– Bilet pentru Arca lui Noe

17. BILET PENTRU ARCA LUI NOE

Era prima invitaţie în străinătate primită de mine. Semnată de un episcop al Catolicosatului, şef al biroului pentru afaceri externe. Chemarea survenea cu două-trei săptămâni înainte de data când ar fi urmat să ajung la Ecimiadzin. Pentru birocraţia Securităţii noastre era un termen de râs. Cu un an-doi mai devreme să fi ajuns invitaţia, hai, treacă-meargă, dar numai cu paisprezece sau douăzeci şi una de zile…! Iar deplasarea mea nu putea fi întârziată deoarece se specifica în scrisoarea oficială că Sanctitatea Sa intra în concediu la zece zile după sosirea mea şi se muta în vila Sa de odihnă.

Omul, când vine vorba despre speranţă, este o fiinţă ciudată. N-aveam nici un temei să nădăjduiesc. Dosarul îmi era acela al unui fost deţinut politic. Nu colaborasem în nici un fel cu regimul. Nu dovedisem că aş fi regretat opoziţia mea faţă de el. În privinţa Armeniei, nu eram defel legat prin sânge de neamul ce o popula, iar cultural vorbind – singura mea apropiere de acea ţară – eram un prea neînsemnat slujitor implicat în popularizarea folclorului ei. Nu aveam nici o şansă. Şi, totuşi, îmi făceam tacite vise – sau cel puţin m-am îndreptat către serviciul de paşapoarte din str. N. Iorga cu sufletul senin, venindu-mi chiar a fluiera.

În raţionamentul meu nu ţinusem seama de Dumnezeu, dar parcă îl simţeam lucrând pe aproape…

La coadă nu am stat mult, pentru că am fost îndrumat către ghişeul pentru “urgenţe”, unde nu erau solicitanţi. M-a întâmpinat un tânăr deloc acru, cum mă aşteptam. S-a interesat, cu un surâs atrăgând simpatia, de ce m-ar fi invitat Catolicosul taman pe mine. I-am răspuns cu autentică inocenţă că publicasem împreună cu Episcopul armean, Prea Sfinţitul Dirayr Mardichian, o carte de povestiri populare armeneşti ce fusese foarte bine primită în Erevan , intitulată “Oaspetele nepoftit” . Într-adevăr, istoricul Kolangian, originar din România, destul de deseori menţionat în aceste amintiri, introdusese, aşa cum am pomenit, în cea mai importantă gazetă literară a Uniunii Scriitorilor Armeni, un articolaş despre apariţia menţionată. I-am spus că mai aveam în lucru un alt volum de adaptări de acelaşi soi. Şi – iată vădita naivitate ce mă persecuta – că tradusesem “Liturghia Bisericii Armene” . Părea să-l amuze zona aeriană unde pluteam cu aiurelile mele. (Cititorii trebuie să priceapă că acestea se petreceau în cumplita dictatură roşie! Adevărat, în primii zece ani ai conducerii lui Nicolae Ceauşescu, perioadă unică de liberalizare.) S-a arătat curios să vadă şi el“Oaspetele”. M-a rechemat, cu broşura. M-am înfăţişat cu ea. Am scos pixul şi l-am întrebat cum se numea:, să-i dau un autograf… Era mai mare râsul cum cei patru ani de gherlă nu mă învăţaseră încă frica de securişti! Mă purtam de parcă ar fi fost un om ca toţi ceilalţi.

Şi aşa şi era. Refuză să primească darul. Însă fără nici o froasare ce să insinueze acuzator că aş fi voit cumva să-i atrag bunăvoinţa pe calea aceasta (să-l mituiesc!); cu blândeţe insistă să nu risipesc puţinele exemplare ce le aveam, oferindu-le unor oameni ca el, neinteresaţi, în fapt, de lectură. Nici nu mi-a spus răspicat că intenţia îi fusese doar să verifice cele afirmate de mine. Dialogul decurgea ca între oameni de lume.

M-a mai chemat o dată, peste atâtea zile încât mă temeam că-mi pierdeam termenul chemării. Mă asigură că nu avea să se întâmple asta.

