8. “Banditilor, v-ati gandit sa va faceti demascarea?

Trecuseră două-trei săptămâni de torturi neîntrerupte şi umiliri de neconceput, în care perioadă cei câţiva intraţi în focurile “reeducărilor” au fost, pe deasupra, împiedicaţi total să doarmă. “Ce vor de la noi?” – era întrebarea chinuitoare pentru toţi.

Una este să cunoşti obiectivul torţionarului şi să primeşti tortura deoarece refuzi oponentului tău a şi-l atinge, iar alta să ai convingerea că te afli în mâna unor forţe demente, ale căror jucărie ai devenit. Conştiinţa că adversarul tău şi-a propus atingerea unui scop este, într-un fel, liniştitoare, oricât ţi-ar fi acesta de duşmănos: împlinindu-şi el ţelul propus, îţi redobândeşti liniştea – fie şi aceea a morţii. Această convingere e asociată alteia, în mod indiscutabil, anume aceleia că realizarea ţelului său depinde de tine. De aici deduci că ţi-ai păstrat libertatea de cuget şi acţiune. A avea liber arbitru constituie o condiţie a fericirii.

Alta este să constaţi a fi devenit peste noapte proprietatea unor mecanisme destructive cu care nu poţi stabili nici un contact uman, nici al discuţiei – oricât de rebarbativă -, nici al afectelor – oricât de absurd în situaţia dată.

Tocmai fiindcă celor supuşi “reeducării” le era eliminată orice şansă de a-şi lua viaţa, le dispăruse – până la ultima nădejde – încrederea că ar mai fi putut contribui în vreun fel la diriguirea propriului destin. Cu alte cuvinte, fuseseră jefuiţi de liberul arbitru. Aceasta nu mai reprezintă o situaţie dramatică aidoma celorlalte. Încep să plutească în aer spaimele tragediei metafizice. Ţi se impune abandonarea condiţiei umane, ruptură ireparabilă. Despărţirea abruptă de specia ta este însoţită de un avangust al absolutului şi al iremediabilului.

“Ce mai vor de la noi?”

La capătul acestei prime perioade, li s-a îngăduit să pună capul jos să se culce.

– Ne-au lăsat să dormim cam trei-patru ore şi ne-au sculat noaptea. “Bandiţilor, v-aţi gândit să vă faceţi ‘demascarea’?”

Domnul Aurel Obreja mă întreabă de parcă acum am fi atunci, iar eu alături de dânsul, buimac de amorţeala creierilor:

– Ce “demascare”?

Apoi reia imitarea glasului lui Ţurcanu:

– Zice: “Tot ce aţi lăsat afară şi interesează Securitatea!” – “Dar. am declarat – spun – tot ce a interesat ancheta.” – “Nu-i nimic. Zi ce ai făcut afară.”

Camera fu populată peste măsură cu alte cadavre ambulante. Acele personaje noi care suportaseră tratamente identice prin alte camere, iar acum erau aduse aici pentru Marele Spectacol al Înfrângerii celor cinci.

Intra în tehnica uzuală a partidului comunist ca, în vederea stăpânirii oamenilor, “autocriticile” să se săvârşească de faţă cu turma întreagă în care se număra victima. Celelalte “oi” aveau datoria să se amestece în farsa Spovedaniei (o numesc astfel pentru că, inversându-se modelul sacru, la capătul “confesiunii” urma “angajamentul” de a nu mai repeta greşeala şi de a făptui conform indicaţiilor, întocmai ca în cazul energumenului pregătindu-se să-şi îndeplinească un canon ce să-l curăţească); ele acuzau, dezvăluiau faţete ale “adevărului” omise de cel în cauză, cereau “o principialitate neabătută” din partea “adunării generale”.

Apariţia celorlalţi chinuiţi oferea celor de faţă oglindirea măsurii în care le era descompus propriul biologic. Al doilea lucru dedus fu că la ei, în camera 99, se desfăşura exterminarea exemplară, aceea “la cel mai înalt nivel”.

