– Bagatela

24. BAGATELĂ PENTRU UN ISTORIC BLAJIN: SUREN KOLANGIAN

Nu era lucru de colo pentru Sanctitatea Sa Catolicosul Vasken I să potrivească însoţitorii invitaţilor din afara hotarelor Armeniei, după limbă, fire, pregătire, obiceiuri. În cazul meu, care eram român, dacă nu stăpâneam şi franceza şi engleza, nu ar fi avut la dispoziţie decât un elev la Seminar, originar şi el din ţara noastră, şi, prin bunăvoinţă, un istoric repatriat din România: Suren Kolangian.

L-am întâlnit pe cel din urmă de vreo două-trei ori, fie în calitate de călăuză, fie poftit la o ceşcuţă de cafea şi un pahar de vorbe, la Ecimiadzin.

Când apărea, cu înfăţişarea sa modestă şi aparatul sovietic de fotografiat pe după gât îmi tresărea inima de o înduioşare molcumă.

De ce?

Fiindcă ceea ce era mai uşor de citit în personalitatea sa şi de îndată era că aveam de-a face cu un bărbat căsătorit şi cu copii, unul care-şi acceptase jugurile iubirii.

Nu trăgea firul convorbirii către familia lui. Poate ar fi adus-o între subiectele noastre de discuţie dacă îi puneam întrebări ce să-l fi provocat. Dar, egoist, dorind să-i folosesc prezenţa pentru a afla cât mai multe legat de istoria, cultura, viaţa socială şi economică (mai ales) ale ţării unde mă aflam pentru prima oară, iscodirile mele nu se depărtau nici cu o iotă de aceste subiecte. Iar tovarăşul meu de plimbare, doritor la rându-i de puţină bârfă politică, răspundea cuminte curiozităţii mele, de ca şi când nici o altă preocupare nu l-ar fi zgândărit.

Aceasta nu înseamnă că nu-i observam privirile de cloşcă trecând uşor, dar conştiente de ce vedeau, peste obiectele expuse prin vitrine, cu aerul acela ce voia limpede să spună: ‘Ce m-ar putea interesa de aici pentru ai mei?’ Mai ales când mi-a îndemnat paşii către piaţa de zarzavat.

Bucuria pe care mi-a făcut-o a fost una dintre cele mai vii trăite în cursul vizitei mele de două săptămâni în Armenia . Culoarea şi miresmele panoramei de verdeaţă şi fructe, bogăţia şi varietatea ei, formele incitante şi înfăţişările mai mult sau mai puţin familiare, expunerea în profuzie a roadelor amintind de pământul hrănitor al grădinilor, de apa şi sudoarea investite în cultivarea vegetalelor, acum ajunse la maturitate, erau cuceritoare, ce să mai vorbim.

Însă târgul de oale fu răvăşitor. De aceea am şi ţinut să rămân în propria-mi memorie şi în cartea scrisă mai târziu şi publicată, din pricina cenzurii, cu o zăbavă de zece ani, sub titlul: “Civilizaţia armenilor” , să rămân nemurit de aparatul de pozat al lui Suren pe când cotrobăiam cu ochii şi nesaţul printre urcioarele cu siluetă de cântătoare zburătoare şi celelalte vase de lut ars la îndemâna nevoilor gospodăreşti.

Or, frumuseţea unuia dintre acele vase cu trup brâncuşian de pasăre măiastră m-a răpit când m-a confruntat Suren Kolangian cu cotlonul unde se vindeau în târgul Erevanului, încât l-am cumpărat fără ezitare şi l-am adus în Bucureşti, schimbând două avioane. Iar pentru prietenul poet Mircea Ivănescu, pe atunci cel mai apropiat de sufletul meu, tot de acolo am ales darul: o cană, şi ea dintr-un lut abia atins de perpelire, crem-trandafiriu-albicios. Acolo mi-am dorit să mă adopte pelicula foto şi nu lângă rodii sau alte fructe pentru mine exotice.

Ei bine, atunci am recunoscut în ghidul meu îndeosebi părintele unei familii. M-a întrebat dacă doream nişte fructe. Gândindu-mă că salariul său reprezenta o leafă uşurică s-o adie vântul, precum şi a mea, l-am refuzat de cum şi-a formulat îmbierea. Pofta mea putea aştepta, a copiilor săi nu. Într-adevăr, pe dată cumpără vreo două kile de (oare?) caise, zâmbindu-mi cu credinţa că ştiam ce vorbea: – “Familia, ce să faci…?” Da, cât fusese cu mine, cât se concentrase să găsească replică la toate despre care îl trăgeam de limbă, cât scornise povestiri şi privelişti care de care mai interesante pentru străinul ce eram, în mintea lui Suren, afund, un motiv muzical sonorizat se zbănţuia în surdină, pe drum, în limuzina Catolicosatului, pe vârf de munte, împrejmuit de roşul de neuitat al stâncilor golaşe, sau pe podişul acoperit de verde, iar notele aceluia îi aminteau cu tandreţe că era tată şi soţ. Iar această trăsătură mi-l făcea tot mai drag.

