Bursierul in S.U.A.

            – “Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu?”
– “Da”, am răspuns.
– “Cu d-nul profesor pot vorbi?”
– “La telefon.”
– “Bună ziua, d-le profesor. Sunt Toma.”

            Îi recunoscusem tonul frust, blând, neîncrezător în sine, în schimb încrezător în mine. O voce tenorală, fără strălucire, chiar uşor voalată. Odată cu primele silabe rostite, ele mi-au readus în minte imaginea lui pe care timp de un an o revăzusem mult mai rar iar în anul următor deloc. Scund; îmbrăcat cu un veston rămas cam mic, dintr-o ştofă cu ţesătură în alb, gri şi vernil; cu stângăcie, îl purta mereu închis la toţi nasturii, ceea ce trăgea niţel de el, din pricina strâmtării survenite odată cu creşterea; pantalonii coborau cenuşii de-a lungul picioarelor. Mă obişnuisem să-l văd într-o cămaşă cadrilată cu pătrate mici şi contur prăzuliu; cravata, dintr-un material de duzină, dacă ţineam bine minte lăbărţa pe coşul pieptului o pată roşie; nodul nu-l obişnuia pretenţios; pantofii îi întreţinea curaţi, fără excesul lustrului căutat.
Din aceste veşminte modeste răsărea capul acoperit de păr des şaten deschis, tăiat scurt şi purtat cu cărare. Dacă era lăsat mai lung, ar fi îngăduit să i se perceapă ondularea. De-aci în jos i se desfăşura figura. Mai înainte de orice, te atrăgea prin aceea că era simpatică, lucru ce rămâne cu neputinţă de explicat. Fruntea înaltă abia de-i era umbrită de vreo două dungi recent adâncite pe orizontală. Ele deveneau mai marcate atunci când băiatul făcea un efort de concentrare. Sprâncenele şi genele aduceau un aer bălai pe chipul său încă neatins de brici, iar irisurile se colorau între albastru deschis şi culoarea bălţii în care se oglindeşte vegetaţia, nuanţă irizată de punctişoare aurii de dimensiuni inegale. Privirile-i scoteau din adânc o mare seninătate, dublată de seriozitate, dar nu spre dauna celei dintâi, ci atenuată de zâmbetul bun şi vestind dăruirea de sine.
Îl cucerisem de la început. Părându-mi-se lucru firesc, nu-l iscodisem să aflu motivul pentru care îmi încredinţase sufletul cu mai multă lipsă de prudenţă decât colegii săi. Aceştia, oricât mă iubeau, păstrau o oarecare temere ce crea o distanţă de profesor. El, nu. şi astfel apropiindu-se, total, fără ezitări, mi-a impus şi mie o aplecare asupră-i de parcă mi-ar fi fost rudă şi mă chema sângele să-i port grija.
Desigur, ceea ce mă cucerise definitiv şi fără oprelişti era  înclinarea sa de a învăţa limba engleză, predată de mine. Provenind dintr-un colţ sărac al Olteniei, pricepuse de la bun început că-i ofeream o deschidere către viaţă, o şansă de a-şi câştiga existenţa cu onestitate, într-o temperată prosperitate, că limba străină pe care i-o propuneam putea deveni unealta însăşi a câştigării unui bănuţ, ca şi aceea potrivită să-i înlesnească dobândirea cunoştinţelor în orice domeniu l-ar fi interesat pe viitor din vasta teologie studiată la facultate.
Este adevărat că în alocuţiunea iniţială adresată bobocilor făceam apel, an de an, la trezirea încrederii lor în mine, avertizându-i că dacă nu chiuleau niciodată şi dacă luau cu regularitate notiţe, cât mai complete, la sfârşitul celor patru ani de predare urmau să încheie de citit sub supraveghere prima carte scrisă în limba buchisită cu mine. Destui mă luau în serios, deşi nu eram conştient de impactul ce-l aveau cuvintele mele asupra lor.
Ba, mi s-a întâmplat ca, într-o vacanţă petrecută la Târgu-Neamţ, să întâlnesc un fost student, angajat pedagog la seminarul de lângă mănăstirea Neamţ, care să-mi mulţumească pentru banii ce-i câştiga peste salariu instruind puştii din zonă să ameţească limba bardului din Stradtford-on-Avon. – “După ce manual predai?” m-am interesat. – “După notiţele luate la cursurile dumneavoastră.” – “Ai toate lecţiile? Cum asta? Mai lipseşte omul… Eraţi tineri…” – “Din moment ce ne-aţi făgăduit să citim o carte la capătul cursurilor, dacă nu lipseam niciodată, mi-am zis: ,Te pomeneşti că profesorul ăsta nu minte… Ce-ar fi să-i dau crezare şi să nu chiulesc?’ Zis şi făcut! şi când a bătut ceasul, ne-aţi pus să cumpărăm prima noastră carte în limba engleză. Aşa că nu minţiseţi.”
După cum am mai spus-o, şi Toma era unul care avea încredere în mine. Nu numai că ţinea ritmul catedrei, nescăpându-i nimic din ce era nou, dar pricepuse metoda mea de a-i pune pe studenţi să predea ei înşişi colegilor lecţia următoare, după o pregătire riguroasă. Pe această cale se convinsese că putea învăţa de unul singur, fără ajutorul vreunui dascăl, ceea ce socoteam a constitui succesul meu pedagogic principal. Astfel că şi când pica de rând la serviciul pe facultate în ghereta portarului, tot cu cartea de limbă engleză deschisă înainte-i îl găseam.
