– Arestat

10. ARESTAT PENTRU CRIMĂ

Numai cea de a doua păţanie legată de un armean lucrând la Opera Română ajunse la urechile lui Hrandt.

Cât despre Mimi Bardezian şi simţămintele ce le deşteptase în mine în nici un caz nu aş fi pomenit; ea şi ele extindeau într-o zonă mult prea intimă admiraţia faţă de acest neam, trezită de Hrandt Avachian şi, printr-o greşeală de logică, proiectată asupra lucrării instinctelor abia deşteptate şi a trenei lor plină de o poezie încă negustată până la acea vârstă. La fel, nu am pomenit nici despre adânca şi neaşteptata (până şi pentru mine…) preţuire acordată de tânărul ce eram altor trei interpreţi ai aceleiaşi rampe: doi solişti vocali – Arax Savagian şi Garbis Zobian – şi un maestru de balet – Trixy Checais. Meritele lor suplimentare ţineau, desigur, de faptul că împărtăşeau originea etnică a pictorului drag mie. Răsfrângeam asupra lor rafinamentul gustului cu care-şi conducea el existenţa, îmi închipuiam că, dacă erau armeni, se cuvenea să aibă aceleaşi caracter şi fire ca ale lui, aceeaşi politeţe naturală, să-i împărtăşească înţelepciunea.

Nădăjduiesc pentru ei că aşa stăteau lucrurile cu adevărat.

Descrierea amănunţită a modificărilor prin care trecea chipul interpretului lui Mao îi aminti ascultătorului meu ceva din propria-i tinereţe:

– Datorită unei truse de machiaj am fost pe punctul să-mi pierd capul, nu să câştig un altul, precum colegul tău…

Credeam că era o glumă şi aşteptam continuarea ei, să râd împreună cu povestitorul. Pentru asta mă pregătea jocul de cuvinte zvârlit de el între noi.

– A cui trusă? l-am întrebat, bănuind – cum se potrivea vârstei mele – că aparţinuse unei femei şi aşteptând o istorie de alcov.

– A mea. Pe la optsprezece ani visam să ajung actor. Nici prin gând nu-mi trecea că n-aveam s-o fac.

M-am mirat destul să-l aud spunând aceasta cu privire la sine. Cu atât mai mult cu cât de curând adusese un argument cam neobişnuit pentru a mă întări în convingerea că se născuse să devină pictor (- “Când şedeam pe oliţă, mă împingeam în ea, să alunec pe podele până unde-mi ţineam culorile şi hârtia, pentru ca să nu pierd timpul, ci să desenez şi atunci…! Iar dacă mă uitau în acea postură, rămâneam să-mi văd de desen şi până la prânz”, îşi rememora acela al cărui tată, casierul general al poştelor din Alep , fiul unui fierar din Varna , îi vorbea mai târziu cu reverenţă despre Aiwazovski). Totuşi adolescenţa îi negase acea chemare imperioasă de la vârsta de patru ani şi-l fascinase cu o posibilitate necunoscută anterior: a schimbării personalităţii, pe care i-o oferea teatrul.

Dacă aş fi un cronicar al său ceva mai puţin temperat, mi-ar şade bine să mă întreb, în acest punct al relatării, dacă nu cumva Hrandt fugea de propriu-i destin, acela de creator în domeniul imaginilor, sperând că grima l-ar fi ajutat să devină altul, pentru a scăpa de răspunderea imensă ce-i ameninţa existenţa.

Lăsând filosofarea de acest ordin de-o parte, hai să ne oprim doar asupra tinereţii sale atunci când un popor întreg gemea şi se căina de soarta întunecoasă ce-l asuprea.

Capul familiei muri în 1915, lăsându-i tânărului Hrandt, născut în 1900, deci în vârstă de cincisprezece ani, grija femeii şi fetiţelor ei, ce erau mama şi surorile sale. Un văr de-al lui, Karekin, delegat de toţi ai săi, venise până în România (unde auzise că ar fi alergat câinii cu covrigi în coadă), pentru a se dumiri dacă era adevărat că cetăţenii acestei ţări nu aveau nimic împotriva urmaşilor lui Ara şi îi acceptau să mănânce alături de ei o pâine acolo.

Convins de alţii mai grăbiţi dintre bejeniţi că nici un pericol nu-i mai ameninţa în umbra Carpaţilor, revenise degrabă să-şi ia întreaga familie şi s-o aducă acolo unde curgea lapte şi miere.

