CEASUL BILANTULUI. CUVANT INAINTE

LA SFÂRŞIT DE MILENIU. – Mileniul al doilea al erei noastre se stinge. Au trecut zvârcolirile, au încetat urletele de durere, plăgile lui sângerează tot mai apos. Horcăie. Respiraţia îi fierbe fetidă. Pielea îi miroase greu. Pe aşternutul ruginit de urme puroi uscat îşi întinde un trup costeliv, deşirat, ce înghesuie în sacul cărnii, mucedă şi afumată ca a unei mumii, o mie de ani pe o muchie şi miliarde de suferinţe pe cealaltă.

Mileniul al doilea moare.

E mileniul omenirii, dar este şi mileniul românilor, românii care numără o existenţă modernă şi unitară abia mai lungă de trei sferturi de veac (şi nici astea trăite în perpetuă unitate).

A venit momentul să ne deprindem cu cel mai întunecos aspect al existenţei omului, dezvăluit de al doilea mileniu al istoriei, scurs de la lansarea pe pământ a legii iubirii dintre semeni.

E ceasul bilanţului omenirii.

ANTECESORI – Nu mi-a parvenit informaţia că vreun istoric literar al lumii s-ar fi încumetat să alcătuiască o istorie a literaturii de detenţie scrise de memorialiştii şi autorii de ficţiune ai unui popor sau altul; ori una cu caracter universal cu atât mai puţin.

Totuşi un eseist (se prea poate să nu fie singurul) britanic, aplecat asupra domeniului psihopedagogic, pe nume Samuel Smiles, a închinat acestui gen ciudat câteva pagini din lucrarea sa LE CARACTERE (Paris, Librairie Plon, 1886; traduit de l’Anglais par Mme Charles Deshorties de Beaulieu; Deuxieme Édition.). Epoca modernă, aceea a dictaturilor de toate culorile, ne obligă să recurgem la o împărţire a acestui gen literar în literatura de detenţie politică şi cea de detenţie de drept comun, tipuri de detenţii ce nu au, în general, nimic asemănător, nici din punct de vedere al tratamentului aplicat condamnaţilor, nici al atitudinii acestora faţă de pedeapsa suferită. Desigur că sunt posibile şi subîmpărţiri. Este tocmai ceea ce face autorul prezentei lucrări cu materialul cu care este confruntat. Iar aceste subîmpărţiri se pot face în multe alte feluri, în funcţie de ce anume voim să luminăm din universul literaturii de detenţie.

Revenind la Samuel Smiles, mă miră că, în titlurile examinate fugar, el nu distinge ce anume au comun – tocmai factorul politic. Da, detenţia pentru pricini politice este mult mai veche decât secolul nostru sinistru. În schimb, meditaţia sa surprinde anumite trăsături ale detenţiei politice ce se dovedesc vii şi în epoca noastră, de unde necesitatea de a-i scoate autorului în evidenţă meritul înţelegerii acestei situaţii speciale, în unele dintre caracteristicile sale.

“Mulţi oameni curajoşi au ştiut să-şi fructifice solitudinea forţată pentru a executa opere de o mare vigoare şi de o mare importanţă. În singurătate, dorinţa de perfecţiune spirituală se dezvoltă cel mai bine. Sufletul comunică în izolare cu el însuşi, până la a produce uneori o energie de neîmblânzit. Dar, pentru ca un om să profite sau nu de solitudine, depinde de temperamentul lui, de educaţia şi de caracterul său. În cazul aceluia la care natura este generoasă, singurătatea îi purifică şi mai tare inima curată şi până atunci; pe când, dimpotrivă, în cazul unei naturi meschine, inima în chip firesc dură se împietreşte şi mai mult; căci, dacă solitudinea reprezintă compania spiritelor mari, ea constituie supliciul celorlalte”(p.407). Fragmentul impresionează prin atingerea esenţialului chestiunii ridicate, de către o persoană ce n-a avut contact direct nici cu solitudinea forţată, cum o denumeşte ea, nici cu experimentarea pe sine însăşi sau prin observarea celor din jurul său, supuşi unor condiţii similare alor ei, experimentare, ziceam a reacţiei psihologiei noastre, după temperament, educaţie şi caracter, la săgeţile ţintite de asprimile vieţuirii în temniţă asupra subiecţilor condamnaţi. În lipsa acestei cunoaşteri nemijlocite, Samuel Smiles se aşează, spre lauda sa, în miezul adevărului. Din păcate nu mai face nici o observaţie cu caracter general. El trece la cazuri izolate, pentru ilustrarea celor spuse până aici.