Deşi eram un lector destul de tânăr, m-am chibzuit că mai fidel învăţăcel nu aveam să găsesc şi că Toma era potrivit să mă urmeze la catedră, când mi-ar fi bătut ceasul pensionării. Pentru a nu-l scăpa din mână, l-am iscodit, înainte de înfăţişarea la examenul de licenţă, asupra intenţiilor sale privitor la viitorul apropiat.
Îmi răspunse fără prea multă plăcere:
– “Va trebui să mă preoţesc.”
– “De ce să te grăbeşti? Eşti atât de tânăr…”
– “Este de trebuinţă să-mi ajut părinţii.”
– “Sunt atât de nevoiaşi?”
– “Da. Eu sunt cel mai mare din zece copii. Mama vrea să-i dea şi pe următorii la şcoală. Cum s-o facă, dacă nu aduc eu un salariu în plus?”
– “Toma, socotesc că mai ai de învăţat ceva engleză.”
– “Şi eu”, se repezi să mă confirme cu toată smerenia de care putea da dovadă.
– “Ţi-ar place să te perfecţionezi?”
Zâmbi îndurerat:
– “Cum să nu?! Dar ce pot face? O să mai citesc şi când o să fiu preot…”
– “Şi dacă-ţi găsesc un serviciu la Relaţiile Externe ale Sinodului, un post de traducător de limbă engleză?…”
– “Nu pot eu să…” îşi arătă insuficienta încredere în sine; şi nu greşea.
– “Nici eu nu afirm că eşti chiar pregătit pentru asta. Însă acolo mai au nevoie şi de oameni pe cari să-i trimită la aeroport, să culeagă invitaţii străini de prin avioane, să-i conducă la hotel, să le cumpere una-alta, să le explice pe şoptite liturghia şi alte slujbe, să le stea la dispoziţie. Iar tu ai profita să te obişnuieşti a vorbi în engleză, ai pune întrebări în legătură cu tot ce nu pricepi din exprimarea cuiva, ai exersa cunoştinţele pe care le-ai dobândit dar nu le ştii încă folosi, ai deprinde altele noi…”
– “Şi mama? Ceilalţi nouă fraţi?”
– “Eu n-am zis să munceşti pe gratis. Doar că s-o faci şi în interesul tău. La Sinod, ai fi pe ştatul de plată, e firesc. Două treimi din salariu le-ai trimite mamei. Cu a treia te-ai aranja, continuând a dormi la căminul studenţesc şi mâncând la aceeaşi cantină… Înţelegi? Părinţii n-ar pierde nimic, iar tu ai păstra contactul cu ceea ce te atrage cel mai mult.”
I-am lăsat douăzeci şi patru de ore chibzuială. Am fost fericit că a venit ziua următoare cu răspunsul aşteptat de mine cu înfrigurare.
În biroul şefului de serviciu, am fost mândru să-mi fie acceptată propunerea. Părintele consilier a profitat de vizita ce i-o făceam pentru a mă ruga să supun unui examen de capacitate profesională nişte candidaţi la ocuparea unor posturi de limba engleză şi franceză. Aşa cum se întâmplă totdeauna, m-a pus să plătesc scump dorinţa mea de a face binele. Căzând de acord cu cererea neaşteptată, se anunţă în presă concursul. Ţineam morţiş la o singură rugăminte: Toma să nu fi fost supus aceloraşi probe, eu nesocotindu-l pregătit pentru ceva atât de pretenţios, ci să rămână, pentru moment, un ciuruc, până se mai forma, de funcţionăraş fără însemnătate. Doleanţa îmi fu acceptată.
Aţi ghicit că m-am pomenit cu Toma printre candidaţii înfăţişaţi la examen, gata să se înfrunte cu absolvenţi ai Filologiei sau Academiei de Ştiinţe Economice… Am văzut negru înaintea ochilor.
În general, toate îmi ieşiseră pe dos. Printre candidaţi: fratele mai mic al unui bun prieten din tinereţe, frate cu copil şi nevastă fără leafă, care, dacă nu era angajat, rămânea, ca şi până atunci, povară în spinarea amicului meu, cu întreaga-i familie. Cu prilejul unei prime discuţii generale, condusă de către consilier, la care convorbire participam, am constatat că tânărul era absolut înnebunit de groaza ‘cadrelor’ (cari, lucru mai nou, fuseseră eliminate din organizarea Bisericii Ortodoxe Române). Pe bună dreptate îl speria acest servici odios: ocupase numeroase slujbe şi le pierduse pe rând, după scurt timp. Pricina acestei grabe a angajatorilor ieşea în evidenţă pregnant. Într-o autobiografie scrisă, înaintată din timp, dădea vina pe cadrişti că-l persecutau, tatăl său, decedat, fiind ‘omul lui Voitec’, afirmaţia vrând pesemne să specifice că fusese social democrat, ceea ce îl scotea vinovat. Băiatul o sbârcea, pentru că Voitec, cu vreo treizeci de ani în urmă îşi trădase colegii de crez şi partid, trecând de partea comuniştilor, ajungând chiar ministru, ştire ce, pesemne, nu-i parvenise candidatului care-l socotea tot vreun opozant… Peste câteva zile, când mă vizită fratele său mai vârstnic, la nedumerirea ce am vădit că-mi fusese stârnită de junior, îmi explică, jenat, că tatăl lor se numărase printre avocaţii lui Corneliu Zelea Codreanu, ceea ce fratele mai mic se străduia să ascundă neapărat şi cu zel!
