Biblioteca de imprumut – Monica Levinger

Am înteles…
Nu mi-am închipuit vreodata ca viata ma va purta spre întelegeri atât de adânci. Nici la surprinzatoarele întâlniri, coborâte parca din lumea imaginarului unde orice este posibil, nu m-am asteptat. Pur si simplu s-a întâmplat. Într-o buna dimineata m-am trezit într-un punct de clara viziune luminoasa si am înteles ca m-a purtat spre el o carare. Am vazut cum aceasta carare lunga si persistenta îsi are începutul într-un alt punct,
îndepartat, dar bine si precis conturat. Ca si cum s-ar fi deschis larg, ascunse ferestre ale fiintei omenesti, prin care sa poata navali asupra-mi nestingherit aerul curat si proaspat al cunoasterii de sine, am vazut cu alti ochi multe din cele deja petrecute si am înteles cum întâmplari ce-mi parusera fara legatura , au avut un rost tainic al lor. Niciodata nu stii din capul locului daca drumul ales în viata va fi unul bun sau dimpotriva, blestemat de soarta, daca va fi scurt sau peste masura de lung si întortocheat; si de aceea de ma veti întreba din curiozitate, pe unde si cum de aici încolo ma va purta cararea, va voi raspunde cinstit ca nu stiu. Dar pot spune cu certitudine ca în labirintul întortocheat ce se cheama viata, exista pentru fiecare din noi doar un singur drum care ni se potriveste cu adevarat, singurul bun de urmat.

Nu-i usor de recunoscut drumul despre care vorbesc. Din proprie experienta stiu ca fermecata carare îsi are un suflet al sau, ce se înfrateste cu sufletul meu si de fiece data când vorbesc despre drumul ales, inimami bate în piept cu putere, dându-mi de stire “aici sta ascuns adevarul, urmeaza-l negresit!”. Uneori trebuie sa ajungi la sfârsitul unui capitol de viata, si n-are importanta daca a fost lung sau scurt, ca sa-i întelegi începutul si rostul. Tocmai de aceea am fost atât de exaltata în acea dimineata de octombrie, a anului 2008, când am înteles si am vazut cu claritate ca pe linia serpuita ca o albie de râu, pe care umblu de o viata, nu am mers nici o clipa singura ci însotita. Uneori, când un om pentru care contezi întelege ca nu te poate urma sau sprijini la tot pasul, el îti poate sadi în suflet o poveste, care sa te slujeasca si sa te sustina în numele sau. Caci cum am putea-o scoate la capat singuri si fara de îndrumare în asprele încercari ale cautarii de sine?

Multi nu cred în puterile miraculoase ale unei atât de simple fapte si nici în însusirile sale de a te calaluzi si de a-ti aminti cine esti si ce poti. Eu da, cred cu convingere în înalta menire a povestirii pe care în continuare o voi istorisi. Si mai ales cred în harul de dascal al celui care mi-a daruit-o cu intentie aleasa, ca prin ea sa-mi arate drumul, domnul Mihai Radulescu, profesorul meu de engleza din liceu si nu numai…

Drumuri si poduri
În acea dimineata de sfârsit de mai a anului 2005, privit din avion, cartierul Drumul Taberei parea un loc cât se poate de linistit, în care lumea, mai în graba sau mai tihnit, îsi vedea de rosturile ei lumesti. Dar daca te uitai mai de aproape si cu ochi prevenit, nu se putea ca atentia sa nu-ti fi fost atrasa de o mica zona de intensa forfota omeneasca. O cladire cu doua etaje, coplesita de vegetatia deasa, se transformase într-un punct de convergenta al unui întreg du-te – vino de masini si de oameni. Pentru oricine ar fi privit dinafara neobisnuitul spectacol, era clar ca era vorba de o scoala si ca o promotie nu prea recenta îsi sarbatorea întâlnirea, dupa un numar respectabil si rotund de ani.

În acel furnicar de oameni veseli si emotionati, ma aflam si eu, fosta eleva a Liceului teoretic Grigore Moisil, ce în urma cu 30 de ani purta mult mai prozaicul nume de “Liceul 33”. Pe masura ce fostii absolventi soseau la locul întâlnirii, grupurile formate spontan din elevi si profesori împânzeau curtea scolii, din ce în ce mai numeroase si mai galagioase. Îmi amintesc cu câta insistenta l-am cautat din ochi, plimbându-mi privirea dus si întors peste arhipelagul acela de insule omenesti, spunându-mi ca în cele din urma tot o sa apara de undeva, cu bratele larg deschise spre a ne îmbratisa pe noi, elevii dumnealui dintr-a IX-a B. Si n-aveam nici o îndoiala ca se va îndrepta spre noi în acelasi pas grabit si saltaret cu care obisnuia sa intre în clasa pe vremuri, si ca din mers ne va saluta jovial, cu bucurie afectuasa în glas:

– Good morning young ladies and gentlemen!
Si cum timpul trecea iar visul tesut cu ochii deschisi întârzia sa coboare în realitate, îndraznii sa întreb si sa cer lamuriri.
– Nu, pe domnul profesor Mihai Radulescu n-am reusit sa-l gasim, îmi explica cu vadita parere de rau colegul de clasa care se ocupase cu organizarea întâlnirii noastre.
Iata-ne dupa o vreme adunati cu totii în sala de festivitati a liceului, care asezati confortabil, care stând în picioare, pe intervalul dintre rândurile ordonate de banci.
– Nu sunt un orator si nici nu intentionez sa devin unul, sunt aici pentru a va da cuvântul, ni se adresa acelasi coleg care cu numai câteva minute în urma îmi confirmase absenta domnului Radulescu.
Am înteles ca n-avea de gând s-o lungeasca mult cu vorba, ca în scurt timp scena va fi a noastra si ca fiecaruia dintre noi îi va veni rândul sa povesteasca ce-a facut si ce-a realizat, pe unde si-a cautat sau chiar si-a gasit rostul în viata. Temperatura în sala începu sa urce vertiginos, parte din cauza emotiilor noastre, legate de seriosul “examen” ce trebuia sustinut, dar si datorita unui soare prea zelos si teribil de sârguincios tocmai în acea zi speciala, de vara timpurie.
Cât despre mine personal, pe lânga emotii si zapuseala, ma chinuia în plus o nevoie adânca si sâcâitoare de a da un raspuns cât mai limpede si cât mai adevarat la fireasca întrebare “cu ce te ocupi dumneata în viata?”

Spre exasperarea mea, în ciuda cautarilor si a nenumaratelor încercari, nu reusisem sa ajung la o formulare satisfacatoare. Simteam ca datorez acest raspuns elevei de liceu de odinioara, care fusese si înca mai era parte din fiinta mea si care atunci, la începuturile de viata ca persoana matura, îmi încredintase cu încredere si speranta, spre realizare, toate aspiratiile si visele ei de adolescenta fermecatoare.

În timp ce mintea îmi era preocupata de filozoficele cugetari, auzeam ca prin vis cum se striga catalogul si cum unul dupa altul, cei “scosi la lectie” îsi istoriseau pe scurt povestea, cu glas sigur sau tremurat, cu sobrietate sau cu umor, cu mândrie sau cu modestie, fiecare dupa firea si temperamentul sau. Pe acest fond de glasuri si emotii, ma întrebam daca e posibil sa se fi trezit din nou la viata “visatoarea printesa cu privirea vie ce-n turn de fildes se închide”, precum fusesem descrisa în versuri adolescentine, scrise cu cerneala albastra pe o panglica matasoasa, de catre un coleg romantic si deosebit de generos, în acele zile de neuitat, la sfârsit de liceu. Pe masura ce mi se apropia rândul, constatam uluita cum deveneam asemenea elevei timide de altadata, ca si cum tot ce dobândisem în decurs de 30 de ani în materie de siguranta si încredere de sine disparuse, precum ai sterge scrisul de pe o tabla, dupa ce lectia s-a terminat. Dar ziua si evenimentul sarbatorit erau prea speciale ca sa nu ies cu bine din orice încurcatura si sa nu se aranjeze totul ca de la sine, fara nici un efort. Ca atins de o bagheta magica, praful înecacios de creta, stârnit de stersul calitatilor mele personale de pe mai sus amintita tabla, se transforma în pulbere aurita si o adevarata minune se petrecu în minutele urmatoare. Scurta propozitie “am urmat facultatea de drumuri si poduri”, rostita pe un ton firesc si cu glas raspicat de colegul dinaintea mea, ma trezi din visare spre a-mi oferi pe o tava argintata raspunsul atât de îndelung cautat. Dar n-am avut liniste si tihna sa-mi savurez proaspata victorie, caci catalogul ajuns la litera “P”, ma anunta ceremonios ca-mi sosise rândul la povestit:
– Desi am urmat Facultatea de fizica, pot spune ca de fapt ma consider, ca si colegul dinaintea mea, o absolventa a Facultatii de drumuri si poduri, ma auzii declarând pe un ton cam dramatic si îndraznet, ce ma surprinse peste masura, încât nici în ziua de azi nu înteleg ce nestiute talente teatrale mi l-au insuflat.

Nu-mi mai amintesc daca scurta pauza în vorbire, provocata voit chiar dupa primele cuvinte din discurs, spre a lasa timp de reflectie intrigatilor mei ascultatori, a fost propria-mi idee sau mi-a fost transmisa de vreun misterios regizor imaginar. Cert este ca peste întreaga audienta se asternu, ca la comanda, o adânca liniste activa, dovada ca lumea din sala era ocupata cu descifratul adevaratelor mele intentii, înca nedezvaluite pâna la capat. Multi cred ca se întrebau daca vorbesc serios sau sunt pusa pe glume, în timp ce nu putini cautau un raspuns la întrebarea ce învatasem eu de fapt? Cu îndrazneala de care numai timizii sunt în stare în anumite împrejurari, mi-am continuat ideea:
– Lucrez în învatamânt si rostul meu în viata îl consider a fi legat de minunatele drumuri si de podurile pe care noua, oamenilor, ne sta în putinta sa le cladim; drumuri care sa ne poarte spre ce-am putea deveni daca am fi liberi si cutezatori, si poduri peste care visele si ideile noastre sa treaca victorioase din lumea gândirii creatoare, direct în realitate.

