– Cea mai de seama aventura spirituala a secolului in cautarea fericirii

“CEA MAI DE SEAMĂ AVENTURĂ SPIRITUALĂ a secolului”, a exclamat Dominique Lapierre, autoarea lucrării: CETATEA BUCURIEI. Scriitoarea franceză definea astfel viaţa unei fete obscure, născută în Skopje, pe atunci localitate albaneză denumită: Usküb, la 27 august 1910. Ea fusese botezată Agnes şi era fiica prosperului antreprenor Bojaxhiu. Fără să ţină seama de averea pe care i-o puneau părinţii la dispoziţie, Agnes se lăsă atrasă de Chemarea lui Dumnezeu şi, la 18 ani, intră în ordinul călugăresc irlandez: “Surorile de Loreto”, sub numele Tereza.
La 6 ianuarie 1929, după un voiaj lung şi dificil, un vapor o depuse pe un debarcader al portului Calcutta, în India. Astfel debutară şaisprezece ani de banală activitate de profesor de geografie, într-o şcoală locală confesională pentru copiii demnitarilor britanici şi ai clasei înstărite bengaleze.
Era o făptură măruntă, slăbuţă, cu nas viguros, trădând voinţa purtătoarei, deloc atrăgătoare, osoasă, aparent firavă, zăvorâtă în sine; nu arăta ca o cuceritoare a Indiei, n-avea o înfăţişare de amazoană războinică, nici de Brunhilda, şi nici nu pretindea să fie una ori alta. Ordinul o trimisese acolo s-i înveţe carte pe elevii ce ajungeau pe mâna ei; făcând ascultare, ca o călugăriţă smerită ce se voia, acolo plecase, bucuroasă măcar că studiile sale privind frumuseţile îndepărtate ale Terrei îşi găseau acest prilej să nu rămână sterpe, ci că le şi putea vedea şi să se bucure de ele.
Dar, într-o bună zi, pe când împlinise 36 ani, fecioara aceasta ce socotise că în modestia traiului şi activităţii sale didactice îşi găsea unica fericire sortită ei, străbătând continentul unde sălăşluia acum, către munţii Himalayei, anume spre oraşul Darjeeling – aici avea obiceiul să se retragă în rugăciune solitară o dată în fiece an – , într-o bună zi, deci, mai precis pe data de 19 septembrie 1946, un simţământ straniu o cutremură.
Era o nouă chemare a lui Dumnezeu. Mai precis, era ca o poruncă: ‘Părăseşte-ţi mănăstirea şi confortul ei. Renunţă la toate satisfacţiile tale de până acum. Urmează-mă în cele mai mizere locuri, să mă slujeşti sub chipul celor mai săraci dintre toţi săracii mei!…’, astfel părea că-i cerea un glas fără glas, ce-i răsuna în inimă şi-n conştiinţă, un glas căruia nu i se ştiu împotrivi.
Nu ezită, oricât se cunoştea de neîndemânatică să se ia de piept cu viaţa şi oricât de timidă se simţea. Tocmi toate formele ce le află a fi de rigoare pentru un atare demers urieşesc.
Trecură şapte luni şi Sfântul Scaun, spre surpriza tuturora, îi răspunse afirmativ, îngăduindu-i întemeierea unui ordin călugăresc nou în vederea îngrijirii bolnavilor şi a celor pe moarte în mahalele odioase ale oraşelor indiene, a educării copiilor străzii, a ocrotirii cerşetorilor, a adăpostirii celor fără acoperiş.
Înainte de a duce povestea înainte, e bine ca ascultătorii să afle că, la moartea Terezei, ce a avut loc acum vrun an şi câteva luni, ordinul ei număra patru mii de surori, cinci sute de preoţi monahi, patru milioane de mireni angajaţi într-un fel sau altul s-o ajute în cele cinci sute de instituţii caritabile fondate de ea. Acolo a ajuns aceea care a plecat singură la drum, însoţind-o, nu peste mult timp, şi câteva dintre fostele sale eleve bengaleze.

