– Caidul

Rareori simţi din prezenţa unui semen că el face parte din altă specie animală; că trupul lui biped, că trăsăturile atât familiare ţie, cât şi familiale, sunt doar simulatorii; că graiul său are rolul de a disuada, de a aşterne tăcerea şi de a păzi secretul unei origini străine, al unui comportament straniu, necunoscut; că gesturile, în loc să-i desluşească firea, îi pecetluiesc existenţa dublă, aberantă.

În clipa când l-am zărit intrând în celulă pe Lică Ţapu, am avut, ca printr-o a doua percepţie – subvizuală – imaginea unui păianjen. Dacă împărtăşeam cuiva impresia mea, după cântărirea de rigoare, mi-ar fi răspuns: “Pentru că-i atât de slab.” Dar nu era asta.

Se poate, într-adevăr, ca subţirimea membrelor sale descarnate (fără să impună ideea subnutriţiei) să fi scornit sugestia; însă, mai mult ca întregul lor, articulaţiile ce le îngăduiau să deseneze permanent în spaţiu unghiuri ce plecau toate să împungă aerul, ce plecau, spuneam, din toracele şi abdomenul său păzite, parcă, de ele, ca de nişte mandibule, contribuiau mai sigur la conturarea asemuirii.

Dacă fiinţele din ordinul Aranea sunt dotate, în general, cu opt ochi, dacă Lycora tarentula are patru mari şi numeroşi alţii mici, cei din urmă dispuşi în mai multe şiruri suprapuse, noul venit nu se deosebea de noi: şi lui îi jucau sub frunte numai două organe ale văzului. Dar cum îi mai jucau! Parcă ar fi cuprins cei şaptezeci de inşi de faţă, pe fiecare cu câte o sută de perechi de globi oculari în acelaşi timp. Iar aceste centre de absorbţie vizuală palpitau într-o nemişcare hipnotică, ardeau, descompuneau obiectul investigaţiei lor.

Când pătrunzi într-o încăpere aglomerată, mulţimea indivizilor prezenţi te zăpăceşte, dacă eşti om ca toţi oamenii. Nu aceasta se petrecu şi în cazul lui Lică. Făcea parte dintr-un grup abia coborât din dubă şi zvârlit în mijlocul nostru. Ceilalţi aveau aerul unor traşi-împinşi aruncaţi în groapa cu lei. Ţapu parcă s-ar fi căţărat vertiginos de rapid pe firul tors din propriu-i trup şi, de undeva de sus, ne sorbea existenţele. Tovarăşii săi se holbau la noi cu stupiditate, ori clipeau des, a nedumerire, ori îşi lăsau albul dintre pleoape umezit de înduioşare, ori îşi întorceau privirile înăuntru, într-un comentariu nerostit referitor la purtarea caraliilor ce-i îmbrânciseră. Până la unul, îşi foloseau luminile chipului pentru a-şi exprima starea de spirit. Nu şi Lică Ţapu. Era singurul care privea; şi nu numai că privea; pe deasupra, vedea . Era cumplit de incomod, pentru noi ceştilalţi.

Irisurile îi erau verzi-albastru-cenuşii. Acoperămintele lor din piele mărginită de perii gălbii şi rari ai genelor, păreau a fi cusute o bucată bună din lungime, către marginea exterioară, pentru a nu lăsa să se strecoare din căutătură decât vârful unei lame reci de briceag. În măsurarea aceea sticloasă nu încăpea nici inteligenţă, nici căldură, nici curiozitate. Doar preţăluire. Când mă atingea, mă simţeam o marfă, descusută pe loc, cu îndemânare, sau dezmembrare în părţile componente; adulmecată; eventual gustată; pe urmă scuipată în colb; ciocănită cu gheba din spatele degetului mijlociu, trântită sau supusă întinderii, pentru a i se încerca rezistenţa. Ce mai, mă aflam în mâinile unui adevărat samsar, ca în cele mai hidoase pagini balzaciene.