De o altă candidată fusesem îndrăgostit când ieşisem din închisoare şi mă străduiam să învăţ păpuşeria, în căutarea unui rost, ea însăşi făcând eforturi similare. Între timp ştiam că absolvise secţia de limbă sârbă a Facultăţii de Litere, ba chiar i se decernase premiul de traducere în versuri, cu prilejul unei participări la un concurs internaţional. Mărturisesc în auzul tuturora că am sprijinit-o punându-i întrebări cărora bănuiam că o ajuta cultura ei generală să le dibuie răspunsul. Or, sărmana, fusese atât de stupefiată de poziţia mea de examinator, încât, efectiv, nu putu scoate nici un sunet dintre buze, fiind obligată să părăsească sala, unde nu mai reveni.
Pe deasupra, sensibil cum eram la necazurile omeneşti, m-am lăsat prins în arcanul poveştii debitate de-a-n picioarelea la un capăt de coridor de către unul dintre candidaţi, care, asigurându-mă că îi incumba datoria de a-şi întreţine la şcoală sora mai mică şi de a-şi ajuta băneşte mama văduvă şi şomeră, el fiind fost dat afară de la o revistă metropolitană provincială, din cauza patimii paharului, la care renunţase mijlocind o internare pentru dezalcoolizare.
Să adaug că, pe deasupra măsură, participa şi fiica unui cunoscut al tatălui meu, strălucit reprezentant al profesiunii sale, atunci decedat?
I-am reţinut pe aceşti necăjiţi deoarece, lăsându-l de o parte pe fiul avocatului, toţi ceilalţi mi-au devenit colegi, pe când necazurile altora le-am uitat nemaiavând prilejul reîmprospătării lor prin repetare în birourile instituţiei sau pe dealul Patriarhiei, pe unde ne impuneau îndatoririle să ne întâlnim când şi când, în goană.
Surpriza cea mare am avut-o când am descoperit că ultimul de pe lista celor admişi fusese Toma, proaspătul meu absolvent. Dovedise că asimilase cât un licenţiat al facultăţii de specialitate.
Angajarea sa se puse piedică între noi, munca nenormată ce ne domina existenţele impunându-ne un ritm de viaţă neprielnic amiciţiilor. Asta nu-l împiedica pe fostul meu student să mă sune la telefon atunci când avea de rezolvat câte o chestiune de limbă mai dificilă sau, pur şi simplu, să mă întrebe de viaţă.
Scurgându-se vreun an şi ceva, am fost chemat de către superiorul său ierarhic şi întrebat ce părere aveam privitor la cel mai potrivit absolvent pentru a fi desemnat să primească o bursă de studii la catedra lui Mircea Eliade.
Am avut o strângere de inimă. Acela denumit de mine, dacă era agreat şi de către profesorul de specialitate şi recomandat de conducerea facultăţii noastre, era împins de-a dreptul în braţele Securităţii. Nu exista nici o altă cale de plecare ca doctorand. Toţi treceau prin furcile caudine ale solicitării de a deveni colaborator, ba chiar de a spiona. Celui care refuza respectivele îndatoriri i se respingea cererea. Voiai să studiezi mai departe? Nu aveai altă cale decât să devii turnător, ba chiar, cum am spus-o: spion.
Puteam azvârli un tânăr atât de curat ca Toma în braţele acelor jecmănitori ai sufletelor cinstite? Îl puteam arunca în iad?
Da, mi-am spus foarte convins. Îi rămânea dreptul de a alege. O experienţă foarte amară dobândită în sutele de ani de primejduiri şi împilări consemnate de istoria noastre naţională l-a îndemnat pe biet românul să exclame: ‘Fă-te frate cu dracul până treci puntea’. În aplicaţia la care mă refer, odată ajuns de cealaltă parte a punţii, pe malul opus, rupi orice legătură cu diavolul, îi întorci spatele, optezi pentru libertate, pentru demnitate. Mulţi au făcut-o. Unii dintre aceştia au şi avut şansa de a învinge forţele răului ce-i urmăreau, astfel redobândindu-şi statutul uman.
Adevărat este că a săvârşi o întoarcere pe loc de 180° presupunea întâlnirea unor mari riscuri. Dintre acestea, cele ce l-ar fi afectat peste măsură pe Toma erau persecuţiile împotriva familiei sale. Putea oare el, care se manifestase o dată ca total pregătit să se jertfească de dragul celorlalţi fraţi, să-şi asume îngroparea de viu a fiilor aceleiaşi mame?
Bănuiam că existau formule comportamentale de ieşire din atari situaţii, formule de nebănuit de către unul ca mine, care nu pusesem piciorul dincolo de vreo frontieră apuseană, formule apte să te ajute să depăşeşti capcane precum acelea pomenite mai sus. Totul era să se găsească cineva să-ţi dea brânciul necesar întâlnirii cu destinul tău. Cum regretam să nu fi întâlnit eu însumi o persoană din această categorie, am decis să o întruchipez în existenţa fostului meu student, de dragul viitorului său (iată că vorbesc despre viitor pentru a treia oară… Cât era el de nesigur din moment ce ne preocupa într-atâta?…). Aşa că am depus pe hârtia oficială numele lui, cu cele mai calde recomandări.
