragul altei biserici, in fruntea unui sobor ciudat slujitor: in cartea de amintiri din detentie scrisa de Dumitru Gh. Bordeianu.

                Mai intai, iata-i portretul:

                “Sub acest nume, ‘Maglavit’, l-am cunoscut noi toti, cei arestati de la Iasi si incarcerati la Suceava, apoi toti tinerii de la Pitesti, de pe sectiile de munca silnica si in special cei de la camera 3 subsol, pe badia Ungureanu. I s-a dat aceasta porecla pentru ca plecase pe jos, de la Iasi pana in sudul Olteniei, in satul Maglavit, in anii 1935-1936, ca sa vada minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume: Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Targu-Neamt, cantaret sau dascal de biserica.

                “(…)’Maglavit’ facuse razboiul si fiind talentat la muzica, s-a inscris ca student la Conservatorul de Muzica din Iasi (…). A fost arestat in 1948, la varsta de 46 ani, si a fost condamnat la 15 ani de munca silnica.”

                N-as fi crezut ca ne desparteau chiar doua decenii; fostii detinuti beneficiaza de aceasta neobisnuita caracteristica biologica: isi intarzie imbatranirea, cu tot atatia ani cati au pierdut; pana la un timp; pe urma, ea parca s-ar grabi sa recupereze. Or, in 1948, aveam 12 ani. Diferenta dintre noi era de 34 ani. Felul cum arata cunostinta mea – atat de tanar parea! – constituia o incalcare flagranta a legilor firii, ce merita luata in seama de geriatri, cu atat mai mult cu cat observatia mea nu priveste un caz izolat, ci poate fi considerata generalizabila. Macar daca s-ar ajunge la un rezultat cu implicatii in existenta semenilor, am spune ca atata suferinta romana inutila devine o necesitate pentru perpetuarea tineretii semenilor si astfel …ne-ar ajunge temnitele dragi!

                “Crescut in duhul Ortodoxiei manastirilor din regiunea Neamtului”, glasuieste memorialistul mai departe, “de unde era de bastina, era un adanc crestin, cu o traire care putea fi luata ca model. Fiind un om bun si pasnic, care nu accepta violenta, razboiul, cu toate atrocitatile lui, il ingrozise. Era impotriva oricarei violente si deaceea torturile care au fost aplicate aici”, e vorba despre reeducarile de la inchisoarea din Pitesti, “l-au inspaimantat. (…) S-a impus prin blandetea si bunatatea lui, dar mai ales prin trairea lui mistica.”

                Pana sa se declanseze urgia batausilor reeducatori asupra noilor veniti in inchisoare, badia Vasile initiase un grup de traire patristica. Cativa detinuti tineri, sub indrumarea sa, cercau rugaciunea necontenita, pe rand luandu-si rugaciunea unul altuia, astfel ca niciodata sa nu ramana camera fara rugator. In restul timpului vorbeau despre vietile sfintilor sau se retrageau de langa ceilalti, sa practice rugaciunea inimii. Indrumar ii erau lui nea Vasile scrierile Sfintilor Parinti, “Vietile  Sfintilor”, “Patericul”, citite si rascitite de el intreaga viata si de multe ori discutate si aprofundate cu calugarii si ieromonahii. Alaturi de prelegerile de filosofie ale lui Costache Oprisan, cercul sau de studiu si practica duhovniceasca se instituia far pentru tineretul adunat in acea camera – 3 subsol –, o lumina si o deschidere catre un viitor nou, imbunatatit, mai apropiat de spiritul hristic.

                Greu i-a atarnat pe umeri initiativa sa crestineasca! Zaharia, conducatorul caznelor din acea camera, cand se declansa furia studentilor ce voiau sa se elibereze pe spezele colegilor lor, torturandu-i pe acestia sa-si renege crezul, credinta, hotararea de a nu colabora cu ateismul comunist, Zaharia, ziceam, l-a luat drept tinta speciala pe badia Vasile, cum explica Dumitru Gh. Bordeianu, “in a-l batjocori, dispretui, umili si tortura cu atata cruzime. A suportat tortura ca un martir; dar ceea ce il impresiona pana la lacrimi era atunci cand vedea pe unul din acesti tineri torturat si deaceea tresarea la fiecare lovitura de ciomag, parca l-ar fi lovit pe el.”