N-am avut timpul să-l cunosc atunci. Curând, o echipă de gardieni năvăli cu o listă în mână. Numele meu fu schimonosit şi el pe parcursul citirii ei. La capătul lecturii căznite, ni se porunci “să ne adunăm efectele” şi să fim gata. Gata pentru ce? Nu era obiceiul să ni se încredinţeze taina mişcărilor la care eram supuşi.

Am fost smulşi, cu baloturile de pături cu tot, şi rostogoliţi într-o călătorie de infern către apele Dunării, unde am poposit, venind taman din Gherla.

Nu mă întâmplasem să zac cu Ţapu în acelaşi vagon de vite. În schimb, ne-am regăsit în acelaşi dormitor, în lagăr. Aici se adăugară elemente noi ce-mi întăriră credinţa că Lică provenea din alt statut decât acela omenesc. Viaţa noastră la munca forţată era neviaţă. Treziţi pe la ceasurile patru, până să se lumineze, trudeam până se întuneca. Cine să mai poată activa, la revenirea în ţarcul sârmelor ghimpate? Eram absenţi din trupurile noastre; cu mintea lichefiată; cu voinţa stârcită; cu muşchii plini de cârcei dureroşi. Lipsiţi de cea mai elementară hrană, vegetam în propriile noastre sucuri uscate, aşteptându-ne, inconştienţi, moartea. Alta era situaţia lui Lică Ţapu. Unii dintre păianjeni, cei producători de fire, sunt înzestraţi cu glande sericigene, ce se deschid în partea abdominală, în papilele filiere pe unde iese substanţa mucilaginoasă. Grupul Cribellatae e dotat cu un “pieptene” – calamistrum -, ai cărui dinţi sunt nişte peri încovoiaţi, dispus la capătul ultimei perechi de picioare. Cu el scot din sine firul.

Printre alte funcţii, acest fir o are şi pe aceea de a înlesni străbaterea unor mari distanţe, chiar şi de o sută de kilometri. Atârnat de el, cu capul în jos, păianjenul se lasă în voia vântului, până ce i se agaţă firul undeva. Odată proptit, el îl escaladează iute şi porneşte la treburi.

Ei bine, Lică Ţapu avea firele sale şi adierile şi viscolele de uz personal, ce-i slujeau drept vehicole, izbutind ubicuitatea desăvârşită. Faptul că se găsea pretutindeni în aceeaşi clipă, preocupat de schimbul şi specularea hranei şi a veşmintelor tuturora, a acelor de cusut manufacturate, din sârme sau aşchii de os, a bucăţilor de sfoară ce înlocuiau şireturile, a blacheurilor ascuţite prin frecarea de un ciob de cărămidă până înlocuiau cuţitul, a fragmentelor sparte de geam, folosite ca table cerate, dacă le ungeai cu săpun şi le presărai cu DDT, îi desemna adevărata ocupaţie din libertate; bişniţa, nu meşteşugul tehnicianului dentar, pe care şi-l atribuia cu atâta încrâncenare încât se vedea de la o poştă că deobicei nu-l credea nimeni. Ceea ce nu înseamnă că ar fi fost necunoscător într-ale artei de a smulge măselele doar cu cleştele degetului mare şi al arătătorului, să fi fost cele dintâi oricât de sănătoase şi de bine înrădăcinate. Era as în această îndeletnicire. Ca şi în cea menţionată anterior.

Constănţean, era evident vomat de haznalele portului şi după ce supsese prima gură de aer proaspăt, se abilitase caid al bursei negre, lepra ce ne rodea vieţile câte ne rămăseseră, boală cu atât mai nimicitoare după întemeierea unui mic lagăr de “pinguini” alături de al nostru, al “politicilor”. “Pinguinii” erau deţinuţi de drept comun. Porecla le venea de departe. Se zice că şi-au jucat cândva la barbut toată mărunta avuţie. Până şi zeghele. Până şi cămăşile şi izmenele. Era la vremea iernii. Când au fost scoşi “la aer”, n-au găsit altă manevră de a-şi acoperi mădularele decât să-şi cuibărească goliciunea în pături. Când le desfăceau, înfriguraţi, pentru a le strânge mai dihai, aduceau cu ciudaţii sălăşluitori din gheţurile polului. Aceştia, devenindu-ne vecini, când traiul ne atinsese o culme a disperării, încurajară până la crimă negoţul în natură. O bucată de o sută douăzeci de grame de mămăligă fu vândută de brigadierul meu, tânăr medic – n-ar mai fi fost! – pe un pulovăr!