Sosind iar, am avut de aşteptat până ce îşi isprăviră treburile ceilalţi dinaintea mea. Apoi dispăru pentru mult timp. Reapăru. Mă strigă. Îmi întinse paşaportul, explicându-mi ce mai aveam de făcut pentru a pleca. Ba, mustăcind a zâmbet, m-a îndemnat, când urma să mă întorc, să trec pe la el şi să-i povestesc cum e în Armenia . De trecut, eram obligat, fiind nevoit să predau paşaportul; din păcate, nu el a fost de servici atunci când m-am înfăţişat eu, să fi apucat a-i mulţumi pentru darul bunăvoinţei sale.

Era ultima zi lucrătoare a săptămânii. Am înţeles că la consulatul sovietic se muncea şi duminica. M-am dus dimineaţa pe acolo şi miliţianul de la poartă m-a rechemat la ceasurile prânzului. Sosind pentru a doua oară, mi-a indicat (cu o dezaprobare abia lizibilă în cutele frunţii severe) un tinerel cam nespălat, purtând o cămaşă recomandându-se drept albă, boţită, şi nişte pantaloni cenuşii călcaţi fără formă. Se îmbulzea într-un grup de gură-cască adunaţi în jurul a două maşini care se ciocniseră între ele nu departe de consulat. L-am aşteptat să-şi fi satisfăcut curiozitatea. Când să intre înapoi pe poartă, miliţianul îi făcu un semn către mine. Întinse mâna, să-i dau actele. Se făcu nevăzut cu ele în interiorul clădirii.

Peste vreo zece minute, i-am auzit glasul lătrând vulgar la o fereastră de la etaj, deschisă din casa scării, într-o parte laterală a construcţiei:

– Rădulescu!

Fără ‘domn’, fără ‘tovarăş’, fără nume de botez. Un Rădulescu acolea.

Mi-a aruncat paşaportul în curte şi, fără să se mai uite dacă ochise corect şi-l putusem prinde din zbor, închise ferestruica dintr-un brânci.

Da, “Rădulescu!” ; însă acest Rădulescu îi păcălise: pleca în Armenia, el răsculatul împotriva opincii sovietice ce ne zdrobea beregata.

Primisem şi o explicaţie suplimentară: în Moscova nu aveam dreptul să zăbovesc decât pentru schimbarea avioanelor; mi se acordase o viză de douăzeci şi patru de ore.

Nu mai ieşisem din ţară şi nici în avion nu mă mai suisem decât pentru un tur al oraşului Bucureşti. Călătoria ce mă aştepta urma să constituie o adevărată aventură, cu uşurinţă preschimbată într-un chin, dacă ar fi fost pe gustul stelelor.

Nopţile abia de devenea uşor mai scăzută arşiţa zilelor faţă de cuptorul din care te afundai în întuneric.

Într-o seară, nemaiputând suferi fierbinţeala aerului, am lepădat costumul de pijama înainte de culcare. Uşa ce dădea pe terasă se deschidea la celălalt capăt al încăperii. Nu eram conştient că, odată cu scurgerea ceasurilor, apărea o oarecare scădere a temperaturii aerului. Şalele mele asudate o recepţionară, aşa încât dimineaţa cea dintâi criză de sciatică a vieţii mă avertiză asupra acestei intelectualizări bruşte a zonei bănuite a nu fi putut distinge ce scria pe termometru sau aiurea.

Zilele le petreceam într-o fabrică, dimpreună cu elevii liceului unde funcţionam: erau cele două săptămâni finale de ‘practică’ ce aveau să-i ajute a se califica buni muncitori necalificaţi. Acolo, curent. Hale cât cuprindeai cu ochii. Dacă m-aş fi putut odihni, treacă-meargă. Numai că durerile mă împiedicau să adopt poziţia şezând. Nu izbuteam decât să stau în picioare sau să merg. Supa o înghiţeam plimbându-mă cu farfuria adâncă într-o mână şi cu lingura în cealaltă.

Interesându-mă asupra lungimii zborului, am aflat că parcursul se întindea pe o durată de şase ore. Să nu mă mişc de pe scaun un răstimp atât de îndelungat?! Medicul nu mi-a făgăduit o vindecare rapidă; ba nici nu ştia nimic în legătură cu termenele.