Războiul ei cu mizeria, cu foametea, cu boala, cu răceala inimii semenilor, ce-i întâmpina pe necăjiţii omenirii, începu, de fapt, în anul 1952, pe când musonul biciuia cu oceane de ploaie diluviană peninsula. Înaintând împiedicat printre prăbuşirile de nori ce spălau zările, dar şi străzile pe care era datoare să le străbată Tereza, mânată de treburile sale, picioarele mititele şi nedeprinse cu greul ale măicuţei călcară strâmb, prin apă, peste trupul în nesimţire al unei bătrâne prăbuşite pe trotuar. Abia de-şi mai trăgea suflul femeia vârstnică, din degetele de la picioarele căreia şobolanii roseseră, dimpreună cu furnicile, până la os. Maica Tereza se aplecă, se încovoie, îşi strecură braţele pe sub corpul fără greutate al necunoscutei, slăbiciune datorată nemâncării; o strâmbătură a greului, îi îmbujoră pomeţii; se opinti o dată, se opinti de două ori până la nouă, icni, o săltă anevoie, o strânse la pieptul costeliv, să n-o scape iar, se încordă de-i înţepeniră şalele şi se sumese cu povara la sân, sub potopul de sus.
Se îndreptă spre cel mai apropiat spital. În albul camerei de gardă, obiectul hamalâcului ei fu privit cu dispreţ şi doctorii dară verdictul, cu indiferenţă: – “Nu mai este nimic de făcut cu ea. Ia-o de aici şi leapăd-o unde ai găsit-o!”
Monahia nu se descumpăni: era vorba de un om şi nu de un câine. Îşi luă iarăşi sarcina în leagănul ţepos al braţelor, să ajungă la un alt spital. Pe când o căra, auzi un fel de horcăit şi simţi cum se închirci şi pe urmă se lungi ţeapăn trupul devenit pe nevestitelea cadavru, pe când Tereza îl lipea de ea, să-i transmită puţină căldură din sine. Îl depuse în noroi; îi închise pleoapele cu buricele palide ale degetelor, făcu semnul crucii asupră-i şi rosti câteva rugăciuni de despărţenie, pentru odihnă veşnică şi neturburată.
Tereza îşi pierdu bucuria de a i se fi acceptat să întemeieze ordinul său, îşi pierdu fericirea de a-şi pune scopul în practică: se confruntase cu neputinţa şi cu barbaria oamenilor şi a ceea ce ei numesc ‘civilizaţia’ lor, se confruntase cu necruţarea bolii şi a lipsei de hrană…
Dar Tereza întrevăzu adevărul: pricepu că bucuria şi fericirea ei nu contau, atâta timp cât existau semeni  ce  aveau nevoie de ajutorul său şi pe care îi putea ferici. Hotărî să-şi identifice fericirea personală cu fericirea aproapelui. Şi de atât de puţin avea aproapele nevoie… Niţică hrană, nişte medicamente, un pat omenesc, ceva veşminte onorabile şi nu elegante. Şi multă, foarte multă căldură sufletească, din care – da! – ea, Tereza, s-ar fi laudat că avea din belşug.
A doua zi dis-de-dimineaţă, se înfiinţă la primăria orăşenească, vorba ceea: cu jalba-n proţap… Ciocăni la o uşă. Ciocăni la alta. Ciocăni la a treia. Ce mai, să facă bătături la nodurile subţiratice ale degetelor. Şi nu se lăsă. În cele din urmă, un funcţionar, mai slab de înger, cedă. Dacă maica Tereza era nemulţumită cu purtarea medicilor din spitalele existente, el îi oferi un caravanserai, unde se adăposteau pelerinii hinduşi sosiţi să se roage în templul învecinat, închinat zeiţei Kali, patroana Calcuttei, să-l preschimbe ea în refugiu pentru ‘umiliţi şi obidiţi’, cum i-a numit Dostoievski pe aceia care aveau nevoie de ajutorul ei. În zonă, de altfel, toţi sărăcanii ţării se adunau, când simţeau moartea adulmecându-i de aproape, în nădejdea că dacă-şi dădeau duhul, ar fi putut să se bucure de norocul de a fi fost chemaţi pe rugurile sfinte ale templului, deci să aibă parte, astfel, şi ei de o incinerare mântuitoare, după credinţa lor. Aceasta îi convenea de minune şi măicuţei, pentru că spera ca mulţi din aceia ce mureau de foame prin părţile locului, în aşteptarea închiderii definitive a ochilor, să fi putut fi salvaţi de dânsa şi redaţi vieţii.
Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Drept credincioşii protestară vehement şi cu ploaie de pietre împotriva europencei care, îşi închipuiau ei, venise să-i creştineze pe muribunzii lor dragi, obligându-i să se lepede de hinduism… Fu alertată poliţia de către nemulţumiţi. Comisarul şef se deplasă personal, pentru că, după spusele mulţimii, era caz de gravă încălcare a conştiinţei. Privi în dreapta, privi în stânga, pricepu ce lucru cumplit de greu şi greţos săvârşea femeia aceea mică la stat şi mare la suflet, ieşi în prag şi, făcând semn să amuţească, se adresă hidrei cu o mie de capete: ‘Drept este s-o izgonim pe străină de lângă templul nostru sfânt. Şi aşa voi face, deîndată ce veţi da fuga acasă, să vă aduceţi nevestele şi mamele, să aibă grijă de leproşii noştri, de ciumaţii şi de toţi ceilalţi roşi de cumpliţeniile pământului. Până  atunci, aflaţi că mai mare bine ca maica Tereza nimeni nu ne-a făcut vreodată. Şi acu, risipiţi-vă, că vă bag la zdup!”.
Dar de învins definitiv, gloata superstiţioasă nu fu învinsă decât peste câteva zile, când, zărind o îngrămădeală de inşi, se apropie şi maica Tereza de spinările lor, să vadă despre ce era vorba. În mijlocul liotei curioase şi gălăgioase, zăcea la pământ un bărbat bolnav. Purta peste umăr întreitul şirag al brahmanilor. Era un preot chiar al templului cu pricina. Toţi se păzeau să-l atingă, deoarece pătimea de holeră. Maica se făcu ghem, să-l poată înhăţa pe sub brâu şi, ardicându-l, îl cără, cum se pricepu şi cu ce puteri avea slăbiciunea ei asupră-şi, îl târî, îl împinse şi, în cele din urmă, îl aduse în localul dedicat de ea bolnavilor. Îl îngriji personal noapte după noapte, zi după zi. În cele din urmă, omul se înzdrăveni şi, sculându-se din morţi, spuse tuturora: – “Treizeci de ani am venerat o Kali de piatră. De azi înainte voi venera o Kali în carne şi oase!”. Şi de atunci nimeni nu mai tulbură lăcaşul închinat celor în suferinţă de maica născută în Albania.

