Tags

Related Posts

Share This

AMINTIRI – Petru Talpes

Prefată

Atunci când a început să-şi scrie amintirile în anul 1967, Petru Talpeş (23 aprilie 1896, Cornereva . 5 septembrie 1979, Timişoara), ofiter combatant în cele două mari conflagratii ale secolului XX, nu intentiona să le publice, ele fiind destinate doar membrilor familiei.
Pe parcurs, avem destule motive să credem că s-a răzgândit.
Memoriile copilului de tăran din Cornereva, ajuns prim-procuror la Tribunalul Timiş-Torontal din Timişoara (1942.1948) ar putea fi un scenariu de film de aventuri. Ele ne poartă prin muntii Cernei, un tinut al comorilor ascunse de lotri, .şcoala ungurească. din Orşova şi Caransebeş, frontul italian din Primul Război Mondial, lagărul de la Şipote (jud. Iaşi), oraşe din Moldova, după dureroasa retragere din toamna 1916, Basarabia începutului de an 1918, împânzită de soldati bolşevizati sau Odessa (1941). A avut şansa să cunoască mari personalităti, dacă ar fi să pomenim doar pe: episcopul şi viitor patriarh Miron Cristea, secretarul Episcopiei de Caransebeş, Cornel Corneanu, dramaturgul Zaharia Bârsan, compozitorul Sabin Drăgoi, primul dirijor al orchestrei Radioteleviziunii Române, Ion Luca Bănăteanu (coleg de liceu şi de bordei, la Şipote), scriitorul Ionel Teodoreanu (în perioada studentiei de la Iaşi), ministrul Grigore Iunian, viitorul prefect de Timiş.Torontal Octavian Furlugeanu, Coriolan Băran, fost prefect al judetului şi primar al Timişoarei, prof. Constantin Daicoviciu etc.
În 15 august 1916, tânărul cadet Petru Talpeş a avut curajul să treacă de partea armatei române, refuzând să tragă împotriva fratilor săi; părăsind lagărul, a făcut parte din Corpul voluntarilor ardeleni. bucovineni. Bucuriei Marii Uniri, eveniment de la care se împlinesc 90 de ani, i-a urmat, peste ani, refugiul din Ardealul de Nord, în toamna anului 1940, moment în care era prim-procuror la Odorhei.
Cariera sa de magistrat integru de două decenii se sfârşeşte brusc în februarie 1948, refuzând să găsească vinovat, aşa cum cereau organele de partid, un acuzat. Disponibilizarea întregului complet de judecată s-a dorit un exemplu pentru toti magistratii. Au urmat ani grei pentru el şi membrii familiei sale: de abia în septembrie 1949 angajându-se într-un post modest la C.E.C., putând în sfârşit primi cartela de alimente.

Vali Corduneanu

Cuvânt înainte
M-am hotărât la bătrânete să scriu amintirile ce mi-au mai rămas în memorie, nu pentru a fi publicate, neavând valoare literară, nici istorică, ci pentru a rămâne în familie pentru copiii, nepotii sau strănepotii care, auzind că au avut un bunic care a participat ca ofiter de rezervă în cele două războaie mondiale, vor fi curioşi să afle prin ce am trecut şi ce experiente am câştigat într-o viată trăită în cele două cataclisme şi în perioada dintre ele şi după ele, până la data când va sosi ceasul să părăsesc acest pământ şi să trec .dincolo., într-o lume în care imensa majoritate a oamenilor de pe această planetă o cred ca parte normală a sălăşluirii sufletului uman şi în care, cu vremea, vor trece şi ateii şi materialiştii din prezent şi viitor, când însăşi ştiinta, ce progresează cu paşi gigantici, îi va face să cunoască adevărul.