Astfel, sunt înşiraţi Buchanan, Raleigh, Bunyan, sir John Eliot, Hampden, Selden, Prynne, George Wither, sir William Davenant, Lovelace, Baxter, Harrington, Penn, Daniel de Foe, Smollett, James Montgommery, Thomas Cooper. Alături de aceşti supuşi britanici apar şi celebrii italieni: Campanella, Boetius, Grotius, Silvio Pellico, germanul  Luther, ca şi maghiarul Kazinsky.

Urmează o nouă privire adâncă asupra condiţiei de deţinut politic:

“Oameni din această categorie, ce suferă pedeapsa legii şi par a se prăbuşi, cel puţin pentru un moment, nu cad cu adevărat. Mulţi dintre dânşii, care par a nu fi reuşit, au exercitat totuşi asupra generaţiei lor o influenţă mai puternică şi mai durabilă decât alţii a căror carieră n-a constituit decât o suită neîntreruptă de succese. Caracterul omului nu depinde de rezultatul eforturilor sale. Martiriul este departe de a reprezenta o prăbuşire, mai ales dacă suferi pentru un adevăr ce dobândeşte o strălucire nouă prin jertfa noastră. Patriotul care moare pentru a-şi apăra cauza îi asigură uneori acesteia triumful, iar soldaţii care, plasaţi în avangardă în bătălie, părând să-şi cheltuiască în mod inutil vieţile, deschid adeseori drumul acelora ce mărşăluiesc îndărătul lor şi calcă pe trupurile lor pentru a cuceri victoria. Izbânda unei cauze juste soseşte în dese rânduri prea târziu; dar când soseşte, este datorată în aceeaşi măsură acelora care s-au prăbuşit de la primele lor eforturi, cât şi succesorilor lor care au învins.

“Exemplul unei morţi frumoase poate deveni inspiraţie pentru oricine îi este martor, după cum exemplul unei vieţi nobile găseşte imitatori. O faptă mare nu moare odată cu acela care a săvârşit-o, ci subsistă şi produce fapte asemănătoare la cei care supravieţuiesc autorului ei şi-i îndrăgesc memoria. Astfel, aproape că s-ar putea spune despre unii oameni mari că n-au început a trăi decât după moartea lor.

“Numele oamenilor ce au suferit pentru cauza religiei, a ştiinţei şi a adevărului, sunt acelea pentru care omenirea are cea mai mare stimă şi pentru care are cel mai mare respect. Au pierit, dar gândul lor le-a supravieţuit. Par a fi eşuat şi totuşi au reuşit.

“(…) Zidurile temniţelor acestor nobili captivi ne pot nimic contra gândirii lor. Ea şi-a săpat un drum, sfidând puterea persecutorilor.

“(…) Milton obişnuia să spună că “acela care ştie să sufere mai bine poate săvârşi cele mai măreţe lucruri”” (p.411-413).

Înălţătoare cuvinte! Atari cuvinte n-au fost încă rostite pentru deţinuţii politici ai României comuniste; aceasta motivează preluarea aici a aproape întreg pasajului dedicat de Samuel Smiles scriitorilor din detenţie. Ele se potrivesc de minune la începutul unei cărţi ce-şi propune să le studieze opera, cum este această ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, la al cărei al doilea volum am ajuns.