De atunci a mai trecut un an şi ceva până la telefonul menţionat la începutul acestei povestiri. I-am indicat conlocutorului meu calea cea mai directă către locuinţa mea. Peste vreo jumătate de ceas, sună la uşa din curte.
Atât înfăţişarea, cât şi veşmintele îi erau neschimbate. Lucrul se putea datora modestiei ce îl îndemna să nu se preocupe decât de studiu, ori unui dezinteres pentru persoana sa fizică, ori grijii obsedante pentru soarta celor rămaşi acasă, stare de spirit ce-l îndemnase să facă economii la sânge. Obiceiurile, întemeiate sau nu, ale semenilor noştri, veneau în contradicţie cu ale sale. În schimb, a-i regăsi timiditatea împletită cu hotărâre, hărnicia ce-i transpira din fiece gest şi silabă, cinstea prezentă în adâncul privirilor netrucate, constituia o fericire demult uitată de mine.
Încă de la telefon mă vestise că îmi pusese în practică sfatul. Acum, cea dintâi frază rostită de cum intră repetă aceeaşi idee:
– “Am imprimat pe casetă toate convorbirile cu d-l profesor Mircea Eliade. Ştiţi, acolo sistemul e altul decât aici. Profesorul nu ţine cursuri. În schimb se întâlneşte cu fiecare dintre noi şi stă de vorbă despre ceea ce au pregătit studenţii singuri. Se pune mare accent pe studiul individual.”
Avea o servietă mititică, dintre-acelea purtate în copilăria mea de către medici, când făceau vizite la domiciliu. Scoase din ea un pachet împăturit în ziar.
– “Îl pot pune pe birou?”
Dacă am confirmat, îl culcă acolo şi-l desfăcu. Scoase la iveală patru sau şase casete.
– “E cu putinţă să mi le laşi câtva timp?”
– “Pentru dvs. le-am adus. Le ţineţi cât aveţi nevoie. Mai târziu mi-ar plăcea să le ascult şi eu din când în când.”
Reluă explicarea modului de funcţionare al instituţiilor de învăţământ superior în S.U.A., pentru a pricepe şi eu cele ce a întâmpinat acolo. Când am ajuns la felul său de viaţă, se încruntă şi-mi spuse că avusese multe de tras de pe urma contraspionajului american.  Ascultându-l, am rămas cu gura căscată. Cu aşa ceva nu mi se mai spovedise nici unul dintre doctoranzii cari studiaseră cu mine franceza sau engleza, învăţătură de pe urma căreia fuseseră primiţi prin universităţile occidentale. Cunoşteam cazul unuia dintre aceştia (şi cântăreţ la o biserică română din Elveţia), căruia i se tăiase capul şi-i fusese aruncat într-o grădină particulară, pe când borseleta lui zăcea în preajma gării din Geneve. Ziarele comentaseră timp de vreo zece zile crima misterioasă. Ulterior, amuţiseră, pe neaşteptate, deşi un swizerlandez căsătorit cu o româncă protestase la toate nivelele pentru redeschiderea dosarului nerezolvat. Acea întâmplare nenorocită desigur că-mi mirosise a spionaj. Dar a afla că serviciile de contraspionaj din Statele Unite agasau un copil ca Toma mi se părea prea de tot!
– “Dealtfel, am fost avertizat că se va petrece aşa ceva.”
– “Cine te-a avertizat?”
– “Domnii de la Securitate. Înainte de ziua decolării. Ştiau că agenţii ălora iau urma tuturor românilor şi încearcă să obţină prin şiretenie sau cu forţa secrete de stat de la ei, să-i facă să-şi vândă ţara. Eram în cunoştinţă de cauză când am pus piciorul pe pământul lor. Eram prevenit, iar franţuzul zice despre individul prevenit că valorează cât doi. Ştiţi că eu nu am fost nici cât negru sub unghie interesat de politică… Dar nu ştii niciodată ce-ţi pot atribui ei.”
– “Avertismentele ce ţi-au fost date meritau într-adevăr să fie luate în serios?…”
Bursierul era nefericit că nu-i acordam credit pe de-a-ntregul. Nu indignat. Pur şi simplu tare abătut, pentru că era un tânăr bun şi dorea ca toată lumea să creadă ‘adevărul’, după cum era convins şi el asupra lui.
– “Cum să nu?! Se ţineau pretutideni după mine să vadă cu cine mă-ntâlneam, cu cine stăteam de vorbă, cu ce mă ocupam. M-au iscodit dacă eram satisfăcut de politica României, ce hotărâsem să fac la sfârşitul studiilor, ce gândeam despre civilizaţia americană… Nu mă lasă nici acum în pace. Mă urmăresc mereu. Deobicei îmi dau seama de asta şi mă feresc din calea lor…’
– “Te urmăresc în România? În Bucureşti?! Americanii?!”