Va să zică, Lică Ţapu era sufletul şi centrul vârtejului acesta al degradării umane prin comerţul ilicit.

Lagărul întreg era acoperit de firele nevăzute toarse de el şi dispuse cu măiestrie într-o imensă plasă, astfel încât toţi cei slabi de înger să fie reţinuţi de corzile lor lipicioase. Lică Ţapu, avertizat de semne cunoscute numai de el, se năpustea, rapace, şi-i lega fedeleş cu iţele în care înnodase sute de alte victime, între acestea zbătându-se înşişi ceilalţi ierarhi mafioţi ai breslei neguţătorilor necruţători de viaţă. Deşi cel mai tânăr din vreo mie de condamnaţi se arăta cel mai aprig la câştig, cel mai câinos faţă de neputinţă, cel mai puternic. Nu pricepeam până unde urcau fibrele capcanei sale, dar el intra cu mâinile goale în bucătărie – loc absolut interzis şi demers, când era efectuat de către alţii, pedepsit până la sânge – şi ieşea cu patru-şase castroane sau gamele pline ochi de ciorbă deasă ca o mâncare, pe când în cea comună dacă plutea jumătate de bob de fasole sau un centimetru pătrat de cartof mulţumeai lui Dumnezeu pentru minune; şi nimeni din conducerea lagărului nu-l vedea, deşi, pe drum, se mai oprea să schimbe şi câte o vorbă, cu caraliii. Cu ce bunuri izbutise el mituirea cerberilor când a spune că eram săraci lipiţi pământului e floare la ureche. Mă întreb dacă nu cumva filiera sa îşi extindea activitatea în toată zona de baltă şi aiurea şi dacă nu prin mijlocirea ei ar fi circulat cocoşei şi valută, altfel îmi este cu neputinţă să mă dumiresc cum de-i avea la mână pe gardieni şi pe şefii lor.