                Spre lauda unuia dintre detinutii intr-atata de cazuti incat se afla printre conducatorii reeducarilor de la camera 3 subsol, pe nume Eugen Magirescu, badia Vasile, ne comunica Bordeianu, “nu a fost ucis. (…); ii spunea ca era nebun de atata misticism; a fost lasat in pace”. Magirescu, la randul sau, fusese una dintre marile victime ale acelor calai, aflati in subordinea directa a securitatii, si atata de chinuit se trezise incat acceptase sa devina el insusi calau, pentru a nu mai suporta cazna ce-i depasise puterile.

                E un fel de a vorbi ca badia Vasile fusese lasat in pace. Vom vedea indata ce s-a inteles prin aceasta. Ce e sigur e ca nu i s-a mai cerut sa-si bata confratii, deoarece nu s-a obtinut absolut nici un rezultat in aceasta privinta. Vasile Ungureanu lacrima si spunea ca n-o putea face. Magirescu, mentioneaza memorialistul, “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai in varsta decat noi, ca putea sa ne fie tata, a fost ascultat, stimat si iubit intr-atat incat vedeam pe unii de pe priciuri plangand de durerea badiei Vasile, atunci cand era torturat. Au fost aceia care n-au lovit niciodata pe nimeni”. Cu atat mai mult cu cat calitatea sa cea mai impresionanta era, ne marturiseste Dumitru Bordeianu, ca-l “durea durerea altuia”.

                Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, isi atinge apogeul sub pana redactorului amintirilor din temnita: “Badia Ungureanu avea infatisarea unui sfant bizantin din iconografia rasariteana si a fost printre putinii camarazi, pe care i-am intalnit in inchisoare, care postea miercurea si vinerea post negru, iar mancarea lui o dadea altora. Datorita acestei trairi, a fost printre putinii (…) asceti, pe care i-am vazut cu ochii mei in care foamea nu si-a infipt coltii. Pentru acestia trairea telurica avea mai putina importanta, pentru ca ei traiau in alte sfere. Cum nu voi crede in Vietile Sfintilor si ale martirilor mistici si asceti rasariteni, cand i-am cunoscut si vazut pe camarazii mei care duceau o viata dupa modelul lor, traind in stare de sfintenie? Am redat atitudinea exemplara a badiei Ungureanu pentru a nu trece cu vederea pilda acestui adevarat crestin.”

                Autorul din care citez relateaza o alta intamplare cumplita:

                “Se apropiau Pastele anului 1951 si, intr-o seara, vazandu-l pe badia Vasile plangand de durerea fratilor sai, a fost intrebat de ce plangea. Raspunsul lui a fost simplu: ‘‘Plang de durerea fratilor’’. Fratii lui erau cei batuti. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: ‘‘Cum, ma, bandit mistic, astia sunt frati pentru tine, nu sunt ei banditi ca si tine?’’. Cu naivitatea unui crestin pios, Ungureanu i-a raspuns: ‘‘Pentru mine ei nu sunt banditi, pentru ca nu mi-au furat nimic si nu mi-au facut nici un rau!’’

                “– ‘‘Cum, nu te-au batut?’’

                “– ‘‘Nu ei m-au batut!’’, fu raspunsul dat lui Zaharia.

                “– ‘‘Ia sa-i faci tu o caracterizare si sa spui despre alt mistic inrait ca tine, de banditul Bordeianu, ce parere ai despre el?’’

                “Toti din camera se asteptau ca Ungureanu sa-mi faca un portret in tonul demascarilor” – adica sa-l acuze ca nu era comunist inca, asta se petrecea, printre altele, cu prilejul demascarilor. “Ungureanu, cu simplitatea Sfintilor”, reiau povestirea lui Bordeianu, care rosteau adevarul “cu cele mai simple cuvinte, a raspuns:

                “– ‘‘Fratele Bordeianu este un om blajin’’.