Cineva mi-a vorbit despre o staţiune de nămol, pe la podul Băneasa. Aş fi putut cu uşurinţă să merg acolo, după ce ieşeam din fabrică, din când în când dând şi o fugă la fotograf, la ‘paşapoarte’, la consulat, la casa de bilete de avion ş.a.m.d. M-am supus analizelor impuse, dar doctorul locului m-a avertizat că n-aveam voie să fac băi în perioada crizelor. Am insistat să-mi îngăduie tratamentul, altul neexistând.

– Pe răspunderea dumneavoastră!

– Exact!

Şi noroiul de Amara, sosit cu vagonul-cisternă, mi-a făcut bine. M-am înarmat cu piramidoane şi antinevralgice cât îngăduiau buzunarele să le umplu, dar nici un hap nu mi-a mai fost necesar.

Ajuns la Moscova, peste două ceasuri, mă despărţeau de cursa internă către Erevan câteva ore. În afară de schimbarea aeroportului nu aveam nici un alt program.

M-am străduit să mă înţeleg pe ruseşte cu şoferii taxiurilor din faţa aeroportului. Mă puteam bizui numai pe amintirile de limba rusă din tinereţe, când o învăţasem în ultima clasă elementară şi la liceu. N-aveam în portofel decât zece ruble, atât îngăduindu-ţi-se să schimbi la părăsirea Bucureştilor. Din cuvintele taximetriştilor, am dedus cât m-ar fi costat drumul. Nu mi-au plăcut privirile bărbatului care a acceptat să mă conducă. Era şiret, repezit, dispreţuitor, rău. Părea să fi fost vizitat adeseori de intenţii criminale.

Într-adevăr, lungi călătoria cât putu, străbătând nişte minunate şi înspăimântătoare păduri de mesteceni (nu mai văzusem aşa ceva) nesfârşite. Cu ochii pe ceasul de marcaj, constatam cum ajunsesem a datora mai mult decât intenţionam şi-mi puteam permite. Vorbeam. Vorbeam cât o ştiam eu rupe pe ruseşte. Explicam că n-aveam bani. Explicam că eram român sărac. Îl lămuream că eram la fel de bogat ca şi orice cetăţean sovietic de rând. Încercam toate variantele. El, nimic. Îl ameninţam că nu-i voi plăti. Asta nu accepta. Îmi răspundea ceva. Strigam. Răcnea şi el.

Într-un târziu, am ajuns în dreptul aeroportului celălalt (parcă Şeremetevo). I-am întins atâta cât mi se spusese că mă va costa deplasarea. A tăcut mâlc, a înhăţat bănuţii, mi-a aruncat pe jos geanta de voiaj şi dus a fost.

Depunându-mi bagajul, am întrebat (doar ca să le creez probleme funcţionarilor) dacă puteam găsi pe careva să vorbească engleza sau franceza. Într-un târziu, a apărut un tânăr ale cărui cunoştinţe de limba engleză erau mult mai bogate şi mai precise decât ale mele. I-am spus ce bani aveam asupră-mi şi că doream să-mi facă serviciul de a mă da pe mâna unui şofer bătrân şi serios care să mă plimbe de acea sumă prin capitala lor.

Ce om minunat mi-a găsit!

După chip, lentoarea gesturilor, observarea ta cu coada ochiului, vorbitul scurt, cât eram în raza auditivă a altora, apoi cuminţenia entuziasmului aceluia metamorfozat în ghid turistic, prin investiţie cât de cât oficială, ca şi când i s-ar fi recunoscut un merit personal, aş fi spus că era un pensionar reangajat. Fidel misiei, îmi indica tot ce era însemnat a fi fost privit pe traiectoria străbătută de noi, statui, clădiri, parcuri, poduri. Iniţial nu pricepeam nimic din explicaţiile sale; ulterior, numele proprii mi se limpeziră în auz şi devenindu-mi cunoscute, sesizam înţelesul global al celor rostite mie. Asta mă încurajă până la a mă face să cred că aveam cu adevărat şanse să urmăresc conversaţia noastră cu un singur vorbitor, zelos monologant.