De aş fi fost dator să pun diagnosticul asupra provenienţei blândeţii sale, că survenise din naştere, din educarea dăruită de mamă, din înţelepciunea dobândită în timp sau din contactul cu famila întemeiată de el mai târziu, din frecuşul cu greutăţile şi necazurile tăbărâte peste el până la vârsta maturităţii, din răbdarea impusă de studiul deloc uşor al istoriei şi necesitând stăpânire de sine, acribie, dozare a eforturilor, nerisipirea minţii, concentrare simultană asupra mai multor aspecte ale câmpului de interes ce te reţine, memorie trează şi capacitatea de a face legături între domenii şi amănunte, cred că învingea ce era mai simplu: iubirea pentru ai săi.

În mare, nu ea îl îndemnase şi către profesiunea pe care şi-o alesese din adolescenţă? Aşa mi-a mărturisit: de atunci îi dădea ocol lui H. Dj. Siruni, simţindu-se alături de savant ca la el acasă. A sorbit istoria neamului său (familia mai mare din care facem toţi parte) odată cu hrana necesară preschimbării lui în adult.

Această blândeţe era asociată, după cum este firesc, unei simplităţi şi onestităţi cuceritoare prin modestie. Dintre mireni, am fost însoţit şi de un profesor universitar de limba armeană veche al cărui nume nu-l reţin. Provenea dintr-o ţară orientală francofonă, poate Egiptul. Îl caracterizau sobrietatea eleganţei vestimentare şi manierele alese. Ele nu aveau nimic strident: îl înveşmântau ca o şoaptă; dar erau prezente între noi, interzicând trecerea unei anumite frontiere afective. Această pavăză este mai comodă decât familiaritatea îngăduită de lipsa interesului pentru impunerea unor reguli pe calea tacită a văzului. E mai comodă, însă nu la fel de caldă precum intimitatea adusă de indiferenţa la impresia fizică făcută asupra celuilalt.

Cititorul s-ar putea alarma auzind despre neadecvarea lui Suren Kolangian la o ţinută riguroasă, bănuind o intenţie de denigrare din partea mea, ceea ce este departe de adevăr. Mai întâi că istoricul nu era nicidecum neatent cu înfăţişarea proprie. M-a izbit numai că dădea dovadă de o splendidă absenţă a înclinării pentru îmbrăcămintea impunătoare, o absenţă ce-i şedea bine, nefiind cu nimic forţată, căutată, boemă à outrance . Nu, Suren Kolangian reprezenta the man-in-the-street – omul obişnuit. Despre asta grăia comportamentul său vestimentar, opţiunea lui, înclinarea sa. Ele alcătuiau o simplificare a vieţii, după cum vădeau şi o împăcare cu mijloacele bugetare ale cetăţeanului de condiţie mijlocie, fără ispita banului şi fără venit mai mare ca alţii. El nu s-a înfăţişat, precum celălalt domn, la întâlnirea cu mine, îmbrăcat într-un costum impecabil şi fără scamă, cu cravată asortată, grijuliu înnodată, cu părul lins, bine pieptănat şi apăsat cu peria (enumăr toate acestea pentru un portret şi nu, Doamne fereşte!, ele displăcându-mi şi atribuindu-mi-se aici exerciţiul ironiei săvârşit asupra dascălului universitar de impresionantă amintire… Dimpotrivă, îmi dau seama cât de onorat se cuvenea să mă simt datorită respectului ce mi-l arăta prin costumaţia sa Profesorul). Kolangian a sosit la întâlnirea cu Sanctitatea Sa în pantaloni gri, nici călcaţi proaspăt, nici cu dunga întârziată; cu o cămaşă albă curată, dar care nu şedea înfiptă pe sub curea ca în bolduri şi nu cădea pe lângă şold ca pielea însăşi, nici nu era scrobită. Umbla ca omul care era conştient că bântuiau în jur de patruzeci de grade la umbră şi nici o nădejde să scadă temperatura nu se ivea din senin. El nu voia ca necunoscuţii din tramvaie şi autobuze să înţeleagă că reprezenta ‘savantul’; prefera să fie un savant nerecunoscut de trecători şi care, el însuşi, nu punea mai mare preţ pe savantlâc decât aceia care-l izbeau cu coatele prin vehicole, îmbulzindu-se să-l împingă în lături.