Exista printre noi şi un lipovean, cu o figură atât de ameninţătoare încât n-o puteai asemăna decât cu un pumn repezit în mutra omenirii. Făcea parte din secta acelor proşti care plătesc dentistul să le smulgă incisivii sănătoşi pentru a le monta dinţi de aur, “să-i facă frumoşi”. Şi el ducea un trai de nabab, contrastând cu mizeria generală. Dar acesta era lesne de explicat. Tânărul profitor, până la arestare, vieţuise la câteva sute de metri de lagăr. Acolo continua să i se înalţe casa părintească unde locuise cu nevasta lui. Copilărise cu sergenţii noştri majori, făcuse armata cu fraţii lor; unii îi curtau neamurile; erau înrudiţi, încuscriţi, o apă şi un pământ. De la sosirea noastră, îşi petrecu revenirea în locurile natale în aceeaşi apetisantă bucătărie, într-un chef monstruos, cu cântece şi dans ritmat de izbirea tingirilor unele de altele, prin bătăi din palme, din picioare şi prin chiote. Veniseră să-l sărbătorească surori şi verişoare, cu damigene grele în braţe şi cu hălci de carne. Puţeau stelele a muşchi la grătar şi a acreală ameţitoare de vin. În bucătărie a rămas să-şi depene restul condamnării scurtată până aproape de rădăcină, în temeiul drepturilor oculte ale comandantului de a întocmi fişe asupra comportării noastre, după cum i se părea, bună sau rea, recomandări ce izbuteau să impună imposibilul, adică aplicarea legii: reducerea pedepsei în baza zilelor muncite. Dacă unul ca el era favorizat, nu se mira nimeni. Fetele despre care vorbeam, de un sânge cu el, se dezmăţau în văzul tuturora. Voi încunoştiinţa altădată cititorul asupra acelor orgii. Dar Lică Ţapu? Şi, deoarece dilema stârnită de acesta din urmă rămâne insolubilă, vom căuta să-l observăm împreună în continuare, măcar cu atâta să ne alegem: cunoaşterea firii sale. Niciodată n-am ştiut citi cumsecade ceea ce zăream pe pielea transparentă şi albă, de domnişoară ce se hrăneşte prost de dragul siluetei, a obrazului său. Era zâmbet! Era încordare a nervilor, în strădania de a-ţi descifra slăbiciunile? Dacă era zâmbet; să fi fost unul prietenos, înţelegător, cum se voia, sau ironic? Se amesteca, precum Hristos, oriunde se adunau doi sau trei. Apărea, rămânea în picioare, asculta cu ochii, râdea, punea o întrebare, se hlizea iarăşi şi pleca fluierând. Nici una dintre preocupările noastre nu-l interesa, nu-l reţinea. Nestatornic şi imprevizibil ca faţa apei în clocot. Pentru mine avea o slăbiciune. Nu afectivă. Culmea: intelectuală! Pe fugă, după cum îl gonea temperamentul, se interesa de studiile mele, de rolul jucat de părinţi în formarea mea. Când îi răspundeam la prima întrebare, nici nu mai era acolo; parcă mi-ar fi pus-o să se afle în treabă, să-mi dea de lucru să-mi arunce ca pe un os un magnanim semn că-mi accepta prezenţa, dar nu mai mult. Repet cu alte cuvinte, pentru a limpezi relaţiile stabilite: nu am purtat niciodată ceea ce se numeşte o conversaţie; n-avea răbdare pentru aşa ceva. În schimb, ea l-ar fi atras. Însă, pe de o parte grijile, mascate sub o permanentă bună dispoziţie, pentru afacerile lui, pe de altă parte, faptul că. nu ştia – da, nu învăţase să discute cu cineva în tihnă, îl făceau inapt de comunicare cu vreun semen. Lumina, totuşi, în el o dorinţă umană, cu atât mai dureroasă pentru cine o contempla, de a afla cum trăiau cei apropiaţi de vârsta sa, norociţi de zodie cu altă stare socială decât a lui. Rareori şi ezitând între batjocură, sfială şi pioşenie, aducea vorba, pe căi întortocheate, aproape impracticabile, despre mama mea. Un licăr de veneraţie şi o spută a dispreţului îi înceţoşau simultan privirile. Aceeaşi reacţie când întreba: “Şi voi ce mai învăţaţi pe la Universitate?” În cele din urmă am ajuns să mă întreb – şi cu atâta m-am ales, căci evita să dea răspuns, de parcă ar fi fugit de o muşcătură -, am ajuns să mă întreb, ziceam, dacă-şi cunoscuse vreodată părinţii sau dacă nu-l născuse vreo femeie dintre acelea., nici nu-mi vine să le numesc îndeletnicirea, din respect pentru pântecul ce-l încălzise nouă luni şi-l hrănise prin buric. Dintre activităţile precedându-i izolarea cu noi, n-am reţinut decât jocurile cu zarul. Despre ele putea da amănunte cu bucurie. Tot pe picior de ducă.

Pomeneam paliditatea şi slăbiciunea lui Lică. Erau congenitale, că de mâncat, golea trei dintre porţiile duble şi consistente câte căra de la bucătărie. Te mirai unde încăpea în atâta de scovergă flăcău greutatea de hrană pomenită. Dar nu se lipea de el. Îl ardea pe dinăuntru dracul neaşezării.

Mai ales în perioada din miezul gerului, cît nu eram scoşi la muncă, aveam putinţa să-l urmăresc cum se hrănea. Dacă în ziua când ne-am luat în primire baraca, lipsa mea de combativitate pentru propriu-mi bine mi-a hărăzit un pat la nivelul podelei, lângă uşă, el a ales, cu înţelepciune, unul la al doilea cat suprapus, lipit de peretele intrării. Aici nu-l zărea cine se uita prin vizetă. Cu un astfel de culcuş, era avantajat: sus, căldura era mai mare; pe deasupra, mai furai odihnă în orele neregulamentare. Deci, eram vecini. În multe rânduri, înălţând privirile din castron, am uitat să mai înghit, constatând voracitatea de animal cu care se adâncise în sorbirea conţinutului gamelei, fără să-şi clintească aţintirea de la zemurile ei vâscoase, crispat, golit de orice gând, răpit de impulsurile ce-l şfichiuiau să-şi grăbească digestia.