Mi-a arătat o instituţie anume, îmbogăţindu-şi comentariile mai mult ca în celelalte rânduri. Din ele n-am înţeles nimic decât că priveliştea era menită a stârni groaza. Nu fu mulţumit de efectul provocat, probabil prea sărac pentru aşteptările sale. N-avea de gând să mă lase neştiutor. Îşi depuse o mână peste cealaltă, închipuind prin gest că era legat. În sfârşit, m-am luminat. Am exclamat:

– Ceka! , termenul pentru Securitate ce mi-a venit în minte dintre cele câteva ce se schimbaseră între ele în timp.

– “Ceka”, vot… [“asta-i”], zise încântat că izbutise să mă convertească la a gândi ruseşte.

Pe nesimţitelea, mă iscodise cine eram şi ce căutam pe la ei. Cred că era credincios, iar dacă nu, purta respect tagmei bisericeşti. Când a auzit că mă invitase Catolicosul Armeniei, răsuci pe loc volanul şi o porni în plină viteză, conducându-mă, mi se părea, într-o mahala cu aspect târgoveţ, pe o uliţă nu asfaltată, ci pietruită, largă, cu copaci bătrâni plantaţi de o parte şi de alaltă a carosabilului. Nu mă aşteptam să oprească brusc, să coboare, să ocolească botul automobilului până în dreptul portierei mele şi, ca un slujitor din timpuri mai bune, să mi-o deschidă amabil; cu un gest larg, aplecându-se uşor şi zâmbind încântat, mă îndemnă să ies şi să privesc casa în dreptul căreia adăstasem.

Răspunse triumfător întrebării mele zăpăcite:

– Zdies jiviot Patriarha vsiei Rosia! [Aici sălăşluieşte Patriarhul întregii Rusii!…]

Nu mă orientam dacă introdusese în intonaţie o nuanţă de mândrie sau una de revoltă şi tristeţe.

Era o casă fără etaj, bătrână cât lumea, cu tencuiala exterioară cam crăpată, ca după vreun cutremur nu exagerat de intens, văruită într-un alb cald şi nu prea recent, cu straturi de colb gălbui-cenuşiu lipite pe el de vânt. Gardul era din fier forjat, acoperit cu tablă, totul vopsit în verde scorojit. Îndărătul lui se înălţau coroanele unor arbori bătrâni impunători. Răcoarea ce părea să coboare din frunzarele lor te ameţea cu un iz de cinste, de ocrotire, de lealitate, ce îi însoţea mireasma de reavăn revărsată peste coperişuri.

– “Patriarha vsiei Rosia”… , am repetat visător. Îi eram recunoscător Cerului că îmi scosese în cale un rus şi nu un cetăţean sovietic de rând.

Astfel de întâlniri îţi dau curajul să continui a exista. Pe când a ajunge să crezi că lumea se rezumă la iadul comunist…

Conducându-mă, finalmente, la noul aeroport, îşi alese singur din palma mea o sumă modestă, lăsându-mi destul să mai cheltuiesc şi altfel. Ne-am luat rămas bun şi ne-am despărţit.

Aţipisem. Se întunecase când funcţionara în grija căreia mă lăsasem mă trezi, îndemnându-mă să mă grăbesc spre avion. Un securist de-al lor, în uniformă, mă conduse în calitatea celui dintâi pasager ce urca. E o senzaţie stranie să te găseşti singur într-un avion de cursă, toate celelalte locuri rămânând neocupate. Era un regim anume născocit pentru străini: să nu-şi poată alege locul după cum îi îndemna inima. Am constatat că fereastra lângă care mă plasase militarul era căptuşită cu placaj, neîngăduindu-mi strecurarea nici unei priviri afară. M-am ridicat să-mi schimb locul, dar mă opri; oricât îi arătam eu placajul şi-i explicam că era o fereastră oarbă, el mă potolea prin gest, mă încuraja, ca şi când ar fi zis: “haraşo!…” . Scurt pe doi, nu aveam voie să stau altundeva… Măsură preventivă împotriva spionajului: îşi protejau secretele de Stat, pasiune comunistă ce a revenit şi în realitatea ţării nostre de curând…

Mi-am amintit de Hrandt, ca totdeauna când simţeam cum începea să fiarbă ceva înlăuntrul meu şi mă pregăteam de explozie. A mi-l aminti însemna, în rezumat, că mă întrebam, pur şi simplu, el cum ar fi reacţionat în locul meu. Răspunsul venea invariabil: “cu măsură”. Aşa încât mi-am înghiţit furia stârnită de faptul că urma să călătoresc atâtea ceasuri fără a vedea ceva, cât de puţin, din peisajele survolate. “Şi-aşa este noapte… Tot n-aş zări mare lucru…” mi-am zis, cuminţindu-mă.