– “Nu vă vine să credeţi…” spuse cu acelaşi ton trist la care recursese şi mai înainte. Trăda un regret sincer pentru incapacitatea mea de a vedea lucrurile întocmai cum erau, în simplitatea lor descurajantă. “Mai adineaori…”
– “Cum, Toma? Vrei să spui că, aici, pe strada mea?…”
– “Nuuu…” zâmbi la auzul naivităţii de care dădeam dovadă. “Niţel mai încolo… Doar n-or să îndrăznească s-o facă pe strada unui profesor… Nu! După ce am dat colţul din… cum îi spune… din Griviţei, mi se pare…”
– “Cum i-ai dibuit?”
– “Exerciţiul!… Am fost confruntat cu atâtea întâmplări încât m-am obişnuit să-i descopăr. Nici nu-i aşa greu…”
– “Şi ce s-a petrecut la colţul cu Calea Griviţei?”
– “Nu la colţ. După ce am dat colţul.”
Mă miră insistenţa asupra amănuntului şi nevoia tânărului de exactitate.
– “După ce ai dat colţul, da”, am acceptat formularea sa.
– “Era o doamnă cu un căţel. Ştiţi că e moda asta…”
Făcu o mutră atât amuzată, cât şi nedumerită:
– “E moda să te plimbi cu un câine în lesă (mi se pare că-i zice aşa…) ca să-ţi ascunzi intenţiile, adevăratele preocupări…”
– “Şi spuneai că o doamnă…”
– “Se ţinea după mine. Se amăgea că nu-mi dădeam seama cu ce se ocupa când se prefăcea că-şi plimba javra… Dar vă amintesc că eram obişnuit, pricepeam tot…”
– “Ce era de priceput, Toma? Îşi plimba femeia câinele, să nu se murdărească în apartament, pe covor… Punct şi gata!”
Vizitatorul meu rânji batjocoritor şi vag isteric:
– “Asta şi voia să mă facă să cred! Parcă eu n-o dibuisem! CE?! Credea că nu constatasem microfonul din zgardă?!”
– “Asupra tuturor aceste lucruri te-au prevenit cei de la Securitate?”
– “Şi asupra câtor altele!”
– “Te rog să mă ierţi un minut, Toma. Răsfoieşte albumul ăsta de pictură cât mă duc dincolo să dau un telefon. Nu te superi, da?”
– “Vă rog…” rosti stânjenit că îi acordam atâta importanţă încât să-mi cer scuze.
M-am îndreptat către cea mai îndepărtată încăpere: bucătăria. Să nu fiu auzit ce vorbeam. Aveam şi acolo o priză de telefon. Mi-am luat aparatul în braţe. Am format numărul prietenului Constantin Daniel, neurologul şi psihiatrul egiptolog. I-am rezumat cele ce auzisem şi am emis bănuiala că era vorba despre o criză de schizofrenie. Nu mă contrazise. Dimpotrivă, mă îndemnă:
– “Ia-l de mână şi adu-l acum la mine. Există astăzi un tratament extrem de eficient al schizofreniei, dacă e luată din pripă. Îi facem acum o injecţie şi o repetăm la dată fixă, timp de douăsprezece luni. Apoi toată viaţa face un rapel pe an. Va ieşi mai inteligent decât îl cunoşti.”
– “Dar, domnule doctor…”
– “Eziţi? Te înţeleg, toată lumea gândeşte la fel: a fost socotit nebun… E greşit! O boală ca oricare alta. În loc de asta poţi spune: a fost socotit a avea guturai. Dacă te vindeci?… Ce mai contează numele maladiei?! Să ştii că majoritatea doctoranzilor voştri teologi au fost sau sunt în tratamentul meu. Nu te mai codi. Adu-mi-l acum. Ai noroc că m-ai găsit acasă şi nu trebuie să aştepţi la policlinică să-i vină rândul. Porneşti de îndată, îl înţepăm şi vă aştept iarăşi peste o lună.”
– “Şi dacă nu mai ştiu de unde să-l iau peste o lună?”
– “Păi, ce? N-are pat la cămin?”
– “Şi dacă hotăreşte să-şi schimbe adresa, fără să zică ‘păzea!'”
– “Ai dreptate. Nu-ţi poţi lua răspunderea aceasta. Discută cu vreun apropiat de-al său, care să poarte grija acestor vizite ritmice. Cu mama lui, de pildă.”
– “Trudeşte undeva prin Oltenia, domnule doctor.”
– “Să vină în Bucureşti pentru un an de zile. O instruieşti dumneata că e spre binele copilului. Un an de zile şi gata!”
– “Nu va putea să se despartă de gospodărie: mai are alţi nouă copii şi un soţ. Vaci, găini, porci; mi s-a vorbit şi de o capră… Mai mult: cum să comunic cu dânsa? Poate nici nu ştie carte…”
– “Cum crezi. Eu ţi-am spus ce este de făcut. Scurt pe doi.”
– “O să vorbesc cu colegii lui de birou, pentru că am înţeles că i s-a dat din nou slujba veche, până se va reîntoarce în S.U.A..”
– “Cum socoteşti de cuviinţă. Totul este să nu se neglijeze, băiatul. Astăzi schizofrenia poate fi vindecată, o repet.”
Ziua următoare m-am dus pe la Relaţiile Externe ale Sinodului. Am discutat cu unul dintre colegii săi, de care mă simţeam mai apropiat.
