– Ceaiul cu un erou

3. CEAIUL CU UN EROU

Nu mai ţin minte dacă am zăbovit mai mult ca de obicei în apartamentul lor sau sosisem mai târziu în vizită. Cert este că Rose Avachian mi-a propus să rămân ‘la ceai’ împreună cu dumnealor şi cu încă un domn aflat acolo din timp. Era un individ înalt, parcă purtător al unei umbre de mustaţă albită şi tunsă destul de aproape de piele, tare modest şi blând (cititorul recunoaşte că blândeţea constituia un fel de carte de vizită de taină ce-ţi deschidea uşile acestui club misterios din strada Maria Rosetti…), pe nume: Constantin Nedelcu, <> , cum i se adresau cei de faţă. Sărbătorindu-i-se prezenţa la masă, mi s-a îngăduit şi mie să fiu martor al unui târg reînnoit a nu ştiu câta oară: întărirea făgăduinţei de a ţine seama străinul de plăcerea lor ce consta în a-l avea alături de dânşii marţia în fiece săptămână, la ‘ceaiul’ de seară. Era un ins ponosit, necăjit, care, în chip evident, trăia într-o sărăcie lucie, dar cu un lustru suficient pentru a-i mângâia ultima demnitate cu care se mai odihnea şi bineînţeles că nu un lustru necesar vreunui orgoliu aberant, deloc potrivit firii sale cuminţi şi stării sale de destituţie. Reţin şi astăzi – cât de acut e simţul de observaţie al tinerilor şi cât de necruţător! – că albul cămăşii îi părea spălat proaspăt dar nu şi călcat, la fel şi costumu-i subţire, de vară, gri-albăstrui.

Urmărind-o pe stăpâna locului pe când împărţea farfuriile de porţelan şi tacâmurile de argint în dreptul fiecărui mesean, ceştile şi farfurioarele de ceai chinezeşti, ‘cu bob de orez’, trăgeam cu urechea la schimbul de vorbe dintre gazda noastră masculină şi oaspete, în care cel dintâi se străduia să mă implice, dacă ar fi avut pe cine, adică dacă aş fi fost ceva mai răsărit ca inteligenţă şi mai curios de trecutul neamului, al culturii şi al societăţii române. Căci mă aflam în faţa unuia dintre eroii pedagogiei noastre practice, nu numai unul dintre profesorii implicaţi până-n gât în cercetăşie, ci Acela, profesorul care s-a bejenit cu elevii săi, per pedes, până în Moldova, din dorinţa de a nu-i lăsa pradă nemţilor invadatori ai Bucureştilor, în urma pierderii de către noi a primei părţi din războiul întâi mondial. Omul acesta era Istoria! Reprezenta adevărata sensibilitate a dascălului român, constituia treapta necesar a fi călcată sub tălpi pentru ca cel care urca scara să ajungă în vârful ei.

Dacă aş fi avut o chemare adevărată pentru literatură, ascultându-l, întrebându-l, iscodindu-l, făcând fişe, luând note, informându-mă şi pe lângă alţii, demult scriam epopeea aceasta a profesorului rătăcitor, în căutarea libertăţii, pentru sine şi copiii încredinţaţi lui… Altfel debutam eu însumi în viaţă, altfel mă confruntam cu propriul meu destin, cu alţi ochi mă judecam, cu alţi ochi mi-aş fi încondeiat greşelile şi m-aş fi iertat, dacă să fiu iertat îmi ardea! Altminteri mi-aş fi continuat scrierile, mi-aş fi cenzurat îmbătarea de mine însumi, ce m-a făcut să pierd atâta timp şi energie, ameţindu-mi iscusinţa autocritică şi strunindu-mă la mai multă muncă, la tot mai multă muncă. Însă nu ştiam nimic din câte este firesc să nu ştie copilul. Eram un adolescent obişnuit, oricât m-aş fi amăgit. Drept pentru care, nu i-am acordat atenţie profesorului Constantin Nedelcu.