Dacă gradatul Securităţii a remarcat că băgasem lecţia la cap, se făcu nevăzut.

Peste vreo zece minute de tăcere s-o tai cu cuţitul, când mă aşteptam mai puţin şi chiar simţeam o uşoară amorţeală invadându-mi membrele şi cugetul suficient de solicitat în cursul zilei, pe gura intrării în aparatul de zbor se creă o busculadă de neînchipuit într-un mijloc de transport atât de civilizat, de ‘nobil’, aş spune. Năvăleau deodată , nici unui membru al hoardei netrecându-i prin minte că era cu putinţă şi altfel, adică cedând locul cuiva mai grăbit, invitând pe altcineva să ţi-o ia înainte, politeţea triumfând mereu şi buna cuviinţă, năvăleau deodată cei vreo şaizeci-şaptezeci de pasageri către Erevan. Aidoma tuturor celorlalte republici sovietice, nici Armenia nu avea norocul de a fi fost aprovizionată nici cu de-ale gurii, nici cu textile, nici cu încălţăminte, nici cu produse electrice sau electronice, cu nimic. Toate târguielile trebuia să le faci în capitala întregii Uniuni Sovietice.

Braţele invadatorilor erau încărcate cu tot felul de mijloace (plase, genţi, sacoşe, geamantane uşoare, dar şi grele…) de cărat alimente, aparate, cumpărături de la Moscova, reprezentând mărfurile, a căror listă nu avea capăt, ce lipseau de pe piaţa armenească.

Odată cu puhoiul uman se răspândi în interior şi o duhoare acră de năduşeală, de usturoi, de oameni pe drum, la vreme de căldură.

Mă stupefiaseră. Rămăsesem cu gura căscată.

Nu mă pot împiedica să introduc aici un alt extras făcut odinioară şi tradus, privitor la deportările armenilor. Simt această nevoie ea fiindu-mi trezită de caracterul digestiv al imaginii invadării avionului de către cetăţeni ai Armeniei Sovietice reduşi prin foamete la o aservire deplină faţă de stomac. Nu mai era foametea crimei în masă de pe vremuri, când turcii o foloseau ca armă rapidă, ucigătoare a concetăţenilor lor creştini. Era o înfometare lentă şi permanentă, ce te lipsea zi de zi de substanţele necesare pentru păstrarea vieţii. Ea îţi prelungea pofta neîncetată ce te preschimba într-un animal care nu gândea la nimic alta decât să-şi satisfacă nevoile ţesuturilor nehrănite de când exista puterea sovietică.

Se mai găseşte ceva important pentru mine în acest fragment. Hrandt Avachian mi-a vorbit în dese rânduri despre bănuiala că masacrul armenilor ar fi fost plănuit, până în cele mai mici amănunte, de către Germania, la solicitarea aliatei ei Turcia. Era şi o repetiţie generală a genocidului pe care avea să-l săvârşească la rândul ei în timpul stăpânirii lui Hitler, numai că repetiţia generală era interpretată de alţi actori. Or, din mărturiile de mai jos ale unor cetăţeni americani se poate extrage şi ceva ce ar susţine afirmaţia lui.

“Cu inima frântă am părăsit oraşul şi abia de s-a pus în mişcare trenul nostru că am şi întâlnit unul după altul trenuri pline până la refuz de bieţi inşi ce erau căraţi în locuri unde nu-ţi puteai procura hrană de nici un fel. În toate gările unde ne opream, ne găseam alături de astfel de trenuri; erau alcătuite din vagoane de vite şi, în spatele ferestrelor zăbrelite, zăreai în fiecare dintre vagoane figurile unor copilaşi ce priveau. Uşile laterale erau larg deschise şi cu uşurinţă distingeai bătrâni, bătrâne, mame tinere cu pruncii lor, bărbaţi, femei, copii, toţi înghesuiţi unul peste celălalt, ca oile sau ca porcii, fiinţe umane mai maltratate decât vitele.

