1. Auzi-ma Doamne! Cuvânt către cititor

Una dintre întrebările sfâşietoare ce apar adesea pe buzele nefericiţilor care trec prin încercări mult prea grele pentru puterile lor este: De ce m-a părăsit Dumnezeu? Însoţită de strigăte nedumerite şi disperate, speranţa în intervenţia divină rămâne cu atât mai mare: Unde eşti, Doamne?! Sau, reluând cuvintele psalmistului: Auzi-mă, Doamne!

Omul are nevoie permanentă de Părintele său. Îi este greu să înţeleagă întârzierea ajutorului dumnezeiesc lămurit, ori că el se manifestă nevăzut şi nerecunoscut, întru întărirea puterilor dăruite celui îndurerat, pentru ca acesta să-şi poată răbda chinul.

Una dintre misiunile Teologiei este să facă de înţeles Divinitatea. Alta – mult mai apropiată de orizonturile înguste ale făpturilor umane ce suntem şi, de aceea, mai importantă pentru biata noastră neputinţă -, altă misiune a Teologiei este să-i explice suferitorului de ce este lăsat de Dumnezeu să se chinuiască, să-i explice lui Iov de ce i s-a îngăduit Satanei să-l pună la încercare.

Or, pământul geme şi se zvârcoleşte. Ofer spre cunoaştere textul Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , deoarece el oferă creştinilor şi necreştinilor, practicanţilor şi indiferenţilor, celor angajaţi să lupte neîntrerupt pentru îmbunătăţirea de sine şi celor neangajaţi la aceasta, le oferă o mărturie asupra durerii fizice şi a suferinţei sufleteşti maxime în raport de câte poate suporta un om. Cum conlocutorul nostru, sculptorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, domnul Aurel Obreja, a trecut pragul acestei experienţe sinistre, în calitate de credincios crescut în duhul Ortodoxiei, ferm aşezat lăuntric în hotărârea de a-şi trăi viaţa conform principiilor enunţate de Mântuitor, această parte din biografia sa trebuie să intereseze duhovnicii Bisericii noastre – m-am gândit -, pe aceşti adânci înţelegători ai inimii omeneşti, susţinători ai ei, medici şi ziditori, fiindcă Buna Vestire a fost adusă cu osebire pentru aceia cu sufletele sfâşiate. Am socotit că este de datoria noastră să facem cunoscute mai întâi preoţilor umilirile, caznele şi tentativele de smulgere a Cuvântului din pieptul românului de rând, săvârşite de ateism în timpul “reeducărilor” din închisorile comuniste, cu atât mai mult, cu cât ele seamănă ca două picături de apă cu torturile îndurate de martirii din primele veacuri de după Întruparea lui Hristos. Prin respectiva asemănare, ele transformă un capitol al istoriei vechi a creştinismului într-o realitate contemporană, după cum transformă un capitol al istoriei contemporane într-unul al Istoriei Sacre, astfel dovedindu-se că Facerea credinţei noastre este departe de a se fi încheiat şi că hotărârea neclintită a dragostei pentru Dumnezeu rămâne o nevoie permanentă a creştinismului, chiar şi la sfârşitul celui de-al doilea mileniu.

Citind mărturia prezentă, avem impresia că furia oarbă a păgânismului a stat doar ascunsă în timpul acestor două mii de ani, în loc să fi pierit, şi că, foarte de curând, Biserica a fost datoare s-o înfrunte încă o dată. Şi mai simţim că această primejdie se poate ivi din nou în calea credincioşilor.