Numai că, între timp, multe cugete fie se mai liniştiseră, fie se înspăimântaseră şi mai tare şi se tulburaseră într-atâta încât nici nu mai voiau să audă de fugă; preferau să plece frunţile în aşteptarea hotărârii lui Dumnezeu.

Toată munca de convingere trebuia luată de la capăt. Rugăminţi, explicaţii, lămuriri, aducerea de dovezi, probarea cu fapte, ameninţarea, proorocirile spăimântate, deducţiile, cererile, n-are rost să caut alte şi alte metode folosite de el pentru a-şi determina numeroasa familie să se salveze cât mai era timp. Şi izbuti abia în 1920. În sfârşit, se legară bagajele, se ascunseră banii, se încredinţară obiectele de valoare nevândute vecinilor de aparentă bună credinţă, în nădejdea că proprietarii lor aveau să se mai întoarcă în casele părăsite şi să-şi primească înapoi avutul cât li-l lăsau atunci în grijă.

Apoi, porniră. Îşi cumpărară biletele şi se înghesuiră în vagoanele de cale ferată aşa cum niciodată până în acel ceas nu li se întâmplase să fie terciuiţi de alte fiinţe umane.

Si, într-o bună zi, trenul nu mai plecă din staţia unde ajunsese. Iniţial, călătorii se bucurară că aveau răgazul să-şi mai umple o dată sticlele de apă golite dintr-o singură înghiţitură. Ulterior se enervară. Mai târziu fură cuprinşi de panică.

Abia când nimeni nu mai spera să afle ce necaz căzuse peste ei, trecerea unei echipe de funcţionari ai căilor ferate şi de poliţişti – printre cari şi unii englezi – din vagon în vagon, ca şi legitimarea şi percheziţionarea fiecărui pasager, îi lămuriră, pe lângă zvonurile iscate, că murind cineva de moarte brutală, mai clar: ca victimă a unei crime, trenul n-avea să se mai clintească până la prinderea ucigaşului.

– La ce-ţi folosesc mustăţile astea? Dar pletele? Dar sprâncenele? De cine voiai să te ascunzi, să te faci de nerecunoscut? Ai pregătit din timp omorul, altfel nu veneai în tren echipat cu tot ce e necesar pentru a-ţi pierde urmele! Ai ucis cu premeditare! zbierau.

De pomană nega Hrandt, zadarnic arăta adevărul caraghios al aspiraţiilor sale tinereşti, fără rost îi era tentativa de a-şi dovedi neimplicarea. Nimic nu izbutea să modifice opinia deja formată, iar aceasta îi încărca umerii. Cu cât strigau mai mult ai lui, cu atâta se apropiau de clipa deznădăjduită a părăsirii lui în mâinile Domnului şi ale jandarmilor. Întreaga-i familie nu-şi putea risca viitorul pentru că adevărul lui încă nu ieşea la iveală (dar acesta nu avea să întârzie peste măsura a încă o zi sau două, după care lui Hrandt urma să i se ceară scuze şi, după cum asigurau autorităţile, să fie suit în alt tren şi expediat pe urmele lor, gândeau).

Dacă ar fi coborât şi ei în acea gară nenorocită, în care numai la moarte se puteau aştepta, la exil şi la înfometarea în pustie, păziţi de kurzi, cine ar fi ajuns în România să pregătească terenul şi pentru Hrandt, că doar mai ales pentru viitorul lui, ca mai tânăr, se sacrificau şi părăseau ceilalţi tot?

Porniră înainte, târâţi de locomotivă.

Iar Hrandt ajunse într-o pivniţă, din şut în şut, pe pământul gol, umed şi rece, fără rogojină, fără pătură, fără apă, deocamdată, fără pâine, fără nimic. Mai ales fără nici o adresă unde să-i fi căutat pe ai săi când urma să i se dea drumul. Şi fără bilet, deoarece acesta era înnodat într-o batistă, dimpreună cu toate celelelalte, şi zbura pe calea ferată.

Singurele semne ale înaintării timpului erau blidele cu mâncare ce i se aduceau câteodată. De pomană cerea de nu ştiu câte ori pe zi să fie scos la anchetă: nimănui nu-i păsa de cercetarea cazului în care era implicat; cel puţin aşa izbutea el să deducă. Protestă, pe de altă parte, cu toată energia, că suferea de diabet şi că apa avea pentru el o importanţă cumplită: dacă nu bea des şi în cantităţi mari, simţea că murea. Arsura setei îl chinuia groaznic. Nimeni nu sta să-i asculte tânguirile.