“Bătrâne plângeau, sugarii urlau de-ţi făceau milă. Era lucru cumplit să priveşti la atâtea brutalităţi şi să auzi despre atari suferinţe. Ni s-a spus că în clipa când trenul a străbătut fluviul, douăzeci de prunci au fost aruncaţi în apă de către mamele lor însele, care nu mai puteau suporta să audă strigătele celor mici cerând să mănânce atunci când ele nu mai aveau nimic să le dea.

“O femeie a dăruit viaţa la doi gemeni, într-unul dintre vagoanele acestea; şi, traversând fluviul, şi-a aruncat ambii prunci în apă şi s-a azvârlit ea însăşi pe urma lor.

“Aceia care nu aveau mijloacele de a-şi plăti călătoria în aceste vagoane de vite erau obligaţi să meargă pe jos. Pe toată lungimea drumului îi vedeam din tren cum înaintau anevoie şi trişti, mânaţi din casele lor precum nişte oi la abator.

“Cum în acelaşi tren cu noi se găsea şi un ofiţer german, l-am întrebat dacă Germania nu avea în nici un fel de-a face cu aceste deportări, deoarece socoteam că era cel mai brutal lucru văzut vreodată. Răspunse: – “Nu puteţi aduce nici o obiecţie la exilarea unei rase. Numai maniera în care procedează turcii este rea.” Ne povesti că sosea el însuşi din interiorul ţării şi că asistase la scenele cele mai cumplite pe care le văzuse vreodată în cursul vieţii. Adăugă: – “Sute de persoane se târau prin munţi, împinse din urmă de soldaţi; multe mureau de-a lungul drumului; bătrâne şi copii prea neputincioşi ca să păşească erau legaţi de măgari, prunci zăceau lipsiţi de viaţă pe drum, pretutindeni vedeai chipul morţii!”

“Ultimul lucru pe care l-am zărit dintr-o succesiune de trenuri ce-şi cărau poverile de vieţi omeneşti la distrugere.

“O altă persoană care călătorea cu noi ne spuse că o mamă dintr-unul din acele trenuri o rugase să-i ia copilul pentru a-l salva de o astfel de moarte.

“Ea istorisi că un armean, un mare comerciant din Kharput, îi spusese că prefera să-şi omoare cele patru fiice cu propria-i mână decât să le vadă târâte de turci după ei. Acest armean a fost obligat să-şi părăsească locuinţa, negoţul şi toate câte le poseda şi să pornească la drum cu întreaga-i familie, cu o destinaţie aleasă de turci pentru exilul lui. Când am ajuns într-o gară de lângă Constantinopol, am întâlnit un tren foarte lung, umplut cu armeni abia exilaţi din Bardizag.

“Soţul meu şi cu domnul A. se întreţineau cu unul dintre profesorii indigeni ai şcolii noastre americane, care le-a spus, printre altele, că un bătrân mergea pe o stradă din Bardizag când sosi ordinul de plecare. Bătrânul fiind surd, nu înţelese ce se petrecea şi cum nu se grăbea să părăsească oraşul, un ostaş îl doborî cu lovituri ale patului puştii. Profesorul ne încredinţă că nu putea cumpăra alimente, deoarece îl împiedicau soldaţii s-o facă.

“Ţipetele bebeluşilor şi ale copilaşilor cerând de mâncare continuă să-mi răsune în urechi. Din toate trenurile în trecere aceleaşi strigăte ale copiilor auzeai, şi-ţi frângeau inima.

“Oricum, abia la sosire fu revelat ceea ce era mai cumplit, deşi se credea că aceasta fusese deja cunoscut. La Alep, germanii sunt îngroziţi şi un învăţător, Dr. Niepage, redactează un raport asupra situaţiei armenilor:

“‘Nu intenţionăm să întârziem asupra atrocităţilor sângeroase ce însoţesc în general expulzarea armenilor din regiunile lor muntoase, asupra miilor de oameni smulşi dintre ai lor şi uneori ucişi sub privirile lor, asupra miilor de femei, copii, tinere necinstite sau mutilate de gardienii lor şi acoliţii acestora şi ale căror cadavre dezgolite mărginesc drumurile pe cari trebuie să le parcurgă trupe succesive de deportaţi, asupra brutalităţilor de negrăit, a setei, a foametei ce a decimat supravieţuitorii, în majoritate văduve şi copii complet despuiaţi şi scheletici, înainte de a eşua aici – unul din şase, câţi au plecat la drum, pentru a fi poate alungaţi pe o cale a suferinţei, fără perspectiva nici unei existenţe posibile în pustie, unde până şi numele de armean va dispărea…

“‘Să ne fie îngăduit totuşi a pune în lumină o scenă a mizeriei rezultând din exterminarea acestui popor, scenă ce se petrece în proximitatea imediată a şcolii, la distanţă de o ulicioară.