Suren Kolangian avea o statură potrivită unui bărbat. Talia sa dovedea că nu respecta o dietă a slăbitului anume, dar nici că ar fi fost un gurmand. Chipul îi era desenat cu trăsăturile vag neregulate (mai ales privirile deschise, parcă-mi amintesc, ezitau în pragul vizibilului, atinse de un greu observabil strabism). Lăsa impresia – nu ştiu prin ce – că nu fusese un copil bogat, dar nu transpira din felul său de a fi nimica din impertinenţa presupusă la cei cu o atare juneţe, nici din umilinţa impregnând maturitatea altora dintre ei; nu-l marcau nici voinţa nestrămutată, nici nu-l pecetluise vreo secătuitoare absenţă a celei din urmă. Mai curând, aş zice după mai temeinică gândire, stăpânirea de sine ieşea în evidenţă între trăsăturile de caracter ce-l defineau. În orice caz nu reprezenta un ins care să aspire vreodată la belşug. Aş afirma chiar că nu aspira nici măcar la realizarea desăvârşită în domeniul de studiu ales, iar aceasta fiindcă era prea serios pentru a crede că desăvârşirea stătea în puterile omeneşti. Şi atunci încotro se îndrepta? Cu paşi siguri şi mari cât îi îngăduiau împrejurările, se îndrepta, ca un om dintr-o bucată, spre realizarea a câte putea; şi cu asta să-l lăsăm să-şi vadă de munca lui.

Pe nesimţitelea, pe de o parte, mă instruia cu paşi mici şi mă hrănea cu îmbucături pe măsura capacităţii mele de asimilare; pe de altă parte, mă observa, fără să fi părut a o face, să mă cunoască, să înţeleagă cu cine umbla alături. În privinţa celei din urmă atitudini, avea darul de a intui omul dintr-o aruncătură de privire, făcându-l să se simtă în largul său, deci, cum s-ar spune, să-şi dea drumul la chingi. Va să zică, am primit prin el informaţii sigure cu privire la viaţa social-economică din Uniune, pentru că degrabă m-a recunoscut ca pe un ins care nu prea simpatiza cu sovieticii. Astfel, m-am edificat asupra furtului din avutul statului, generalizat şi la ei, ca şi la noi, fără de care cetăţenii n-ar fi izbutit să-şi întreţină vieţile; asupra falimentului comerţului de stat (vezi şi al producţiei, anterior); asupra mersului firesc şi încurajator al micii producţii particulare agricole şi al creşterii de animale, ce puteau susţine existenţele tuturor celor hămesiţi la porţile magazinelor goale. Dar mai bine să-l las să vorbească singur, aşa cum a şi făcut-o.

– Domnule Kolangian, care este sistemul de plată în transportul public, la dumneavoastră?

După mutra ce o făcu, nu înţelegea deloc ce mai voiam de la el.

– Am constatat că atunci când tramvaiul sau autobuzul se opreşte, vehicolul îşi prelungeşte şederea în staţie până ce călătorii coborâţi prin spate ajung la uşa din faţă pentru a-i da ceva bani şoferului. Abia după isprăvirea pelerinajului, se închid uşile şi hardughia îşi reia mersul cătrănit , mi-am explicat întrebarea.

Însoţitorul meu mă privea nedumerit; aştepta să declar ce nu pricepeam.

– Nu înţeleg de ce vin călătorii în faţă, să plătească, în loc s-o ia la sănătoasa, încântaţi că au scăpat fără să-şi achite călătoria.

– S-a dezvoltat conştiinţa civică , mă lămuri fără pic de ironie; impresia mea era că, bombardat cu fraze stereotip de genul acestei propoziţii, la şedinţe, în articolele din ziare, la televiziune, la radio, în cinematografe, îi era influenţată şi opinia personală şi ajungea, ca orice cetăţean sovietic, să le debiteze şi el aproape pe negânditelea.

– Al doilea lucru pe care nu-l înţeleg este de ce şoferul unora le dă bilet în schimbul sumei primite, iar altora, nu.

– Eh, mai opreşte bani şi pentru el… Om este, sau ba? Când simte că cel cu care are de-a face e un tip cumsecade… , râse prietenul meu.

– Tocmai că asta şi e pricina mea de scandal! Dacă ştiu călătorii că el este necinstit şi nu le taie bilet, de ce mai pierd timpul, pornind la drum pe trotuar, de-a lungul mijlocului de transport, să-i mai înmâneze costul călătoriei?