Usurata ca reusisem sa depasesc înca una din nenumaratele-mi bariere interioare, dar si cumva rusinata de manifestarea noului si nebanuitului meu curaj de circumstanta, mi-am încheiat relatarea succint, amintindu-l
pe prietenul meu sot si pe cele doua fete ale noastre ca cea mai demna realizare de mentionat.

L-am zarit imediat dupa ce mi-am reocupat locul în multimea fostilor colegi de liceu, sprijinit de tocul usii larg deschise, singurul copil într-o mare de oameni maturi. Ma privea cu insistenta celor ce vor sa-ti atraga privirea, asteptând rabdator, cine stie de când, sa-l observ si eu la rândul meu. L-am recunoscut datorita unor adânci si intense simtiri interioare, ce-mi sopteau insistente ca-l cunosc din trecut si nu dupa chipul cu
trasaturi delicate, pe care eram sigura ca nu-l mai vazusem vreodata. Am stiut din prima clipa, fara a putea explica de ce, ca aparuse acolo, sau poate se întruchipase, special pentru mine, slujitor devotat al visatoarei printese de odinioara.

Parea ca se simte în largul sau în încaperea supraîncalzita si ca-l amuza peste masura multimea elevilor de altadata, ce se sculau disciplinati si seriosi, spre a-si aduce contributia personala, unul câte unul, la completarea acelui puzzle grandios ce rezuma 30 de ani de viata a unei întregi promotii de liceu. Dupa o vreme începu însa sa se plictiseaca sa-i asculte pe neobositii vorbitori si atunci hotarî sa-si îndrepte atentia spre cei ce se luptau zelosi cu caldura înabusitoare din jur. Încetisor, cu glas aproape soptit, micul meu prieten numai de mine vazut, începu a numara pe îndelete câte persoane agitau aerul cu ziare si câte doamne mânuiau cu maiestrie evantaiul. Când în cele din urma se strecura afara din sala de festivitati, nu înainte de a ma privi lung si staruitor, am hotarât fara nici o sovaiala sa-l urmez, scuzandu-ma în dreapta si-n stânga ca ies în cautarea unui salvator pahar de apa.

Versuri si proza…
Pasii ma purtara automat spre sala de clasa. Era tot acolo unde o lasasem la terminarea liceului, adica la etajul doi, pe partea dreapta, la capatul aceluiasi îngust coridor, parca ceva si mai strâmt decât mi-l aminteam. Nu m-am mirat sa-l vad aparând din partea opusa, mergând cu pas întins în directia mea si desi nu schimbaseram între noi nici o vorba, mi-era clar ca ne îndreptam amândoi spre acelasi loc. L-am asteptat sa mi se alature si doar atunci, mai mult ca sa intru în vorba cu el, l-am întrebat într-o doara:

– Ai venit special pentru mine, nu-i asa?
Nu paru sa-mi fi auzit întrebarea. În nerabdarea-i copilareasca trecu grabit pe lânga mine si dintre toate salile de clasa o alese exact pe aceea potrivita amintirilor noastre comune. Nu încerca sa intre înauntru ci se
multumi doar sa-si alipeasca urechea de simpla usa de lemn. Stiind ca sala de clasa ar fi trebuit sa fie goala la acea ora din zi, m-am întrebat banuitoare daca aveam de-a face cu o usa obisnuita sau cu una fermecata
ce stia sa vorbeasca. Vazând cu cât interes asculta micul meu prieten la cele dezvaluite numai lui, gândul ma purta spre nenumaratele întâmplari scolaresti si drame adolescentine la care fara doar si poate, tacuta usa de clasa fusese martora de-a lungul respectabilei sale “cariere” didactice.

Asadar nu ma îndoiam ca discreta usa vazuse si stia multe si avea ce povesti celor ce nu s-ar fi sfiit sa stea de vorba cu ea. Într-un cuvânt, era de-ajuns sa privesc chipul copilului din fata mea ca sa înteleg ca ceva cu
totul si cu totul neobisnuit se petrecea chiar sub ochii mei. Am crezut ca uitase cu totul de persoana mea când, intorcandu-se spre mine, tovarasul meu imi facu semn cu mana sa ma apropii de el. Prin usa închisa razbatea spre noi, când mai puternic, când mai îndepartat, un murmur de glasuri tineresti, si-am înteles ca în clasa mea de pe vremuri se învata! Dupa câteva momente de încordata ascultare, l-am întrebat din ochi pe colegul meu la. tras cu urechea si unicul martor al întâmplarii ireale, daca visez sau daca-i posibil oare, ca prin aranjamente ce depasesc cu mult întelegerea omeneasca, sa asistam chiar la o lectie de limba engleza cu domnul Radulescu?! Fara sa-mi pese de imaginea ce as fi oferit-o eventualilor trecatori ce s-ar fi nimerit prin preajma, mi-am apropiat si eu urechea de neobisnuita usa, sa pot auzi mai bine trecutul.

De asta data, peste zumzetul general din clasa, ca de stup de albine, se detasa cu claritate un glas tânar si tremurat, fara doar si poate din cauza emotiilor mult prea mari. Inima începu sa-mi bata cu putere, de parca
vroia sa iasa din piept caci. m-am recunoscut în persoana emotionatei recitatoare, si-am înteles ca asist la prima mea ascultare la engleza, în anul întâi de liceu. Desi parea de neînchipuit, ma auzeam declamând, când mai sigura, când mai sovaitoare, cele patru rânduri ale unei poezioare pe care domnul profesor Radulescu ni le daduse pentru acasa sa le învatam pe de rost.

“Humpty Dumpty sat on a wall,
Humpty Dumpty had a great fall;
All the King’s horses and all the King’s men,
Couldn’t put Humpty Dumpty together again.”

Doar acum, ca spectatoare a tulburatorului spectacol prezentat în reluare, realizam cât de bine exprimau versurile acelea nostime propria-mi stare fizica si sufleteasca din timpul neuitatului “recital”. Daca nu mi-as fi
amintit atât de clar fericitul deznodamânt al micii mele drame personale, as fi fost mai mult decât îngrijorata de soarta emotivei si prea simtitoarei eleve de liceu. Nu m-am putut abtine sa nu constat înduiosata ce cale
lunga de transformare si remodelare parcursese din adolescenta si pâna în prezent timida recitatoare. Dar deocamdata, nefiind constienta de metamorfozele ce mi le rezerva viitorul, îmi asteptam amarâta verdictul, rusinata peste masura ca ma poticnisem chiar si la cele mai simple versuri din lume. Daca as fi îndraznit, i-as fi povestit domnului profesor de câte ori repetasem aceste poezioare, plina de încântare si mândrie ca vorbeam deja englezeste. Pe scurt, un “dezastru” mai mare nici ca-mi puteam imagina. Dar spre surprinderea mea, pamântul nu s-a deschis sa ma înghita ci din contra, parca din înaltimile Olimpului se pogorî asupra-mi o binecuvântare, încurajarea domnului Radulescu, rostita pe tonul cel mai jovial:

– Vezi c-ai ramas în viata?! Stai jos, nota 10!
Am rasuflat amândoi usurati, si eu si însotitorul meu, caci greul trecuse, iar partea buna doar începea.
– Da, atunci s-a trezit în mine pentru prima oara sentimentul acela nou, de încredere si siguranta, care m-a însotit permanent de atunci încolo la lectiile domnului Radulescu, am simtit nevoia sa ma explic.
Si pentru ca interlocutorul meu ma încuraja din priviri sa-mi continui destainuirea, am reluat cu placere firul întrerupt al amintirilor din liceu:
– Am înteles ca profesorul meu de engleza avea darul de a citi “printre rânduri” si ca desi aparentele îmi fusesera atât de potrivnice, a stiut ca-mi pregatisem tema cu sârguinta si seriozitate. M-am simtit atunci ca o floare ocrotita, libera sa-si vada linistita de înfloritul ei, sigura ca nimeni si nimic nu o poate ameninta caci gradinarul e prin preajma si vegheaza asupra ei.pacat ca domnul Radulescu ne-a gradinarit numai un an de zile, chemat pe semne spre alte locuri, de alte sensibile flori, mi-am exprimat regretul sincer.
– Un an e mult timp? mi se adresa pentru prima oara micul meu prieten, dupa ce ma ascultase cu interes.
– Depinde, i-am raspuns eu gânditoare, sunt meleaguri prin care zabovesti ani de zile si tot nu ispravesti ce-ai început si sunt locuri prin care esti doar în treacat, îti faci repede treaba si îti continui drumul. Uneori un an este atât cât îti trebuie.
– Ce treaba? vru sa stie imediat tovarasul meu.
Din tacerea-mi prelungita a înteles ca “lectia” se terminase si ca cel putin pe moment, nu intentionam sa-i raspund la întrebare. M-a luat de mâna si fara vorbe, care oricum ar fi fost de prisos, m-a condus înapoi de unde plecasem, la sala de festivitati.