– “Vai, dom’ profesor, de când s-a întors nu l-am văzut decât o singură dată. Nu ştiu ce are de gând, că pe aici nu dă…”
Dacă l-am pus în temă cu boala sa, adăugând rugămintea de a fi dus ritmic la medic sau măcar de a fi însoţit la Spitalul nr. 9, pentru o internare de scurtă durată, recunoscu faptul că şi lui, atunci când se ivise Toma, i se păruse că ceva nu era în regulă cu fostul meu student.
Am revenit la Sinod în câteva rânduri, până ce mi s-a transmis că Toma se reîntorsese în comuna sa natală şi devenise membru cooperator al gospodăriei agricole colective locale.
Peste vreo doi-trei ani, a apărut un student în anul I care provenea din acelaşi sat cu el. Toma se stabilise în oraşul cel mai apropiat de casa părintească.
– “Şi din ce trăieşte?”
– “Dă lecţii de engleză în particular. Ştiţi, a fost bursier în Statele Unite. Trebuie să cunoască niţel limba asta afurisită, nu?”

 

CÂRCIUMĂRIŢA

Eram nişte băietani de treisprezece-paisprezece ani, care nu ştiam multe. Îmi vine să cred că nu ştiam nimic. Aproape jumătate din clasă rămăsesem singuri doar cu mamele noastre. Taţii, pe şantiere, după ce veniseră cu bine de pe front. Nu ştiam de ce. Nu ştiam cine, nici ce îi alunga de lângă familiile lor. Nu ştiam de ce slujbele pe care le aveau, potrivite unor licenţiaţi, unor bacalaureaţi, unor muncitori calificaţi, pe neaşteptate nu mai erau bune pentru ei. Toţi căutau cu lumânarea servicii de necalificaţi sau se dădeau drept zugravi, vopsitori, pontatori. Mai ales să lucreze pe şantiere îi atrăgea. La şcoală ni se spunea că era bine aşa. Noi simţeam numai foamea, frigul şi îngrijorarea mamelor la primirea câte unei cărţi poştale sau dacă aceasta nu venea. Când şi când, unele mame găseau pe prag o ultimă carte poştală. O înştiinţare. Aşa arăta sfârşitul unei căsnicii şi al unei vieţi. Sau o veste adusă de câte un necunoscut amărât ca vai de lume.
Tatăl lui Gomoiu nu era plecat. Era prea bătrân să muncească prin străini. Pe deasupra, era şi cârciumar, cu bodega-n două camere ale casei lor cu două faţade, la colţul a două străzi. Ştiuse să se aranjeze, aşa vorbeau mamele noastre. Mie nu prea-mi venea s-o cred. Îl cunoşteam pe Gomoiu ca-n palmă. Şedeam în aceeaşi bancă. Şi pe frate-su cel mic. Şi pe soru-sa. Săraci ca şi noi. Bazonaţi, peticiţi în coate şi scâlciaţi la tălpi. Chit că aveau ce mânca (măcar, mai mult ca alţii), tot străvezii erau.
– “Da, dar tu eşti verzuliu ca o cireaşă necoaptă”, îmi dădea replica mama, râzând şi plângând şi pupându-mă că luam apărarea prietenului meu cu atâta seriozitate.
În orice caz, orice culoare aş fi avut şi oricare ar fi fost culoarea lui, era mai bine să ai un tată pe lângă tine. Mie mi-era dor de al meu. De aceea:
– “Ce mai zice tatăl tău?” îl întrebam în fiecare dimineaţă pe Gomoiu, să mai aud şi eu, aşa, prin telegrafie fără fir, o părere de tată.
Când Gomoiu îmi răspundea, îl ascultam cu gura căscată de parcă ar fi fost om mare.
Într-o dimineaţă, după ce Gomoiu lipsise două zile la rând:
– “L-au arestat pe tata.”
Am rămas prostit. Era ca şi când mi-ar fi spus că de atunci înainte eram orfan.
– “Au venit trei găligani noaptea pe la 2 sau 3, cu pistoalele-n mâini. Au răsturnat casa pe dos. Ne înjurau pe toţi şi-i dădeau zor că ne-mpuşcă, nu ştiu de ce. I-au poruncit mamei să-i pună-ntr-o valiză o cămaşă, o pereche de izmene, una de ciorapi. N-au lăsat-o să adauge nimic de la dumneaei. Au răsturnat valiza pe duşumea, dacă a-ndrăznit să vâre a doua cămaşă şi… şi a trebuit s-o facă din nou, după ce s-a aşezat în genunchi în faţa lor şi se agăţase de fluierele picioarelor unuia care părea că era şeful. L-au suit într-o maşină şi l-au dus. Nu mi-a fost frică deloc. Frate-meu şi soră-mea, însă, erau morţi de spaimă. Se uitau la ei cu ochii-nchişi.”
– “Dar mama?”
– “Plângea.”
– “Şi tata?”
– “Drept ca un ostaş. Doar când a privit-o ultima oară pe mama avea un ochi umed.”
– “Care?”
– “Nu-mi pot aminti. În clipele alea mă gândeam la altele.”
– “La ce?”
– “Că deveneam capul familiei. Că trebuia să preiau şi conducerea crâşmei.”
– “Şi? Nu mai vii la şcoală?”
– “Mama nu-i de acord. Zice c-o scoate ea singură la capăt. Noi să ne vedem de carte.”

*

– “Cică-n cămăruţa din spate se adunau nişte duşmani ai poporului şi puneau la cale răsturnarea regimului”, spuse îngrijorată madam Petrescu.