*

ESTE LEGE SĂ NE FIE COPIII IENICERI? – Este curios (observ de mult timp acest fenomen şi nu mă decid să-l consider o lege a existenţei omeneşti), este curios, spuneam, faptul că, în istoria României moderne se repetă o situaţie cunoscută de noi şi în epoca feudală – atât de întârziată pe aceste meleaguri -, situaţie cunoscută adică sub ameninţarea şi cvasidependenţa de Imperiul Otoman. Legea posibilă este că ‘un om, un grup uman, o societate, nu pot trăi decât doar anumite situaţii; cu alte cuvinte: sunt destinaţi şi destinată să le trăiască; aceste situaţii revin când ţi-e lumea mai dragă şi individul, mănunchiul de inşi, ori naţiunea, reiau aceeaşi experienţă de la capăt, în condiţii doar aparent noi’. Deoarece, dacă am pronunţat cuvântul ‘lege’ trebuie să mă bizui pe foarte numeroase cazuri, voi adăuga că, în alte domenii, ele mi-au sărit în ochi, iar în cel de faţă sunt angoasat că situaţia s-ar putea repeta încă o dată şi încă o dată şi aşa mai departe; de aceea atrag atenţia asupra ei. Revenind la începutul paragrafului, răpirea copiilor români de către turci şi preschimbarea lor în fanatici ienicieri, luptători fratricizi chemaţi întruna pe teritoriul ţărilor române să le subjuge, se va repeta, această situaţie, şi sub cizma sovietică: pruncii neamului s-au reîntors din lagărele siberiene în diviziile “Tudor Vladimirescu”şi “Horia, Cloşca şi Crişan”şi s-au desfăşurat în interiorul fruntariilor noastre, oştenii lor având datoria să otrăvească respiraţia mamelor şi a propriilor lor copii, pângărindu-şi vatra şi altarul cu miasmele stepelor de la răsărit, pe care şi le-au apropriat cu inconştienţă criminală.

*

VARIETATEA COLABORAŢIONIŞTILOR – Situaţia ostaşilor din cele două divizii ce au luptat împotriva fraţilor lor a fost retrăită de indivizii care s-au făcut slugile noului regim. Şi nu robi oarecari, cum a ajuns întreaga patrie. Ci vânzătorii semenilor lor.

Labilitatea educaţiei i-a făcut pe mulţi indivizi, cu uşurinţă, victime ale acestei mentalităţi, adică a încurajării de către Stat a delaţiunii, că ea denunţa un fapt autentic sau unul inventat. Cei citaţi se numărau printre acele persoane, deloc puţine la număr, care, luând pilda serviciului de Cadre, învăţând de la şeful Cadrelor meseria, întocmeau dosare colegilor de muncă, vecinilor şi, în cazurile cele mai aberante, membrilor propriei familii (vezi memoriile răposatului regizor Mihai Berechet, victima denunţurilor semnate de către însuşi  fratele său). Am avut numeroşi concetăţeni care şi-au irosit cei mai frumoşi ani ai unei existenţe deloc atrăgătoare, cu redactarea unor adevărate fişiere incriminatoare pentru cunoscuţii lor. La îmbogăţirea acestora nu foloseau numai observaţiile personale, ci – prin şantaj – obţineau şi depoziţii, uneori respectând adevărul, de cele mai multe ori nu, deci false, din partea celor aflaţi la mâna lor. Cu capacitatea de a face oricând un om să-şi piardă slujba sau să fie aruncat în închisoarea politică, ei îşi manipulau mediul.

Despre câţiva dintre aceştia voi cuvânta în scrierea de faţă. Ea constituie al doilea volum al ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE şi urmăreşte doar acele cărţi semnate de foşti deţinuţi politici ce recunosc în paginile lor că au colaborat cu Forţa. Titlul, MĂRTURISIREA COLABORĂRII, nu oglindeşte cu claritate concepţia de viaţă a respectivilor autori, nici felul în care s-au implicat, sub imperiul fricii sau din diverse interese personale, în a-şi servi călăii, deoarece fiecare dintrânşii a făcut-o altfel – şi aceasta constituie unul dintre punctele de atracţie pentru cercetător, varietatea obiectivelor analizei devenind un stimul al cugetării sale. Comunistul din ilegalitate şi spionul împotriva propriei patrii îşi continuă activitatea monstruoasă acceptând să-l incrimineze pe cel mai apropiat prieten pentru că partidul i-o cere şi pentru a-şi salva viaţa. Un informator cu vechi ştate de servici cade pradă Securităţii căreia îşi destina până atunci numai victimile. Intelectualul de rasă acceptă să fie plătit pentru a ataca, prin scris, alţi intelectuali neagreaţi de Putere sau pentru a da note informative, astfel putând pătrunde în împărăţia literelor, pentru care se pregătise şi unde nu avusese încă acces. Cântăreţul de operă, care nu mai are din ce trăi, la eliberarea din închisoare, devine turnător (alt soi de vocalize), pentru o pâine. Marele luptător naţionalist acceptă compromitrea pentru a-şi cunoaşte copilul născut în detenţie.