Dacă aici nu reuşeau să te convingă să declari tot ce voiau, însemna că trebuia să te omoare. Chiar ei spuneau asta. Acolo, la cimitirul din Gherla, era un haiduc, un hoţ – Roja Şandor. Avea o cruce mare. Şi ne ameninţau: “La Roja Şandor cu fosilele! Voi sunteţi fosilele deţinuţilor!”

Dacă era de mirare faptul că aşa-zisa ordine interioară a penitenciarului încăpuse pe mâna tot a unor deţinuţi politici, lucrul era, în acelaşi timp, de înţeles: aceştia fuseseră “reeducaţi”; administraţia avea încredere în ei şi se ajuta cu “vigilenţa” lor. Dacă deţinuţii “reeducaţi” circulau slobod de la o celulă la alta, ba chiar mutau confraţi de-ai lor de ici-colo între zidurile închisorii, oricât de uluitor era, aceasta putea fi explicat prin comoditatea sau delăsarea aceleiaşi conduceri. Dacă “reeducaţii” îşi chinuiau colegii, cum s-a văzut anterior, se putea explica printr-o aplicare vinovată a principiului liberal laissez faire, laissez aller , în mod intenţionat înţeles aberant. În loc ca, datorită libertăţii de mişcare şi a iniţiativei particulare presupuse de acest principiu, viaţa obştească să se îmbunătăţească, ea ajunsese în puterea unor brute şi a unor cazuri patologice, se degradase până la a-i fi preferată sinuciderea.

Am înşirat aceste modificări ale regulamentului de ordine interioară, specifice Gherlei atunci, pentru a arăta că minţile celor căzuţi îşi mai aflau rezerve argumentative întru falsificarea situaţiei de fapt. Bineînţeles că falsificarea le era inutilă şi dăunătoare. Însă intră în regula gândirii oamenilor de bun-simţ şi cumsecade. La ce mă refer? Nici unui ins normal nu-i vine uşor să accepte fără nenumărate împotriviri, cârtiri şi refuzuri evidenţa că semenul este fundamental rău. Cu atât mai dihai când acesta reprezintă unul dintre organele Justiţiei care, la rândul ei, acţionează în numele Ordinii în Stat însăşi şi reflectă felul în care se comportă guvernul Patriei faţă de cetăţenii reprezentaţi de el.

Or, pumnul de condamnaţi torturaţi în camera 99, printre care şi domnul Aurel Obreja, avea acum proba de neînlăturat că Securitatea era prezentă printre ei, că acţiona minut de minut, că insufla frângeri de mădulare şi suflete, poruncea paşii de străbătut până la dezumanizarea totală a victimelor, conducea caznele prin mijlocirea “reeducaţilor”. Această dovadă era: revenirea la anchetă, în condiţiile unei sălbăticii fără nume, de data aceasta o anchetă condusă de unii dintre condamnaţi înşişi, în speranţa că, într-o bună zi, vor fi răsplătiţi cu grade ofiţereşti, cu bunurile materiale corespunzătoare şi, desigur, cu eliberarea, indiscutabil înainte de termen.

Securitatea nu mai avea suficienţi anchetatori? Nu mai avea suficient timp? Nu mai avea suficientă cruzime? Le avea pe toate cu prisosinţă şi nu arareori folosea aceleaşi metode ca şi “reeducatorii”, căci de ea fuseseră instruiţi cum să distrugă fiinţa umană. Ca să punem punctul pe i , ea urmărea un scop. Acesta s-a revelat doar când “reeducările” au fost sistate, cu prilejul pregătirii procesului “reeducatorilor”, un scop pe care nu este cazul să-l deconspirăm acum, când urmărim cu ezitare formularea gândurilor şi a intuiţiilor acelora care abia mai puteau judeca, nedormiţi, bătuţi permanent, în criză comiţială perpetuă.

Asistând la felul cum se “demascau” unii pe alţii mai vechii suferitori ai procesului de “reeducare” cu bâta, domnul Obreja trage concluzii:

– Greşeala studenţilor, socot eu, a fost că, stând la Piteşti împreună, cei din Moldova cu cei din Muntenia şi cu cei din Ardeal, şi-au povestit unii altora viaţa; şi aşa, în discuţii intime, sigur că au dat în vileag şi lucruri pe care le-au ascuns la Securitate. Ăsta le-a fost ghinionul: se cunoşteau între ei prea bine. Noi nu ne-am povestit nimica şi mai ales despre cei care au rămas afară. Nu ne interesau lucrurile astea. Aveam, totuşi, o altă educaţie.