Nici măcar n-am aflat sau nu am dat importanţă faptului că domnul acela afabil şi cu vorbă lipsită de sonoritate, din respect pentru cei care binevoiau să-l hrănească niţel, atât cât îi ajutau şi pe ei necazurile, predase latina . Cum făceam parte din generaţia sovietizantă, adică pe punctul de a accepta tendinţa lingvistului oficial al partidului, Alexandru Graur, de a ne slaviza originile limbii, pe drept şi, mai ales, împotriva dreptului, habar n-aveam eu ce însemna calea aceasta nobilă a strămoşilor noştri de a cugeta şi de a comunica între dânşii şi nici ce pusese latinitatea la dispoziţia omenirii!… Căzusem de acord cu profesorii mei speriaţi, ori cu şira spinării mutilată, că a studia latina constituia un moft al trecutului, un capriciu al unei lumi pe cale de a se pierde, irosindu-se printre fantome şi amintiri inutile. Îl socotisem pe domnul Constantin Nedelcu – să nu se supere nici unul dintre admiratorii lui – vreun învăţător dedicat, cum întâlnisem destui, oameni vrednici de toată stima, cu o cultură pe care şcoala noastră n-a mai ştiut să o confere, unul dintre acei învăţători ce constituiau coloanele lumii săteşti române şi descălecători ai culturii individuale în cazul unor serii de concetăţeni străluciţi, nebănuit de înaintaţi faţă de mohorâta şi josnica noastră beznă culturală şi, ceea ce este mult mai grav, ceea ce este strigător la cer, faţă de lipsa noastră de interes pentru orice ar ţine de duh şi raţiune!

Abia acum aflu, din aceleaşi ” Amintiri” ale istoricului Constantin C. Giurescu, citate şi în legătură cu alt amic al Avachienilor, că memorialistul“latineşte a[…] învăţat cu Constantin Nedelcu” (ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, All: [1999], p.49) şi mă opresc din lectură în faţa gândului: de multă latină avea nevoie un istoric al României de anvergura acestuia… Este de bănuit că bazele solide ale ştiinţei sale de o viaţă le-a pus dascălul citat, despre care aflu că “ştia carte multă” (ibidem). Drept dovadă a talentului pedagogic demonstrat de bărbatul de la catedră, Constantin C. Giurescu îşi aminteşte că “prepoziţiile latineşti, cu acuzativul şi cu ablativul, le-am memorat sub formă de poezii. Avea o bună metodă de predare”(ibidem).