Pare odios.  În primul rând, odios pentru aceia care au condus omul la atare degradare.

*

CURAJUL MĂRTURISIRII – Cel care a greşit, chinuit de trecutul său, îşi face mea culpa public şi dă pildă de smerire tuturor acelora ce au făptuit în acelaşi chip şi rămân sub imperiul fricii lor de ieri, sclavi tânjitori după libertatea sufletului, neavând curajul să şi-o recâştige prin asumarea trecutului lor. Autorii cărţilor discutate mai departe sunt mântuiţi! Într-un fel, recunosc în curajul lor o componentă chiar eroic.

Dacă ar fi apărut ea mai din timp şi cu altă destinaţie!…

*

SPOVADĂ DATORATĂ CURAJULUI SAU FRICII? – Cel puţin, la prima aruncare de privire, noua situaţie în care s-au implicat memorialiştii în discuţie pare superioară. Raţiunea ne propune şi alte explicaţii ale vitejiei lor de peste noapte: temerea că accesul la dosare va cădea năpraznă peste capetele tuturor foştilor colaboraţionişti sau măcar li se va îngădui, pe căi oculte, ziariştilor şi mai ales foştilor securişti (cu aspiraţii de şantajişti şi cu amici bine plasaţi) să le răsfoiască pentru a dăuna persoanelor publice ridicate peste noapte din nimicul de ieri.

Cum persoană publică, dintre cei luaţi în considerare de acest tom al Istoriei mele, nu poate fi considerat mai niciunul, în adevăratul înţeles al cuvântului, iată mă pregătesc să-mi retrag bănuiala (ah! suspiciunea pe care toţi am învăţat-o cu uşurinţă de la marxişti-leninişti…); dar nu fără să remarc din nou: curajul al doar câtorva persoane din zeci de mii, de abdicanţi, de nu milioane, rămâne exemplar. Iar temerea spre care am îndreptat arătătorul – aceea că alţii ar putea ridica cortina ce ascunde scena societăţii de ieri – e doar o faţă a sufletului lor, pe când cealaltă, dihotomic-antonimic, este a îndrăznelii demne de un profund şi general respect, după ce au îngenunchiat şi şi-au dat sufletul pe faţă.

*

CE MAI FAC TURNĂTORII NOŞTRI DRAGI? – Sunt sigur că destui foşti deţinuţi politici care şi-au pierdut sănătăţile, familiile, orice perspectivă de viitor, nu vor fi de acord cu această poziţie a mea, ci vor şopti cu tristeţe: “Alţi colaboraţionişti ce pretind că sunt mai buni ca morţii noştri!”Şi cum să resping acest oftat, într-o lume în care numai foştii ideologi, comunişti, cadrişti, ofiţeri şi torţionari, au dreptul la micul ecran şi la celelalte mijloace de mediatizare pentru a deplânge starea neamului sub dictatură şi pentru a indica drumul de apucat în vederea revenirii la economia de piaţă şi redobândirii dreptului de a aspira la demnitatea României cunoscută de bunicii noştri; ba se şi înscriu pe listele electorale şi ocupă fotolii parlamentare, ministeriale, de nu şi mai rău. Atrag atenţia că memorialiştii pomeniţi mai sus nu pretind nimic; ei doar arată cât de jos a putut fi îmbrâncit omul, exemplificând-o cu propria-le persoană. Singurătatea lor merită o mână întinsă de către aceia care ştiu mai bine decât oricine cât de slabă este făptura noastră şi că fiecare are limitele sale de neînvins. şi, după cum îi cunosc pe bătrânii venerabili, de la care am învăţat să trăiesc – dacă oi fi învăţat-o bine -, ieri, în puşcărie şi astăzi, în haosul binecunoscut, toţi înţeleg nebunia ce conduce la cădere şi, creştineşte, plâng alături de cel căzut.