– Ţurcanu îi lăsa şi pe ceilalţi “reeducatori” să se amestece în ordonarea torturilor? – mă interesez, deoarece mi se pare imposibil ca un singur individ să preia o masă atât de enormă de informaţii, să o prelucreze în minte şi să hotărască unde erau legăturile nesigure şi se resimţea nevoia completării lor; mai ales să aleagă mijloacele ce ar fi putut smulge acele adaosuri “necesare”.

– La început, nu. El a condus tot. Pe urmă, am rămas pe mâna altora. Ţurcanu era prea ocupat cu tot etajul, cu toată închisoarea şi cu fabrica. Nu mai venea decât seara.

– În fiecare seară?

– În fiecare. Pentru că în acea perioadă noi eram în plină atenţie, ca cei care înfruntaserăm “reeducatorii” de la Târgşor, cum ştiţi. Mai trecea şi-n timpul zilei o dată, de două ori. Seara venea anume pentru bătăi. Ziua rămâneau Livinschi, Popa Ţanu, Mărtinuş; erau mulţi. Nici nu mi-i mai aduc aminte.

Vorbitorul trece la altă categorie dintre cei prezenţi acolo:

– Copiii aduşi au fost ţinuţi astea vreo douăzeci de zile, poate chiar o lună, doar ca să vadă schingiuirea noastră, cât a fost cea mai cumplită. Pe urmă, au început să-i pună şi pe unii dintre ei “în poziţie”. De jur-împrejurul camerei au adus doar oameni bătuţi prin alte camere şi care nu se “reeeducau”. De aia-i aduceau la “Camera Morţii”. Erau mulţi acum – patruzeci, cincizeci – “în poziţie”. Mă gândeam că, probabil, comuniştii puseseră mâna pe toată lumea, pe toată omenirea. Şi era la latitudinea lor, aveau libertatea să ne omoare.

Gândul era firesc când constatai că nu mai puteai nădăjdui în alt ajutor decât al lui Dumnezeu. Unul după altul, toţi cei trecuţi prin “reeducări” au ajuns la această concluzie – de fapt, lipsită de temei. Era, însă, unica explicaţie logică a celor ce se petreceau. Şi cât de uşor este de făcut saltul de la această idee la autoconvingere! Dacă pământul e al lor, de ce să mă mai opun? Singur nu voi putea nimic împotrivă-le. Astfel acceptai căderea ca pe ceva firesc; intrarea în tagma criminalilor, ce ţi se cerea cu atare violenţă nebunească. Pentru a nu bate la rândul tău, ar fi trebuit ori să-ţi păstrezi sănătatea mintală – ceea ce nu era posibil -, ori să fii sfânt.

– Livinschi cum arăta?

Doresc să aflu cât mai multe detalii concrete.

– Era un individ scund, gras, n-avea nici o trăsătură să-ţi rămână. Cred că nu era atât de rău, pentru că avea şi momente când puteai discuta cu el. Era unul dintre cei cu care – atât eu personal, cât şi colegii mei – am schimbat o vorbă. “N-are nici un rost – zicea – să vă-ncăpăţânaţi; să ştiţi că nu scapă nimeni de aici. Trebuie să declaraţi tot ce n-aţi declarat la Securitate.”

– Mărtinuş ce înfăţişare avea?

– Mărtinuş aproape că semăna cu Ţurcanu. Doar la gură nu. Avea buzele subţiri. Era ciangău, după câte ştiu eu. Nici pe el, nici pe Ţurcanu nu i-am văzut zâmbind niciodată. Mărtinuş probabil că primise pe atunci ordin de la superiorii lor de la Securitate să înceteze cu bătăile astea dezastruoase, aşa, distrugătoare, să omoare lumea. Că noi simţeam pulsul după cum băteau.

– Dar Ţanu Popa?