Biblioteca de împrumut
În timp ce ma îndreptam spre locul meu, înspre mijlocul rândului de banci, deranjând un întreg sir de persoane zâmbitoare si binevoitoare, constatam ca în sala caldura devenise coplesitoare si ca, de nu mi-ar fi fost rusine, as fi pornit-o din nou în cautarea unui pahar cu apa. Desi din punct de vedere fizic revenisem la locul festivitatii si la banca mea, gândurile înca-mi rataceau pe coridoarele liceului, atrase ca de un magnet de lectia de engleza si strania întâmplare legata de ea. Tocmai când îmi dadeam cu parerea ca la orice m-as fi asteptat la capitolul “surprize” legate de sarbatoreasca noastra revedere, numai sa descopar un tunel al timpului în fosta mea scoala nu, sirul gândurilor îmi fu curmat de destainuirea unei colege care considera, cu mândrie si pe buna dreptate, ca lucrurile importante în viata deja le înfaptuise, caci “numai acela care a ridicat o casa, a facut un copil si a sadit un pom se poate considera cu adevarat om! ”
Ecoul acelor cuvinte întelepte ma urmari cu insistenta mult timp dupa întâlnirea nostra de 30 de ani si chiar dupa ce m-am reîntors acasa, la slujba si copii, vorbele pline de tâlc continuara sa ma preocupe.
Întemeierea unei familii, cladirea unei case sau sadirea unui copac sunt în mod evident realizari remarcabile, ce dau un sens adânc vietii omenesti si, fara doar si poate, ne conduc spre alegeri de care depinde îmbunatatirea calitatilor noastre umane … dar parca ceva lipsea … Ce se întâmpla când iesi în lume? Când treci pragul casei si-ti lasi în urma copacul proaspat sadit si gradina, ce se întâmpla când îti cauti drumul si
rostul printre oameni, alaturi si împreuna cu ei? Când esti printre oameni, sosi raspunsul cautat, poti alege sa daruiesti din ce ai mai bun în tine si atunci, din preaplinul omeniei tale poti sadi, poti semana si poti planta tot felul de lucruri minunate, pe care solul fertil dar vesnic însetat al sufletelor omenesti abia le asteapta.

Ca prin vis am auzit un oftat de copil si, revenind la realitate, mi-am dat seama ca pe tot parcursul cugetarilor mele filozofice despre oameni si omenie, nu fusesem nicidecum singura ci… în doi. Micul meu musafir aparuse si de asta data dupa cum îi era obiceiul, adica pe neanuntate.

Ceva în privirea sa întrebatoare si usor amuzata, îmi dadu a întelege ca în tot acest rastimp nu numai ca ma urmarise în tacere, pâna îsi pierduse rabdarea, dar chiar îmi citise nestânjenit gândurile, ca dintr-o carte deschisa fara permisiunea mea. Dar cum ma puteam supara oare pe indiscretul meu vizitator când curiozitatea îi era îndreptatita si de fapt nu facea decât sa-si ceara dreptul la raspunsul ce înca i-l datoram? Cu gândul sa ma achit de datorie, adaugai pe un ton plin de subîntelesuri:
– Vrei sa punem ramasag ca poti sadi o poveste într-un suflet omenesc deschis si primitor, la fel de usor ca si cum ai semana seminte în pamântul roditor? Ma crezi ca e posibila o asa minune?
Mi-a înteles imediat aluzia si cu ochi sticlind de interes, m-a îndemnat cu un glas rugator:
– Nu-i asa ca a sosit timpul? Hai, nu te mai lasa rugata atâta, povesteste!
– Închide ochii, i-am poruncit scurt si pe un ton voit autoritar, sub care încercam sa ascund primele semne ale unei tulburatoare emotii ce punea stapânire pe mine de fiecare data când istoriseam “povestea bibliotecii de împrumut” a domnului Radulescu.
S-a supus ascultator. A închis ochii si, ca si cum jucase jocul de nenumarate ori, fara sa-l rog, începu sa-mi povesteasca cu voce tare:
– Vad un barbat îmbracat în uniforma militara, care se pregateste sa iasa spre front, locul acela cumplit unde oamenii mari se razboiesc. Tatal se apleaca sa-si îmbratiseze fiul de-o schioapa, care la rândul lui, privindu-l
în ochi îi promite, cu glas mic si subtirel, ca o sa aiba grija de mama. si omul se îndeparteaza, lasând în urma-i si casa si gradina cu pomii saditi de mâna lui. baietelul îl urmareste cu privirea pâna se pierde în zare, agitându-si din timp în timp mânuta, în semn de ramas buna. Dar tu ce vezi? ma întreba la rândul lui micul povestitor.
– Vad o casa si un copil, asa, cam de vârsta ta. e vreme de seara si baiatul e adormit, viseaza ca tatal i s-a întors de pe front si ca, strângândul la piept cu putere, se mira cât de mult a crescut. Lânga baietel vegheaza mama, istovita dupa lunga zi de munca, dar fara putinta de a adormi.
Tânara femeie e trista si abatuta si, judecând dupa fruntea-i încretita, o multime de gânduri o chinuiesc: “sunt atâtea lipsuri si atâtea trebuiesc în casa. si pentru toate cele e nevoie de bani! Vesnica grija si framântare, cum sa fac rost de bani?”
– Sunt cam necajiti, baietelul si mama din povestea ta, exclama sensibilul meu ascultator, plin de compatimire. Dar mai bine spune-mi, s-au descurcat pâna la urma sarmanii nostri prieteni, le-a venit cineva în ajutor?
– Sigur ca au scos-o la capat! În ajutor le-a sarit nu cineva ci mai degraba… ceva, o nemaipomenita idee creatoare.
Vazându-l ca se încrunta, semn ca-i nedumerit, am început sa-i explic cu deamanuntul:
– Când îti bate vântul prin buzunare si ai mare nevoie de bani, ai întotdeauna la îndemâna solutii, oferite chiar de mintea ta. Asadar, de crezi în puterile miraculoase ale gândirii tale, ea te poate oricând si oriunde ajuta. Când îti vine vreo idee nastrusnica, care-ti arata cum s-o scoti la capat si s-ajungi la liman, e ca si cum banii trebuinciosi sunt deja în drum catre tine… Daca reusesti sa-ti atragi ideea, care de obicei e sfioasa si nu se lasa înduplecata asa usor, asadar de-ti convingi ideea sa treaca puntea dintre propria-ti minte si lumea reala în care traiesti, atunci esti salvat! Cât despre bani, vor ajunge si ei negresit la destinatie… în buzunarul tau.

Dându-mi seama ca nimic nu poate fi mai clar decât un exemplu trait, am hotarât ca sosise timpul sa revin la lectiile de engleza si sa-l rasplatesc pe micul meu prieten cu povestea promisa.
– Parca-l aud pe domnul profesor Radulescu adresându-ne cu patos acea surprinzatoare întrebare, rostita cu atâta simtire în glas: “stiti voi ce înseamna o carte?”. Noi, proaspeti elevi de liceu cu mintile înca necoapte, nu ne-am grabit sa ne spunem parerea, crezând pe semne ca-i vorba de vreo întrebare de forma sau poate ne-o fi derutat aparenta lipsa de legatura dintre limba engleza si subiectul ridicat. Raspunsul ni l-a dezvaluit mai apoi tot domnul profesor, pe larg si ajutat de o povestire adevarata, din îndepartata-i copilarie bucuresteana.
– Stiti voi ce puteri nebanuite se ascund într-o carte si cum te poate ea ajuta, modesta carte, sa-ti fie mai bine si mai usor în viata? Hai sa va povestesc cum ne-am descurcat în timpul razboiului, când mama a transformat biblioteca noastra personala într-una de împrumut. Erau vremuri grele, necazuri si lipsuri, iar lumea simtea nevoia sa evadeze din apasatoarea viata de zi cu zi. O carte te poate învata sau instrui, slujindu- ti si imbogatindu-ti în felul acesta mintea, dar tot la fel de bine sta în puterea cartii sa tamaduiasca si sa aline durerile sau ranile sufletesti, ca sa nu mai vorbim de înaltarea spirituala, spre care tot ea, cartea, te poate purta. Si toate acestea dupa nevoia si alegerea ta. Într-un cuvânt, ideea mamei a prins viata, iar lumea lua carti cu împrumut din biblioteca noastra, în schimbul unei modeste plati. Din banutii aceia, pusi unul lânga altul, ne-am întretinut noi pâna la terminarea razboiului, când tata s-a întors de pe front. Da, da, în multe feluri te poate sluji o carte…
– Cam complicata poveste, marturisi cu sinceritate elevul meu, prefer mai degraba poezioara aceea cu Humpty Dumpty, seamana mai mult a lectie de engleza…
– Dar cine a spus ca trebuie sa învatam doar texte si gramatica în timpul orelor de engleza?! am luat eu apararea povestii. Si cum ramâne cu pregatirea pentru viata si examenele ei? Ce valoare au toate acele teorii adunate cu sârg în anii de scoala, daca nu ai habar cum pot fi ele aplicate în folosul tau?
– Bine, bine, încerca sa ma împace tovarasul meu, totul e sa ajuti ideea sa treaca puntea… sa nu crezi ca n-am înteles.

La scaldat
– Hai sa vorbim mai bine despre întâmplarea aceea cu haina, ti-o mai amintesti?
Reveniram iarasi la subiectul preferat al lectiilor de engleza cu domnul profesor Radulescu. Nu m-am lasat rugata de doua ori si împreuna ne amintiram cum într-o zi, dupa pauza mare, i-a prins domnul profesor pe baietii nostri jucând fotbal în clasa, cu o minge improvizata dintr-o haina de uniforma facuta ghem.
“Pai voi nu aveti pic de respect pentru lucruri si oameni?! Cineva a muncit din greu sa cumpere haina pe care voi, fara rusine, o batjocoriti!” îmi rasuna în urechi glasul acuzator al domnului profesor, la fel de viu astazi ca si atunci, în trecut. Parca-i aud vocea cu tonul învaluitor si niciodata monoton, mânioasa si mustratoare, ca în momentele acelea de cadere în pacat, dar mai mult calda si încurajatoare, când învatam si ne straduiam. Urmara apoi câteva momente de cufundare lina în trecut, timp în care micul meu prieten ma
astepta rabdator si plin de întelegere, sa reiau firul povestirii de unde l-am întrerupt.