I. Copilăria. Data naşterii
Am sosit pe această lume în Cornereva, la 23 Aprilie 1896, ca primul fiu al părintilor mei, David şi Ana şi, în acelaşi timp, ca primul nepot al bunicului meu dinspre mamă, Matei Surdulescu, zis şi Fraiman, după porecla cu care-l botezaseră sătenii. Cred că această poreclă a bunicului se trage dela cuvântul german .Freimann., adecă om liber, în sensul că, şchiopătând de un picior, a fost scutit de serviciul militar, rămânând deci liber în comparatie cu cei trei frati ai săi, cu casele şi gospodăriile vecine, cari au fost siliti să-şi facă datoria ca ostaşi ai împăratului austro-ungar Francisc Iosif I, serviciu care apoi l-am făcut şi eu ca flăcău, la etatea de 18 ani, în primul război mondial, cum voi arăta mai târziu.
II. Locul unde m-am născut
Lumina zilei am văzut-o prima dată în pitorescul sat Cornereva, din actualul raion Orşova, regiunea Banat, sat care se întinde pe o suprafată de 42 km pătrati, pe trei văi principale ce se întind unele pe o lungime până la 9 km lungime până unde casele se înşiră unele după altele, ca în Elvetia, unele fiind clădite sus pe coastele dealurilor până la o altitudine de circa 700 m.
Poate că mai sunt sate cu întindere aşa de mare în tara noastră, dar nu cred să existe un alt sat care să aibă o pozitie ca o adevărată fortăreată naturală, ca satul meu. Fiecare vale e străbătută de câte un pârâu de munte, în care, în copilăria mea, se găseau şi păstrăvi. În afară de văile principale: Ohaba, Ramna şi Topla, se mai ramifică din acestea şi alte văi mai scurte, străbătute şi ele de câte un pârâiaş. Nu mai vorbesc de numeroasele izvoare ce tâşnesc din pământ în locuri unde nici nu te aştepti, cele mai multe înzestrate cu jgheaburi de lemn de vreun creştin, pentru uzul public, pentru a i se pomeni fapta pe lumea cealaltă.

Din valea din mijloc, Ramna, se ramifică dela jumătatea ei, spre nord-vest, valea Strugăsca, iar mai sus, spre dreapta, spre răsărit, .Ogaşul Pucios., iar mai sus, pe vale, mergând tot spre munte, tot la răsărit, se ramifică valea numită .Frăsâncea., pe care curge un pârâu grăbit ce izvorăşte din poalele muntelui, în care şi astăzi se mai prind păstrăvi.
Urmând tot mai sus, spre muntele Cozia, valea Ramna se termină într-o fundătură numită .Camena., unde se termină şi drumul de vehicole şi de unde se poate urca pe poteci în pădurea de fag, în circa 2 ore, până la .Petrile Albe.., un mic platou ce se iveşte după terminarea împărătiei pădurilor, la circa 1300 m altitudine, de unde apoi începe urcuşul de încă 530 m până la .Vârful Babii., care domină muntii mai învecinati şi, din vârful căruia, se vede toată valea Cernei cu tot farmecul ei, ce nu se poate descrie, ci trebuie văzută fie când soarele răsare, fie când apune. Lungimea văilor se calculează dela centrul administrativ al satului, situat spre sud, unde apele Ohabei şi Ramnei se întâlnesc şi unde casele sunt unele lângă altele, ca în orice alt sat de pe şes.
Dela 3500 m, pe Ramna, spre răsărit, este valea Topla cu izvorul ei căldicel ce creşte pe măsură ce curge în jos, dar care, dela izvor, pe o lungime de circa 200 m, nu îngheată iarna. Denumirea văii vine dela numele slav al pârâului, .Tieplo., având întelesul de .cald..
Valea .Topla. începe chiar de la vărsarea pârâului cu acelaşi nume în pârâul mai mare Ramna, peste acesta din urmă fiind construit un pod, pentru a putea trece spre Topla. Mai spre nord de acest pod, nu departe de el, se împreună cu pârâul de munte .Studena.. ce străbate o vale îngustă cu acelaşi nume, dar care tine tot de valea Topla, ca denumire generală.
Mai am de amintit şi descris valea .Ohaba.., ce porneşte din centrul satului spre nord, pe o lungime de circa 9 km până la .Furca Obitei., care este un deluşor despărtitor de ape, dincolo de care începe .Poiana Ruschi., străbătută fiindu-i valea de râul de munte .Igeg.., jos, la o depărtare de cca 5 km dela .Furca Obitei.. Această Poiană a Ruschii este stăpânită până la râul Igeg tot de cornerevin  tenii de pe Ohaba, care au sălaşe clădite din lemn şi culturi de pomi fructiferi plantati prin fânatele ce o acoperă. Poiana Ruschi, fiind destul de largă până la poalele muntilor, oferă şi ea o privelişte încântătoare. Am uitat să amintesc că .Furca Obitei. este la o înăltime de circa 800 m şi drumul urcă până la ea în formă de serpentină, începând dela poalele ei, cu cca 50 m mai jos.
Am amintit că satul meu este, poate, ca o fortăreată naturală unică în tară, fiind înconjurat spre apus de dealurile de circa 1000 m înăltime, ce pe vremuri au fost acoperite de păduri de fag; aceste dealuri, ocolind centrul satului spre sud, se unesc cu versantul sudic al muntelui .Arjana., iar mai spre sud se formează o vale strâmtă, acoperită de păduri şi stânci pe o lungime de circa 8 km, numită .Cheia Globului., fiindcă dealurile ce o formează pe o parte şi alta, înalte de cca 200.400 m, se întind spre sud până la satul .Globul Rău.. Spre răsărit satul este înconjurat de muntii ce formează lantul muntos numit .Domogled., înalti de peste 1800 m, iar la miazănoapte de muntele .Cozia., înalt de circa 1300 m. Toti aceşti munti sunt păşuni bogate pentru turmele de oi şi vite, folosite nu numai de cornerevinteni, ci şi de către multe alte comune învecinate, a căror coproprietate o formau ca avere grănicerească, donate de către stat acestor comune ca o recompensă pentru serviciul militar obligatoriu dela 18.60 ani, spre a apăra granitele împotriva năvălirilor turce etc.