– Era mic de statură, mic de tot; mai mic şi ca mine; de vreun metru-şaizeci. Era extraordinar de frumos. Ca un înger. Înger părea; ca o fetiţă din alea de optsprezece ani. Uluitor de frumos! Dar de o răutate şi de un sadism cum n-am putut să-mi închipui. Mă gândeam: “Cum de a pus Dumnezeu atâta frumuseţe în această bestie umană?” Bătea cu o cruzime extraordinară, strângea de gât, te fărâma cu cleştele. Nici nu pot să spun cu ce ferocitate te chinuia acest om. După Ţurcanu, el venea, că era mâna lui dreaptă, cu aceeaşi putere. Pe urmă erau la rând Mărtinuş şi ceilalţi bătăuşi. De altfel, cu cât băteai mai mult, cu atât erai mai bine văzut. Stoian ne bătea în special pe noi şi pe elevii de la Târgşor. Pe mine mai ales, că l-am acuzat acolo. Vă închipuiţi, îi spuneam “Mamutul”. N-avea nici judecată, nici sentiment, nimica n-avea omul ăsta. Din naştere îi era o mână deformată; nu ştiu – îi lipseau nişte degete. Îi ziceau şi “Ciungul”.

– Şi, deşi infirm, izbutea să bată?

– Vai de mine! Bătea şi cu ciotul ăla, în prostie; dădea unde apuca. Mai ales în noi, ăştia care stătuserăm cu ei.

– Dar Cobzaru?

– Era un băiat frumos. Mai înalt, aşa, la un metru-şaptezeci. Un tip drăguţ. Cred că el mai mult de spaimă căznea. Trecuse pe la Suceava. Pe Cobzaru, în sfârşit, n-aş putea să-l acuz că a fost un mare bătăuş. A făcut-o, dar nu intra în comitetul lui Ţurcanu. Stoian făcea parte din comitetul ăsta.

Înclinarea înnăscută a conlocutorului meu spre artă îl face să-i caracterizeze până şi pe torţionarii săi în raport de Frumos. Acesta devine o categorie pe care nici Moartea n-o poate umbri în cugetul omului, după cum se vede. Această deducţie este mângâietoare: nici infernul nu poate distruge anumite coordonate ale Creaţiei. Este întăritor s-o afli într-o epocă şi într-un colţ al lumii de unde îţi vine să crezi că Dumnezeu s-a ocultat.

Va să zică, la sosirea lui Ţurcanu, aceea de seară, îi găsea “în poziţie”. Avuseseră timp de gândire pe parcursul zilei, de “meditaţie”, când fuseseră datori să gândească la câte nu declaraseră încă.

– Şedeam toţi ca nişte sfincşi, pe lângă pereţi, şi ne-mpingeam în ei de parcă am fi putut să intrăm în ziduri. “Gata! Acuma începem!” Ţurcanu venea pe la fiecare. “Tu la câte probleme te-ai gândit?” – “Păi, domnu’ Ţurcanu, la una.” – “.tu-ţi Dumnezeu’ mă-ti, lasă că te facem noi să te gândeşti! Tu, la câte!” – “La două.” – “Ai scăpat în seara asta. Tu?” – “La una.” – “Tu?” – “Nu mai am ce spune, domnu’ Ţurcanu.” – “Lasă, că spui tu.” Şi aşa trecea şi trebuia să-nceapă bătaia a vreo treizeci-patruzeci. Cea mai groaznică situaţie era atunci când bătea pe altul. Când te bătea pe tine, măcar ştiai să te încordezi şi toată concentraţia nervoasă te ajuta. Dar când vedeai cum îi bătea pe alţii şi cum îi schingiuia, cred că nici Phidias în Laocoon n-a izbutit să arate o durere mai expresivă decât am văzut acolo, la Gherla. O lua de la noi, cei din “comandatura” Târgşorului, cum ne zicea. Iar pe cine băga în rând cu noi, ştiam că nu mai avea scăpare.

– Domnule Aurel Obreja, am înţeles din discuţiile noastre că nici unul dintre cei cinci care aţi fost torturaţi de-a valma n-a bătut la rândul său, cum vi se cerea. Am priceput bine? Acesta este adevărul?