După această etapă de început a aventurii sale,  pe care o putem numi: aventura salvării semenilor, Maica Tereza adăposti un prim pensionar al Casei Copiilor. Era o ciosvârtă de puiulean de om, cântărind mai puţin de trei kilograme, descoperită pe un maldăr  de gunoaie, părăsită de mumă-sa. Trecuse atâta timp de când fusese abandonat pruncul cât nu avea puterea nici măcar să mai sugă biberonul. Fu hrănit printr-o sondă nazală. Şi trăi! Zeci şi sute de feţi soseau la maica Tereza, câte cinci, câte şase pe zi. Toţi din jurul curajoasei şi inimoasei maici se îngrijorau: -“Cum să hrănim adulţi şi copii ce se înmulţesc văzând cu ochii?” “Domnul Dumnezeu va avea grijă de hrana lor”, răspundea ea plină de încredere. Şi Domnul Dumnezeu a avut permanentă grijă: cotidian soseau ajutoare din toată India, ba chiar din toată lumea.

O altă bătălie dusă de ea până la ultima suflare a fost aceea împotriva avortului. Când, în 1979, i se decernă premiul Nobel, maica Tereza spuse convinsă de adevărul rostit: – “Trebuie să avem curajul de a proteja copilul pe cale să se nască; fiindcă el este cel mai frumos dar făcut de Dumnezeu unei familii, unei ţări, lumii întregi”. Aceasta nu înseamnă că nu s-a preocupat de educaţia femeilor şi bărbaţilor în privinţa metodelor naturale de control al naşterilor.

A treia etapă a cruciadei sale se îndreaptă întru ajutorarea leproşilor, din care numai la Calcutta existau câteva mii. Căile ferate îi concesionară un teren unde clădi pentru ei un adăpost civilizat. Apelă la colecte şi primi enorme ajutoare. Acestea fură atât de însemnate încât izbuti să ridice, la 300 kilometri de Calcutta, un oraş al lor, Shanti Nagar, adică Cetatea Păcii.