*

ROSTUL ELIBERATOR AL SPOVEDANIEI – Exemplul autorilor în discuţie este necesar poporului nostru. Orice spirit vindicativ (dealtfel, sunt mereu mirat de puterea românului de a ierta, chiar de a uita; să fie o calitate sau un defect al lui?), orice spirit vindicativ este anihilat de cuvintele: “Am greşit; îmi pare rău”. Ne reamintim, în interminabilele şedinţe de partid ce au sufocat nopţile membrilor lui şi, din păcate, în cadrul celor lărgite, şi pe ale nevinovaţilor nemembri ajunşi să le împartă membrilor nefericirea insomniilor impuse, oameni serioşi, cu funcţii înalte şi aer arogant până în acea clipă, se săltau în două picioare tremurătoare şi rosteau, supuşi şi cu mutră tâmpă: “Îmi fac autocritica…”. Obiceiul şi-a câştigat dreptul la existenţă; un singur pas mai trebuie făcut în punerea în practică a spiritului comunist deprins pentru vecie prin spălarea creierilor. Numai că acest pas, lăsând îndărăt, în lada de gunoi, “spiritul partinic”, va fi parcurs cu conştiinţa că Dumnezu însuşi ne-a învăţat, prin taina spovedaniei, că păcatul mărturisit este iertat.

*

PURIFICAREA ROMÂNIEI – Ţara noastră, imediat după Revoluţie, a avut nevoie de foştii turnători şi torţionari cu bâta şi cu cuvântul tipărit nu ca să ne înveţe cum să redevenim oameni – pentru că noi rămăsesem oameni, doar ei pierduseră întretimp această calitate -, ci să vină în faţa Naţiei (cum au făcut-o şi o fac îngreţoşător de des să dea lecţii şi note de bună şi rea purtare contemporanilor), să vină în faţa Naţiei şi să plângă pentru relele săvârşite. Aceasta ar fi purificat România, iar lor le pregătea temelii de statui, statuile amarnicei înşelări regretate. L-am admirat pe Bârlădeanu care, până cu o zi înainte de moartea gigantului Corneliu Coposu, i-a susţinut pe comuniştii săi, boiţi într-o terminologie pasă-mi-te a unei democraţii “originale”, i-a susţinut împotriva libertăţii şi democraţiei, în loc să le susţină pe acestea două, dar când a aflat despre trista plecare a Preşedintelui P.N.Ţ.C.D. din mijlocul nostru, a recunoscut că întreaga-i viaţă, personal, s-a înşelat în materie de politică, iar cel pe care l-a considerat rivalul său a avut exclusivă dreptate. Românii aveau nevoie de recunoaşterea greşelilor proprii, nu să li se facă cu ochiul de pe micuţul ecran, cu înţelesul: “Eu, unul, nu mi-am rupt carnetul roşu, iar dacă am scos partidul în afara legii, am făcut-o de spaima tractoristului ăsta de-a condus şcoala Securităţii şi acum face pe conducătorul de mase; pe cinstea mea de comunist, că doar de frică…”. Ce contează, vorba socialiştilor ciuperciţi peste noapte, ce contează nevoia românului? Doar pe el am făgăduit să-l vindem ruşilor; păi, ce să ne mai uităm şi la sufleţelul lui de doi bani…?

Cer iertare cititorului pentru această îndelungă paranteză; ea a fost necesară, pentru a vădi – prin opoziţie – meritul moral al autorilor luaţi în considerare mai departe.

Însă ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE nu este una a moralei românilor. Deci revin la titlul volumui al doilea al ei: MĂRTURISIREA COLABORĂRII.