Într-o astfel de după-amiază, l-am zărit dispărând din dormitor. Când reapăru, ţinea în mână ceva ce m-a uluit: o carte pentru copii, subţire, foarte înaltă şi foarte lată, cu poze colorate, mari cât plăcintele, pe ambele coperţi de carton. Se apropia decretul de amnistie (nu aflasem aceasta) şi, în vederea pregătirii deţinuţilor pentru eliberare, se deschisese un “club”. N-aveau acces la el decât aceia care îşi îndeplineau norma. Fireşte, nu mi se îngăduise să-i calc pragul.

Se căţără cu mişcările sale dezarticulate în al treilea pat de sus, se aşeză turceşte, după obiceiul său, şi se adânci în răsfoirea broşurii. Căuta ilustraţiile, le privea niţel, concentrat, şi alerga cu degetele muiate în gură, să dea de celelalte. Într-un minut operaţia se încheiase. Depuse tipăritura lângă sine şi se întinse pe spate cât era de lung.

Rămăsesem cu privirile lipite de ea. O contemplam ca pe o icoană. Pierise din mine tot răul moştenit din strămoşi, ca şi acela adunat fără prea mult spor în scurta mea viaţă. Literatura fusese unicul meu crez, înainte de arestare. Mi-o repovesteam permanent. Îmi recitam de mii de ori puţinele poezii reţinute pe de rost din nopţile când mă destrăbălam cu poeţii, singur treaz în tot oraşul. O cream şi o recream, minut de minut şi clipă de clipă. Când avusesem norocul să convieţuiesc cu scriitori, nu mă dezlipisem de umbra lor, în temniţă. Sorbisem, până la epuizare, analizele de romane şi de piese de teatru câte mi se putuseră dărui în anii petrecuţi după gratii. Cartea era nu numai universul desfătării mele, ci rostul meu, trecutul şi viitorul meu, idealul şi Arcadia mea, aerul sufletului meu sufocat. Nu concepeam să cheltuiesc vreun ban, dacă aş fi ieşit viu din gherlă, decât pe cumpărarea de cărţi. Mă imaginam adesea, acoperit de flenduri, cu tălpile pantofilor căscate, cu sfoară strângându-mi resturile pantalonilor în jurul brâului, dar cu stive de cărţi noi-nouţe împovărându-mi braţele până la subsuori. Iar acum priveam prima carte după seceta atâtor ani.

Nu clipeam. Eram plecat din mine însumi. Rigid pe dinafară şi pe dinăuntru, mă adunasem tot în pupile, la un pas de a provoca incendiul halei unde eram înghesuiţi şi al întregii lumi locuite, atâta de necruţător îmi ardea inima în piept.

Poate că am întârziat mult în acea stare. Poate că Lică Ţapu mă observa de mai bine de jumătate de ceas, cert este că m-am pomenit chemat pe nume. Mi-l auzeam rostit, încet şi departe de conştiinţa mea, repetat, insistându-se asupra lui cu veselie, dar şi cu o nuanţă de sfiiciune măcar în clipa când m-am dezmeticit din starea mea de nirvana.

– Da, Lică.

Am fost obligat să reiau confirmarea că băgasem de searnă vorba sa, deoarece eram atât de încordat, până la ultima fibră, încât corzile vocale nu mi se supuseseră în strădania de a glăsui.

Propunerea lui mi-a căzut ca un pietroi în moalele capului.

– Îţi dau jumătate de gamelă de ciorbă dacă-mi citeşti o poveste.

Orice prozator care îşi respectă profesionalismul şi-ar încheia aici naraţiunea, însă eu unul nu pot. Căci aici abia începe unul dintre rarele capitole autodezvăluitoare din existenţa mea.