Televiziunile tuturor ţărilor (bineînţeles nu aceea română, atee), ziarele şi revistele omenirii întregi (insist, în afară de cele româneşti, deşi comunismul se lăuda că socotea omul “cel mai preţios capital”) au fost entuziasmate la culme de realizările călugăriţei. Numele ei devenind extrem de popular (şi prin decernarea premiului Nobel, pe care am pomenit-o), fu chemată în multe unghere ale pământului să ridice similare centre de ajutorare a săracilor, bolnavilor şi copiilor. Din Etiopia, se adresă preşedintelui Reagan. Acesta îi răspunse blagoslovind-o cu un cec personal de 64 milioane dolari. În Germania deschise un dispensar. În Polonia, un centru pentru şomeri. Ba, după Revoluţia din Decembrie, a venit şi în România, unde a avut o activitate de acelaşi ordin, despre care nimeni nu mai ştie nimic.

Pentru a o cunoaşte mai bine pe această mare răzbătătoare în favoarea celor mai amărâţi fraţi ai noştri, să medităm la cuvintele sale privind opera ce a înfăptuit-o: – “Opera aceasta nu-i a mea, ci este a lui Dumnezeu”. Mai departe a spus: – “Eu  n-am fost decât un minuscul creion în mâna lui Dumnezeu. El îşi scrie epistola de iubire adresată lumii printr-o acţiune cum este a noastră.”

Viaţa maicii Tereza pune multe întrebări aceluia care se apleacă asupra ei, să înveţe ceva în legătură cu putinţa omului de a fi fericit. Din biografia sa nu aflăm, cum ne-am aştepta de la biografia unor călugăriţe, nu aflăm, ziceam, că fericirea trebuie dispreţuită, nu! Dimpotrivă, socotesc că maica Tereza a fost unul dintre cei mai fericiţi oameni ai veacului ce se încheie acum. Comparaţi-o cu biografia lui Hitler, cu a lui Mussolini, cu a lui Stalin, cu a lui Mao Tse Dun, cu a lui Fidel Castro, cu a oricăruia dintre dictatorii lumii contemporane nouă, chiar cu a dictatorilor mai piperniciţi şi mai caraghioşi, ca ciocănarul Gheorghe Gheorghiu-Dej sau ucenicul de cizmar Nicolae Ceauşescu. Aceştia au avut – unii au – toţi banii pe care şi i-au dorit, toate mâncărurile râvnite de oamenii de rând, veşmintele cele mai scumpe, distracţiile cele mai ieşite din comun, şi, niciodată n-au fost mulţumiţi. Dimpotrivă, viaţa le-a fost un chin perpetuu, măcinată de spaima că ura binemeritată a popoarelor asuprite le va veni într-o bună zi de hac şi-şi vor încheia zilele cu capul pe butuc sau atârnând în ştreangul ce le fâlfâia nopţile, în coşmaruri, pe la urechi. Care a fost fericirea lor?
Dar care a fost fericirea maicii Tereza? mă veţi întreba. Fericirea ei, vă voi răspunde, a fost că a văzut cu ochii săi rezultatul eforturilor sale de a apăra viaţa: a văzut neputincioşi ridicându-se, a văzut rănile închizându-se, a văzut copii crescând, vorbind, umblând la şcoli. Fericirea maicii Tereza a fost fericirea celor ajutaţi de ea să trăiască sau să trăiască mai bine.
Fericirea ei a fost fericirea celorlalţi. În loc de fericirea unei singure persoane, ea a ales pentru sine fericirea omenirii.
Nu este aceasta mai mult, mai îmbogăţitoare, mai satisfăcătoare decât o simplă fericire personală?
Astfel, nu cumva am şi răspuns întrebării pe care o înconjurăm cu iscodirea de departe, de o lună de zile, de când ne întâlnim pe calea undelor radiofonice? şi nu cumva răspunsul la întrebarea: ce este fericirea mea? e: fericirea mea e fericirea celorlalţi. Iar când v-am întrebat, prin titlul acestei emisiuni: EŞTI FERICIT, PRIETENE?, dacă nu mi-aţi răspuns încă, gândiţi-vă de nu ar fi cazul să-mi răspundeţi: ATÂTA TIMP CÂT CEILALŢI NU SUNT FERICIŢI, FERICIREA MEA NU POATE FI DECÂT LUPTA PENTRU FERICIREA TUTURORA.

Să auzim de bine, dragii mei. Şi, mai gândiţi-vă la aceste din urmă cuvinte.