– Nici unul dintre cei cinci care am fost acolo. Nici unul. Am această satisfacţie. Nu că am fost erou – sau că am fost noi eroi. Nu pentru asta. Dacă mai continua în ritmul ăla, ca la Piteşti sau cum a fost la început şi pentru noi, nu ştiu ce se-ntâmpla. Probabil că găseau o metodă de schingiuire pentru a ne impune să batem la rândul nostru. Ar fi folosit toate tehnicile care s-au aplicat la Piteşti. Le studiaseră. Fiecare om are o sensibilitate; la strânsul degetelor până ţi le striveau; la picioare; mă rog, bătut la gât; bătut cu cantul scândurii pe cap; la tălpi. Undeva trebuia să-ţi prindă o slăbiciune.

– Este posibil ca prin bătaia în cap să fie distrus acel centru al inhibiţiei aflat pe scoarţa cerebrală şi, odată distrus acela, oamenii să devină nişte animale care nu mai judecă, nişte bestii?

– Cred. Pentru că unii înnebuneau. S-a întâmplat şi cu Titi Stoica, unul dintre noi. Nici acuma nu şi-a revenit. Un băiat extraordinar de bun. A fost internat şi în timpul lui Antonescu: în lagăr în Transnistria, lângă un lagăr de evrei. Fiind bătut la cap, a avut un şoc din ăsta. Ne-au îmbrăcat într-o noapte cu tot ce aveam pe noi. Au luat şi de la alţii. Ne-au pus să tragem pe noi câte trei-patru perechi de pantaloni, cojoace şi nu mai ştiu câte. Făceam “manejul”, adică ne roteam în jurul camerei aşa. “Hai, gata! Pregătiţi-vă să plecaţi la Piteşti!” – ne-au spus. Umblam unul după altul. Transpiraserăm de nu mai puteam. Şi nu mai eram în stare să mergem. Ei, cu parii în jurul nostru. Dă-i, şi dă-i! Şi acest Titi Stoica a avut o criză nervoasă. A început să râdă; şi-mi zicea: “Măi, Aurele, uite, Maica Domnului ne zâmbeşte.” M-a impresionat atât de mult această ieşire de nebunie a colegului meu. Şi am strigat: “Bestiilor, îl omorâţi! Uitaţi-vă, a înnebunit!” – “Dumnezeu’ mă-ti!” – zic ăia. “Îi iei apărarea camaradului tău?! Lasă, că-ţi scoatem noi din cap ‘camaraderia’!” După această criză, l-au iertat pe Titi de “manej”, să se liniştească. Dar bătăile n-au încetat. Ne-am întîlnit cu toţii după aia. Şi-n fabrică. Rămăsese cu această. – ştiu eu cum să-i spun?. Probabil că i-a atins vreun centru nervos, că altfel nu se explică. Şi după eliberare, tot timpul se simţea urmărit. Am auzit despre el că cerşeşte la Iaşi. E speriat că-l duce cineva să-l bată. Nu şi-a făcut nici actele. Întinde mâna să primească pomană; pe unde găseşte câte ceva, mănâncă. Aşa am auzit.

– Dar n-a ajuns să bată pe alţii. – constat interogativ şi abia mai îndrăznind să nădăjduiesc în conservarea omeniei acelui bântuit de halucinaţii datorate imposibilităţii de a mai răbda.

Dar halucinaţii să fi fost? Îmi amintesc că gazda mea mi-a arătat într-una dintre aceste zile de cînd o frecventez, o bucată de lemn de vreo doisprezece centimetri lungime, o aşchie găsită prin ruinele bisericii Sfânta Vineri demolată de Ceauşescu. Un prieten de-al sculptorului s-a dus la locul dezastrului, în căutare de relicve sfinte. I-a adus-o domnului Obreja. “Uite, să ai o fărâmă din ce a fost sfinţit de slujbe, iar acum de înverşunarea distrugătoare a necredinţei.” Amfitrionul meu a ţinut-o câtva timp. Într-o bună zi, ce s-a gândit? A sculptat-o, pe fondul ei, pe Maica Domnului, aureolată şi cu mâinile împreunate-n rugăciune, cu cearcăne adânci ca două orbite pustiite de organele vederii.