Într-adevăr, mucenicia tineretului în “reeducări” aminteşte prea bine, din păcate, de suferinţele primilor creştini. Deosebirea dintre una şi celelalte stă în faptul că, pentru fiece caz individual, umilirile şi caznele în penitenciarele Piteşti şi Gherla au durat o perioadă nespus de lungă faţă de acelea ale sfinţilor martiri, chiar şi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Frescele din biserici ne-au obişnuit ochiul cu metodele tiraniei. Mă întreb dacă un popor de altă confesiune ar fi putut suporta un “experiment” antiuman ca acela expus în cartea noastră, dacă l-ar fi putut răbda fără să fi devenit în masă un popor de psihopaţi. De ce? Pentru că alte confesiuni creştine nu propun credincioşilor această şcolire a suferinţei fizice. Pe când credinciosul ortodox are parte de ea, datorită catehezei picturale, din cea mai fragedă pruncie.

Am întâlnit cândva, la Voroneţ, un grup de turişti belgieni. Cunoscându-le limba şi dorind să fac cât mai pe înţeles şi cât mai preţuită arta noastră, m-am amestecat printre ei, să le dau explicaţii. M-a uluit întrebarea ce mi-a fost zvârlită cu severitate de una dintre doamne: “Vă mândriţi, voi, ortodocşii, că aţi chinuit astfel oamenii?!” Privea scenele cumplite ale martirizării celor dintâi creştini. Era indignată. Iar onestitatea cu care se indigna merita toată stima, fiindcă sufletul îi fierbea, cutremurat de milă. Însă neştiinţa sa în materie de istorie a creştinismului era vrednică de râs. Confuzia făcută de dumneaei stârnea două sentimente: acela al jenei pentru incultura sa, dar şi cel al unui orgoliu stupid, dar de înţeles. Acea confuzie îi suprapunea pe români romanilor (gâzii de pe pereţii zugrăviţi); or, a ţi se recunoaşte ascendenţa latină, în perioada comunismului ce ne voia fără de origine – pentru a putea fi slavizaţi cât mai repede şi uşor – îţi stârnea vanităţi scuzabile.

Paranteza să-mi fie iertată, deoarece reprezintă ceva mai însemnat decât o simplă abatere amuzantă de la subiect. Rog cititorul să reţină că doamna cu pricina acuza victimele de a fi fost călăi, falsificând, în necunoştinţă de cauză, realitatea. Ei bine, va veni momentul să ne dăm seama că această frază pregătea o acuzaţie similară, de data aceea adusă cu bună ştiinţă, în vederea unui câştig politic.

Pe de altă parte, asemenea înduioşătoarei ignoranţe a doamnei din Belgia, de multă orbire autoimpusă au dat şi dau dovadă fraţii noştri creştini, băgându-şi capul în nisip, ca struţul din tradiţie, ascunzându-şi curajul de a privi adevărul în faţă îndărătul cuvântului biblic: “Daţi Cezarului ce este al Cezarului”. Vreau să spun că au preferat şi preferă să ignore pătimirea celor mai buni dintre fraţii lor, dacă nu cumva aceasta i-a şi bucurat şi-i bucură în continuare.

Cei la care mă gândesc au tăcut. Şi-au lipit pleoapele, să nu vadă. Şi-au astupat urechile, să nu audă. Şi-au legat mâinile, să nu fie îndemnaţi să-l apere pe cel căzut sub lovituri. Slavă Domnului că au fost atâţia care au vorbit; au văzut şi au înţeles; au auzit şi au priceput; au oblojit răni; au dat apă însetaţilor; au hrănit flămânziţii; şi, mai ales, i-au adăpostit pe fugari, cu riscul libertăţii şi al vieţii lor! Ei ne-au mântuit neamul. Totuşi, revin: mi-e teamă că prea mulţi creştini, tot dând Cezarului ce e al Cezarului, într-atâta s-au obişnuit cu datul, că până la urmă i-au cedat propriile lor suflete, din prostie. Or, aşa ceva nu-i este îngăduit unui creştin. Frumuseţea creştinismului este că, neavând nimic propriu, creştinul înapoiază totul lui Dumnezeu, chiar dacă o face prin intermediar, adică dându-i fratelui în nevoie. Aceasta nu-i permite să creadă că a da diavolului este un gest echivalent.