                “A fost cea mai simpla caracterizare pe care mi-a facut-o vreodata cineva. Si acum, cand scriu aceste amintiri, imi suna in urechi aceste cuvinte.

                “Enervat pana la nebunie, Zaharia s-a napustit asupra bietului om, l-a calcat in picioare, l-a batut, l-a zdrobit, incat nu mai stiai daca era om sau o masa de carne sangeranda. Asa plateau oamenii cinstiti.”

                Vasile Ungureanu intrase in temnita format de manastirile moldovene: cu ‘inima buna’. El n-a putut deveni calaul fratilor sai: era crestin adevarat, acest student intarziat.

                Acum suntem pregatiti sa intelegem ce tortura, mai ales duhovniceasca, li se pregatea ‘imbunatatitului lui Dumnezeu’ poreclit “Maglavit” si celor din grupul lui de credinciosi, numiti ‘mistici’ de catre reeducatori, ce batjocura li se pregatea cu prilejul Sfintelor Pasti din 1951.

                Noua nascocire a infernului isi incepu desfasurarea de luni, in Saptamana Patimilor. Zaharia aduse din alta celula niste maturi cu coada, tocite, si un ghem de sfoara. Le inmana urmatorilor studenti: zisul ‘Maglavit’, Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoras, Hutuleac, Santimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrisan, cu porunca sa lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. Acestia erau izolati de restul detinutilor. In dreptul lor, depuse niste cutii de conserva goale. Mai era acolo si o sticluta cu dop, ce continea un lichid. Pe de alta parte, intinse la zece dintre cei ce se dezisesera de crezul si credinta lor niste foi de hartie pe care erau inscrise tot felul de injurii, murdarii si ofense la adresa Mantuitorului, insirate in versuri cu masura acelora din Prohod. Iata descrierea lui Dumitru Bordeianu.

                “De dupa masa de luni si pana-n Vinerea Mare, cand se canta Prohodul in bisericile noastre, precum si in cele trei zile de Pasti, s-a cantat pe melodia Prohodului, de catre cei zece (…) tot acest repertoriu de pornografii, mascari si hule aduse impotriva Fiului lui Dumnezeu.

                “Noi, cei considerati ca ‘mistici’, am fost purtati timp de 8 zile, prin camera, de la un capat la altul, in frunte cu Ungureanu, inchipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au facut o coroana de spini. Iar in cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca sa tamaiem cu ele. Iar noi mergeam in genunchi, facand matanii.

                “Ca niciodata, l-am vazut pe Ungureanu plangand, ingrozit de ceea ce ne fortau sa facem.

                “(…) Dupa opt zile de mers in genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rana.”

                Unuia singur dintre cei alesi i s-a ingaduit iesirea din sir, cand a savarsit-o, dealtfel, el singur: innebunise mai demult, datorita batailor, si i se acordau, cand si cand, astfel de privilegii; era Nedelcu.

                Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Mandinescu, un poet foarte dotat al puscariilor pentru politici:

“Din cei ce au trecut pe acolo, numai mortii traiesc

“asemenea lui, asijderea tie,

“iata, de pilda eu: umblu, vorbesc,

“dar viata mea nu-i, prietene, decat o moarte vie.”

                Va sa zica, acesta era trecutul omului intalnit de mine in Targu-Neamt. De aici proveneau blandetea smerita din privirile sale, gesturile lui pline de dragoste, firea sa gata sa uite de sine in favoarea semenului, rabdarea lui cea mare fata de greutatile traiului pe care-l ducea, prietenia acordata tuturora si imensa-i dorinta de a participa la viata liturgica, macar in calitate de cantaret, daca greutatile existentei nu-l invrednicisera sa faca studii teologice si sa se preoteasca. Din acele umiliri isi extrasese el intelepciunea si omenia.