În acest scop, locuitorii erau organizati milităreşte, cu echipamentul de răsboi necesar mereu asupra lor şi cu obligatia de a-şi duce hrana necesară pe timp de o săptămână, pe spesele lor proprii, în cazul când erau chemati să facă fată primejdiei, la hotarele imperiului. În acel timp mai aveau şi alte avantaje însemnate: erau oameni liberi scutiti de soarta iobagilor; primeau lemne şi sare gratuit şi uşurări de impozite. Această stare de coproprietate grănicerească a încetat odată cu instaurarea regimului socialist în tara noastră.
Poalele muntilor sunt acoperite cu păduri de fag seculare, presărate ici-colea cu brazi, tei şi frasini, cari acum se găsesc din ce în ce mai rari, mai ales brazii, cari erau căutati de strămoşi pentru fabricarea şindrilei de acoperit casele. În prezent, de câtiva ani, aceste păduri au început să fie tăiate cu mijloace moderne, materialul lemnos fiind transportat din cătunele Camena, Smogotin şi Frăsâncea cu autocamioane până la Gara Cruşovăt şi Iablanita. În acest scop, au fost construite drumuri forestiere moderne, spre marea satisfactie a locuitorilor din sat, cari pe vremurile copilăriei mele trebuiau să iasă în clacă la reparatul lor, mai ales pe Cheia Globului, din cauza deselor surpări şi astupări, produse de ploile cari declanşau alunecări de pietriş etc. de pe coastele abrupte.
Deoarece pătrunderea în Cornereva nu este posibilă decât prin cele două .chei. (Cheia Globului şi Cheia Ruschii), este uşor de înteles că accesul pe aceste văi înguste era foarte uşor de împiedecat, chiar de către o mână de oameni, când vrăjmaşii ar fi îndrăznit să se aventureze spre această localitate. Oferind adăpost sigur împotriva năvălitorilor, această comună trebuie să aibă o vechime din epoca geto-dacilor. Conform traditiilor locale, văile comunei au fost un refugiu sigur şi al lotrilor şi chiar al haiducilor. Conform diferitelor poveşti ce se păstrează din moşi-strămoşi pe teritoriul întins al comunei, refugiatii sau lotrii şi-ar fi îngropat comorile în locuri uşor de reperat, pe văi, păduri şi munte, unele dintre comori fiind chiar găsite după indicatiile rămase dela cei care le-au ascuns şi care, din diferite piedici, n-au mai ajuns să le ridice. Despre aceste poveşti cu comori mă voi ocupa într-un capitol separat. Comuna a fost şi este locuită numai de români, numărând câteva mii de suflete, având azi peste 800 numere de case. Ocupatia locuitorilor a fost şi este creşterea vitelor, în special oieritul şi pomicultura.
În ce priveşte agricultura, teren prielnic în acest scop fiind numai fâşii înguste pe la poalele dealurilor, cu exceptia luncii din marginea de sud a centrului satului, . produsele agricole, adecă porumbul, care este hrana principală a locuitorilor sub formă de mămăligă, . solul, redus ca întindere arabilă, nu oferă cantităti suficiente de cereale pentru toti locuitorii. În acest sat de munte izolat s-au păstrat nealterate datini străbune, ca şi portul cu oprege la femei, afirmativ de origine scitică.