– V-am spus: li s-a dezvoltat conştiinţa civică…

De data aceasta eu eram acela care nu-l putea urmări:

– Ce vrea să-nsemne asta?

– Se gândesc că are şi el copii, că trebuie să trăiască din ceva. Salariul lui depinde de biletele vândute, reprezintă o cotă parte din venitul realizat cu ele; şi călătorii ştiu asta. Din dragoste de om pierd ei timpul să alerge la uşa din faţă pentru a-şi plăti călătoria…

Nu eram, totuşi, eu acela care nu sesiza umorul lui special?…

Deoarece tot am vorbit despre plata transportului în comun, m-am hazardat să pun întrebări legate de altceva neobişnuit pentru un român:

– Aici nu este interzis particularului să facă oficii de taximetrist, cum este la noi? Fiscul nu se interesează de aşa ceva?

– În U.R.S.S., automobilele costă foarte mult şi statul înţelege că banii trebuie într-un fel recuperaţi. De aceea nu te-ntreabă nimeni de ce iei clienţi cu maşina. Doar e a ta, nu?

– Cât poate costa o călătorie, în medie? Întreb deoarece văd că mai toată lumea face semn turismelor particulare, se suie-n ele şi, fără să se poarte discuţii asupra tarifului perceput, şoferul porneşte la drum.

– O călătorie? Preţul e unic, indiferent de distanţă: o rublă.

Mie, căruia mi se schimbaseră numai zece ruble când venisem încoace, mi se păru că preţul călătoriei era imens.

– Nuuu! Închipuiţi-vă că oamenii merg la slujbă conform acestui sistem, iar când termină programul de servici, iarăşi flutură mâna, să se-ntoarcă acasă.

– Asta înseamnă şaizeci de ruble pe lună.

– Da.

– Care este salariul mediu în Armenia?

– În U.R.S.S., insista el întruna să mă facă a simţi că între Armenia şi U.R.S.S. rămânea mereu o mare deosebire, salariul mediu este de şaizeci de ruble pe lună.

– Păi, dacă îşi dau leafa pe taxiuri, din ce mai mănâncă? De unde le mai rămân bani pentru hainele copiilor?

– Le rămân…! zâmbi misterios Suren.

– Cum asta?!

– Georgienii sunt cei mai mari afacerişti din Uniune. Se spune că, totuşi, sunt supăraţi pe armeni pentru că aceştia izbutesc ceva ce lor nu le merge…

– ?…

– Scot aurul din ţară sub formă de tablete de ciocolată…

Dacă am ajuns cu discuţia până aici, pot informa cititorul că, într-o seară, având chef să mănânc foarte uşor, m-am oprit la un lactobar, să cer un borcan de iaurt. Pe dată mi-a părut rău pentru ideea mea, deoarece înăuntru se găsea un inspector contabil şi stânjeneam vânzătoarea cu siguranţă. Am comandat ceea ce intenţionasem să îmbuc şi am întins hârtia de o rublă. Isprăvind conţinutul recipientului, curăţându-l cu linguriţa într-atâta încât era să-i subţiez sticla, oricât îmi solicitam restul, ce însemna în jur de jumătate din suma dată, nu am izbutit să primesc nimic din ce mi se datora: femeia mă asigura că nu avea mărunt. Iar inspectorul, care venise pentru altceva, nu o intimida de fel până la a-i fi schimbat purtarea cu care eram obişnuit de la noi…

Nu voi părăsi acest subcapitol fără a adăuga faptul că, înainte de despărţire, Sanctitatea Sa m-a întrebat ce mi-ar fi făcut plăcere să primesc în dar. Apăruseră în România radiourile casetofon care nu erau la îndemâna oricui. Am numit aceste aparate.

Zis şi făcut. Am fost încredinţat unui diacon. Acesta m-a condus la cele mai mari magazine cu obiecte electronice. Rafturile erau pline cu radiocasetofoane, însă vânzătorul refuza să te servească:

– Sunt stricate , zicea.

În schimb îţi oferea unul fabricat în S.U.A. sau Germania, la preţuri corespunzătoare.

– Cum de nu le este frică să vândă în magazine de stat marfă occidentală?

– Vânzătorul nu aduce decât un singur astfel de aparat la servici. Dacă-l vinde, îi este suficient pentru a trăi o lună-două, chiar şi mai mult. Dacă îl întreabă careva de ce are la el aparatul străin, îl întreabă la rândul său pe curios dacă îi este interzis să-şi aducă radiocasetofonul personal să asculte şi el ştirile politice difuzate.

Pentru ca diaconul să-mi obţină un radiocasetofon sovietic la un preţ normal, a trebuit să revenim la cumpărături cu alt prilej, după ce şi-a rugat mama să se intereseze prin vecini cine ar fi putut să-l pună în contact cu un vânzător dintre cunoscuţi.