                Chemarea badiei Vasile avusese loc, de buna seama, inca din copilarie. Datorita Ei, Vasile Ungureanu deprinsese, din vizitarea monahilor si din lectura cartilor pioase si meditarea la ele, cum sa traiasca dupa pilda sfintilor. Iar sus urcand cu sufletul, ajunsese la un prag de unde Chemarea il conducea mai departe catre martiriu. A primit mucenicia ca cei mai drepti si astazi, cand ma adresez dumneavostra prin aceasta emisiune, am o calda siguranta ca si el ne aude, pe mine glasuind, iar pe ascultatorii mei tacand cu sufletele la gura, amutiti de prea sunatoarele batai ale inimii pripite, ne aude si se roaga pentru noi.

                Badia Vasile a fost fericit cu Chemarea la suferinta pentru Hristos.

                Cele cate ati ascultat astazi sunt inchinate mucenicilor din 16 Decembrie 1989 de la Timisoara. Sa nu uite romanii niciodata ce a putut savarsi dictatura comunista impotriva poporului nostru, ce au savarsit criminalii in uniforma sau doar cu galoane in partid impotriva acelora de pe urma carora mancau, fara a ridica un pai de pe pamant, ci doar poruncind, amenintand, umilind si ucigand. Frati timisoreni, cazniti pana la pierderea vietii in conditii cumplite, veti fi de-a pururi vii in amintirea noastra! Voi ati dat semnalul rasturnarii comunismului, datorita voua astazi suntem liberi pana si sa graim ce ne apasa sufletele. Slava voua, o slava meritata, ca a tuturor eroilor ce au pregatit venirea voastra, suferind martiriul in torturile Securitatii timp de patruzeci si cinci de ani imbeznati de bolsevism, slava voua!

O REVEDERE A CELOR AFLATE

DESPRE CHEMARE

– in loc de incheiere –

 

                Am ajuns la capatul acestei emisiuni despre Chemarea lui Dumnezeu, intitulata: CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE. Risipita pe parcursul a jumatate de an, ea a fost hrana pentru mine, in primul rand, potolindu-mi nevoia de a intelege ceva din lucrarea Domnului cu o suma de frati ai mei care fie se socoteau pierduti (oaia cea ratacita de turma sau fiul risipitor), fie nu mai aveau indraznire la nadejde, fie il uitasera pe Facatorul a toate, fie uitasera de sine si de menirea omului de a sta alaturi de Parintele sau si atatea si atatea alte imprejurari si intamplari ale celui uitator.

                De ce am ales pildele din viata detinutilor politici sub comunism? va puteti intreba pe buna dreptate. Am facut-o pentru mai multe ratiuni. Sa vedem care sunt acelea.

                1. Ei au vietuit pe hotarul dintre ateismul celor in puterea carora se aflau si biata lor, aproape pierduta, de nu pierduta definitiv, bruma de speranta. Ateismul calaului era agresiv si violent, aducator de multa suferinta si primejdii de moarte atat pentru suflet cat si pentru trup. Acolo tarandu-si zilele, oamenii aveau mai multa nevoie ca oriunde si oricand sa auda Chemarea lui Dumnezeu, singura lor intarire si salvare.

                2. In temnita, conditiile erau foarte apropiate de cele din pustie, atat ca hrana si insetare, cat si ca munca, singuratate, siluire a voii proprii, renuntare la sine, necontenita lupta cu ispitele de tot soiul, scolire a ascultarii, a smeririi, a renuntarii, a saraciei si a intelegerii si dragostei de aproape. Deci, cel catre care pornea Chemarea era in starea cea mai potrivita s-o auda si sa se plece inaintea Ei.

                3. Pe de alta parte, in gherlele numite au avut loc minuni mult mai des vizibile decat in starea de libertate si caderi mult mai cumplite. De aceea socotesc ca istorisirile pe care le-ati ascultat sunt vrednice de un Pateric al inchisorilor romane si, desigur, va bate ceasul si pentru rescrierea lor in cea mai simpla si directa forma, una ce s-o inscrie in sirul Patericurilor existente, prin mijlocirea carui vesmant de cuvinte invaluitor naratiunile sa-si dezvaluie mai de-a dreptul samburele de invatatura si de indemn cuprins in ele. Am atras atentia asupra acestui aspect al lor inca din prefata la primul volum al “ISTORIEI LITERATURII ROMANE DE DETENTIE”, purtand titlul: “MEMORIALISTICA REEDUCARILOR”, din care, dealtfel, multe din meditatiile cuprinse in aceasta emisiune au fost deduse.