Păcat că acest port, datorită pătrunderii modei orăşeneşti, începe să dispară.
După cum mi-a povestit un prieten, fost ofiter activ, care a stat de vorbă cu profesorul Iorga, când acesta a vizitat biserica din sat şi aşezarea satului, profesorul sustinând că acest sat ar fi fost un refugiu pentru lotromani şi haiduci, l-a întrebat dacă în comună se întâmplă ca unii să mai fure lucruri de la sătenii lor sau pe unde se duc, acesta i-a răspuns că, din păcate, acest urât obicei s-a mai păstrat, dar nu se referă la toti locuitorii, fiind numai cazuri izolate.
Adevărul este că şi eu am auzit că, după ultimele două războaie mondiale, au fost cazuri când s-au organizat mici bande, care se îndeletniceau cu furtişaguri. Cu toate acestea, marea majoritate a locuitorilor au păstrat datina strămoşească de ospitalitate şi omenie.
Multe ar mai fi de spus despre satul meu, dar obiectul acestor amintiri nu se întinde la facerea unei monografii a satului. Ceea ce am arătat mai sus a fost o descriere sumară a locului meu de naştere, a locuitorilor şi ocupatiei lor.
Citind vol. II din .Istoria Banatului Severin., scrisă de prof. Patriciu Dragalina din Caransebeş, la pag. 185, acesta face o mentiune de existenta în 1525 a unui proces dintre comuna Domaşnea şi Cornereva, care sunt despărtite de un deal. Procesul, probabil, a fost pentru dreptul de proprietate a acestui deal bun pentru păşune, un proces asemănător, foarte vechi, dintre aceste comune fiind tranşat prin reforma agrară, legiferată îndată după înfăptuirea României Mari, după primul război mondial, dealul din litigiu, numit .Vât., fiind defalcat între cele două comune. Dela acea dată domneşte pacea între cele două comune vecine.

III. Bucuria bunicului Matei
Bunicul meu dinspre mamă, Matei, avea casa mare de lemn aşezată pe ziduri de piatră, având şi subsol, casa fiind acoperită cu şindrilă de brad. Pe lângă casă, care era situată în fundul .Camenii., pe lângă care curgea un pârâu ce isvora dela poalele muntelui Cozia, la o distantă de circa 1500 paşi dela casă, acest pârâu avea apa cristalină şi curată, fiind şi potabilă, deoarece, de la casa bunicului în sus, spre izvor, erau numai două case, departe una de alta la câte 100.200 metri, cari se foloseau de el. Pârâul, rostogolindu-se mereu în jos printre şi peste pietre, îşi cânta cântecul lui sonor cu acelaşi timbru, în auzul căruia ne sculam dimineata şi adormeam seara, păstrându-şi acelaşi ritm monoton, de natură a linişti pe orice om nervos. Îşi schimba însă tonul când, în urma unor ploi torentiale, îşi schimba culoarea străvezie în una tulbure şi urâtă, bolborosindmânios şi umflându-se, ameninta să macine şi malurile printre care curgea. Cea mai groaznică ispravă a făcut-o în anul 1912, despre care voi vorbi mai târziu, urmând acum să descriu bucuria bunicului. Bunicul Matei era considerat ca unul dintre cei mai harnici şi deştepti de pe Valea Camenii. Era iarna dogar, iar vara făcea lucrările agricole. Nu era nici sărac de tot, dar nici bogat. Se spune că afară de cele 7 zile de coasă de pe dealul din spatele casei si 2 zile arătură în jos de casă, pe lângă pârâu, celelalte terenuri le-a cumpărat .cu barda., adecă cu banii ce-i câştiga prin fabricarea de butoaie şi putini, comenzi numeroase primite de la săteni, putini zise şi streazuri, în care îşi păstrau tuica sau comina de prune. Pentru a le face fată, mama spunea că bunicul se culca odată cu găinile, dar la ora 3 dimineata era în picioare, îşi făcea o mămăligă, mânca şi se apuca de lucru.
Unul din cele două terenuri .cumpărate cu barda. era sus de tot, aproape de masivul Cozia, o păşune, adecă fânat, în întindere de 8 zile de coasă, obtinut prin defrişarea de pădure. Acest teren avea în mijloc rezervat un crâng neatins de topor, la marginea căruia curgea un izvoraş. Terenul acesta se numea .Curătura.., ca şi terenurile învecinate, ale fratilor bunicului, care şi ei, la rândul lor, au defrişat pădurea, adecă au curătat-o pentru a-şi crea loc de fânate care, după cositul fânului, servea apoi ca păşune până la căderea zăpezii. Din crângul de circa 400 m pătrati bunicul îşi tăia pari pe care îi împlânta bine în pământ, pentru a face în jurul lor claia de fân şi pe care apoi aşeza .povăznite., 4.6 legate între ele la vârful clăii, pentru ca vântul să nu smulgă fânul din jurul parului. Fiindcă terenul era parte pe coastă, parte pe un mic platou, fânul se aducea pe platou tras pe .târş. de cai sau boi. Aşa-zisul târş nu era altceva decât o cracă mare de fag cu mai multe ramuri, pe care se aşeza fânul cu furcile, în mărime de un porconi (circa 200 kg) şi după aşezare se lega fânul cu o funie prinsă de vârful târşului şi strânsă peste fân şi legată apoi bine de capătul gros al târşului, pentru a se păstra fânul pe acesta în timpul trasului până la locul unde se aşeza în .boghie. (claie în formă de căciulă uriaşă, străpunsă de parul ce am amintit). Boghiile acestea erau clădite temporar şi toamna erau coborâte jos şi clădite aproape de casă, în formă tot de claie, dar de o grosime şi înăltime mai mare, numită .fungei. în care intrau 2.3 boghii, şi din care se consuma portie cu portie iarna, în măsura cerintelor de hrană a animalelor. În aceste fungee multi săteni obişnuiau să pună pe la mijloc mere, care se păstrau bine până primăvara, când stocul de fân era folosit până la nivelul sau stratul unde erau puse fructele.