L-am urât, pentru că îşi revela trăsătura cea mai dezgustătoare a bişniţarului: îţi oferea marfa, ascunzând-o, adică fără să-ţi îngăduiască să-i verifici calitatea. Nu-mi întinsese cartea, să fi văzut şi eu despre ce era vorba, dacă nu aveam de-a face cu vreo istorioară didactic comunistă despre niscaiva pionieri care îndeplineau, cu cântecul pe buze, sarcinile “trasate” de partid.

Apoi m-a înduioşat – după ce m-am luminat că Ţapu nu-mi oferise lectura spre delectarea mea, ci spre a lui, şi când am înţeles că orice ar fi conţinut paginile, ţinând seama de limitele sale culturale nu era loc în ele decât pentru o “poveste”. Din prima copilărie, când ascultase basme, Lică nu mai făcuse, până în jur de douăzeci de ani, decât un singur pas: aflase că existau cărţi cu poveşti. Imensitatea, celorlalte scrieri de pe pământ îi rămăsese necunoscută.

Din nou l-am urât, fiindcă mă dispreţuia într-atâta, încât îmi cumpăra libertatea intelectuală, mă înrobea pentru plăcerile lui, ca şi când ar fi zvârlit bani unei curve, să-i satisfacă pofta murdară. Brusc mi-am dat seama că ceea ce mi se părea “o poftă murdară” reprezenta cea mai nobilă sete a omului: dorul de literatură. Nu mi-a trecut prin minte că era foarte probabil ca băiatul să nu prea fi ştiut carte, să fi fost semianalfabet sau total ignorant, fie şi al abecedarului, nu. Întrezăream doar umilirea voluntară a studentului filolog, constatam, numai discreditarea voinţei şi decenţei mele, dacă aş fi acceptat hrană pentru înjosirea mea, fără să cuget nici o secundă că preţul fixat de el, în mentalitatea lui, avea o valoare comercială extrem de mare şi că nu existau raţiuni să-l judec desprins din menghina acelei mentalităţi. Mă durea – şi mă jignea – situaţia în care ne aflam, de a nu mă simţi capabil să-i explic că dacă mi-ar fi întins volumaşul, mi-ar fi pus în mâini aur curat – chit că el s-ar fi preschimbat în aer, cu fiece cuvânt ce mi-ar fi ieşit din gură -, pe când – după concepţia lui – răsplata în aur nu mi-ar fi revenit decât în final, sub forma celor câteva linguri de lături făgăduite, ceea ce era absurd.

Bineînţeles că n-am mai zăbovit îndelung şi am întins braţul către el. După schimbarea de poziţie necesară înmânării obiectului în discuţie, se tolăni iarăşi pe spate, ridică un genunchi, sprijinindu-şi talpa piciorului de saltea, îşi încalecă celălalt fus osos peste acesta, îşi răşchiră degetele mâinilor la distanţă de şolduri, îşi închise ochii într-o aşteptare zâmbitoare, impudică, de parcă urma să-l scarpin ca pe o scroafă. Era întruparea bunei stări.

În faţa ochilor mei se depăna o binecuvântată naraţiune, chibzuită de Mihail Sadoveanu. Era vorba despre un cătun din vârful munţilor, străluminat de multă şi blândă nea; despre copii lunecând iute ca gândul, purtaţi de sănii, pe derdeluş; despre fuioare de fum vioriu răsucindu-se în înalt şi azur. Împletirea cuvintelor fără seamăn ale măiestrei pene îmi readucea sub cerul limbii fagurii fericirilor mele trecute de cititor pătimaş.

Regret neaspus că mi-am trăit beatitudinea în izolare, duşmănindu-l prea tare pe Lică Ţapu, pentru a fi fost în stare să-i ţin mâna în mână în timp ce-i citeam. Stupiditatea fără scuze a vanităţii mele m-a lipsit de şansa de a răspunde nevoii de poveşti a unei gioarse umane plutind mult mai presus de mine sub soare.

Alt cuvânt nu mai încape.