Metoda de predare avea prea puţină însemnătate – deşi n-aş nega-o, ferească Dumnezeu! -, pentru că tânărul suplinitor bănăţean în clasa a doua a Liceului Lazăr avea un alt atu, de o pondere sufocantă pentru spiritul aventuros al copiilor: era şeful cercetaşilor; şi nu unul încremenit în reguli şi disciplină rigidă, ci unul numai suflet şi dăruire de sine… Iată ce-şi aminteşte dintr-o suflare neîntreruptă autorul ” Amintirilor” la care mă refer: “se apropiase de copii prin faptul că făceam cu el, în calitate de cercetaşi, excursii. Erau excursii mai mici, în jurul Bucureştilor, la Pantelimon, Plumbuita, Cernica, Pasărea, Călugăreni, dar şi unele mai mari, la Sinaia, Curtea de Argeş, Cumpăna, Târgovişte. Graţie lui Nedelcu am văzut pentru întâia dată, înainte de intrarea noastră în primul război mondial, în primăvara lui 1915 şi 1916 [sic] , toate aceste localităţi. La Curtea de Argeş am vizitat biserica lui Neagoe şi biserica domnească unde însă nu se descoperise încă mormântul lui Radu I Basarab, nici inscripţia despre moartea întemeietorului ţării “Marele Basarab voievod”, la Câmpulung în 1352″ (ibidem). Grupul profesorului suplinitor a fost primit de Regina Elisabeta la palatul episcopal, Majestatea Sa găsindu-se retrasă acolo, odată cu văduvia. Istoricul adult îşi mai aminteşte cât de sensibil a fost la contrastul dintre roşeaţa obrajilor femeii regale şi părul Său alb, “ca zăpada” , foloseşte un clişeu verbal care păstrează ceva din impresia copilului uitat cu gura căscată în faţa acelor împreunate semne ale tinereţii şi bătrâneţii, mai rar întâlnite într-o astfel de îmbinare, cu atât mai mult cu cât emoţia creată de aceea că Regina i-a servit personal pe băieţi cu cozonac şi cacao le-a întipărit pentru totdeauna în cuget împrejurările întâlnirii neaşteptate şi irepetabile. (Să intre în politeţea doamnelor regalităţii a servi personal de mâncare străinilor? Aceia care au citit broşura mea: “O vizită la Regele Mihai” , cea dintâi scriere de după Revoluţia din ’89, oricât de scurtă, privitoare la Majestatea Sa, tipărită într-o tipografie aflată chiar în subsolul Palatului Regal , îşi amintesc că Regina a fost persoana care a adus tava cu cafeluri şi bomboane, la Versoix, pentru ruşinatul care scrie acum… De atunci încoace mă întreb dacă şi doamna Elena Ceauşescu ar fi făcut-o cu la fel de mare modestie, dezinvoltură şi dragoste de oaspeţi necunoscuţi…) A fost o zi înscrisă pe totdeauna în calendarul lăuntric al peregrinilor nevârstnici căci, în continuare, au luat trenul forestier ce i-a condus la Cumpăna, unde, după ploaie, au descoperit în buruienile umede o şopârlă “mare, neagră, cu pete galbene” (p.50), despre care profesorul îndrumător le-a spus că era o salamandră şi le-a povestit legenda ei.

“Tot atunci am văzut şi un guşter verde: sta pe o lespede sură şi i se bătea repede guşa. În aceste excursii care erau pentru noi adevărate bucurii – aşteptam duminicile cu nerăbdare ca să pornim la drum, noi cei mai mici în frunte, cei mai mari, din cursul superior, în coadă – am învăţat pe teren zoologie şi botanică, istorie şi geografie” (ibidem).

Aşa se înscrisese Constantin Nedelcu în ţinerea de minte reverenţioasă a foştilor săi elevi! Pentru mine era numai un domn din altă generaţie şi cu asta… punct! Cu vorbele din urmă am înlocuit ceva tare urât; am vrut să traduc simţământul atât de frecvent găsit la tineri – cu cari mă simţeam solidar – că era cineva zaharisit, neinteresant, încă ‘unul care credea că mă putea da gata cu trecutul său, fără să înţeleagă că era …ceva definitiv mort’! Iată, mi-am expus gândirea de atunci, în termenii cei mai neacoperiţi, cei mai direcţi şi mai brutali, aşa cum ţin minte că îmi sta în fire să cântăresc pe unii dintre cei vârstnici, mai ales dacă aveau ‘vina’ să fi fost …’profesori’!, cum stăteau lucrurile cu domnul Constantin Nedelcu.

Iar acum îmi dau seama că păcătoasă era numai atitudinea mea lăuntrică, pe când conţinutul ideatic al reproşurilor mele, vai cât era de adevărat! Pierise timpul celor buni, al acelora de altădată, pierise timpul lor, al profesorului Constantin Nedelcu, şi nevrednicul de mine o simţea! Pentru a recupera acel timp, am intrat peste câţiva ani în puşcărie, să văd ce mai puteam opri din acea scurgere iremediabilă. Acolo, am întâlnit numai oameni al căror timp trecuse ireversibil, chiar de aveau doar etatea mea de douăzeci de ani.