– Cât despre înfatisare, daca m-ai întreba cum arata, m-ai pune în încurcatura. Cred ca era înalt sau… poate asa mi-a aparut mie, vazut prin ochii adolescentei de atunci. Avea fruntea larga si deosebit de înalta, iar parul saten, destul de lung si rebel, îl purta dat peste cap; nasul, ce denota o înnascuta noblete, se arcuia usor acvilin, urmându-si linia armonioasa pâna spre partea de sus a fetei, unde îsi croiau drum sprîncenele negre si bogate; cât despre ochi, când blânzi când înfocati, ei nu puteau fi decât negri sau caprui, desi n-as putea baga mâna-n foc ca aceasta le era întradevar culoarea. Si totusi ceva îmi amintesc foarte bine caci mi s-a întiparit în memorie cu claritate un contrast puternic între albul camasii si costumul cu croiala englezeasca de culoare închisa. Tin minte ca gulerul camasii se rasfrângea peste cel al hainei într-un fel cu totul neobisnuit, fapt pentru care domnul Radulescu, vazut cu ochii mei de atunci, îmi parea mai degraba un poet sau un artist extravagant ce ajunsese din greseala în scoala noastra de cartier.

– Aha, se grabi interlocutorul meu sa-mi întareasca parerea, acum mi-e clar de ce tinea domnul Radulescu mortis sa învatati poezii scurte si versuri hazlii. Am banuit eu ca dascalul vostru de engleza era de fapt un slujitor al cuvântului scris, ce se travestise din cine stie ce motive, într-un profesor de liceu!

– Ia-o mai încet stimate prieten, am încercat eu sa-i temperez elanul, ce spui tu legat de versuri s-a petrecut la început, când am fost luati cu usurelul, dar apoi s-a schimbat “politica” si de la versuri copilaroase trecuram la proza încâlcita. O sarcina cât toate zilele se abatu asupra capetelor nostre nevinovate, în care nu apucase sa între prea mult din limba lui Shakespeare, caci pentru majoritatea clasei noastre era acela primul an de scoala în care ne confruntam cu învatarea limbii engleze.
Domnul Radulescu ne-a cerut nici mai mult nici mai putin decât sa cumparam cartulii adevarate, în engleza, sa le traducem, sa le învatam si apoi sa le prezentam în fata întregii clase.
– Asadar profesorul vostru v-a aruncat în apele reci ale învataturii de unul singur, facu haz de mine tovarasul meu de amintiri.
– Învatatul de unul singur si prin propriile puteri, aceasta era metoda de baza a domnului Radulescu, i-am întarit eu spusele.
– Si nu ti-a fost frica? ma întreba cu vadita curiozitate copilul din fata mea.
– Poate de apa si adâncimile ei nestiute, da, mi-o fi fost teama la început, dar nu si de domnul profesor. Ceea ce m-a surprins cu adevarat a fost faptul ca m-am descurcat de minune! Mi-am buchisit cu sârg carticica, “Povestea celor trei purcelusi” se chema, iar când a sosit termenul stabilit am povestit-o în fata tuturor, dupa cum fusese întelegerea. Si de asta data am ramas în viata si emotiile nu m-au doborât, ba mai mult, de unde am fost la început sovaitoare si neîncrezatoare în propriile-mi puteri, pâna la urma am prins drag de… apa. Si nu numai eu ci întreaga clasa capatase chef de zbenguiala si balaceala in apele prietenoase ale limbii engleze.
Mare lucru e sa nu ai frica.
– Cum poti sa te temi când esti dornic sa înoti si ai incredere in cel care te împinge spre apa? îsi dadu cu parerea micul meu prieten, cu aerul unui adevarat cunoscator în domeniu, ce era.

Despre prezent si o noua biblioteca
Niciodata nu stii din capul locului pe unde te va purta cararea… 36 de ani de la lectiile de engleza cu domnul Radulescu, traiesc peste mari si tari, la mii de kilometri departare de Liceul nr. 33. Daca ma uit pe harta lumii, casa mi s-a mutat mult spre dreapta, asa ca nu-i de mirare ca respir un aer cald si umed, marin, iar privirile mi se plimba zilnic peste un decor mediteranean, din care nu lipsesc palmierii si nisipul, mult soare, maslini si…portocali. Îmbatrânitele strazi de cartier pe care umblu astazi, nu-s cu mult diferite de cele din trecutul meu si daca m-as lua dupa ciudatele lor nume, scrise de la dreapta la stânga, as putea crede cu usurinta ca-i vorba de o reflectare în imensa oglinda a marii, a cailor batute odinioara în drumul spre liceu.
Aparu si de asta data ca din pamânt si pe neanuntate. Cum mergeam cufundata în gânduri si visare, nu m-am asteptat câtusi de putin sa aud versuri din îndepartata-mi adolescenta, recitate la câtiva pasi în urma mea.
Micul meu prieten, ce hotarâse pesemne sa ma urmeze pâna în pânzele albe, declama special pentru mine o neuitata poezie, de numai doua rânduri, lasata noua elevilor de altadata spre amintire, de catre domnul Radulescu. Ascultându-l pe talentatul recitator, am constatat cu uimire ca participam din nou la un spectacol ciudat si uluitor, în care se juca o binecunoscuta piesa veche, într-un decor nou.
“A sailor went to sea to see what he could see,
but all that he could see was sea, sea, sea.”
– Unde mergem? ma întreba micul recitator, dupa ce-si termina poezia.
– La o scoala am raspuns cu mândrie în glas, o scoala pe cât de speciala pe atât de deosebita de cele pe care le-ai vizitat pâna acum.
– Din nou o scoala? încerca sa ma tachineze tovarasul meu. Chiar nu-i nimic nou sub soare?! Si de ce spui ca-i o scoala speciala? Ce se învata acolo?
– Ce se învata în scoala mea? Cum sa-ti explic. e vorba de o materie noua si nu prea cunoscuta, “fizica familiei” se cheama.
– Fizica familiei?! repeta dupa mine, mirat. Ce nume ciudat! Si vor cuvintele astea doua sa se lege? De mi-ai fi cerut mie parerea, eu te-as fi sfatuit sa le desparti si sa faci din ele doua materii.
– Ar fi tare pacat, i-am explicat eu cu rabdare, caci “fizica familiei” s-a nascut dintr-o reusita “convietuire” a celor doi termeni atât de diferiti în ochii tai. Ce-i rau în faptul ca un domn învatat, serios si pedant traieste în
armonie cu sotia lui, o fire practica si descurcareata? Domnul “fizica” de care-ti vorbesc e, ca mai toti savantii, cu capul în nori, preocupat de legi si principii, în timp ce simpatica doamna “familie” e cu picioarele pe pamânt, ghidata de un scop clar în viata, legat de copii si rostul lor. Ca si cum ai pregati o prajitura, daca amesteci cu chibzuiala stiinta gândirii constiente în viata familiei de zi cu zi si adaugi, dupa o reteta precisa,
câteva “ingrediente” speciale, reusita si succesul nu vor întârzia sa apara, atât pentru tine cât si pentru toti cei ai tai. Ai vrea sa înveti cursul de gatit sanatos? mi-am întrebat eu elevul, mai in gluma, mai in serios.
Nu mi-a raspuns la provocare si, pentru ca începusem a-i învata firea, nu m-a surprins sa-l aud pe micul meu prieten cum schimba subiectul convorbirii, întrebându-ma nerabdator daca mai e mult pâna ajungem la scoala. Când ne opriram în fata cladirii vechi, de 9 etaje, îsi exprima nedumerirea:
– Esti sigura ca suntem pe drumul bun? Nu vad nici o scoala, nici mica, nici mare, ca sa nu mai vorbesc de una speciala!
La intrarea în bloc ne întâmpina un iz de igrasie, amestecat cu puternice mirosuri de mâncare si condimente exotice necunoscute noua, fapt pentru care tovarasul meu se uita întrebator spre mine, asteptând parca sa-i confirm ca o vrednica gândire creatoare se pusese pe treaba tocmai în bucataria vecinilor de la parter. Un lift obosit îsi facu fara chef datoria si ne urca, când mai lin când mai smucit, pâna la al cincilea etaj. În timp ce apasam pe butonul soneriei, am observat cum nelinistea punea stapânire pe însotitorul meu si cum îl încearca teama, teama dea |necunoscut. Ma apuca de mâna pe care i-o întinsei grijulie în chip solidar si întreba soptit:
– De ce parte a catedrei o sa fii?
I-am înteles imediat întrebarea si în graba l-am lamurit:
– În scoala asta eu sunt calauza.
O adolescenta zâmbitoare ne-a deschis usa larg si ne-a îmbiat sa trecem pragul modestului apartament, locuit de Mazal, eleva mea, împreuna cu mama si ceilalti 6 frati ai ei. Pentru oricine ne-ar fi privit dinafara, era clar ca ne cunosteam bine si ca n-aveam nevoie de cuvinte spre a comunica. În timp ce micul musafir examina cu interes sufrageria modesta dar primitoare, privirile mele îmbratisara în semn de salut mica grupa de studiu a 9 fete istete si dornice de învatatura, în ultimul an de liceu.
Tânarul vizitator nu se lasa indus în eroare de lipsa conventionalei catedre sau a sirurilor lungi de banci si încerca cu insistenta sa gaseasca cel putin tabla de scris, caci în absenta ei nu se putea vorbi de nici un fel de scoala, dupa parerea sa. Când în cele din urma o descoperi într-un colt mai ferit, asezata cu grija pe un trepied scund de lemn, exclama amuzat:
– Tabla voastra e cam mica si seamana mai degraba cu un tablou de valoare ce asteapta rabdator si cuminte sa-i vina rândul la licitat!
În timpul lectiei m-a ascultat tacut si cam îngândurat si ca niciodata, n-a încercat sa-mi puna nici o întrebare. Tocmai când ma pregateam sa-mi cercetez elevul, sa aflu ce îl framânta, mi-o lua înainte si se grabi sa ma linisteasca, pe un ton afectuos: – Nu-ti face griji pentru mine, sunt doar uimit. Si ma gândeam ca poate nu intamplator…
Dar nu apuca sa-si duca vorbele pâna la capat caci atentia ne fu atrasa de usa de la intrare, care se deschise încetisor si fara zgomot, atât cât sa se poata strecura prin crapatura îngusta silueta unui copil de 11 ani, fratele cel mai mic al lui Mazal. Scund de înaltime si cu trup îndesat, turnat parca din ciocolata bruta, Eitan trecu pe lânga noi cu repeziciune si cu ochii plecati în jos, hotarât sa scape cât mai repede de ploaia de sicane ce se abatu asupra sa. Daca pielea nu i-ar fi fost de culoarea cafelei, caci radacinile i se trageau din neamuri africane, am fi putut vedea cu usurinta roseata ce îi acoperise obrajii durdulii.
– Ce mai face domnul bibliotecar? Eitan, mi-ai completat fisa? Cum merg încasarile? Sa stii ca vin acusica sa-mi recomanzi ceva nou de citit! si tot asa chiar si dupa ce baiatul ajunsese la adapost, în camera sa.
– Ce zici de bibliotecarul nostru? îl întrebai pe cel mai tânar dintre spectatorii la scena descrisa mai sus.
Fara sa-i mai astept raspunsul, l-am condus pe micul meu prieten în camera alaturata si i-am prezentat cu mândrie cele 4 teancuri de carti, rânduite cu grija pe un mic birou.
– Asta-i biblioteca noastra de împrumut! i-am explicat eu emotionata.
Câteva zeci de carti ce leneveau plictisite pe rafturile bibliotecii mele, si-au schimbat bucuroase domiciliul si-au venit aici în deplasare, dornice sa se apuce de muncit. În schimbul a numai 5 sekeli ca taxa de-mprumut, cartile mele sunt gata sa iasa în “misiune” si sa slujeasca cu devotament pe orice iubitor al cuvântului scris. În felul acesta simplu si economicos sunt înrolati sub steagul unei nobile idei creatoare o multime de rude, prieteni, vecini si cunoscuti, care nu numai ca îsi îmbogatesc cultura, dar ne si sprijina în reusita proiectului nostru de facut. bani. E clar ca avem cu totii doar de câstigat!
La apogeul discursului rostit cu sincer entuziasm am observat ca elevul meu nici nu ma asculta, preocupat peste masura de cutia de tabla pe care un iubitor de ordine si disciplina o aliniase cu grija în continuarea teancurilor de carti. Dupa ce o masura si o cântari din ochi, înainte sa apuc sa-i explic ca acolo ne tineam noi banii, curiosul meu invitat hotarî sa treaca la actiune si sa descopere prin forte proprii ce continea cutia aceea atragatoare, pe care scria cu litere mari de tipar “Biscuiti fini”.
Când începu sa agite cu putere pasnica noastra pusculita, neobisnuita cu un astfel de interogatoriu violent, monedele se facura imediat auzite si împreuna cu ele raspunsera la apel, cu sunet mai sec si potolit, bancnotele de hârtie.
– Si ce-o sa faceti cu banii? ma întreba cu vadita curiozitate.
– Dupa ce-o sa-i platim bibliotecarului nostru salariul binemeritat, o sa cumparam carti de scoala, manuale de “Fizica familiei”.si apoi.
La auzul raspunsului meu, ce dezvaluia de fapt un ingenios plan de autofinantare, tovarasul meu scoase un chiot de bucurie si-si ceru imediat dreptul la cuvânt:
– Asadar povestea dascalului tau, povestea bibliotecii de împrumut a domnului Radulescu, a reusit sa treaca puntea!!! exclama pe un ton victorios.
– Ai dreptate, am confirmat eu fericita ca împartaseam amândoi aceeasi adânca întelegere, în toti acesti ani povestea m-a însotit cu rabdare si staruinta.pâna ce.
Vazând ca emotia greu stapânita, meteahna de-o viata întrega, ma împiedica sa-mi duc la capat ideea, îmi sari grabit în ajutor:
– Pâna ce n-ai mai avut încotro si-ai trecut si tu puntea împreuna cu ea! E atât de clar si de limpede, ce mai stricam noi atâtea vorbe si cuvinte?
Surprins el însusi de maiestrele rime de circumstanta, ce anuntau un tânar talent în devenire, micul poet ma privi câteva clipe în tacere, pentru a izbucni apoi într-un hohot de râs molipsitor.