“‘Există acolo un vechi han sau caravanserai de mari dimensiuni, pe care autorităţile turce l-au pus la dispoziţia deportaţilor armeni, în special a celor grav bolnavi: un fel de spital, la urma urmelor. Să pătrundem prin pasajul strâmt.

“‘Câteva bolţi, siluete lamentabile, famelice, acoperite de zdrenţe, culcate de-a dreptul pe pământ sau în cel mai bun caz pe nişte resturi mizerabile din bunurile lor. Femei şi copii. Ici şi colo, câte un bătrân. Nici un bărbat în floarea vârstei.

“‘Pătrundem în curte: nu mai este decât o sinistră grămadă de murdărie. La marginea ei, în faţa bolţilor, bolnavi, muribunzi, morţi zac amestecaţi, în propriile lor excremente. Miriade de muşte pe bolnavii epuizaţi şi pe cadavre. Suspine, gemete, din când în când o plângere datorată ochilor obosiţi de sutele de muşte. Alături de cadavrul gol al unui bătrân, doi copii îşi fac nevoile.

“‘Străbatem curtea acoperită de excremente, pentru a urca sub o boltă. O duzină de copii, pe jumătate morţi de foame, idiotizaţi; printre ei, unii muribunzi sau poate morţi deja… Nimeni nu acordă atenţie unor astfel de lucruri. A fost extras dintr-o întăritură de zid sinistră cadavrul unui copil pe jumătate descompus care nu a fost descoperit decât prin mirosul de putrejune degajat. Există orfani a căror mamă a murit prin locurile astea în ultimile zile. Nu se arată nici un medic. Nu există medicamente pentru a-i uşura. Sunt sortiţi unei morţi cumplite, vor muri de foame. Guvernul procură acestui “spital” linte şi bulgur (un fel de grâu) şi pâine neagră tip militar. Însă aceste făpturi vrednice de milă, care deseori au călătorit săptămâni întregi, ba şi luni de zile, pe căldură şi fără apă, au un stomac slăbit ce nu mai suportă atare hrană care, de n-ar fi asta, ar fi aproape suficientă. Dizenteria, slăbiciunea, tifosul urmează la rând. Între timp, cărătorii de sicrie şi-au făcut apariţia. O parte dintre cei decedaţi în ultimile zile sunt îngrămădiţi în ele unul peste celălalt, căraţi la cimitirul cel mai apropiat şi descărcaţi în groapa comună. Nu există destule cosciuge pentru transport – la altceva nu slujesc -, căci moartea răpeşte în fiece zi o sută până la o sută cincizeci dintre supravieţuitorii ajunşi până aici. Căruţe umplute cu povara de hoituri. O prelată acoperă pe cei mai dezgustători. Picioare, un cap spânzură ici şi colo, pe când căruţa înaintează cu zgomot pe pietrele drumului.’

“Doi alţi profesori ai şcolii germane semnează textul acesta, Edouard Graeter şi Marie Spieker, precum şi directorul Hubert, care adaugă: ‘Descrierea făcută de colegul nostru Dr. Niepage nu este câtuşi de puţin exagerată. De luni de zile inspirăm duhoarea acestor cadavre şi trăim printre muribunzi. Singura nădejde într-un sfârşit rapid al acestei situaţii revoltătoare ne îngăduie să continuăm a munci la şcoală, precum şi voinţa de a dovedi populaţiei neturceşti de aici, în măsura în care slabele noastre mijloace ne ajută, că nu avem, noi germanii, nimic de-a face cu metodele oribile în uz în această ţară.'” Mi se pare foarte semnificativă această remarcă din urmă, mai ales dacă este coroborată cu aceea a ofiţerului german pentru care a exila o rasă era lucrul cel mai firesc de pe lume…

“Dr. Niepage semnalează, de altfel, că domnul consul Hoffmann şi-a completat raportul privitor la fotografiile luate de el însuşi la han şi care reprezintă grămezi de cadavre în mijlocul cărora se târăsc copii în viaţă încă.”