Chiar şi aşa, radiocasetofonul cumpărat s-a dovedit curând a avea şi el un defect.

De altfel, chiar dacă statul sovietic ar fi dat salarii îndestulătoare, corespunzătoare nevoilor cetăţenilor, de pomană ar fi fost.

– Domnule Suren, ce mănâncă armenii? În magazinele alimentare, la orice oră din zi, cât de numeroase vitrine ar exista, nu vezi în ele nimic altceva decât, în cel mai bun caz, o jumătate de salam şi atâta!…

– Doar aţi băgat de seamă când am ieşit din Erevan: din zece în zece metri, atârnă în copaci oile şi berbecii jupuiţi. În mai puţin de un ceas, vin cetăţenii capitalei şi îi aduc acasă, să-i facă pastramă pentru familiile lor.

Într-adevăr, am fost invitat într-o familie, să particip la o masă de parastas: numai pâine şi pastramă, cu nelipsitul coniac excepţional.

Altminteri, piaţa era extraordinar de bogată; se pare, însă, că prea scumpă. Era evident că statul singur nu putea face faţă nevoilor cetăţenilor lui.

Dacă m-am mirat de sărăcia produselor puse la dispoziţia omului, se datora juneţii conducerii în România a lui Ceauşescu, ce se găsea în primii zece ani de guvernare, meniţi să convingă populaţia că Gheorghiu-Dej fusese urmat ‘pe tron’ de alt soi de Secretar general, un comunist ‘cu faţă umană’, cum încerca Iliescu să ne convingă că ar fi fost prielnic românilor şi după Revoluţia anticomunistă pe umerii căreia venise el la putere, în 1990. Nu peste mult timp goliciunea măcelăriilor, a prăvăliilor de pâine şi a magazinelor de alimente urma să se instaureze şi la noi, încurajând specula cea mai ordinară şi înfometând naţia până ce a determinat-o să iasă în stradă.

Am mai priceput ceva greu de bănuit: Rusia se străduia pe multe căi să deznaţionalizeze populaţia armeană, ultima care ceruse intrarea în Uniunea Sovietică, atunci când joacă nu mai încăpea. S-a încercat împărţirea ţării în două, instituindu-se fărâma de teritoriu independentă, din punct de vedere administrativ, Nagorno-Karabagh. Au fost zeci de mii de cetăţeni strămutaţi şi exilaţi. Însă arma cea mai puternică de presiune în acest sens a reprezentat-o instinctul, anume presiunea în vederea distrugerii familiilor.

– Într-o bună zi, şeful gării de cale ferată Erevan fu vestit că trăsese la peron un tren marfar cu vagoane ciudate şi sigilate. În actele însoţitoare nu se menţiona încărcătura lor. Se deplasă pentru ca ruperea sigiliilor să se înfăptuiască în prezenţa sa. Când se deschiseră uşile glisante ale primului vagon, dinăuntru izbucniră ţipete entuziaste şi exclamaţii cam fără perdea: trenul era plin de femei, toate în jurul vârstei de douăzeci de ani, toate blonde cu ochi albaştri, toate cu vino-ncoace, rotunjoare dar mlădii, şoldoase şi surâzătoare, în pofida unei călătorii lungi şi anevoioase. Şeful gării porunci să fie omenite, dar să nu li se îngăduie coborârea din tren. Anunţă primarul Erevanului, care-i puse în gardă pe secretarul de partid al capitalei şi pe primul-ministru. Aceştia luară legătura cu Moscova. Primiră răspunsul că, la cererea lor, li se expediaseră funcţionare publice cu şcoală superioară, necesare punerii la punct a sistemului administrativ , zâmbi Suren Kolangian.

– Nu era nevoie să se solicite amănunte suplimentare. Nimeni nu se rugase pentru darul unui astfel de cal troian. Pericolul expediţiei era evident pentru toţi armenii implicaţi: împrăştierea în funcţiuni publice a atâtor frumuseţi june şi pătimaşe, dalbe într-o ţară de bărbaţi oacheşi, nu mai puţin arzoi, constituia o adevărată nenorocire naţională. Era uşor previzibilă desfacerea multor căsnicii şi alcătuirea altora, mixte. Cuvântul Moscovei avea să se instituie literă de Evanghelie în fiece cămin. Nu puteau admite atari ingerinţe , îşi înălţă naratorul sprâncenele, să sublinieze evidenţa.