                4. O alta pricina a alegerii mele este ca suferinta semenilor nostri nu se cade uitata; dimpotriva, trebuie cunoscuta, prin aceasta imbunatatindu-ni-se sufletele si imbogatindu-ni-se cunoasterea si intarindu-ni-se curajul de a nu mai ingadui sa se ridice careva impotriva aproapelui pentru a-l napastui. A deveni constient de suferinta semenilor nostri constituie o treapta spre desavarsire si de aceea e profitabil pentru oricine sa o urce. Astfel si eu si dumneavoastra.

                5. Cel care stie sa se foloseasca de literatura, ca este ea beletristica sau pioasa, adauga experientei proprii de viata experienta autorilor si personajelor acestora. Pe asta cale cititorul isi largeste aria dreptei socotinte, a sensibilitatii, a ratiunii si-si creste puterea de a se apropia de aproapele si de Dumnezeu. Or, datoram acelora care, din iubire de Biserica si de Neam, au umplut inchisorile cu jertfa lor, le datoram, spuneam, macar prin implinirea dorintei de a le cunoaste clipele de inaltare si de cadere, sa impartasim oricat de putin din tristetile lor strigatoare la cer, ceea ce constituie o adevarata comuniune si ne ingaduie accesul la a deveni toti un trup, Hristos insusi, cel rastignit.

                Acum, la sfarsit de drum, voiesc sa oranduiesc cat voi putea cele cautate si aflate, pentru tinerea de minte, pentru invatatura si indreptare.

                Voi porni intr-aceasta revedere de la cele doua calauziri ale Prea Sfintitului Irineu Slatineanu. Ce invatatura de temelie ne-au daruit ele? De la Prea Sfintia Sa am aflat despre prima Chemare, aceea adresata tuturor oamenilor. In cuvintele Sale: “Prin Creatie, omul este chemat de la nefiinta la fiinta. Este chemat sa colaboreze cu Dumnezeu, sa coopereze, sa conlucreze, sa modeleze si sa imparateasca impreuna cu Creatorul si Stapanul universului”. Dupa cum am invatat si ceva ce, pentru urechile noastre nerostuite sa preschimbe graiul Sfintilor Parinti intr-unul ce talmaceste adevarurile contemporane, ale oamenilor de stiinta, suna de o originalitate neasteptata. Cum? Iata: “Prin actul creator, intreaga fiinta are un cod genetic. Are un Logos, are o Chemare, dupa care ea se identifica in lume si in acelasi timp isi are ratiunea de a fi”. A adaugat ceva, Prea Sfintitul, pentru lamurirea noastra? Da; ne-a spus ca “Duhul Sfant este acela care da viata – Datatorul de Viata – si El mentine intreaga creatura intr-o stare de Chemare, intr-o stare de vocatie, de apropriere de Dumnezeu”. Din vorbe cutremuratoare am invatat ca Moise a fost chemat pentru a primi Legile dupa care sa traim, iar David, pentru a fi Rege, Prooroc si Poet.

                Am gasit, oare, undeva, o despartire a diverselor tipuri de Chemare? Le-am descoperit, intr-adevar, la un monah, cum se si potrivea, deoarece calugarii sunt aceia care mediteaza cel mai mult asupra lui Dumnezeu si a legaturii Lui cu omul, creatura Sa. O suma de feluri de Chemare ne-a fost pusa la dispozitie de ieromonahul Arsenie Boca:

                “1. Chemarea launtrica a constiintei;

                2. Chemarea dinafara a cuvantului;

                3. Chemarea prin necazurile vietii;

                4. Chemarea prin necazurile mortii;

                5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;

                6. Chemarea prin chinurile de pe urma de la Antechrist;

                7. Chemarea la Judecata.”

                Tot el a lamurit locul Glasului Constiintei, prin care se savarseste uneori Chemarea.