Cu amărăciune comunică Constantin C. Giurescu: “Numai cu el n-a fost bun, numai de el n-avea grijă. Nu şi-a dat examenul de capacitate ca să devie profesor secundar titular; nu s-a căsătorit, n-a întemeiat un cămin, n-a avut copii. A trăit pentru copiii altora. La urmă era într-o situaţie grea; în învăţământ nu mai avea ore; ajunsese la vârsta pensiei, dar n-avea pensie” (ibidem). Adaugă ceva ce nu-mi putea încredinţa Hrandt Avachian despre musafirul lor şi nici acesta nu se grăbea să menţioneze: “i se dăduse un post minor la Casa şcoalelor unde făcea expediţia pachetelor de cărţi” (ibidem).

După atâta timp, cuprind cu închipuirea adevărata dimensiune a sordidului în existenţa sa, datorită memorialistului, şi preiau vestea pentru a o depune la picioarele cititorilor mei, ca dovadă a decăderii unui om de treabă, cu un debut înaripat şi plin de generozitate, ce cucerise inimile soţilor Avachian.

L-a vizitat istoricul, împreună cu doi foşti colegi: Dragomirescu-Pipin şi cu Murgeanu, într-o mansardă ocupată într-un bloc din strada Alexandru Sahia. I-au îngrozit turma pisicilor pe care le păştea pe acoperiş – să fi fost treizeci şi mai bine -, sălbăticite, gata de atac. Se complăcea într-o“duhoare înspăimântătoare” , emanată din murdăria în care îl întreţineau patrupedele miorlăitoare. Înfăţişarea jalnică a felinelor ce abia-şi târau zilele cu puţinul bojoc pe care profesorul îşi îngăduia să-l cumpere cu paralele sale de mizerie era cutremurătoare, în foşgăiala lor perpetuă printre maldărele de cărţi şi hârtii zăcând stive-stive pretutindeni pe podele, sub gunoaie şi colb netulburat cu lunile.

Cei trei foşti elevi au complotat să-l scoată din casă, într-o excursie. Peste o zi-două, la înapoiere, i-au făcut surpriza că, în absenţa lui, se realizase curăţenia generală, se văruise, se aruncase tot ce nu era util, pieriseră chiar şi multe dintre animalele ce-l înconjuraseră. În locul saltelei de paie imunde, aduseseră un pat de campanie cu o saltea sănătoasă şi curată, iar cărţile fuseseră ordonate doar în două cotloane. O vorbă auzită pe la colţuri m-a încredinţat că din pieirea mâţelor s-a tras şi moartea profesorului dezamăgit şi părăsit…

O ultimă informaţie adusă de istoric falsifică niţel adevărul, din pricini mereu semnalate de fiul autorului în notele de subsol: volumul a fost întâia oară publicat sub comunişti, la capătul detenţiei suferită de părintelui său. “După cel de al doilea război mondial, s-a apropiat de Petru Groza şi, cu sprijinul acestuia, a strâns materialul volumului despre Vuia (1954)” (p.51); de fapt, a redactat cartea; de semnat a semnat-o… Pătru Groza, o ştiu din mărturisirea făcută în faţa lui de Hrandt Avachian şi confirmată de profesorul Nedelcu măcar prin tăcere, mărturisire pe care o susţine aluziv şi istoricul memorialist.

Voi încheia această evocare, datorată nevoii de îmbogăţire a portretelor lui Hrandt şi Rose Avachian, începute în capitolele precedente, cu cuvintele simple ale aceluiaşi înduioşat alt evocator: “Îl vedeam în ultimul timp; îşi păstrase firea lui; era împăcat cu soarta; la sosire, ca şi la plecare, “voie bună” “(ibidem); acesta era salutul cercetaşilor de odinioară, ce-i conferea încă o aură a încrederii în viaţă, în mintea fostului său cercetaş Constantin C. Giurescu.