– Ceasca

– Am crezut că…
Era nedumerită că o refuzam. De altfel mirosea atât de frumos, avea un caimac atât de îmbietor şi aburii se înălţau atât de intim…
– Bine. Hai să gust puţin; dar numai puţin. S-a făcut aproape seara. Dacă beau ceva mai mult, nu mai dorm la noapte.
Triumfa sub ridurile condiţiei ei modeste şi ale vârstei greu de citit, ciudate. Turnă încet, savurând lunecarea prin aer a licorii negre şi aromate. Umplu o ceaşcă mare, din cele de ceai. Puse binişor ibricul cu cafea pe tavă, alături.
– De ce aţi făcut atâta? Nu-i păcat să se irosească?…
– Las’ s-aveţi. Opriţi şi ibricul. Când isprăviţi ceaşca, mai luaţi.
– Bine, dar nu obişnuiesc la ora asta…
– Nu vă supăraţi… eu… din stimă pentru profesori… pentru că predaţi engleza…
Ce puteam spune? Îndărătnicia sa de a-mi face o plăcere era de neînvins. Cum să te opui?… Dimpotrivă, se cuvenea să-i răspundă cu un cât de mic interes, o cât de măruntă atenţie.
– Vă place limba engleză?
– Ce pot şti? o femeie simplă ca mine… Am citit o carte despre America. Mi-a dat-o profesorul dinaintea dumneavoastră. L-aţi cunoscut?
– Nu. Am auzit că era un profesor bun.
– Da… Ce om cumsecade!…
Îşi încrucişă degetele mâinilor în faţă, strânsoarea completând intenţia de exprimare superlativă. Apoi continuă:
– O dată la două-trei săptămâni mă ruga să vin la dumnealui acasă să fac curat. Îi spălam lenjeria, dereticam. Nu ştia cum să mă roage şi nici cum să-mi vorbească. Era fin ca un englez.
Stranie mania oamenilor de a te confunda cu meseria. Şi nu numai în cazul ei, în sfârşit, o femeie de servici; mai toţi colegii de catedră, de îndată ce mă vedeau apărând cu umbrela, pe vreme de ploaie, mă identificau ca descins din cutare sau cutare film ori roman a cărui acţiune se petrecea la Londra.
Va să zică împlineam un vis. Ţineam locul acelui “om fin” transferat din liceul nostru.

* * * 
Aveam obiceiul să zăbovesc mult după plecarea celui din urmă dintre colegi. Mă odihneam afundat în marele fotoliu de culoarea vişinei putrede, cu o carte în mână; câteodată corectam aici tezele, extemporalele. Îmi plăcea să stau în şcoală. Mă simţeam mai “la mine” decât acasă chiar. Şi ea remarcase asta şi hotărâse să-mi “îndulcească” răgazul sau munca. Chiar, prea tare…
– Ştiţi, dacă tot aţi hotărât să-mi daţi cafea seara, nu vă supăraţi, o prefer mai amară.
– Vai de mine! îşi duse la obraz mâna dreaptă, cu degetele deformate de reumatism. De-aş fi ştiut… Unora le place dulce, cât mai dulce. De ce nu mi-aţi spus de la început?!
Era atâta mâhnire în tonul ei, încât regretam că deschisesem gura. Simţeam că o durea cu adevărat, că o făcusem să se simtă prost, că o umilisem. Şi ăsta era ultimul lucru din lume pe care să-l fi intenţionat.
Desigur, intrase în protocolul relaţiilor noastre ca, după cum ea mă servea cu cafea, eu să o servesc cu întrebări privitoare la viaţa ei, cu câte un surâs, vreun suspin compătimitor. Într-o bună zi veni surpriza:
– Se spune că vă place poezia.
– Este adevărat. Cum de aţi aflat-o?
– Ei, dom’ profesor, sunt prietenă cu băieţii cuviincioşi şi cu fetele cuminţele. Câte destăinuiri nu-mi fac ei… Îi mai ajut şi eu. Când li se rupe un nasture, se descoase mâneca, vin în goană la mine. Câteodată se plâng pentru o notă rea, altădată îmi cer sfatul, ştiţi, în problemele lor…
Duse sfios mâna la inimă. Nu ştiam ce-i puteam spune la toate astea. Însă nu mă lăsă mult să caut. Adăugă:
– Pot să vă arăt câteva poezii de-ale mele?…
Pielea pergamentoasă a chipului său brăzdat de smerenie şi necazuri se îmbujoră.
– Scrieţi versuri?
Mi-am temperat cât am putut uluirea, dar şi dezamăgirea. Aşadar aici stătea secretul amiciţiei sale, mi-am spus. Este în căutarea unui auditor priceput, am judecat-o. Cine ştie ce prostii o mai fi compunând şi ea! am urmat să bombănesc în sinea mea. Însă nu-mi îngăduiam să las să transpară ceva din toate acestea. Prea era generoasă ca să nu-i iert un egoism acceptat lesne în cazul atâtor delicvenţi ai revistelor literare, minor sau grav recidivişti. Aşadar, mi-am construit o mască dintre cele mai deschise, cu atât mai uşor cu cât mi-a trecut prin minte: şi dacă o fi vreo Emily Dickinson pe care naufragiul suferinţelor a agăţat-o de coada măturii?
– Mi-ar face plăcere să le citesc. Nu vreţi să aduceţi câteva?
Acum venise rândul ei să mă joace.
– Vai, domn’ profesor… Dar dumneavoastră, care aţi citit atâta! Dumneavoastră sunteţi un om cult… eu, n-am decât patru clase. Aşa era pe vremea mea. (Şi trecu la un ton convingător, entuziast.) Dar mie mi-a plăcut să scriu, să pictez. (Apoi iar dădu înapoi.) O femeie bătrână cu apucături de copil… Dumneavoastră sunteţi profesor…
– Tocmai de aceea sunt sigur c-o să-mi placă poeziile dumneavoastră. Cât n-aş da ca elevii noştri de liceu, care învaţă atâta, să scrie poezii…
– Iertaţi-i, că sunt băieţi buni. Ştiţi că unii mi-au cerut poeziile, să le copieze? Şi le-au copiat aşa de frumos, cu ramă desenată şi cu flori colorate…
– Nu vreţi să mi le aduceţi şi mie? mă străduiam să o fac să-mi răpească cât mai puţin din timpul de lucru.
– Acum?…
O ispitea. Însă i se citi pe faţă renunţarea.
– Nu ştiu unde sunt. Trebuie să le caut.
Ştia că o bucurie nu se cade să o consumi în pripă. Degustarea unei bucurii are un tabiet al ei; dacă nu ţii seama de el, trece de parcă nici n-ar fi fost. Amâna de dragul visării fericite. Îşi ceru scuze şi plecă.