*

Dilema de bază cu care s-a confruntat creştinul în perioada când ateismul a stăpânit ţara a fost aceea a alegerii. O regăsim răspândită difuz pe tot parcursul convorbirilor cu domnul Aurel Obreja. Ea pulsează în fiece pagină a cărţii de faţă: a alege între bine şi rău.

Alegerea a fost temelia însăşi pe care s-a clădit a doua parte a existenţei umane a Mântuitorului. Mă refer la cele trei ispitiri cărora le-a fost supus Iisus, la capătul ieşirii Sale din pustiu.

A alege binele pare cel mai simplu lucru de pe pământ. Gândind puţin mai temeinic, ne dăm seama că el implică o serie întreagă de componente şi că procesul alegerii se complică. Pentru a alege binele, ţi se cuvine să-l cunoşti. Mai mult, suntem datori , la fiece nouă răscruce, să-l recunoaştem. Nu totdeauna binele este evident. Nu rareori, e foarte adânc ascuns îndărătul faptelor şi al cuvintelor. Sau: binele clamat cu surle şi trompete este, cel mai adesea, o mască a răului . O altă necesitate a alegerii o constituie cinstea faţă de tine însuţi în procesul opţiunii . Cu mare uşurinţă diavolul, acest dibaci avocat, ne înşeală şi ne atrage la a ne minţi pe noi înşine, ori la a profita de penumbra, de beznele vieţii lăuntrice, pentru a amesteca binele cu răul şi a ne preface că le confundăm în mod inconştient. Bănuiesc că acei creştini care au colaborat cu regimul comunist, în majoritate nu au cunoscut binele şi s-au lăsat amăgiţi de teoriile cu care au fost izbiţi peste ochi până li s-au luat vederile de tot. Ceilalţi, deşi îl cunoşteau, nu fuseseră pregătiţi să-l prefere; cunoaşterea lor era una de suprafaţă, ea nu devenise o nevoie fiinţială; astfel încât au lăsat cale liberă instinctelor să domine persoana. Pentru ambele cazuri, găsesc un singur vinovat: activitatea pedagogică a celor îndatoraţi s-o susţină în rândurile credincioşilor pentru a-i forma astfel, încât alegerea binelui să le devină firească. În nici un caz nu voi generaliza slăbiciunea acestor învăţători; dovadă că destui dintre dânşii şi-au îndeplinit datoria este numărul mare al deţinuţilor politici din aceşti trişti patruzeci şi cinci de ani ai dictaturii ateismului, pentru că deţinuţii politici reprezintă rodul cel bun al învăţătorilor şi propovăduitorilor din Uşile Împărăteşti . Şi nu numai foştii deţinuţi politici au respins răul. Exemplele persoanelor libere pe tot parcursul guvernării tiraniei, care au trăit ajutându-şi permanent semenii, sunt foarte numeroase. Nici unul dintre noi, foştii deţinuţi, n-am fi răzbit să ne continuăm traiul dacă Dumnezeu nu ne scotea în cale comunişti care, în forul lor lăuntric, aleseseră binele – nu cel preconizat de marxism-leninism, ci pe acela unic şi adevărat: al slujirii dragostei dintre semeni. Nu vreau să fiu nedrept: până şi unii securişti au ştiut închide ochii, au ştiut să-şi regăsească, la nevoie, spiritul dreptăţii, mila, înţelegerea. Am istorisit, în Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste , despre un astfel de om.

Cele ce am spus în urmă nu infirmă caracterul dramatic al oricărei alegeri. Numind lucrurile explicit, repetăm, acest caracter provine din nepregătirea oamenilor de a alege între bine şi rău.

Din nou, rolul clerului este esenţial în rezolvarea şi mai ales în prevenirea unor astfel de conflicte intelectuale şi afective. Iar pregătirea pentru un atare rol nobil, dar şi ingrat, clericul o săvârşeşte învăţând totul despre viaţă şi despre înclinaţia minţii şubrede spre rău. Cartea de faţă îi va fi un manual desăvârşit al sinistrului.