Al doilea teren mare şi cel mai bun pentru fânat, câştigat cu barda de către bunic, era pe versantul dealului dinspre răsărit, întins între două dealuri, în mărime de 25 de zile de coasă, partea de sus a acestui teren ajungând până la .Plai., înăltime de 1000 metri, de unde începea pădurea seculară de fagi. Acest teren era o .pagină. între cele două dealuri şi avea sus, la mijloc, şi în partea de jos, câte un izvoraş. Deasupra de tot, pe unde trecea plaiul spre munte, folosit de săteni şi celelalte comune, care îşi urcau primăvara turmele la munte şi le coborau toamna, . bunicul avea o stână de bârne, pe care mai târziu tatăl meu, după moartea bunicului, a transformat-o într-un sălaş, ce servea şi ca stână şi ca loc de dormit, cât timp oile şi vitele erau tinute sus la păşune, ziua şi noaptea, până la venirea iernii.
Deoarece se întâmpla ca vitele vecinilor să scape şi să se înfrupte din boghiile străine ce nu erau îngrădite cu gard, din cauza asta se iscau certuri între păgubaş şi proprietarul vitelor şi, dacă paguba nu era reparată pe cale paşnică, se ajungea la constatare prin delegatii comunali (jurati), şi, dacă nici pe această cale părtile nu se împăcau, se ajungea la judecătorie, cu cheltuieli şi avocati. Este drept că aceste din urmă cazuri erau destul de rare.
Câştigarea acestei averi .cu barda. a fost desigur o bucurie mare pentru bunicul Matei, dar nu de această bucurie este vorba, ci de cea ocazionată de naşterea mea. Aceasta nu este de mirare şi se explică prin faptul că bunicul Matei şi bunica Maria au avut nu mai putin de şapte fete şi nici un băiat. Gânditi-vă ce grijă a fost pe capul lui să mărite toate fetele, să le dea zestre câte o bucătică de pământ şi un anumit număr de oi şi vite cornute etc., aşa cum era obiceiul în sat. Deci, la venirea mea pe lume aveam şase mătuşi, dintre care cinci erau deja măritate.
Cea mai mare mătuşă, Petra, s-a căsătorit cu Ivaşcu Dumitru, cu gospodăria la două bătăi de puşcă în jos, lângă pârâul de pe Camena.
Această mătuşă a avut un copil, pe vărul Trăilă, aproape de o vârstă cu mine, şi o fată, Stana, mai în etate, ce s-a căsătorit cu Nistor Gherescu, mai în jos, la 2 km, la Gura Smogotinului, unde părăseşte pădurea un pârâu voinic plin cu păstrăvi. Atât vărul Trăilă, cu care m-am jucat mai mult în copilărie şi ne-am înteles ca fratii toată viata, cât şi verişoara Stana, acum văduvă, sunt în viată când scriu aceste rânduri. Deoarece părintii mei, în anul 1919, au vândut averea din Camena şi s-au mutat la Caransebeş, pentru motivele pe care le voi arăta mai târziu, când mă ajungea dorul de a vedea locurile copilăriei, am fost primit şi găzduit veri de-a rândul, până acum 4 ani la verişoara Stana şi fiul ei, Nistorică clarinetistul, ei având o casă încăpătoare cu o pozitie romantică, chiar lângă gura Smogotinului, unde iese pârâul din pădure. Cu 4 ani în urmă, vărul Trăilă, având 2 feciori însurati în gospodărie cu dânsul, şi-a transformat casa veche într-o locuintă modernă cu patru camere şi hol, punându-mi la dispozitia mea şi a familiei mele cea mai frumoasă cameră, pentru ori de câte ori îl voi onora cu vizita mea şi a familiei.