– Reexpediară fecioarele pe la casele lor părinteşti , ajunse el la încheiere, lăsându-i pe armeni să-şi curteze mai departe femeile date lor de Dumnezeu şi nu de vrăjmaşii care ar fi voit să-i preschimbe în tot atâţia samsoni orbiţi de patimă.

De oriunde din Erevan vedeai, pe coasta unui munte învecinat, în mijlocul pădurilor, pata albă, impresionant de extinsă pe înălţime peste verdele vegetaţiei, a unui bloc de marmură ca un stâlp de foc luminând împrejur.

– Ce reprezintă monumentul acela? l-am întrebat pe Suren Kolangian, delegat a-mi fi tovarăş de preumblare.

– Maica Armenia! Acolo am fost obligaţi să ridicăm o statuie lui Stalin. Odată cu moartea lui şi stingerea cultului personalităţii, ne-am grăbit s-o dăm jos şi să înălţăm acest omagiu, singurul ce merită cultul nostru.

Cu obidă mă gândesc că, după eliberarea U.R.S.S.-ului de bolşevism, ba chiar de structura administrativă sovietică, în fostele ei zone centrale cultul lui Stalin nu este mort încă, deşi în Armenia statuia i-a fost demolată imediat ce Nichita Hrusciov a eliberat o faţă a adevărului. Îmi mai amintesc că, deşi în toată patria românească, în anul arestării mele – 1956 – nu mai exista portretul fotografic al lui I.V. Stalin pe vreun perete – pe când anterior numai din closetele publice lipsea… -, când am ajuns la Securitate, am dat iarăşi de mutra lui şiret mustăcioasă, dominând birourile de anchetă. Când am văzut una ca asta, mi-am zis în sinea mea: ‘Aici e altă lege decât în restul ţării; am cam încurcat-o…!’

Cu chipul lui căţărat pe muri sau nu, tot o încurcasem…

Iar acum, scriind, continuă să mă enerveze scurtimea memoriei unora dintre concetăţenii mei. Aşa sunt oamenii: cel mai repede uită cum s-au înjosit odinioară. Asta pentru că îi costă să-şi recunoască a fi fost şi ei ticăloşi la timpul lor! La ce mă refer? Nimeni nu prea mai vrea să recunoască faptul că în anii de început ai comunismului în România, adică până prin 1953 (cel puţin până atunci când isprăveam eu liceul), de câte ori era pomenit numele lui Stalin într-o cuvântare, toată lumea se ridica în picioare, aplauda şi urla: “Sla-vă lui Staaa-lin! Sla-vă lui Staaa-lin!” Treaba continua până ce vorbitorul socotea că “Tătuca” fusese adulat suficient pentru moment. Drept pentru care înceta să bată din palme şi făcea semn că auditorii puteau lua loc până la următoarea numire a generalissimului, “părinte al tuturor copiilor din lume”. Dacă era pomenit U.R.S.S.-ul, de pe podiumul cu faţă de masă roşie, lozinca behăită din toţi plămânii, în ritmul aceloraşi izbiri frenetice din palme, era: “U.-R.-S.-S. – bas-ti-on al pă-cii e!”

Revenind, într-una dintre primele zile când am rămas singur şi de capul meu în Erevan – ceea ce se petrecea după orele şase seara, de obicei -, m-am suit într-un tramvai, cred, şi m-am îndreptat către acel teritoriu cu aureolă sfinţită, pentru cine o putea zări, s-o văd şi eu pe “Maică” din apropiere şi să-i aduc salutul meu pios. Atât de mult izbutise Hrandt să mă facă a asimila suferinţele armenilor prilejuite de genocidul îndreptat împotrivă-le, încât numele ‘Armenia’ îl socoteam ca desemnând şi o patrie a mea, proaspăt convertit la nedreptatea universală revărsată asupra oricui s-ar fi nimerit. Am mai spus-o pe la începutul paginilor de faţă: în Istoria armenilor vedeam o repetiţie generală a istoriei propriului meu neam, pentru viitorul căruia mă temeam şi doream din tot sufletul să-l vestesc de cele care-l aşteptau, povestindu-i despre durerile fraţilor armeni.

Coborând din vagon, nu mi-a fost greu să mă orientez: copacii mă chemau din apropiere, din desimea lor asemănătoare cu cea din parcul Herăstrău sau, mai potrivit, de la Pustnicul. Umbra se întuneca, fără a strecura răcoarea pe sub mantia ei; aerul rămânea încins.