*

Poate fi împiedicată barbaria să se manifeste măcar în al treilea mileniu al erei noastre?

Îndatorirea preoţimii, a scriitorilor, a tuturor educatorilor, a creatorilor de orice fel, este să strige în toate adunările umane şi la toate răscrucile adevărul Răstignirii zilnice a lui Hristos în fiecare om , în fiecare semen al nostru; să denunţe această impietate criminală cu toată vigoarea cuvântului său, cu tot curajul gestului său.

Oare aceasta o facem?

Învăţătorii înşiraţi mai sus au misiunea de a-şi re-forma gândirea, de a ţine seama în primul rând de suferinţa imensă stârnită de ateism şi minciună şi de a-şi axa întreaga lucrare reclăditoare asupra dezvăluirii crimelor şi întru împiedicarea repetării lor pe viitor. O Biserică rămasă cu mâinile-n sân într-o epocă de reaşezare a societăţii, cum este cea prin care trecem, o Biserică absentă din corul universal al Durerii îşi neagă chemarea de a-l sprijini pe Mântuitor, a cărui lucrare a fost ajutorarea celor în suferinţă. Asemenea proorocilor vechi-testamentari, Biserica e menită să plângă în numele tuturora şi să înspăimânte omenirea, arătându-i oglindirea chipului ei întunecat de Satana. “Reeducările” din închisorile comuniste se cuvin studiate în şcolile teologice, ca revers al Creaţiei lui Dumnezeu. Atâta timp cât slujitorii Altarului nu cunosc nici cât negru sub unghie cum poate fi traiul pe pământ pentru cei iubitori de adevăr sau, invers, atunci când traiul este închinat diavolului, i se dă acestuia din urmă îngăduinţa şi slobozenia să stăpânească oamenii, deoarece nu este cine să i se opună.

O metaforă desemnează şiragul de mătănii ce atârnă la brâul monahului. I se spune: Sabia Duhului Sfânt . Cu “sabia” cuvântului se cade apărată neştiinţa făpturii lui Dumnezeu de invazia brutală a ateismului schingiuitor. Oare preconizează Biserica să-şi reformeze învăţământul în vederea pregătirii unui cler ortodox hotărât să lupte până-n pânzele albe împotriva urii de oameni?

*

Unitatea socială de bază pe care s-a străduit comunismul s-o demoleze, în prima etapă a stăpânirii lui în România, sub Gheorghiu-Dej, a fost familia. Şedinţele durau până-n adâncul nopţii; deplasări, delegări şi sarcini mixte în alte zone ale ţării decât unde se afla căminul respectivilor salariaţi; repartizarea copiilor absolvenţi ai şcolilor tehnice, postliceale şi ai facultăţilor în alte capete de ţară; trimiterea la odihnă ori tratament a fiecărui soţ aiurea şi separat de celălalt; refuzarea concediilor acordate simultan membrilor aceleiaşi familii; momirea sau îndemnarea prin ameninţare, a membrilor familiei, de a divulga activitatea şi opiniile celorlalte rude; folosirea serviciului de cadre al instituţiilor, ca factor aşa-zis echilibrant al păcii familiale – iată tot atâtea mijloace de fărâmare a încrederii reciproce dintre membrii familiei şi de slăbire a unităţii ei. Însuşi exemplul conducătorilor de stat, care divorţau unul după celălalt pentru a se căsători cu actriţe şi balerine, se instituia încurajare la egoism şi disoluţie.

În a doua etapă a stăpânirii comuniste, aceea a dictaturii ceauşiste, a avut loc procesul invers, adoptat tot conform pildei din vârful piramidei sociale. A fost o epocă în care puterea era împărţită între membrii aceleiaşi familii. Pentru a lărgi sfera ei de influenţă, instituţiile năşitului şi cumetriei au căpătat o extindere pe care n-au avut-o nicicând la români. Aceste racile abia pomenite au rămas vii.