În spatele frontului
ata-ne reveniti din nou la stradutele linistite de cartier, respirând grabiti aerul umed al serii în drumul de întoarcere spre casa.
– Ce crezi despre cel mai tânar bibliotecar din lume? mi-am îndemnat tovarasul de drum la vorba, curioasa sa-i aud impresiile.
– Eitan e un luptator pe cinste!
– Si cum ai ajuns tu la concluzia asta? am vrut sa stiu imediat, gândinduma la cât timp îmi luase mie sa descopar acest adevar si anume ca fratele mai mic al lui Mazal era plamadit din aluatul celor ce stiu cum sa obtina ceea ce-si doresc în viata.
– Pai i-am vazut trofeul…
– A, cupa lui Eitan, am exclamat eu surprinsa de spiritul de observatie al micului vizitator.
Cupa aceea, care ocupa un loc central si de cinste în camera ce ne slujea drept sala de clasa, nu putea trece neobservata si-mi amintesc cum, cu un an în urma, mi-am muncit nu putin mintea sa înteleg dupa ce legi tainice tot aparea si disparea de pe bufetul din sufragerie. Pâna ce într-o zi n-am mai suportat misterul si i-am cerut ajutorul lui Mazal, care m-a lamurit amuzata, explicându-mi ca Eitan practica boxul tailandez si ca în fiecare luna se disputa un meci de finala ce desemna fericitul campion. Cupa despre care întrebasem trecea din casa în casa si zabovea la fiecare câstigator exact o luna, de la o finala la alta.
Trebuie sa marturisesc ca preferinta lui Eitan pentru un sport pe care-l consideram deosebit de dur si brutal, m-a uimit peste masura. Ce-i drept baiatul, scund si îndesat, avea o constitutie fizica robusta, demna de invidiat. Era clar ca nu va mai dura mult si rotunjimile de copil se vor topi în furnalul modelator al organismului sau tânar în plina dezvoltare, pentru a face loc unui trup vânjos si bine cladit, numai potrivit pentru lupta corp la corp de care parea atât de atras.
Dar la vremea la care am aflat despre înclinatiile lui sportive, Eitan era un copil durduliu, sensibil si rusinos. De-a lungul celor 4 ani de zile cât am ajutat-o saptamânal pe sora sa mai mare la lectiile de matemetica, fratele lui Mazal a fost si a ramas peste masura de sfios si retras fata de mine. Chiar si dupa ce s-a alaturat cauzei noastre si a devenit bibliotecar, Eitan nu s-a schimbat si a continuat sa-mi evite privirea, ca nu care cumva sa încerc sau chiar sa apuc sa schimb vreo vorba cu el. Sa aud la vremea respectiva ca Eitan cel sfios se lupta pe ringul de box, ba mai si câstiga trofee, era prea mult pentru puterile mele de întelegere din acea perioada, de totala nestiinta în ale boxului, tailandez sau netailandez. Doar dupa ce mi-a venit ideea sa caut pe Internet informatii si lamuriri, m-am linistit siam înteles ca eroul nostru alesese nu numai un sport de performanta ci un întreg sistem de lupta al fortelor trupesti si sufletesti în scopul autoapararii.
– Cum, n-ai stiut ca-i vorba de o straveche arta martiala care s-a transformat într-un sport nobil, considerat regesc? ma surprinse micul meu prieten cu cunostintele sale din domeniul discutat. Si daca tot vorbim de lucruri ce ne stârnesc mirarea când descoperim ca nu sunt ceea ce pareau a fi, apoi “fizica familiei”, materia asta noua a ta, nu-i cu nimic mai prejos decât regescul box tailandez…
– Hmm¸ un sport regesc, repetai visatoare cuvintele ce defineau atât de frumos reusita alegere a lui Eitan, un sport regesc.
Dintr-o data, ca si cum as fi rostit doua vorbe fermecate, cu puteri tainice, m-am trezit proiectata spre lumi de visare, dincolo de limitarile timpului si spatiului. Pe ecranul mintii, sub privirile mele uimite, începura sa apara unul dupa altul, veneratii regi ai regatului tailandez din toate timpurile sale; cu totii se luptau corp la corp, cu maiestrie înversunata exersau si se antrenau si toate acestea spre a modela nu numai o forma de lupta ci si o filozofie de viata, care prin valorile sale spirituale si morale urma sa sustina amintitele tehnici si procedee fizice de autoaparare. La acest pact al regilor tailandezi aderase Eitan al nostru, pe care caile pline de neprevazut ale vietii îl purtasera de pe continentul african, din meleagurile Etiopiei, tocmai spre Orientul mijlociu.
Adevarul este ca si fara a ne referi la alesul box tailandez, cuvântul “regesc” i se potrivea de minune tânarului nostru bibliotecar. Atunci când Eitan se simtea în largul lui, nestingherit de priviri straine si oaspeti necunoscuti, era ceva maiestos în felul în care se misca si-si purta cu naturalete trupul mic si bine cladit. In rarele momente în care am avut ocazia sa-l privesc când nu se simtea observat, tragând cu coada ochiului prin usa deschisa a bucatariei, cum îsi pregatea cafeaua cu lapte sau cum îsi încalzea mâncarea, asadar în acele momente de intimitate doar cu sine însusi, Eitan emana o noblete înnascuta si o maturitate surprinzatoare pentru un copil care abia trecuse pragul primului sau deceniu de viata. Iar daca aveai norocul sa te priveasca Eitan direct în ochi, eliberat prin cine stie ce minune de stânjenitoarea-i timiditate, îti puteai da seama imediat ca aveai în fata un rege luminat, a carui oglinda a sufletului îti dezvaluia fara ocolisuri inteligenta, generozitatea si bunatatea cu care fusese daruit.
– Si cum l-ai convins pe baiatul de vita regeasca sa accepte modesta slujba de bibliotecar? m-a trezit din visare tovarasul meu de drum.
– Propunerea i-a transmis-o cu diplomatie dar si cu entuziasm chiar sora lui, la rugamintea mea. Convinsa fiind ca nu exista o mai portivita ambasadoare a cauzei noastre, am îndemnat-o pe Mazal sa-i povesteasca lui Eitan despre proiectul bibliotecii noastre de împrumut si despre functia cheie de bibliotecar. Tratativele au fost scurte si încununate de succes, iar la urmatoarea noastra întâlnire Mazal m-a anuntat victorioasa, cu bucurie în glas: “Eitan a acceptat slujba, dar nu vrea sa-i platim salariu, a spus ca e gata sa ne ajute si nici nu vrea sa auda de bani”. Dar la rasplata baneasca nu am renuntat si cu gândul la lectii folositoare pentru viitoarea viata de adult a proaspatului nostru bibliotecar, lectii de care as fi vrut sa fi avut si eu parte la vârsta lui, am exclamat pe un ton categoric: “lasa ca-si au si banii rostul lor… si mai spune-i lui Eitan ca-i tare dulce”. Adevarul este ca fratele mai mic al lui Mazal e un baietandru cu adevarat dulce, facut parca numai din… ciocolata. Pe chipul lui si-a dat întâlnire o întreaga gama a nuantelor de cafeniu, de la cele mai întunecoase, amintind cacaua si ciocolata amaruie, pâna la cele luminoase ale cafelei, cu mai mult sau mai putin lapte în ea… astfel încât întreaga înfatisare a tânarului nostru bibliotecar e dominata de o unica si singura culoare. Pielea mata si întinsa îi este maro, la fel parul scurt si cârliontat marunt-marunt, ochii surâzatori si plini de istetime, pâna si buzele frumos conturate nu fac exceptie de la regula amintita. Nasul mic si delicat, deosebit de feminin, se continua cu o frunte peste masura de înalta, ce te anunta ca ai de-a face cu un spirit cu vederi largi, luminat si întelept.
Obosit de auzul atâtor înalte calitati sau poate un pic gelos pe baiatul de vita regeasca, micul meu prieten îmi întrerupse “dulcea” caracterizare, spre a-mi adresa o noua întrebare:
– Si cum a fost când a sosit timpul platii?
– A, primul salariu al lui Eitan… am început eu sa-mi amintesc cu nostalgie.
I-am povestit ascultatorului meu cum am planuit o mica ceremonie prin care i-am înmânat bibliotecarului nostru, dupa mai bine de o luna de activitate, plata binemeritata. Fetele i-au scris lui Eitan o felicitare, cu urari si cuvinte de multumire în timp ce eu, cu gândul tot la lectii, l-am invitat pe noul nostru angajat la o discutie plina de metafore si pilde din domeniul istoriei:
– Eitan, ai auzit de cel de al doilea razboi mondial care a zguduit întreaga Europa în secolul trecut?
Doar dupa ce tânarul nostru salariat incuvinta din cap, semn ca subiectul îi era cunoscut, mi-am continuat interogatoriul:
– Dar despre batalia de la Stalingrad ai auzit?
De asta data capul lui Eitan se misca fara ezitare de la dreapta la stânga. Si pentru ca baiatul tacea încurcat, neîndraznind sa-mi ceara lamuriri, iam povestit despre mersul razboiului în anul 1942 si despre intentiile invincibilei armate germane de a cuceri cât mai repede Rusia sovietica.
Pentru a ma asigura ca Eitan realiza adevarata amploare a actiunii la care ma refeream, am trecut la numere si cifre, care chiar si asa rotunjite, erau deosebit de impresionante:
– În fata Stalingradului si a slabitei armate rusesti a fost concentrata cea mai mare forta de distrugere cunoscuta vreodata în istoria omenirii, peste un milion de soldati ce nu cunoscusera pâna atunci înfrângerea, 10,000 de tunuri si 12,000 de avioane!
Dupa câteva secunde de tacere, am trecut la atac cu o noua întrebare, rostita pe un ton dramatic si ceremonios:
– Si cine crezi tu ca a iesit victorios?
Eitan a înteles, chiar si fara sa fi învatat istoria celui de al doilea razboi mondial, ca-i vorba de-o “capcana” si ca nu m-as fi ostenit sa relatez toate aceste date de n-ar fi fost vorba de un rezultat contrar asteptarilor. Cu glas sfios, care nu se potrivea deloc cu imaginea boxerului de performanta, Eitan raspunse în stilul sau laconic:
– Nu cred sa fi învins nemtii…
– Ai dreptate! Glorioasa armata germana a suferit cea mai mare înfrângere cunoscuta vreodata, dar stii de ce? Pentru ca un general rus a avut o idee geniala, legata de o ingenioasa strategie. La ordinul sau, atacurile armatei sovietice au fost directionate nu contra soldatilor experimentati ci asupra liniilor de aprovizionare cu armament, combustibil si alimente din spatele frontului. Lipsita de hrana, arme si munitii, armata germana a devenit în scurt timp o masa dezorganizata de luptatori demoralizati, iar victoria ce le paruse atât de sigura s-a transformat într-o înfrângere dezastruoasa. Si pentru ca mesajul pe care intentionam sa-l transmit bibliotecarului nostru sa fie si mai clar, am hotarât sa-mi exprim direct aprecierea fata de munca sa.
– Eitan, eforturile tale sunt legate de aprovizionarea unei modeste “armate”. Sper ca întelegi acum cât de important este rolul tau si cât de mult depinde soarta unui razboi de spatele frontului!
Daca pilda legata de razboi l-a tulburat în vreun fel pe fratele mai mic al lui Mazal n-o sa stiu niciodata, caci asa cum îi era obiceiul, Eitan si-a ascuns sfios privirea sub pleoapele plecate. Cât despre mine, m-am simtit
multumita si usurata ca cel putin încercasem sa-mi exprim pretuirea si admiratia fata de baietanul rusinos, atât de îndragostit de box, fara de care mica noastra biblioteca de împrumut nu si-ar fi deschis portile primitoare, fara de care nu as fi avut ce-i povesti domnului Radulescu.
Dupa lectia de istorie am trecut la afaceri. Am rasturnat continutul fostei cutii de biscuiti, bancnote fosnitoare si monede sunatoare, pe masa din sufragerie si am separat partea lui Eitan dupa cum ne fusese întelegerea. L-am privit înduiosata pe bibliotecarul de 11 ani cum îsi aduna mica lui comoara, zâmbind multumit, pe sub mustata ce mai avea de asteptat câtiva ani buni pâna sa apara. Si pentru ca tot sparsesem ghiata, mi-am zis ca nu am ce pierde încercând sa-mi trag înca un pic de limba angajatul:
– Eitan, cum îti pare munca de bibliotecar?
Vazând ca zâmbeste încurcat, m-am grabit sa-i sar în ajutor:
– Ce-ti place cel mai mult la noua ta slujba?
De asta data raspunsul sosi imediat si fara ezitare:
– Îmi place ca eu sunt seful si ca nu ma sâcâie nimeni cu ordine si dispozitii.
– Si ce ti-e cel mai greu? mi-am continuat eu interviul.
S-a codit un pic, dar pâna la urma tot mi-a marturisit:
– Sa scriu în catastif pe fiecare, pe ce data a luat cartea si când trebuie s-o înapoieze, nu-i asa de interesant.
Tot mai buna-i meseria de boxer decât scriptologia, mi-am zis eu în sinea mea, întrebându-ma daca nu exista vreo legatura între “norocul” ca nu aveam nici un datornic si faptul ca bibliotecarul nostru practica un sport atât de… tailandez?