Descinsesem într-un parc ‘popular de cultură şi distracţie’, cam cum denumeau comuniştii ocoalele acestea cu verdeaţă unde cultura era reprezentată de o scenetă pe picioroange, din scânduri negeluite nici vopsite, goală, animată doar în zilele sărbătorilor de partid, ocoale înviorate de mese de tablă, înfipte într-un picior metalic în glod, în aer liber şi murdărie, cu coşuri de gunoi prin preajmă, zăcând pe pământ nu departe de ele, în mijlocul unei dezordonate risipe de hârtii boţite, albe şi unse cu muştar sau fragmente de ziar, sfâşiate pentru a fi folosite drept ambalaje sui generis sau colorate de alte resturi umane lepădate de trup la faţa locului de îndată ce se întuneca.

Nopţile, de bună seamă, şi aici locurile reînviau, după plecarea ultimilor plimbăreţi visători, iarba fiind bătută, de data aceasta, de paşii îndrăgostiţilor căutând tihna boschetelor în care să-şi adăpostească departe de ochii lumii febra dezlănţuită de hârjoană. Nu ştiau prea bine, desigur, de unde erau urmăriţi, în zbaterea lor decameronică, de privirile libidinoase ale golanilor sau perverşilor de toate înclinările, aduşi la suprafaţă de morala comunistă, egalitară fără discriminare, stârniţi din bolgiile cele mai întunecate ale infernului maladiilor psihice.

Nu mă mai găseam în Armenia, ci recăzusem în Uniunea Sovietică.

Gândul la aceste otrepe ale umanităţii, ce trebuie să fi bântuit meleagurile acelea, dintre care zdrenţe avusesem prilejul să întâlnesc un exemplar sângeros pe aeroportul Erevanului, dacă binevoitorul meu cititor îşi aminteşte, rechemă în minte un alt individ, urmărit de mine şi de un miliţian sovietic, în cel dintâi caz – al meu – numai cu privirile îngrozite, în cel de al doilea – al reprezentantului pazei publice – de la distanţă foarte mare şi precaută, fără vreo implicare directă, să nu cumva să-i cadă blazonul de vajnic apărător al liniştii cetăţenilor, urmărit de mine, cum spuneam, în prima după-amiază ce am avut-o la dispoziţie. Vizitam Parcul Copiilor (sau “Lenin”?) , cel semănat cu o mie de fântâni arteziene, cu alei limpede desenate, cu o arhitectură vegetală aerisită, îngăduind alternarea luminii şi a umbrei astfel încât nici una să nu fie obositoare printr-o prezenţă prea amplu desfăşurată.

Să fi călcat pietrişul neatent timp de vreo zece minute, când am constatat că doi jucători de şah, bărbaţi aproape de cincizeci de ani, ambii scunzi, neraşi, deloc amatori să se impună privirilor celor din jur prin atenţia faţă de înfăţişarea vestimentară şi grija pentru propria lor persoană, s-au supărat unul pe celălalt cine ştie pentru ce motiv legat de amuzamentul pe care şi-l oferiseră până atunci. De aceea, unul dintr-înşii răsturnă tabla pe care jucaseră. De pe cartonul ei imprimat cu pătrate alternative negre şi albe ţâşniră în toate părţile figurinele de lemn, cu riscul de a fi fost pierdute pentru totdeauna. Proprietarul ei se lăsă ba pe vine, ba în genunchi, ori pur şi simplu înainta aplecat din şale, pentru a le recupera. Tovarăşul său de joacă, fără să-i zică nici un cuvânt – îi aţinteam atent, deci nu-mi scăpa nimic din comportamentul lor -, îl trânti pe spate, cu ajutorul unei straşnice lovituri cu bombeul, bine plasată pentru a-l dezechilibra. Nemulţumit cu atâta, trecu la a-l toca sub tălpi; nu e cazul să creadă careva că intervine în descrierea mea vreo exagerare. Era mai mic de stat, dar mai hotărât şi ştia să-l determine pe adversar să-şi piardă uzul raţiunii, astfel încât să nu mai poată riposta. De la a doua şi a treia izbitură, sângele ţâşni din nasul şi gura zdrobite ale celui căzut printre propriile-i piese de şah.

Armenia era celebră pretutindeni pe pământ pentru marii săi şahişti din acele timpuri. Centrul Erevanului strângea la pieptu-i de tuf metalul şi sticla unui palat al şahului, dedicat copiilor şi tineretului şi urmărind formarea cât mai multor campioni mondiali. Aşa încât sper să nu mire pe nimeni interesul special purtat acestui nobil sport al minţii de către cei doi amici din parc. Ei atrăseseră şi atenţia, am pomenit-o, a unui puşti miliţian. Se oprise şi asista, cu mai mică sau mai mare curiozitate, înlăturând orice bănuială de uzuală indiferenţă, la zbaterea sportivă a preopinenţilor. Ca orice miliţian din lagărul socialist, nu ar fi intervenit în trântă nici să-l pici cu ceară: nu pentru asta primeau cele mai mari salarii de bugetari, prime de periculozitate şi prime M.A.I., ca să nu pomenim primele pentru veşmintele de vară şi de iarnă. El nu se amesteca în viaţa cetăţenilor decât în temeiul unui ordin al unui superior. În cazul citat, cum ordinul nu putea porni către gradat, superiorul lipsind, dacă cei doi părăsiră ringul de colb în aceeaşi tăcere ce le însoţise şi până atunci gimnastica violentă şi o şterseră, pe urma lor se întinse la drum şi sergentul major, adâncit în reveriile sale de sticlete solitar.