În contextul nostru, ne interesează doar perioada dintâi. În povestirea ce urmează, a domnului Obreja, regăsim lupta împotriva familiei exacerbată la maximum în mediul “reeducărilor”. Motivări uşor psihanalizabile i-au stârnit pe “reeducatori” să promoveze un proces obligatoriu pentru fiecare “reeducat”, de a-şi pângări tatăl, mama, sora, fratele; de a pângări sfinţenia actului generator de viaţă; de a-şi fora zona morbidă a imaginaţiei; de a scoate la suprafaţă toate impulsurile libidinale ascunse în subsolul său, preferenţial cât mai imorale, de a şi le asuma ca şi când ar fi fost realităţi, de a-şi inventa noi amintiri, menite să taie definitiv orice relaţie familială naturală, creştinească, de a le face publice, ca şi când ar fi fost cele specifice în practica familiei, de a transforma tot ce se opune învăţăturilor Bisericii, ceea ce ţine de străfundurile mlăştinoase ale oniricului, în fapte ale cotidianului.

De ce toate acestea? Deoarece comuniştii erau conştienţi că, într-o lume a duşmăniei tuturora împotriva tuturora, preconizată de lupta de clasă, familia rămânea ultimul refugiu sigur, o cetate a civilizaţiei – deci, era obligatoriu a fi distrusă.

*

Dar, mai cu seamă, se urmărea să fie smulsă din suflete credinţa, respectul de cele sfinte, încălcarea celor zece porunci şi a poruncii dragostei de semen. Atât în lumea liberă, cât mai ales – şi în chip înfiorător – cu prilejul “reeducărilor”. Nu voiesc să devansez revelaţiile din paginile ce urmează; ci doar să impun atenţiei cititorului această temă ca fiind cea urmărită în mod principal de către aceia care ţinteau să obţină un “om nou” din deţinutul politic, un luptător pentru comunism.

De aceea, mă întreb: de ce astăzi, când Biserica are totală libertate de mişcare independentă, nu ia iniţiativa înfiinţării unui post de radio şi al unuia de televiziune, dacă nu a tot atâtea câte eparhii există, pentru a remedia, oricât de puţin mai este cu putinţă, imensul rău făcut omenirii de către ateismul al cărui triumf de ieri continuă să mânjască hotarele cugetului naţional azi? De ce nu se publică acele cărţi atât de necesare, care să dezvăluie lupta surdă a partidului comunist român şi cea pe faţă a Securităţii împotriva Bisericii Ortodoxe Române? Seria “Fiul Omului” a colecţiei “Demnitate românească”, publicată de Editura Ramida, nu poate suplini o activitate concertată desfăşurată la nivelul ţării întregi în vederea reînsămânţării adevărului în ogorul sufletului românilor. Copiii au posturile lor de radio. Laicii au posturile lor de televiziune independente. Biserica, nu.

Ţara ne este bântuită de puzderie de predicatori neoprotestanţi şi ai unor secte non-creştine. Crima ce i-a năpustit pe “reeducatori” împotriva celor blânzi şi iubitori de semeni pândeşte din beznele subconştientului şi ale păcatului originar. În paginile următoare, se trage semnalul de alarmă. Dar nu autorului îi revine – şi nu poate s-o facă singur – să plivească inimile. Aceasta e chemarea plugarilor spirituali înveşmântaţi în straiele Duhului Sfânt.

*

Filele acestea ale întâlnirii cu cea mai mare suferinţă cunoscută de români propun şi o altă meditaţie, în afară de aceea la cât de puţin pregătit este ortodoxul român din zilele noastre, de la răscrucea mileniului al doilea şi al treilea, pentru mucenicie; ele propun şi o meditaţie asupra rolului răscumpărător al artei.