                In continuare, unele dintre aceste categorii le-am ilustrat, pe altele le-am adaugat, cum ar fi Chemarea prin vis, prin presentiment, prin starea poetica.

                Ce ajutor ne-a dat ilustrarea Chemarii cu intamplari din vietile fratilor nostri romani care au cazut prada determinarii ateismului de a zmulge din sufletul omului dragostea sa pentru Dumnezeu?

                Pai, sa ne amintim de ele si vom reface, una dupa cealalta, invataturile cuprinse in sanul lor.

                Atunci cand omul nu mai are nici poteca, nici indrazneala, Dumnezeu ii trimite un necunoscut sa-i vorbeasca despre cate sperante il mai asteapta, sa-l intareasca a ravni sa iasa din cumpana sufleteasca si sa o porneasca iarasi la drum. Iar daca cel intristat pana atunci alesese o carare ce nu conducea nicairi, ii arata, aidoma stelei Magilor, directia adevarata, pe care necunoscand-o, celalalt se ratacise.

                Dumnezeu ne poate chema dandu-ne sa-I purtam jugul cel dulce inainte ca noi sa pricepem despre ce este vorba. O face sa ne obisnuiasca, pana cand se trezeste in noi nevoia constientizarii Chemarii Sale, pentru a ne indrepta catre El cu toata puterea sufletului.

                Atata timp cat nu suntem smeriti, geaba ne va striga Domnul: nu-L vom auzi. Atunci El recurge la o pilda de credinta ce sa ne dezvaluie cat suntem de jos, noi care afirmam cu semetie ca suntem cineva; in cazul nostru, credinta a fost redata unui credincios ce si-o pierduse, tocmai printr-un fost ateu; acesta, cu toate riscurile, traia dupa invatatura lui Dumnezeu.

                Daca intre “umiliti si obiditi”, vorba titlului lui Dostoievschi, se afla unul deloc mai rasarit ca noi, care nu-si uita de Dumnezeu, el, prin exemplul sau, ne va intari sa revenim la cumintenie si sa ne indreptam iarasi cugetul rugator catre singurul Ajutor, acela al Facatorului nostru si Parinte. Mai mult, aceasta intalnire cu aproapele poate deveni, in lipsa unui duhovnic si sfatuitor, cel mai cald sfetnic intru reapropierea de Creator si ne poate ajuta sa revenim la Dumnezeu, lepadand tot raul din noi; numai sa vrem sa ne deschidem urechile si sufletul la Chemarea ce se savarseste prin el.

                Dar chiar si omul cucernic resimte osteneala duhovniceasca si raceala sufletului uneori, cand si-a lasat gandul slobod sa zburde de ici-colo. Chemarea ii va reveni prin lectura cu toate puterile mintii atintite la cele citite, glasul Domnului patrunzand intre literile tiparite si ademenindu-ne catre dulcetile duhovnicesti de acolo.

                Sarind peste destul de numeroase pilde din trairea schimnicilor din Nordul Indepartat, va voi reaminti un paradox folosit la vremea cuvenita, care, socotesc ca, tinut minte si aplicat de fiecare dintre necredinciosi, poate, facandu-ne sa zambim, sa devina indrumar de viata. El era: Sunt atei? Nu-i nimic; totul este sa fie crestini. Spuneam aceasta pentru ca ateismul nu este o boala incurabila si mortala. Ateismul se vindeca pe calea cea mai scurta, adoptand purtarile fraterne ale crestinului; or, cine este acela sa nu recunoasca faptul ca aceste purtari sunt singurele ce asigura fericirea atat a celui fata de care suntem buni, iertatori si iubitori, cat si a aceluia care se straduieste (fara a fi din nastere) sa devina bun, iertator si iubitor fata de toata lumea. Nu trebuie sa ne inselam ca ateismul, necredinta, ar echivala cu ura. Nici comunistii n-au facut aceasta confuzie. Ei au adoptat ateismul ca “religie de stat” deoarece numai acceptand ideea ca nu exista viata de Dincolo, nici Judecata Suprema a faptelor si gandurilor noastre, puteau pune in practica “lupta de clasa”, isi puteau revarsa dusmania fata de oameni si activa ura ce-i umplea pana la refuz. Ateu nu inseamna ca nu stii aprecia si practica adevaratele valori umane; iar cei mai numerosi asa-zisi atei sunt deseori mai solvabili crestini decat fariseii ce se numesc astfel, dar se poarta ca insi lipsiti de Dumnezeu. Ateilor, fiti crestini prin faptele voastre si numiti-va cum va convine; Dumnezeu va avea grija sa va cheme si va asigur ca-l veti auzi!