* * * 
Catrenele erau proaste. Întocmai cum se cuvenea să fie: romanţioase, jalnice cu dulcegărie, dezacordurile îi schimonoseau fraza, încălcările de ritm versul, rimele erau nespus de banale, ce mai, ştim prea bine cum arată încropirile sentimentale ale preadolescenţilor. Caietul cartonat, cu coperţile învelite în pânză neagră, era plin de ilustraţii în creioane colorate, la fel de oţioase, denunţând dorinţa unor strigăte în imagini, neizbutind însă decât să stârnească zâmbetul. Am vrut să i-l înapoiez în aceeaşi seară, dar am simţit-o nefericită. Nu; se aşteptase să i-l iau acasă, să citesc pe îndelete, să mă opresc când şi când, cu privirile suspendate în gol şi inima bătând mai tare, să sufăr alături de ea, de la distanţă, să ne unim prin Poezie, să fiu şi eu “fin” ca un adevărat englez. Pricepând, mi-am retras propunerea de a i-l restitui, îmbogăţindu-i sufletul cu perspectiva unei nopţi albe petrecută aplecat asupra filelor sale.
L-am reţinut aproape o săptămână (de fapt, zăcea în servieta pe care o preumblam zilnic cu mine). Aproape că se alarmase, trăia groaza că l-aş fi pierdut. Nu mi-o mărturisea, mă respecta prea mult, dar tensiunea privirilor ei o exprima angoasat.
I l-am restituit cu laude, mă jenez să le reproduc. Mai grav, şi cu făgăduinţa că dacă mi s-ar fi întâmplat să fac cunoştinţă cu vreun redactor, s-o recomand călduros. Există amintiri de care ţi-e ruşine toată viaţa.
Trecând cam două luni de când se perpetua această prietenie neaşteptată şi începând să mă dezmeticesc, mi-am spus că era necinstit să se simtă datoare să-şi plătească dreptul de a fi citită cu atâţia bani cheltuiţi pe cafelele mele cotidiene, măsurate cu ibricul cel mare.
Cu prilejul celui dintâi salariu ce urmă, am pus de-o parte o sumă nici prea impunătoare, nici prea lipsită de însemnătate, atât cât ar fi putut costa cafeaua şi zahărul pe o lună şi am pregătit pentru seara următoare un mic discurs privind plăcerea pe care mi-o oferea total dezinteresat, dar şi nevoile vieţii, menţionând salariul meu mai consistent şi posibilităţile mele economice deosebite de ale ei, faptul că din prietenie am acceptat să fiu tratat timp de şaizeci de zile, dar că venise rândul meu să contribui şi eu etc., după care urma să scot bancnotele nou-nouţe şi să i le înmânez.
Aşa am făcut şi rău am făcut.
Pe măsură ce vorbeam, expresia i se asprea, culoarea obrajilor i se întuneca, ochii abia îşi mai reţineau sclipirile. Când am scos banii din buzunar, şi-a coborât brusc privirile, dar nu înainte de a le vedea cu fulgerările mânioase.
Rămânea politicoasă, dar rece. Trăia sentimentul demnităţii săgetate cu un singur gest. Se grăbea să plece. Gafa îmi era de neiertat, cu atât mai mult cu cât insistam. Răspunsul i-a fost magistral. Înainte de a închide uşa, mi-a trântit:
– Vă dădeam şi eu, aşa… de sufletul morţilor.
Mult timp după aceasta mi-a fost necesar până să înţeleg că eu mă preschimbasem în mortul ei şi că prietenia noastră era ceva ce trebuia degrabă uitat şi îngropat.
Şi niciodată nu mai veni cu cafea.