– “Ştiu c-am vorbit cu o vecină de-a lor.”
– “Eu mi-am luat curaj şi m-am dus la Gomoaia. Mi-am zis: o fi având, maică, nevoie de ceva. Măcar de-o-mbărbătare. Şi am sunat. Nenorocire mare!” îşi făcu semnul crucii prietena ei.
– “Să ne ferească pe toţi şi pe noi!” se sperie mama.
– “Cică-n noaptea aia l-au bătut fără oprire. Şi-a doua zi la fel.”
– “Oameni sunt ăştia?! Blestemaţi! Ruşinea lumii!” se încrâncenă mama. “Am auzit că leagă omul de glezne şi-apoi de mâini, cu ele-n faţă. Şi-l pun să şadă şi-i petrec mâinile peste genunchi. Pe urmă cică-i vâră o rangă de fier peste încheietura coatelor şi pe sub genunchi. Pe urmă doi inşi apucă ranga şi mi ţi-l răstoarnă cu capu-n jos. Lasă ranga pe două mese, tot cu el spânzurat, şi se pun să-l bată la tălpi până-i fac oasele zob. Aşa o fi?”
– “Aşa, că oamenii nu minte!” îşi dădu-n vileag Petreasca acordul cu un dezacord. “Cum altfel? Că-i schilodeşte! Nu-l ştii pe Vasile, de-a ieşit boşorog?!”
– “Da’ ăia de n-a mai ieşit deloc?!” o luă pe urmele ei şi mama, ameţită de cele discutate.
– “Apoi, io mă duc, madam”, suspină adânc coana Petrescu.
O sărută pe mama zgomotos şi umed. Şterse o lacrimă de la colţul pleoapelor. Îmi muie şi mie fruntea. Şi plecă.

*

Doamna Gomoiu şezuse la fereastră, mi-a povestit colegul meu, aşa cum primise ordin. În aşteptare. De la unsprezece încolo putea apare. Da, chiar tatăl lui Gomoiu, soţul ei! Nu, nu avea să fie eliberat. Era doar în trecere. Însă acesta era prilejul să-l vadă. Urma să sune cineva la uşa lor, atunci când se apropia clipa cea mare. I se spusese să se prefacă a vorbi cu persoana aceea. Ca şi când nu ar fi văzut maşina, ca şi când nu ar fi ştiut despre ce era vorba.
Încă nu se luminase de zi că ea stătea de pază la fereastră. Şi dacă i s-ar fi comunicat cu două zile mai devreme, două zile şi-o noapte ar fi înţepenit de planton acolo. Avea răbdare şi era hotărâtă să execute întocmai. Că de ar fi încălcat regula stabilită, dacă ar fi urlat, ori ar fi sărit înaintea maşinii, s-o oprească, dacă şi-ar fi smuls părul din cap, lui ce-i rămânea decât să-şi caute moartea cu zile, izbind cu pumnii şi picioarele, muşcând, sugrumând, cercând să se libereze? Nu, avea să fie cuminte. Stană de piatră.
Când a sunat, a deschis. A rămas în prag, cu privile înţepenite către stradă. A văzut maşina. Nu se aştepta. A încetinit viteza, aproape să stea locului. Pe urmă, pe neaşteptate, s-a destins ca un arc negru şi a pierit într-un nor de colb şi fum de la eşapament. Atât.
Pe seară, au ridicat-o şi pe doamna Gomoiu. Pe la 1 noaptea au adus-o înapoi. Se purtaseră politicos, de ca şi când discutau între prieteni. Dar cu el cine putea şti ce făceau? Voiau să afle unde-şi ascundeau complotiştii tipografia. Le-a spus că nu ştia despre care complotişti era vorba şi nici despre ce tipografie. Atunci l-au adus şi pe el de faţă. Purta nişte ochelari susţinuţi în spatele capului de un elastic puternic, iar în loc de lentile, erau astupaţi cu tablă ruginie, să nu vezi prin ea decât moartea. Îl împinseseră în birou ca să-l confrunte cu ea. Ca să-l chinuiască, îl lăsau să-i audă glasul, însă nu-i dădeau voie s-o mângâie cu privirile.
