– As sorbi intreaga existenta

CAPITOLUL 11
AŞ SORBI
întreaga existenţă

Cel mai avid de viaţă dintre toţi renascentiştii, cel mai îndrăgostit de dialectica ei, fu, neîndoielnic, Rabelais. Deschizând monumentalul său op,GARGANTUA ŞI PANTAGRUEL, încă din Cuvântul înainte al scriitorului , suntem întâmpinaţi cu un salut în spiritul gândirii dihotomice-antonimice, iar aceasta din prima frază, când ni se spune că lăudând Alcibiade pe învăţătorul său Socrate (…) îl aseamănă între altele cu silenele (p. 51) [în rom. de Alexandru Hodoş, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală. 1967].

Paragraful II ne explică ce erau silenele. El este compus din două fraze. Prima arată că silenele erau nişte cutioare (…) având zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşuchiate . În a doua se dezvăluie surpriza: Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese (idem).

Paragaful III lămureşte comparaţia: Aidoma fusese Socrate, căci privindu-i înfăţişarea şi văzându-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată… (idem). Urmează un portret pe cât de concis, pe atât de complet, pildă a comprimării degenerării şi incapacităţii într-o pilulă de patru fraze, ca apoi: Dar dacă ridicai capacul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit [o ultimă aluzie depreciativă la adresa victimei sale de până acum]: minte mai pătrunzătoare decât a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat (p. 52) şi toate celelalte virtuţi, închipuite la superlativ.

Orice cercetător va remarca de îndată necesitatea ordinii antonimice pentru a se exalta, prin contrast, calităţile filosofului. Dar, dincolo de această necesitate formală retorică, în adânc, nu se simte gândirea dihotomica-antonimică ce îngăduie dintre atâtea comparaţii cu putinţă tocmai aceea cu o cutie ridicolă ce ascunde o comoară binevoitoare, mecanism al gândirii ce remarcă în Socrate că omul dinafară îşi contrazice propriul duh de taină?

Şi ce tâlc socotiţi că ar putea să aibă această întâmpinare cu sămânţă de vorbă, când dau să pornesc la drum? (p. 52)

Pe Rabelais nu-l vom putea surprinde, ca şi pe Bacon, furat de mrejele propriei sale gândiri, dihotomizând-antonimic fără ştire. Nu. El, de la bun început, se prezintă făţiş ca un mânuitor desăvârşit al spadei cu două tăişuri: S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti, adaugă (după ce atrage atenţia că titlurile cărţilor sale par hazlii şi numai atâta), de vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr: că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvârle pe umăr o mantie spaniolă, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată (idem). Am subliniat două maxime care surprind ipostaza manifestării dihotomice-antonimice de comportament, aşa cum a fost încondeiată de popor în perioada Renaşterii. Credem că nu întâmplător preced ele ce va să urmeze. Rolul lor este să scoată în evidenţă caracterul universal al observaţiei rabelaisiene aplicată ca principiu arhitectonic de bază în opera studiată, pe de o altă parte consensul unanim al refuzării unui atare comportament, vrednic de batjocură şi fustijare.

Iată de ce, deschizând această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decât chipul zugrăvit pe deasupra, iar gândurile din adânc nu sunt atât de uşuratice, după cum ar putea să arate învelişul lor (idem). E de remarcat că nu avem nici o clipă semnalate două obiecte, căci miezul şi chipul , gândul şi învelişul un obiect desemnează şi nu două.

Cât de limpede lămureşte tocmai caracterul de aspecte opuse ale dihotomiei-antonimice: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele (p. 53), se referă la cărţi.

Şi, drept culme a atâtor veşti de speriat despre tainele ascunse în lucrare, pe care le accentuează pomenind o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine (idem), isprăveşte lăudându-se pe o pagină întreagă că şi-a scris vorbele profunde la un pahar de vin.

Într-adevăr, nu de pomană am fost avertizaţi: curând Gargantua se va naşte sub semnul dobitocului cu două spinări (p. 59), pe care l-am întâlnit şi-n Shakespeare, jucându-se prin Veneţia. După ce este îmbrăcat pentru întâia oară, părinţii îl decorează şi cu o emblemă, o placă de aur, care cântărea şaizeci şi opt de funzi şi purta pe ea un chip smălţuit, înfăţişând un trup de om cu două capete întoarse unul spre altul, cu patru braţe, patru picioare şi două şezuturi. Aşa spunea Platon în Symposio, Ospăţul, că arăta făptura omenească în veacurile de la început (p. 70).

Mitul grecesc al androginului sintetizează, pentru marele François, misterul omului, unul în două sexe, identic cu sine însuşi, dar… El nu recurge la antonimie, ci aleargă cu braţele deschise către o dihotomie-antonimică factice, în nădejdea aflării unităţii.