– M-am gândit să nu ţin ţandăra aşa, ci să-i dau o valoare. Şi atunci, am sculptat-o.

De ce m-o fi podidit această rememorare? Nu cumva şi Maica Domnului îşi va fi spus, pe când privea la Titi Stoica: “M-am gândit să nu las ţandăra asta de om aşa, ci să dau suferinţei sale o valoare.” Şi i s-a sculptat în inimă pe totdeauna. Şi de aceea Titi Stoica nu mai poate reveni între cei asemenea lui.

Va să zică, şoptisem, cu privire la el:

– Dar n-a ajuns să bată pe alţii.

– Nuuu! Nici unul dintre noi n-a bătut! Nu că am fost eroi, noi ăştia – v-am mai zis. Nu ştiu ce se mai întâmpla dacă mai dura chinul acela: ori acceptam moartea, ori. Spunea Ţurcanu, cu faţa către mine: “Uite, credeam că ăsta nu rezistă, şi rezistă cel mai mult! Lasă că-l aşteaptă Roja Şandor.” Adică mă ameninţa cu moartea. Dar mai înainte de a ne omorî, voia să declarăm tot ce a fost afară. Aşa că, dacă mai continua mult timp, cine ştie ce ar fi fost şi cu noi. Că, dacă te torturau întruna, nu mai puteai. Puneai şi tu mâna pe ciomag sau te duceai să pălmuieşti. Că nu mai erai normal. Nu mai era nici unul dintre noi normal. Unii nu mai puteau. Săreau de jos şi începeau să bată şi ei. Ca şi Haig Zoltan, care a ajuns să mă bată şi el. Când am luat gamela şi am strigat la el: “Te bag în p.a mă-ti de bandit!” – atunci n-am mai putut nici eu. Îmi zic: “Ăsta, bandit ca şi mine, vine şi mă loveşte!”

Acest moment al relatării este de o importanţă capitală, deoarece surprinde două falsificări ale judecăţii la care se ajungea datorită torturilor şi a atmosferei de violenţă generală. Una: acceptarea titulaturii şi a conştiinţei de “bandit”. A doua: orgoliul, activ încă, în pofida umilinţelor de negrăit la care era supus, îl face pe Aurel Obreja să aibă, la rândul său, o reacţie violentă – pe dată reprimată, slavă Domnului! Chinuit de toţi, nu suportă să fie chinuit şi de omul cu care a intrat în focul “reeducărilor”, cu care s-a împrietenit cel mai de curând. Nu este de mirare că s-a deşteptat tocmai orgoliul, fiindcă părintele acestuia, demonul, stăpânea acel tărâm.

Abia acum ni se lămureşte că, pe fondul inculcării ideii că deţinutul politic este un “bandit”, când se ajungea la asimilarea ei, mai mult sau mai puţin recunoscută şi acceptată de el însuşi, o provocare ce indigna sufletul victimei în mod deosebit stârnea dorinţa de a pune adversarul la punct cu propriile sale mijloace. Astfel se declanşa ultimul act al tragediei, acela al transformării victimei în călău, ţinta finală a “reeducatorilor” născociţi de comunism.

– Dumnezeu să-l ierte, c-a murit, săracul. Lui nu-i permiteam acest lucru.

– De ce lui anume nu i-o îngăduiaţi?

– Domnule, pentru că până atunci a stat “în poziţie” cu mine. Însă i-am înţeles şi pe ăştia. Ca şi pe colegul meu, acela care mă vizitase şi acasă, Bebe. La un moment dat, mi-a spus: “Aurele, te rog să mă ierţi, dar n-am mai putut”. I-am zis: “Bine, loveşte mai cu sete, să nu vadă ăştia că mă menajezi, că atunci iar ajungi în poziţie şi te trezeşti că faci alte lucruri şi mai grave, alte prostii”. Îţi făceau nişte chestii de nu mai puteai suporta, domnule! Când te puneau să mănânci într-un picior sau în genunchi, cu gamela la distanţă şi cu mâinile la spate, nu mai rezistai. Nici eu.