Filozofia padurii
– Închide ochii, îmi porunci tovarasul meu de joaca, pe un ton voit categoric si serios, asa cum o facusem si eu odinioara în pragul primei noastre calatorii comune în timp.
Si pentru ca de fapt nu avea nici o importanta cine e gazda si cine-i invitatul sau cine inventase primul jocul nostru atât de util, îmi acceptai cu supunere rolul si, cu vadita curiozitate, ma lasai purtata spre alte lumi, misterioase si… mai putin populate. Am tras adânc aer în piept pentru a simti mai din plin padurea, întrebându-ma prin ce minune îmi apare atât de apropiata si reala, când cu numai câteva clipe în urma nici macar nu-i banuisem existenta. Tovarasul meu de drumetie mi-o lua înainte, purtat de pasi sprinteni si vioi si se opri doar când ajunse în preajma unui stejar impunator, cu trunchiul atât de gros încât amândoi împreuna, cu bratele larg deschise, n-am fi reusit sa-l îmbratisam. Desi stiam ca rareori îmi lua în seama întrebarile rostite cu glas tare, îndraznii totusi sa-l întreb:
– De ce m-ai adus aici?
– Ca sa poti vedea mai bine raspunsul, mi-a spus pe tonul cel mai firesc.
M-a lasat sa cuget o vreme la cele auzite, sa privesc împrejur si sa cercetez locul. Dar cum tacerea mea se prelungea, semn ca înca nu-i pricepusem adevaratele intentii, oracolul cu chip de copil se hotarî sa-mi vina în ajutor pe o alta cale. Dupa ce scotoci cu piciorul prin covorul de frunzis uscat, se apleca sa ridice o ghinda marunta de stejar, ce se odihnea pe jumatate adormita la radacina copacului secular. O scutura de pamântul uscat, o lustrui cu mâneca hainutei si când socoti ca arata suficient de dichisita, începu cu naivitate prefacuta, s-o întrebe tot felul de întrebari, ce-mi parura mai degraba destinate mie:
– Din tine a crescut stejarul asta minunat?! Cine te-a îndrumat si cine te-a învatat, micuta ghinda, cum sa-l cresti asa de mare? De unde au izvorât forta si întelepciunea ce i le-ai daruit? Si cine sau ce ti-a înlesnit
transformarea? Spune-mi, care-i secretul tau?
L-am lasat pe micul meu prieten sa-si continue convorbirea cu eroii sai, ghinda si stejarul si m-am cufundat în propriile mele cugetari. Ma aflam în padurea seculara, în jur, viata forfotea în infinitele ei forme de manifestare. În apropiere se auzea o apa curgatoare, iar prin acoperisul des de ramuri razbeau pâna la mine caldura si lumina razelor de soare.
Nimeni nu-mi vorbise despre vreo ordine sau legi universale si cu toate acestea, o ghinda de stejar îmi povestise, nu prin cuvinte ci prin propria ei pilda, despre tainice forte interioare si despre o întelepciune ce salasluieste în tot ce-i viata si ne înconjoara. Dintr-o data am înteles ca nu-i nevoie sa înveti firul de iarba cum sa razbata prin crapatura din asfalt si nici sa convingi pescarusul sa cucereasca înaltimi, oricum toate acestea se vor întâmpla ca de la sine de vei permite lucrurilor sa se petreaca, fara sa te amesteci, fara sa deranjezi… am înteles care-i secretul împlinirii: a ti se înlesni si a fi sustinut, precum pamântul sprijina ghinda sa se transforme în copac.
Pe nesimtite gândurile ma purtara spre un alt stejar si o alta ghinda si am vazut cum este începutul, când spre a prinde viata ideea creatoare se cere ocrotita, sustinuta, pâna îsi dobândeste propriile sale forte si puteri nebanuite, pâna ce încet-încet ajunge sa îmbratiseze râvnitele înaltimi albastre, întocmai ca stejarul.
– Acum ai înteles ce se întâmpla când sadesti o poveste? ma trezi din visare glasul subtirel si atât de bine cunoscut.
– Da, am vazut raspunsul… am înteles si cum este cu noi oamenii si cam ce ne-ar trebui noua în lunga calatorie de la samânta la floare sau cu alte cuvinte…
– De la ghinda la stejar, ma completa oarecum nerabdator copilul atotstiutor. Si pentru ca acuma totul este clar, hai sa mergem, lectia s-a terminat!
Desi tonoasa mea gazda parea grabita sa ne încheiem vizita în sânul naturii, eu aveam alte gânduri si planuri. Cu încapatânarea unui copil care stie ce vrea, am hotarât sa nu parasesc padurea pâna ce nu-l fac pe pajul printesei de altadata si partenerul meu de aventura din prezent sa marturiseasca ceea ce eu de mult ghicisem. Caci nu-mi luase prea mult timp sa înteleg ca de fapt însotitorul meu stia mai bine decât mine tot ce îi povestisem despre domnul Radulescu, ca la lectiile de engleza participase cu placere si ca declamase poezioare nostime cot la cot cu mine.
– Spune-mi te rog, l-am întrebat fara ocolisuri, de ce nu m-ai însotit si la celelalte materii? Mi-ar fi fost mult mai usor daca ai fi fost tot timpul alaturi de mine, în anii aceia de scoala.
Micul meu paj deveni dintr-o data serios, cumva trist si cu vadita lipsa de placere mi se destainui cu glas soptit:
– Fiindca mi-era mai tot timpul teama si mi-a fost frica sa nu ma pierd prin locurile acelea straine.
Teama… sentimentul care frânge aripi si umbreste bucuria, teama de a fi tu insuti… Era rândul meu sa devin serioasa. Puteam oare sa-l învinuiesc de tradare pe micul meu slujitor, când îi întelegeam atât de bine temerile si nelinistile care ne-au însotit în timpul lungilor ani de scoala? Dar la orele de engleza eu si micul paj eram nedespartiti, învatând cu placere nu numai limba straina dar si mestesugul descoperirii de sine, al propriilor calitati si resurse interioare.
Si pentru ca ma aflam pe tarâmul în care orice era posibil, gândurile mi se transformara în realitate, iar pe ecranul mintii începura a se derula, ca la comanda, imagini vii si clare dintr-o frematatoare sala de clasa în care elevii asteptau cu nerabdare sa înceapa lectia de… engleza.
Probabil ca era o zi ploioasa caci domnul Radulescu purta peste haina costumului englezesc o pelerina larga, dintr-un material cu model ecosez, la care se adaugau accesoriile de rigoare, palaria cu boruri largi si
umbrela cu mâner rigid. Gentlemenul din fata noastra, iesit parca dintre ceturi londoneze, trecu grabit pragul clasei si din treacat îsi arunca ochii peste tabla aflata pe peretele dinspre usa.
La vederea cuvântului TEAMA, ramas nesters de la lectia precedenta, fara nici o vorba, doar încruntat, domnul Radulescu apuca buretele, hotarât sa puna capat imediat suparatoarei prezente. Dar la jumatatea
drumului se razgândi si mânuind creta alba ca pe o spada, taie cu doua linii scurte, în forma de x, pe cel mai de temut dusman al învatarii de voie si din placere. Ca si cum învingerea întunericului nu era de ajuns, se
gândi domnul profesor cum sa aduca în clasa, dar si în sufletele noastre tinere, lumina atotbiruitoare. Sub privirile noastre uimite aparu cuvântul FREEDOM, scris de mâna sigura a celui mai înversunat aparator al sau.
Si eu si copilul care ma însotea de buna voie am rasuflat usurati, caci eliberati de sentimentul atât de apasator ne puteam vedea în sfârsit de treaba – a afla cine suntem si pentru ce traim. Asa era domnul Radulescu, nu îngaduia teama…

