– Arcadia

2. ARCADIA

Într-adevăr, din fiece gest, cuvânt, zâmbet al pictorului citeai că devenise una cu soţia lui. Acestei mutaţii, aparent de peste fire, însă izbutită de acela care ia în serios făgăduinţa de la cununie, îi răspundea, în plus, o reverenţă nemaiîntâlnită a doamnei sale faţă de artistul din el. Nimeni nu a putut visa un propagandist mai zelos, mai prezent, mai neprecupeţind laudele, mai încurajator, mai exploziv, mai pios, mai total dedicat, mai neselectiv decât era Rose Avachian faţă de opera bărbatului ei.

Călcându-le tot mai des pragul, am fost, iniţial, şi eu antrenat de vehemenţa ei în a-l adula. O a doua reacţie a fost aceea a saţiului faţă de caracterul zgomotos al manifestărilor sale de admiraţie. Curând, am recunoscut că ele izvorau din atâta curăţie sufletească încât nu era cu putinţă să li te sustragi, ci musai trebuia să te alături şi tu osanalelor aduse. Întrebarea era dacă găseai în tine o la fel de cinstită bucurie în faţa picturii oferite de artist.

Nu mi-a trebuit mult pentru a-mi da seama că entuziasmul ei nu era stârnit doar de arta lui, ci de tot ce l-ar fi putut defini. Înţelepciunea, neputinţa de a greşi, talentul cuvântului, harul tăcerii, înclinarea pedagogică, cunoştinţele generale, virtutea, relaţiile umane, familiale şi celelalte, erau necontenit evocate de dânsa. Rose îl idolatriza, fără a deveni vreodată istovitoare pentru mine, cel de faţă. Nu văzusem niciodată o dragoste atât de desăvârşită la o soţie şi nici de atunci încoace nu am întâlnit-o la altcineva.

Răspunsul bărbatului ei era o blândeţe egală cu ea însăşi, o înţelegere dusă dincolo de marginile închipuirii, o acceptare totală, supravegheată de raţiune, pentru a retuşa cu o delicateţe inegalabilă eventualele călcări pe alături de obişnuit. Avea cuvântul cald, mângâietor, îndrumător, atenţionând fără a răni, aproape pe nebăgatelea de seamă, dar nu-i respingea nicicând opinia exorbitantă.

Privindu-l la nemişcatul său şevalet dintr-un colţ al încăperii, pe când lucra cu o participare molcumă şi minimă la convorbirea din restul camerei, asistând la eruperile drăgăstoase ale glasului ei, aveam impresia că Hrandt era un fel de Duh al locului, acela care-i supraveghea pacea, fericirea, nevinovăţia, iar Rose era Omul nepotolit, din prea bogata conştientizare a darurilor vieţii şi care avea nevoie de intervenţia cuiva de Dincolo pentru a-i îndruma şi reţine paşii. Acel cineva de Dincolo respira în cotlonul său, odihnitor pentru toţi din jur, şi… picta.

Cititorii mei vor cădea de acord că atare închinare a minţii şi sufletului unei femei în faţa bărbatului ei este neobişnuită, este rară, pentru a nu spune de-a dreptul: nu mai există.

Fără a fi fost un tânăr orgolios sau ispitit a se strecura astfel încât să nu i se bage în seamă păcatele, slăbiciunile, neizbutirile, e prea cu putinţă ca, în chip inconştient, să mă fi răpit cele ce observam în purtarea Rosei Avachian, acestea să mă fi copleşit într-atâta şi să fi deşteptat în mine în aşa măsură râvna încât aprecierea mea să fi fost deformată de cine ştie ce jenante – dar de ce jenante? nu aici se cade să găsim fericirea dintr-o căsnicie? -, aprecierea să îmi fi fost deformată, va să zică, de cine ştie ce jenante aspiraţii personale la a deveni centrul geometric al inimii unei femei. Iar complexul psihologic de astă natură să fi modelat în mine chemarea mea la viaţa familială – repet: în mod total neconştientizat, adică fără a-mi spune cumva: aşa vreau să fiu iubit -, pe calea asta născându-se o proiectare a mea însumi în viitor, în cerul unei dragoste posibile, respirând în ritmul modelului pe care-l aveam în faţa ochilor. Iar mulţimea trăirilor de natura numită să fi stat la originea aprecierii mele faţă de inflorescenţa atitudinilor iubirii demonstrate de soţia lui Hrandt Avachian.

Cu cât încerc a insista mai mult în strădania de a explicita cele ce observam, devin nu numai tot mai dulceag, ci şi tot mai încâlcit. Puneţi-l pe om să descrie răutatea, viclenia, răzbunarea, gelozia, ura, orice simţământ negativ şi respingător al semenilor şi va tocmi minuni cu organul vorbirii sau condeiul; de îndată ce-i solicitaţi a-şi da pe faţă sentimentele stârnite de calităţile umane ce pun umărul la clădirea bunei înţelegeri, veţi constata că talentul nu-l mai ajută să depăşească o plictisitoare, insipidă şi neinspirată ispravă fără viitor. Excludeţi din încercare bârfa, aţi dezamorsat talentul. A păţit-o la fiece nouă tentativă Charles Dickens şi o va păţi mereu oricine ar repeta această greşeală. Aşa că, oricât de nemulţumit aş fi de felul în care dau seama de înţelegerea dintre soţii Avachian, sunt dator să-mi potolesc nevoia de exprimare, acceptând că nu intră în firea noastră să apreciem cu prea multă căldură iubirea de zi de zi de găsit în sânul căsniciilor moderne.

Şi totuşi se cuvine adăugat că toţi străinii cuviincioşi şi de oarecare merit (fără a depăşi categoria mijlociului) beneficiau de tot atâta atenţie din partea soţiei lui Hrandt Avachian. Dumneaei se făcea luntre şi punte pentru ca toată lumea cumsecade să se simtă în sânul lui Avraam în casa ei. Ba, o dată, a întâlnit pe stradă un grup de peste douăzeci de persoane; punctul lor de atracţie era de a fi provenit din Statele Unite ale Americii, leagănul copilăriei şi adolescenţei sale. Toţi au fost invitaţi acasă, au luat loc prea puţini pe scaune şi la marginea divanului, însă au găsit încă spaţiu pe covor, printre picioarele fotelurilor şi ale mesei. Fiecare a putut gusta puţin coniac (şi a profitat şi dumneaei, căreia medicul îi interzisese să atingă băutura, să ia o gură pişcătoare şi aromată). Proviziile de hrană rece s-au făcut nevăzute pe dată. Toată lumea s-a simţit bine, iar Rose Avachian a fost cu adevărat fericită!

Pentru această pricină doresc să adast puţin asupra unor chipuri deosebite cunoscute datorită soţilor Avachian.