*

OBIECTUL ACESTEI CĂRŢI: DEŢINUTUL SCRIITOR – După o aşa de lungă prezentare, colorată de culpabilizare şi desculpabilizare, cititorul se aşteaptă să ajung şi la judecată. Departe de mine o atare aspiraţie. Judecata nu apare în cartea mea, decât în ceea ce priveşte darurile şi strădaniile profesionale ale memorialiştilor, în calitatea lor de scriitori. Altfel, ea revine forului lăuntric, justiţiei, opiniei publice şi a posterităţii care, prin aceea că sunt opinii, sunt şi neîntemeiate. Repet cele ce am spus şi în prefaţa la primul volum: dorinţa mea este ca aceşti mari suferitori (memorialiştii de detenţie, poeţii temniţei şi ceilalţi) să fie consideraţi scriitori români, vrednici de istoria literară a poporului nostru, în continuarea altor scriitori ce au cunoscut temniţele politice, pe drept sau nedrept: Ioan Slavici, C. Stere, Octavian Goga, fratele său Eugen, Tudor Arghezi etc. Experienţa penitenciară a unui număr impresionant de scriitori, sub comunişti, obligă la acest act de repunere în drepturile de care au fost frustraţi chiar de condiţiile lor speciale de viaţă, extinse în unele cazuri, la peste douăzeci de ani de izolare, adică lipsa lecturii, a hârtiei, a tocului, a contactului cu breasla, cu publicaţiile litertare, cu editurile, ani care au făcut din ei nişte dependenţi de oralitate, cu greu luptându-se, după eliberare, să-şi recupereze cultura de care au fost lipsiţi intenţionat şi (re)obişnuirea cu o luptă, ca nouă, aceea cu cuvântul scris.

În cazul a destui scriitori, ei au devenit creatori de literatură în închisoare. Mai mult, cât îi priveşte pe numeroşii elevi împiedicaţi să-şi facă studiile la timpul potrivit, până şi cultura şi-au dobândit-o tot acolo, ceea ce nu-i împiedică să-şi revendice un loc de frunte printre poeţii neamului; mă gândesc în primul rând la Sergiu Măndinescu, victimă a “reeducărilor”de la Piteşti, dar şi la studenţi: Constantin Aurel Dragodan, realizatorul, în plus, al unei monumentale antologii a poeziei de detenţie, POEŢI DUPĂ GRATII, din care, pentru moment, au apărut patru volume consistente, ultimile două publicându-le chiar editura mea (al cincilea este în lucru) sau, cum nădăjduiesc s-o dovedesc nu peste mult timp: Alexandru Bogdanovici, iniţiatorul “reeducărilor blânde”, de început, ucis în “reeducările”autentice ce le-au ajuns din urmă pe cele dintâi şi le-au depăşit, peste orice prevederi, în domeniul inumanului).

Literatura de detenţie a scos la iveală ţărani memorialişti, funcţionari, muncitori şi intelectuali de toate profesiile. Iar dacă nu mureau, în temniţe şi după eliberare, atâţia dintre deţinuţii politici, această literatură ar fi fost nespus cu mult mai bogată, ca număr de scrieri, şi cu mult mai bogată în conţinut (faţă de cele ce s-au publicat timp de aproape cincizeci de ani de falsă şi mincinoasă – în cvasitotalitate – cultură ‘socialistă’).

*

AUTOPORTRET ŞI PORTRET LITERAR – Puţine dintre cărţile memorialistice de detenţie conţin adevărate autoportrete; majoritatea sunt naraţiuni ale aventurilor neşteptate şi ale cortegiului de suferinţe nemeritat, ca şi eseuri privitoare la condiţia umană, la dictatură, la degradare, la capacitatea de a răbda şi mai ales la locul credinţei în viaţa celor lipsiţi de orice altceva. Pe de altă parte, cei mai mulţi dintre autori doresc să participe, cu amintirile personale, la menţinerea trează a memoriei neamului, pentru ca ororile trăite să nu se mai repete, drept care scrierile lor devin, în mod inevitabil, acte de acuzare, fără să fie niciodată vindicative.