La distanta de un “clic”
Tocmai îi povesteam micului meu paj cum sotul meu m-a îndemnat, nici mai mult nici mai putin, sa-l caut pe domnul Radulescu. Bineînteles ca la prima vedere ideea mi s-a parut absurda si de nerealizat.
Închipuindu-mi cele câteva zeci de mii de linkuri pe care amabilul Google mi le-ar fi furnizat în numai câteva secunde, de i-as fi cerut-o, am replicat exasperata ca proiectul fantezist nu are nici cea mai mica sansa de
reusita.
– E ca si cum as cauta acul în carul cu fân! continuai sa ma împotrivesc.
Prietenul meu m-a ascultat cu rabdare pâna ce mi-am terminat argumentata pledoarie si doar atunci îmi porunci pe un ton hotarât:
– Fa clic!
Cu ochii fixati pe ecranul calculatorului, îmi dadu a întelege ca nu am de ales si ca n-are de gând sa se miste de lânga mine pâna n-am sa fac ce mi-a spus. Dintr-o data, ca la comanda, spiritul meu de aventura se trezi din amortire si cu copilareasca bucurie la gândul celor ce urmau sa vie, am exclamat victorioasa:
– Si la urma urmei, de ce nu?!
Tehnologii moderne si complexant de avansate trecura la actiune în slujba mea si fara zgomot si fara îmbulzeala, pe ecranul calculatorului se ordonara unul dupa altul, primele 10 link-uri din cele 732.000 ce contineau numele cautat cu atâta înfrigurare. M-am uitat cu priviri acuzatoare spre sfetnicul meu, ca si cum el era vinovatul ca în car îmi intrase atâta fan…
– Fa clic! ma îndemna pentru a doua oara.
De la prima încercare, prin acel noroc al începatorului despre care se scrie prin carti, sub privirile-mi uluite aparura pagini de Wikipedia si un impresionant site de literatura si detentie. Ajunsesem la domnul Radulescu!!! Cât de ciudat era sa constat ca în tot acest rastimp dascalul meu de engleza fusese atât de aproape de mine, la distanta de numai un “clic”! Si cât de mare mi-a fost uimirea sa descopar ca profesorul meu din liceu era un prolific scriitor de beletristica, cu o arie de manifestare deosebit da larga, dar si unicul istoric al detentiei române sub comunism, cercetator al artelor plastice si editor. Nimic nu ma pregatise pentru o asemenea descoperire si trebuie sa marturisesc ca emotiile ma copleseau din ce în ce mai puternice cu fiece rând citit.
– Ai vazut, ai trecut si de asta data puntea! Ai cerut si ai primit o cale! Data viitoare sa nu te mai împotrivesti, ma mustra înteleptul meu sfatuitor cu glas usor suparat, data viitoare sa nu te mai îndoiesti!
Si a urmat apoi o lunga si elaborata scrisoare, de la “o fosta eleva a liceului 33” catre dascalul sau si a urmat apoi raspunsul cald si emotionant al domnului Radulescu catre eleva dumnealui, în care înainte de toate ma îndemna ca si atunci, în anii liceului, sa apuc pe-o cale a descoperirii de sine: “Pentru ca ne aflam la capitolul literatura, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei si cu aceea creata în casa
unui baiet saracan de 11 ani, bibliotecarul vostru. Reia-o ca schita literara si public-o neaparat undeva. Te felicit de pe acum si astept urmarea!”
În primul an de liceu, când abia începusem studiul limbii engleze iar bagajul de cuvinte pe care le întelegeam era tot atât de usor ca si numarul anilor pe care-i purtam, mi-a cerut domnul Radulescu sa citesc o carte si nu numai s-o traduc, dar s-o si povestesc cu propriile-mi cuvinte, în limba straina pe care tocmai o învatam. Nu are importanta cât de greu mi-a fost si în ce masura m-am temut ca n-o sa-mi duc sarcina primita la un bun sfârsit, ceea ce-mi amintesc este sentimentul de mândrie si fericirea biruintei. Si iata-ma astazi, dupa atâtia si atâtia ani, buchisind tot la o poveste, o schita literara despre doua biblioteci… Nu mi-am închipuit ca în vremurile prezente drumul meu se va încrucisa pe cale virtuala cu cel al domnului Radulescu si mai ales nu m-am asteptat sa ma trezesc din nou, la îndemnul aceluiasi dascal, în apele adânci ale descoperirii si
depasirii de sine. Sa redevin eleva de pe vremuri si sa primesc o tema atât de grea, nu la engleza ci la “scriere creativa”… cine ar fi crezut ca toate acestea mi se vor întâmpla tocmai mie, la vârsta mea?!!! Precum am mai spus, niciodata nu stii pe unde te va purta cararea. Înainte de a-mi termina scrierea despre cele doua biblioteci de împrumut, as vrea sa ma destainui si sa marturisesc ca micului meu paj îi revin drepturi de coautor.
– Ajuta-ma sa-nchei povestea, l-am rugat cu glas alintat si mieros, prin care speram sa obtin colaborarea credinciosului meu slujitor.
M-a privit lung si cercetator, dar când s-a convins ca nu glumesc si ca intentiile îmi sunt serioase, a acceptat cu bucurie rolul. Dupa câteva minute de intensa cautare, talentatul poet mi-a prezentat cu mândrie finalul comandat:
– Stiu ce se potriveste cel mai bine! Am sa-ti dictez rar si raspicat, cuvânt dupa cuvânt, hai, scrie dupa mine:
“Pussy-cat, Pussy-cat, where have you been?
“I’ve been to London, to visit the Queen.”
Pussy-cat, Pussy- cat, what did you do there?
“I frightened a little mouse under the chair.”
Sfârsit?
11. 11. 2008 – Israel