În zonele experienţei sentimentale îşi află, dintr-o bibliografie antică, aidoma exemple care să promoveze ideea că cele două chipuri opuse aparţin aceluiaşi obiect, căci, după cum albul strălucitor vă ia văzul, topind în lumină toate înfăţişările lumii dinafară, cum zice Aristotel în Problemele lui (iar despre aceasta puteţi să vă daţi seama privind îndelung munţii acoperiţi de zăpadă: strălucirea lor vă orbeşte, cum Xenofon povesteşte că s-a întâmplat ostaşilor lui şi cum Galen arată pe larg în De usum partium ), tot astfel o bucurie mare face ca inima să sufere şi să-şi destrame puterile de viaţă. Iar dacă această bucurie e prea puternic simţită, inima poate să înceteze a mai bate, cum spune Galen în Lib. XII. Method., lib. V. De locis affectis şi Lib. II. De symptomaton causis. Aşa mărturisesc Marcu Tulliu, lib. I, Questio Tuscul , Verrius, Aristotel, Titu Liviu, după bătălia de la Canş, Pliniu lib. VII, A. Gellu, lib. III, şi alţii amintind că Diagoras din Rhodos, Chilon, Sofocle, Denis, tiranul Siciliei, Philipide, Filemon, Polycrat, Filiston, M. Juventi şi atâţi ca ei au murit din pricina unei bucurii prea mari. Căci, aşa cum arată Avicen, bucuria e ca şofranul, întăreşte inima, iar dacă întreci măsura, o ucide (p. 74-75).

Aceeaşi sursă de informaţii, aceleaşi constatări îl fac şi cu alt prilej să se apropie de moralistul Montaigne: ştirile, spune el, chiar dacă-s bune, pot provoca moartea (p. 405). Or, în acelaşi spirit, în viziunea ambilor, nebunul şi înţeleptul tot una-s (p. 358-359).

O notă originală în simfonia scriitorilor Renaşterii europene o constituie antropomorfizarea universului. Ne aflăm la capitolul XXXII, p. 262-264. Gura lui Pantagruel devine peisaj, ţinut, lume, fără a-şi pierde calitatea de gură. Povestitorul exclamă: M-am plimbat ca prin biserica Sfânta Sofia din cetatea Bizanţului; am întâlnit stânci înalte ca munţii Daniei – aş zice că erau măselele -, apoi livezi întinse, păduri adânci, oraşe mari, cam cât Lyonul sau Poitiersul. Aci, unde se ascundea de ploaie, vieţuiesc oameni care se ocupă cu grădinăritul, vânătoarea, sunt călcaţi de molime, de tâlhari; de altfel, citim:Nimeni nu s-a ostenit încă să străbată pământul celor douăzeci şi cinci de regate locuite de oameni, fără să mai socotim deşerturile şi un ochi de mare. Eu am scris o carte greacă, pe care am numit-o Hronicul gâtlanilor , arătând viaţa şi obiceiurile popoarelor care trăiesc sub fălcile lui Pantagruel.

Incisivitatea anticatolică a utopistului à rebours , de îndată ce Pantagruel ajunge la ostrovul Sobolilor, îşi declanşează sarcasmele dihotomice-antonimice împotriva Postului cel Mare, domn al insulei, care este un mâncău de mazăre frecată, culegător de scoici, vânător de cârtiţe şi cărător de paie; […] staroste al mâncătorilor de peşte, căpetenia muştarurilor. […] Boceşte trei sferturi din zi, iar pe la praznice nu se arată. E drept că un alt meşter mai priceput în grătare şi frigărui n-ai să găseşti peste nouă mări şi ţări (p. 449). Făţărnicia, această comportare dihotomică-antonimică îl caracterizează. Else trudeşte nefăcând nimic şi nefăcând nimic, osteneşte, … doarme cu ochii deschişi ….Muşcă râzând şi râde muşcând …. Se scaldă în vârful clopotniţei şi se usucă în apă curgătoare. Pescuieşte în văzduh prinde din zbor raci uriaşi. Umblă la vânat pe fundul mării şi săgetează în goană, sub apă (şi cât de conformă cu realitatea contemporană este această întorsătură a închipuirii; oricât de penibil ne este să adoptăm formula la modă în lumea semicultivată a şcolii comunist-naţionaliste – ce aberaţie! ce incompatibilitate în termeni! -, în acest fragment de frază e şi Rabelais un ‘premergător’ al literaturii ştiinţifico-fantastice), cocori, ţapi sălbatici şi căprioare (p. 455). Umorul derivă tocmai din folosirea dihotomică-antonimică a cuvintelor, împreunându-se verbe cu substantive alături de care devin o imposibilitate semantică, acţiunea lor impunând taman substantivul antonim, ori verbe cu verbe, într-o situaţie semantică similară.

Aceeaşi ironie, cu mijloace stilistice identice, o va îndrepta François Rabelais şi împotriva călugărilor fredoni (Cap. XXVII, p. 573 ş. u.).

Aşadar, medicul francez, atât când discută asupra fiinţei umane, în general, asupra vieţii etice, asupra cosmosului, asupra propriei opere sau când se lasă condus de impetusul laicizării tot mai mari în contemporaneitatea sa, vede dihotomic-antonimic, gândeşte dihotomic-antonimic, scrie dihotomic-antonimic.