Arta a fost permanent asociata fidelă a teologiei, explicatoarea şi istoriografa ei, cu mijloace proprii, ce nu se adresează exclusiv raţionalului, ci integral persoanei. Nu este cazul să ne oprim aici asupra celor două preocupări. Însă nici nu putem evita să menţionăm, oricât de succint, că un artist este un creator şi că, în această calitate, el e cel mai constant credincios, deoarece continuă opera Facerii, alături de Dumnezeu Creatorul, îmbogăţind Lucrarea Începutului a toate. Creaţia artistului constituie calea Mântuirii sale personale şi, nu arareori, o treaptă esenţială în orientarea spre Mântuire a semenului său. Când este vorba despre arta sacră, cum am mai spus-o mai sus, opera artistului participă la Mântuirea omenirii alături de lucrarea liturghisitorului.

Revenind la personajul acestei cărţi, sculptor prin chemare şi formare, este de scos în evidenţă că, dimpreună cu credinţa sa, cu speranţa sa, cu încrederea sa în Dumnezeu, în caracterul semenilor şi al său propriu, iubirea pentru creaţia artistică l-a ajutat să nu se prăbuşească. De dragul acesteia, el a făcut jertfe mari şi a trecut prin riscuri nu mai puţin impresionante. Arta lui e un fir roşu ce-i străbate întreaga existenţă şi trebuie să dea de gândit acelora care, din comoditate sau din orgoliu, rămân insensibili la Frumos. Să nu uităm că frumosul reprezintă unul dintre chipurile lui Dumnezeu.

*

Cele ce urmează a fi supuse lecturii cititorului nu sunt scrise în spiritul cruţării simţămintelor sale, nici a bunei sale creşteri, nici a decenţei sale. Înfăţişăm în următoarele pagini cruzimea, minciuna, inumanul, în toată goliciunea lor, până la strepezirea inimii şi a cugetului, până la înspăimântarea de omul care şi-a împrumutat sufletul diavolului. Blestemele, înjurăturile, loviturile, spurcarea a tot ce este firesc şi plămadă a lui Dumnezeu se succed într-un ritm sufocant. O facem pentru că săvârşim un păcat împotriva Duhului Sfânt atunci când tăinuim Adevărul şi deoarece domnul Aurel Obreja şi celelalte victime ale “reeducărilor”, care n-au ridicat mâna împotriva semenilor lor, constituie pilde de respectare a Cuvântului lui Dumnezeu.

Frica au cunoscut-o din plin şi au dovedit că omul curajos nu este acela care, într-o clipă de uitare de sine, închide ochii, îşi vâră bărbia în piept şi se aruncă înainte. Omul curajos este acela care, conştient că moare de frică, nu renunţă la omenie şi la cerinţele impuse condiţiei de creştin, în pofida oricărei groaze.

Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , oricât de paradoxal ar părea – datorită simplităţii orale a expunerii, datorită materiei sale parcă opusă culmilor gândirii teologice, datorită limbajului crud -, rămâne o pledoarie esenţială a creştinismului. Ea reprezintă o contribuţie a Ortodoxiei Române la înarmarea tuturor teologiilor lumii împotriva Satanei. Asta pentru că nu există cale de înţelegere a lui Dumnezeu, cale de renunţare la sine pentru dragostea Lui, decât prin suferinţă. Or, literaturii teologice ca atare îi lipsesc până-n prezent astfel de mărturii privitoare la suferinţa pentru dreapta credinţă în epoca noastră.

Nădăjduiesc că nici un preot, nici un creştin, din orice cult, nu va rămâne împietrit în faţa mesajului cristic pe care-l va descifra (şi trebuie s-o facă singur) în cele ce urmează. Iar acela care va rămâne împietrit, care nu-şi va găsi, în sinea sa, resursele necesare unei reevaluări a atitudinii personale în raport cu invazia Răului, ca urmare a lecturii propuse de noi, este dator să-şi pună întrebarea elementară: “Cât timp voi mai sta în afara Creştinătăţii? Cât timp Îl voi mai lăsa pe Hristos să aştepte la uşa mea?”.

 

Mihai Rădulescu