Totuşi, cărţile deosebite ce sunt prezentate în acest volum, constituie, în chip clar, autoportrete – mai mult sau mai puţin realizate: cei care le-au întocmit spun ceva limpede şi foarte caracteristic despre ei înşişi: Deşi am cunoscut până la capăt suferinţa, am colaborat cu călăii mei, în dauna semenilor. Destui dintre memorialiştii reeducărilor, trecuţi în revistă în primul volum al ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE au avut nefericirea să mărturisească, şi ei, că sub ameninţarea permanentă a bătăii şi a morţii, au acceptat să-i păzească pe alţi inşi când erau bătuţi sau chiar să-şi bată colegii sau şefii politici, să se autoacuze de minciuni, să-şi terfelească amintirile, spurcându-le cu născociri pe placul reeducatorilor (mânaţi din umbră de Securitate) şi să pângărească statuile părinţilor, ale profesorilor, ale dascălilor şi ale celor ce le făcuseră bine şi-i ocrotiseră până să fie arestaţi, să-şi vândă gazdele ce le dăruiseră culcuş şi hrană, chiar fraţi şi părinţi, ca, în plus, să devină şi turnători. N-am amestecat amintirile din reeducări cu cele ale mărturisitorilor prezenţi în volumul de faţă, deoarece condiţiile de viaţă ale celor trecuţi pe la Piteşti şi Gherla, sub domnia neîncoronată a lui Eugen Ţurcanu şi a lui Popa Ţanu, precum şi a acoliţilor lor, constituie un capitol fără egal din lunga gamă a crimelor comuniste săvârşite în penitenciare şi lagăre, ce i-au împins pe români la decădere. Un alt argument de despărţire a materiei de studiu este că autorii prezenţi în volumul de faţă, atunci când a sunat ceasul opţiunii, au ales colaboraţionismul fără ca, mai întâi, să-şi piardă minţile de groază, cum s-a întâmplat cu cei reeducaţi, ci în urma unei deliberări la (mai mult sau mai puţin) rece, l-au ales drept singura cale rămasă într-o lume în care dictatura părea să fi învins definitiv: Nuanţele există şi vor fi dezvoltate în cuprins.

*

LOCUL VOLUMULUI II IN INTREGUL ISTORIEI – Aceste cărţi autoportret vor fi confruntate cu cele urmărite în următorul volum al Istoriei, înrudit cu acesta prin faptul că volumul al III-lea se opreşte asupra cărţilor abundând în portrete. Deci avem, pe de o parte, scrieri ale lui “iată cum sunt”şi, pe de altă parte, scrierile lui “iată cum sunt ceilalţi’. Bineînţeles – ceea ce ştiu cititorii MEMORIALISTICII REEDUCĂRILOR -, de autoportret şi de portret nu ne vom despărţi niciodată pe parcursul acestei lungi ISTORII A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, pentru că fiecare memorialist, cu mai mult sau mai puţin talent, s-a folosit atât de autoanaliză cât şi de analiza celor din jur când s-a aşezat la masă, să-şi depene ‘impresiile’ asupra groazei. Deci, volumele II şi III ale ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE trebuie considerate ca alcătuind două părţi ale unei singure secţiuni.

*

CEVA DESPRE COMPOZIŢIA ACESTUI VOLUM – În continuare, autorul prezentei cărţi va prefera să lase scriitorii trataţi în paginile ei să-şi înfăţişeze singuri darul sau lipsa lui (fiind folosite cu profuzie citatele). Istoricul se preschimbă într-un ghid al cititorului care, astfel, este pus în situaţia de a cântări şi judeca singur dreptul la eternitate al scrierilor în cauză. Folosind această metodă, autorul implică cititorul, poate fără voia celui din urmă, determinându-l să gândească (măcar) la drepturile acelora care şi-au jertfit vieţile pentru libertatea neamului nostru şi merită mult mai multă cinstire decât este dispusă o societate autocentrată să acorde celor rămaşi, până şi astăzi, în afara ei, perpetuându-se eliminarea lor efectuată de societatea comunistă.

Intrebare: Cine eşti, Mihai Rădulescu?

Răspuns: Un anonim conştient că dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale de detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii.

Atâta mai ştiu să spun astăzi despre mine.

Dacă încerc altă frază, mă sufoc.