Din spatele culiselor unei schite literare sau în loc de ramas bun

Rândurile scrise în continuare nu apartin versiunii initiale a acestei scrieri ci au fost adaugate câteva luni mai târziu. Dar la acea data de 11 noiembrie 2008 eram convinsa ca încheiasem definitiv scrierea despre cele doua biblioteci de împrumut si ca sarcina ce mi-o luasem asupra-mi si care se dovedise aproape peste puterile mele, fusese dusa la bun sfârsit.
Cuvântul “sfârsit”, pe care ne-am obisnuit sa-l vedem pe ecrane la terminarea oricarui film artistic sau documentar si-a impus prezenta cu hotarâre pe ultima fila a lucrarii mele, ca si cum ar fi fost vorba nu de o creatie literara ci mai degraba de una cinematografica. În timp ce-l scriam cu un sentiment de usurare dar si oarecum neîmpacata, nu m-am putut abtine sa nu adaug si un enigmatic semn de întrebare, asadar “sfârsit?”. Pentru cine se întreaba daca micul meu paj si talentat creator n-a avut vreun amestec în aceasta alegere neobisnuita, declar cu mâna pe inima ca semnul de întrebare a fost ideea mea, dictata pesemne de presimtirea celor ce urmau sa se petreaca în continuare. Cert este ca la data respectiva n-am înteles sensul adânc al întrebarii ce mi-o adresam de fapt mie însami si nici ca în curând aveam sa primesc raspunsul. Nu, schita mea nu era terminata.
Mi-am început ucenicia în ale scrisului cu sentimentul pe care-l ai când vrei sa pornesti ceva si nu stii de unde s-o apuci, dar si împinsa de la spate de un imbold launtric si nestapânit. Dupa primele încercari nesatisfacatoare, ca mai toti începatorii neexperimentati, m-am speriat sa descopar cât de adânci sunt apele în care am sarit de buna voie si-am început sa dau din coate si sa cer ajutor, explicatii si lamuriri, uitând parca de metoda didactica atât de bine cunoscuta a dascalului meu si mai ales de faptul ca domnul profesor era foarte slabit dupa boala din care tocmai se refacea. Dar în cele din urma, dupa câteva zile de deruta, am înteles ca schita nu o va scrie nimeni în locul meu si ca a sosit timpul sa ma apuc serios de treaba la care ma angajasem.
La o luna de la îndemnul “scrie te rog o schita…”, adresat pe un ton atât de firesc, l-am înstiintat pe domnul Radulescu ca scrierea mea e gata si asteapta sfioasa un semn de încuviintare de la dumnealui, spre a se prezenta la citit. Desi facusem tot ce-mi statuse în putere, marturisesc ca nu eram prea multumita de rezultatul eforturilor mele. Am simtit nevoia sa ma dezvinovatesc si sa-l pregatesc sufleteste pe sustinatorul meu, dezvaluindu-i pe ocolite adevaratul motiv pentru care hotarâsem sa scriu, apucând-o pieptis pe drumul abrupt al creatiei literare. “Sunt lucruri pe care simti ca trebuie sa le faci chiar daca îndemânarea nu-ti este înca la înaltimea dorita”, îi scriam dascalului meu. Scrisoarea de raspuns m-a coplesit prin entuziasmul celui ce mi-o trimitea ca sprijin si încurajare, reamintindu-mi ca însasi lucrarea mea, creatia în sine, buna sau rea, constituia o victorie demna de sarbatorit, peste care nu se cadea sa trec cu atâta usurinta. Cât despre framântarile ce însotesc procesul de creatie, am fost asigurata ca sunt inerente si ca nimeni n-a scapat de ele.
“Vestea cu încheierea schitei este exact ce asteptam de la un traitor talentat al începuturilor literare. El nu are rabdare sa primeasca lectii, ci e mânat tot mai departe si mai repede catre realizari ce ies din sine, îl covârsesc, pe care nu le mai poate stapâni. E victima propriului sau suflet impetuos. Îti multumesc ca ai încheiat singura povestirea! O astept integral, cât mai curând.
Sa-mi dea sotul dumitale voie sa-l felicit ca s-a nascut în casa voastra un om nou, un cutezator, un creator. Caci acolo vei ajunge, daca scrii fara oprire.
Subiectul ce mi l-ai împartasit mi se pare de exceptie si deabia astept sa-l vad transpus în practica. Astept sa-ti citesc cea dintâi opera!”
Dupa asa o invitatie calduroasa, iata-ma din nou eleva coplesita de emotii, înaintea primei ascultari. si cine ar fi crezut ca o s-ajung sa fiu examinata la materia “scriere creativa”, tocmai de fostul meu profesor de limba engleza din liceu? Nebanuite mai sunt cararile vietii!
Fara sa stau prea mult pe gânduri, ca nu care cumva sa ma razgândesc, la ore târzii de seara mi-am trimis “cea dintâi opera” spre primul si distinsul ei cititor… cu Dumnezeu înainte, cum se spune.
Raspunsul domnului Radulescu a asteptat rabdator si politicos sa ma trezesc din somnul nelinistit, a doua zi dis-de-dimineata. Pe lânga laude si cuvinte de încurajare, daruite cu generozitate, la sfârsitul scrisorii se facea auzita si o mica recomandare, formulata pe ocolite, cu grija, sa nu carecumva sa-mi fie tulburata bucuria si sarbatoarea începuturilor mele literare.
“Personal, nu as renunta la cinstea de a publica schita în sectiunea “Cartea prietenului meu”, a site-ului meu, daca mi-ai îngadui câteva mici interventii filologice ce nu te pot supara.”
Datorita acelor “mici modificari filologice” ce se cereau facute si care se dovedira mai majore decât fusesera prezentate, corespondenta mea cu domnul Radulescu s-a transformat într-un curs special de scriere creativa.
Din cauza bolii necrutatoare despre care nu am primit niciodata amanunte ci doar i-am intuit gravitatea, lectiile noastre erau foarte scurte si cuprindeau recomandari când mai succinte si când mai detaliate, legate
nu numai de cizelarea lucrarii de fata dar si de viitorul meu literar. Daca ar fi sa aleg dintre toate sfaturile si recomandarile primite, pe cel mai dominant, m-as opri cu siguranta la îndemnul de a continua sa scriu, cu sârguinta si neîncetat.
Taceri din ce în ce mai lungi s-au intercalat amenintatoare printre scrisorile din ce în ce mai scurte, pe care debia acum înteleg cu ce efort le scria domnul Radulescu, în ultimele sale luni de viata. Pe 19 ianuarie 2009 am primit un mail intitulat “Veste”, prin care eram înstiintata ca boala biruise si ca de acum încolo tacerea dascalului meu va fi definitiva… Îmi revenine în minte întrebarea prietenului meu, micul paj, care dorise sa stie la începutul convorbirilor noastre daca un an de zile e mult timp? Dar trei luni de zile? Trei luni, perioada de-a lungul careia s-au nascut o noua biblioteca de împrumut, o schita literara, o tulburatoare legatura si un curs de scriere creativa, o fi mult timp? Raspunsul a ramas acelasi, nimic nu-i întâmplator si totul dureaza exact atât cât trebuie… nu exista prea mult sau prea putin.
Si iata-ma din nou pe punctul de a încheia schita celor doua biblioteci de împrumut. Stiu ca si de asta data domnul Radulescu va fi alaturi de mine si-mi va cîti cu siguranta scrierea în forma sa finala, de acolo de unde se afla, dincolo de fiinta si n-am nici o îndoiala ca într-o forma sau alta îl voi auzi încurajându-ma, cu bucurie în glas:
– Stai jos, nota zece pentru straduinta ta!
Vazând ca-i cer din ochi consimtamântul sa închei scrierea noastra comuna, micul meu colaborator profita de ocazie spre a ma asalta cu o ploaie de întrebari:
– Spune-mi, acum esti multumita? Ai terminat cu adevarat? Ai facut corecturile de rigoare? Putem scrie cuvântul “sfârsit” fara semnul acela ciudat de întrebare?
Daca sunt multumita? Raspunsul l-am gasit tot în vorbele domnului Radulescu, pe care mi le-a lasat din timp pentru vremuri de îndoiala, ca si cum a stiut ca o sa am nevoie de sfatul dumnealui.
Unele lucruri ce le vei scrie vor avea valoare, altele, ba. Dar important este sa-ti obinuiesti duhul si condeiul cu exprimarea de sine. Mereu, sa nu uiti, esti datoare sa iei atitudine fata de viata, sa nu te cruti.
Mihai Radulescu

Tocmai îmi pregatisem zâmbetul de satisfactie, potrivit momentului sarbatoresc al încheierii schitei, când micul paj al printesei de odinioara exclama surescitat:
– Opreste-te, vreau sa fac o schimbare! Finalul vechi nu mai e potrivit!
Scrie cuvânt cu cuvânt dupa mine, uite, îti dictez rar si raspicat:
“Pussy-cat, Pussy-cat, where have you been?
“I’ve been to London, to visit the King.”
Pussy-cat, Pussy- cat, what did you do there?
“I cheered up a little mouse under the chair.”

Sfârsit.
21. 03. 2009 Israel