– “Auzi, băi, prostule: nu există tipografie!” îşi ieşi din pepeni anchetatorul, de la primele cuvinte. Se vedea limpede că despre existenţa acelei tipografii discutaseră ei doi îndelung. “Mă iertaţi, doamnă. Altfel nu am cum să mă adresez soţului dumneavoastră. Nu merită alt calificativ. Se lasă înjurat, se lasă bătut, se lasă înfometat, se lasă ars cu ţigara, se lasă pus în lanţuri, în cătuşe, se lasă aruncat în butoiul cu apă rece, se lasă chinuit cum nici nu vă puteţi închipui, pentru că nu vrea să înţeleagă de vorbă bună şi pace!… Urmăream o tipografie funcţionând ilegal. Am crezut că i-am dat de urmă. Dumnealui a negat că ar fi existat. Toţi au negat. Lucru obişnuit. Nu ne sperie ei cu de-astea. Şi bine am făcut că nu ne-am speriat. În cele din urmă, domnul Gomoiu, soţul dumneavoastră, dobitocul aici de faţă, a recunoscut că tipografia exista. Numai că s-a dovedit, cu mari eforturi din partea noastră şi sudoare, că tipografia, de fapt, nu exista: ăştia nu aveau tipografie, oricât am fi dorit noi să aibă. Mă rog de Gomoiu să retracteze cele ce a spus. Toţi ăilalţi dăduseră înapoi: nu mai aveau tipografie! Dacă nu voia să-şi retragă şi el vorba, atunci să ne spună unde ţinea tipografia. Dacă puneam mâna pe ea, dovedeam că exista. Dacă nu ne putea nici în ruptul capului rosti adresa ei, însemna că nu o puteam dovedi. Deci ori noi eram nişte dobitoci care înghiţeam orice tâmpenie ne vindeau ei, ori ei erau nişte dobitoci care se acuzau de lucruri neadevărate. Mă-nţelegeţi? Îi făgăduiesc bărbatului dumneavoastră că-l duc acasă dacă mărturiseşte adevărul că nu exista tipografie. Îl duc. Nu chiar acasă. Prin faţa casei. Îl aduc înapoi. El, nu: că există tipografie!!! Nu vrea să recunoască adevărul, nu vrea şi pace! N-am nevoie, doamnă, de tipografia lor. Nu am ce face cu ea! Ce are cu mine soţul dumneavoastră de ţine morţiş să mă încarce cu tipografia asta?! N-am destule belele pe cap? Vrea condamnare?! Păi, îl condamn în mod sigur. Vrea pedeapsa cu moartea? Nu-i făgăduiesc că i-o obţin, dar un glonţ pentru el, tot o să găsesc eu… Dar n-am nevoie de o tipografie pe care n-o pot scoate din pământ! Ce vrea? Să fac eu o tipografie şi să zic că aia e?! Nu mă apuc să fac tipografii la vârsta mea, doamnă. Am altele de făcut. Nu-i dau nici o tipografie ca să-i fac pe plac. Ştiu ce-i cu el. E speriat. Spuneţi-i dumneavoastră, că poate vă crede, convingeţi-l să înţeleagă că nu mai este necesară tipografia pe care a recunoscut-o. Rup declaraţiile lui vechi şi nimeni n-o să i le reamintească în veci. Aştept o declaraţie nouă, fără tipografie!’
Dar tatăl lui Gomoiu nu mai putea înţelege nimic pentru că, de pe atunci, nu mai era din lumea aceasta. I se hotărâse soartă de sinucigaş. Să fie socotit dement, ca să se poată explica încăpăţânarea lui de a declara tipografia. S-a trecut la sinucidere după confruntarea cu fiul său, colegul meu de bancă; tot fără rezultat, pesemne.

*

Această confruntare a fost crucială pentru colegul meu. A înnebunit de-adevăratelea, spre deosebire de taică-su. A fost retras de la şcoală. După câteva luni de internare la Central, i s-a dat drumul, dar nu mai era nimic bun de capul lui. Îl întâlneam uneori pe străzi, ba îmi făcea câte o vizită şi pe acasă. Mă recunoştea, adică ştia cum mă cheamă. Însă în câte poveşti de spionaj mă amesteca mă apuca groaza! Într-o seară am socotit că a întrecut măsura: m-a acuzat în faţa mamei şi a doamnei Petrescu. Să-mi zică mie că eu puneam băieţii din filieră să-l cureţe!
A doua zi mi-am făcut timp să trec pe la fosta lor cârciumă retransformată în locuinţă. Am luat-o pe mama lui pe departe. M-am interesat dacă era acasă Gomoiu. Aflând că era plecat, am răsuflat uşurat. Am încunoştinţat-o pe doamna Gomoiu cu încetişorul, să nu-mi jignesc prietenul, să n-o jignesc pe dânsa. Să fie toată lumea mulţumită, dar nici eu, nici mama să nu mai pătimim. Să nu ne mai toarne oţet în bineţe. Să-l lămurească, să-l mângâie, să-l vindece. Femeia m-a ascultat cu răbdare. Cu răbdare de mamă. Mamă pentru el, mamă pentru mine. Mi-a zâmbit, a lăcrimat, a făgăduit.
Deodată, s-a oprit din vorbă. A dat buzna pe uşă, cu un carneţel şifonat de folosire într-o mână şi în cealaltă cu un capăt de creion. Abia atunci am priceput că nu mă prea ascultase. Într-adevăr, tot timpul privise peste umerii mei, undeva pe stradă. Îşi încordă creţurile ochilor, să vadă mai limpede, ca şi când ar fi vrut să facă a-i curge de sub pleoapă, după ce o preschimba în lacrimă, o ceaţă ce o incomoda.
– “Drăguţă, uită-te ce număr are maşina aia”, îmi ceru ajutorul.
Va să zică, după asta se uita. Am făcut efortul de a descifra numărul. Era staţionată prea departe şi pentru mine, mult mai tânăr ca dumneaei.
– “Dă fuga, te rog mult… Citeşte-i numărul şi vino să-mi spui.”
Când m-am achitat de rugăminte, l-a notat cu băgare de seamă în carnet.
Vorbea ca pentru sine însăşi.
-“Mi-au cerut să notez toate maşinile ce opresc acolo… Pentru binele celorlalţi copii, ziceau…” Tăcu o clipă prelungă, de ca şi când şi-ar fi scrutat sufletul. Apoi: “Sunt atât de singură… Drăguţă, sunt tare singură…”