                Dintre acestia ce va numiti cu emfaza atei, multi sunteti necrutatori cu aproapele, ii provocati suferinte ale sufletului si dureri fizice, il lasati fara paine, fara casa, fara prieteni, fara familie; ajungeti la crima. Si, totusi, fiindca nu traim singuri pe pamant, aveti si voi nevoie de sprijin, de altii asemenea voua insiva care sa va inteleaga si sa va ofere uneori umarul lor, sa va agatati de el. Iar pentru implinirea acestei nevoi, sunteti datori sa adoptati “codul lor al bunelor maniere”, codul “onoarei” lor. E lucru bine stiut ca cinstea hotilor, in lumea lor, nu ingaduie nici o incalcare. Cand ea este savarsita, pedeapsa cade pe capul incalcatorului cumplita. Si hotii, si ucigasii au o constiinta, numai ca ea nu vrea sa actioneze decat intre limitele unei anumite grupari precise si foarte limitate. Pusi in situatia de a avea nevoie de intelegerea si ajutorul uneia dintre victimile lor, credinta in dreptatea lor li se zguduie. Un prieten, si el fost detinut politic, mi-a povestit ca primeste din cand in cand un telefon de la un tortionar ce l-a chinuit cumplit. Intr-o lume in care au invins dreptatea si adevarul, calaul zace astazi paralizat; nu are pe nimeni; fara apropiati de acelasi sange, e lipsit si de amicitia celor de teapa lui. Absolut nimeni nu-i mangaie singuratatea disperata. Si cand nu mai poate rabda, formeaza numarul de telefon al fostei sale mari victime si se mangaie vorbind cu aceasta, crescand in sinea-i o bruma de sentiment ca este iertat, prin aceea ca i se raspunde omeneste.

                Chemarea rasuna pentru toti, chiar langa urechea noastra, dar nu o auzim mai niciodata. Iar cand o auzim, nu este sigur ca o si intelegem. Iar daca o si intelegem, nu este sigur ca suntem pregatiti s-o si punem in practica si sa-i dam ascultare. Fiti pregatiti! Acest vechi indemn al lui Iisus, vechi de doua mii de ani, ramane extraordinar de actual. Altfel spus, in termeni contemporani si descriind propria-ne experienta de viata, cum m-a invatat un preot, in inchisoare: “Trenul vietii nu trece decat o data prin gara fiecaruia; ingrijeste-te sa ai biletul in buzunar; altfel poti pierde trenul vietii tale…”

                Daca am fost vrednic sa va impartasesc oarecari lucruri noi si de trebuinta cresterii dumneavoastra duhovnicesti, sunt foarte castigat. Din miezul verii si pana astazi, in asteptarea Anului Nou, am fost prieteni si ne-am straduit impreuna sa descifram cateva dintre caile Domnului. Astfel a trecut a doua jumatate a anului 1997. Apoi a venit Nasterea cea minunata a pruncului Isus, Cuvantul intrupat. Ne pregatim de despartirea de zilele vechi si trecute, de faptele noastre vechi si trecute, in nadejdea ca vom apuca sa devenim oameni noi, oamenii lui Dumnezeu, trupul lui Hristos. Sa alungam raul dupa traditia poporana romana, cu jocurile traditionale ce improspateaza natura, inaltandu-ne sufletele cu bucurie catre Domnul Dumnezeu, purtatorul nostru de grija.

                Ramaneti cu Domnul!