Finalmente, după vreo trei zile de caznă, fu readus la suprafaţă, i se aruncă în obraz punga cu bunurile sale din civilie, i se înmână o foaie de drum şi…

– De ce-mi daţi drumul acum? De ce vă par brusc mai bun? Cum de am scăpat de odioasa acuzaţie ce mi-a fost adusă? Mă eliberaţi fără nici un interogatoriu? Credeţi că nu mai ucid, dacă m-aţi ţinut trei zile-n beci?!

Abia a apucat unul dintre asupritori să-i arunce informaţia că adevăratul făptaş fusese prins.

Izbuti să găsească un tren potrivit direcţiei în care se îndreptaseră ai săi. De dat jos la Balcic, aceasta avu loc fiindcă rudele păzeau gara la fiecare garnitură, doar-doar l-ar fi zărit în vagon, să-l cheme, să-i facă semn, să-l smulgă şi să-l coboare între ele. Întocmai asta se petrecu.

Cu toată încurajarea dată lui de Rose, prin afirmarea apăsată a talentului său de narator, cu toate strigătele ei uimite de bucuria de a-l auzi şi cu tot entuziasmul său molipsitor, Hrandt nu numai că rămânea un singuratic, un timid, un taciturn şi un introvertit, ci nu izbutea niciodată să comunice tot şi până la capăt. Alegea atât de mult cele ce avea de transmis, le ‘fila’ – precum frizerii, cu foarfecele cu dinţi, atunci când smulg surplusul coamei şi-l lasă să cadă în jurul scaunului pe care ai înţepenit – până ce nu mai rămânea aproape nimic din istoria începută. S-ar fi spus că i se opunea o jenă de a reţine prea îndelung atenţia şi răbdarea ascultătorului. Niciodată nu l-am auzit ocupând interesul tuturor mesenilor sau vizitatorilor, prin rostirea cu glas suficient de tare a tărăşeniei ce i-ar fi putut interesa şi, pe calea aceasta, punându-se în lumină, în prim plan. Alături de smerenia sa firească, se activau, când să vorbească, şi două calităţi dezvoltate în faţa şevaletului: economia mijloacelor de exprimare şi simplificarea subiectului de comunicat. Cum vârsta, treptat, l-a redus la a nu mai părăsi casa decât în cazuri de forţă majoră – aceasta petrecându-se după zeci de ani de interdicţie de a ieşi la peisaj (ceea ce am mai spus-o) -, se rezumă, în timp, la un singur subiect: natura statică. Ar fi putut face şi portret, însă timiditatea sa, după cum afirma singur, îl punea într-o situaţie dificilă când era vorba să i se întâlnească privirile cu ale modelului, temându-se de judecata acestuia din urmă, decernabilă în pupilele lui, ca şi de eventuale urme ale unei ironii ascunse. Or, natura statică presupune o reducere la un număr cât mai mic a obiectelor pe care ai fi ispitit să le înfăţişezi, pentru a lăsa aerul să vibreze între imaginile lor, atmosfera camerei, căldura ei.

Despre problematica picturii parcă-parcă s-ar fi îndulcit la a spune mai multe cuvinte, deşi… Cât priveşte viaţa sa intimă, ori amintirile, se ascundea îndărătul unei discreţii ce-i preschimba trecutul într-o oglindă unde nu citeai decât propria ta curiozitate ale cărei reflecţii îţi reveneau, tot singure.

Aşa încât cititorul nu trebuie să se aştepte la aflarea şi a altor incidente ţinând de momentul îndreptării către România, ca ilustrare a peripeţiilor marcând sosirea sa şi a familiei lui pe meleagurile noastre. Oricum, nu de la mine, care mai multe nu ştiu.

De pomană astăzi mi se strânge sufletul a plâns, când constat cât îmi este de săracă tolba cu amintiri în cazul acelei epopei a părăsirii locurilor natale: oricât aş stoarce buretele memoriei, din nimic nimica nu culegi.

Cu banii aduşi, închiriară o prăvălioară la Balcic, din care încropiră un fel de băcănie-sticlărie-papetărie, cu Hrandt ca vânzător de elită.