Cum, până la unul, privirile asediatorilor avionului mă ocoleau, ca şi când nici n-aş fi fost acolo, dar nici rândul meu de două scaune, m-am întrebat:“Cunosc ei cumva înţelesul politic al locului rezervat mie?” Este de bănuit asta, fiindcă nici unul dintre dânşii nu încercă să se aşeze alături de mine, de parcă erau conştienţi că acolo avea să fie armată o bombă artizanală de îndată ce se punea în mişcare avionul…

Deodată răsări din bezna de afară şi un tânăr de vreo treizeci de ani, aparent complet altfel decât ceilalţi. Singurul său bagaj îl constituia o borseletă. Pantalonii de vară, sportivi, dintr-un material subţire, gri-bleu fer, aveau o croială impecabilă, după cum le era şi dunga. Torsul zvelt îi era acoperit de un maiou portocaliu închis care, deşi extrem de vulgar – ca idee -, îl desemna ca tăiat din altă ştofă umană decât a masei precedente slinoase, ţărănoase, apucătoare, lipsită de decenţa cumpărăturilor. Ceasul de la mâna lui stângă era mare şi dotat cu un cadran albastru marin cu cifrele gălbui-verzi fosforescente. Chipul i-l împodobeau nişte mustăţi dese şi lungi, ‘pe oală’, castaniu închis, care nu numai că îi drapau figura cu virilitate, dar aveau şi aerul de a brava marxism-leninismul, nefiind tăiate după moda proletară . – “Dă, Doamne, să se aşeze domnul acesta cu aer occidental lângă mine, să pot schimba şi eu o vorbă noaptea asta cu cineva a cărui tovărăşie să fie plăcută!”

După înfăţişare şi morgă am mizat pe faptul că stăpânea vreuna dintre limbile frecventate de mine.

Şi el m-a ales din prima ochire. În privinţa situaţiei mele speciale, obligat să şed în dreptul unui geam dublat de placaj, desemnându-mă drept un străin periculos, ea îl lăsă rece. Ori nu pricepea simbolica acelui scaun, ori nu-i păsa de ea. Ori, ceea ce nu m-am gândit nici atunci, nici mai târziu, până astăzi, avea misiunea să şadă lângă mine pentru a mă fi tras de limbă.

Însă, de vorbit altă limbă decât armeana şi rusa nu vorbea decât germana, inaccesibilă mie. Astfel încât, încurajat şi corectat cu înţelegere de el, nu mi-a rămas decât să-mi adun toate cunoştinţele şcolare şi să mă bizui pe limba rusă, dacă intenţionam să petrec o noapte suportabilă.

Am mai pomenit-o, am învăţat ceva rusă numai în clasa a şaptea elementară, cu doamna Botvinik. Atât de bună profesoară era încât cunoştinţele dobândite în acel an şcolar, la treisprezece ani, mi-au fost suficiente pentru tot restul vieţii, pe ele m-am bizuit şi în clasele următoare, ale liceului, cât şi în anii facultăţii.

Aşa că, şontâc-şontâc, i-am povestit inginerului multe despre mine şi am aflat despre el că urma să se căsătorească peste câteva zile cu o austriacă. Nu m-am putut abţine şi l-am contrazis:

– În ultima clipă n-or să te lase!

– Imposibil! Totul este aranjat. Dosarul, cu câte elemente au fost necesare, este semnat, parafat, cu o eliberare de orice servitute cetăţenească sovietică bine pusă la punct şi solidă. O să vezi că mă însor.

– Ba o să vezi tu că, dacă ajungi la asta, se va întâmpla foarte târziu, când n-o să-ţi mai folosească la nimic. Mi-e teamă că te amăgeşti, prietene, cu atât mai mult cu cât afirmi că te vei şi muta în Viena!

Ei bine, către ultima parte a vacanţei mele armeneşti, am primit la hotel o invitaţie la nunta sa, la Viena…