Va să zică eram bine şcolit să evit pe cât puteam cuţitele lungi ale cetăţenilor sovietici şi bombeele lor aducătoare de dolii. Astfel că nu m-am hazardat să pătrund în desimea copacilor, în căutarea “Maicăi Armenia”, deşi acesta-mi fusese scopul iniţial. În schimb, masticaţia generală şi populară pusă în funcţiune în poiana unde aterizasem îmi descoperi că aş fi gustat şi eu cele ce mi se dezvăluiau a se perpeli, a zemui şi a se afuma pe grătarul din fund, pentru fericirea celor sosiţi să soarbă o gură de aer proaspăt.

M-am apropiat, sfios, de o masă (“ghici, ciupercă-ntr-un picior, ce e?”), alături de care se adânciseră într-o aprigă discuţie cu ton ridicat doi tineri:

– Ia haciu iehat şto vî iehate. Ma ia ne znaiu kak gavarite pa ruschii. Pajalusta, vî hocete gavarit da mne?

Asta intenţiona să însemne, desigur plin de greşeli: ‘Voiesc să mănânc ceea ce mâncaţi. Însă nu ştiu vorbi ruseşte. Vă rog, doriţi să vorbiţi pentru mine?’

– Vî gavarite ocen haraşo. Iti da jenscina i gavarite! , mă încurajă acela căruia mă adresasem cu prioritate: ‘Vorbiţi foarte bine. Mergeţi la femeie şi glăsuiţi!’

Se referea la grataragioaca în halat alb pătat, plină de burţi, pulpe şi fese, care mă ademenea cu mirosurile emanate de arta sa culinară. M-am îndreptat către dânsa. Nu tinerii bărbaţi cu mărul lui Adam pronunţat şi nasurile agresive, posibil nestăpâniţi, mă speriaseră, ci dumneaei, cu cărnurile-i deşuchiate şi mânuirea rapidă şi determinată a cleştilor lungi precum aceia folosiţi odinioară pentru aranjarea jarului în cămin şi înteţirea focului vetust.

Observasem individul dinaintea mea şi numărasem în grabă câţi bani îi întinsese. I-am pus sub nas tot atâţia, fără a fi dator să scot o vorbă. Îmi aruncă pe o farfurie două-trei bucăţele de carne friptă, o roşie fierbinte şi devenită bulion în pieliţa-i originară, un ardei gras, şi el ciupit de foc.

Sovietizat cât ai zice peşte, am înghiţit pe nemestecatelea. Era carne de oaie. Mi-am şters buzele cu dosul palmei şi m-am înapoiat către tramvai.

Pelerinajul meu patriotic luase sfârşit înainte de a începe. Nu în acea zonă umană trebuia căutată Armenia mea. Ea era sculptată pe hacikaruri, acele cruci de piatră asemănătoare unora dintre troiţele româneşti de influenţă celtică, era clădită din tuf în biserici şi mănăstiri, era depusă de penélele subţiri (până la un singur fir de păr) pe pergamentele manuscriselor străvechi. Armenia răsufla cu suflul Bisericii sale, câtă era îngăduită şi cât o ştia menţine pe ape, precum Iisus umblător pe faţa lor, Marele Catolicos provenit din Bucureşti, al cărui musafir eram tocmai pentru a învăţa să disting falsul de autentic, aurul de tinicheaua lucitoare, briliantul de ciobul de sticlă de două parale.

Spuneam ceva mai sus că Suren Kolangian ‘te citea’ dintr-o ochire. Din cele povestite reiese limpede aceasta. Cu mine, totuşi, până la capăt a greşit: a creat o rubrică, în “Enciclopedia armeană” , sub numele meu. Nu-i pot trece cu vederea eleganţa gestului; dar mă întreb, fără să fi aflat încă răspunsul, ce bănuise a se împlini în viitorul meu de i-a stârnit această mare generozitate?

Oare îmi rămâne timp să fac faţă aşteptărilor sale nemăsurate?