A treia fată a bunicului Matei a fost Ana, mama mea, care era chemată de toti Anuta. Mama fusese căsătorită pe valea Ohabei, numai tin minte numele primului ei sot, care a murit la un an după căsătorie. Mama rămânând văduvă, bunicul Matei a adus-o acasă la el şi a măritat-o apoi cu tatăl meu David Talpeş, din fundul văii Toplei, la circa 6 km depărtare de casa bunicului, în care vale se găsesc familiile Talpeş, tata venind ca ginere în casa bunicului. De multe ori mi-am pus întrebarea: nu cumva vreun strămoş Talpeş şi-o fi avut originea prin Moldova şi Bucovina, deoarece când destinul m-a dus prin Moldova am aflat că în Vaslui şi în jur sunt foarte numeroase familii Talpeş şi poate pe vremuri vreun strămoş, fugind de tătari, şi-o fi găsit refugiul în Cornereva. O simplă presupunere, din cauză că familii cu numele Talpeş se mai găsesc în Toplet şi Orşova, dar acestea sunt plecate tot din Cornereva. Actuala familie Talpeş din Orşova este rudă mai îndepărtată cu familia mea, bunicul lor fiind cunoscut de mine când eram copil mic, iar el era comerciant şi cârciumar în centrul satului Cornereva şi era poreclit .Durac. şi a tinut ca nevastă pe o soră a bunicului Matei, dacă îmi aduc bine aminte. Deoarece bunicul, cum am amintit, nu a avut nici un fecior, iar tatăl meu mai avea un frate mai mare Ignat şi o soră Petria, tata rămânând orfan de părinti la 12 ani, bunicul l-a adus .ginere în casă., ca sot al mamei; în acel timp toate fetele, adecă mătuşile mele erau măritate, cu exceptia celei mai mici, Crina.
A treia mătuşă, mai mică după mama, a fost mătuşa Maria, căsătorită cu Iancu Nemeş, cu gospodăria tot în fundul Camenii, la circa 500 paşi de casa bunicului. Acest Iancu Nemeş cu mătuşa Maria a avut o singură fată şi toti au murit în răstimp de 2 ani, . după credinta părintilor mei şi a tuturor vecinilor . din cauza unei comori spurcate pe care a găsit-o în grădina sa unchiul Iancu, istorie pe care o voi povesti la capitolul .Comorile din Cornereva..
O soră a bunicului Matei a fost căsătorită cu brigadierul silvic Ion Lozici, din centrul satului. Acesta urmase 4 clase medii la şcoala regimentară (Regimentsschuhle) din timpul ocupatiei austriece.
Taica Lozici cunoştea perfect limba germană şi a avut două fete: una mătuşa Ioana, căsătorită cu un ceferist Matei din Bolvaşnita, având ca fiică pe Ioana, în prezent văduvă, fostă functionară la poştă, sotul ei fiind Bugariu, fost învătător în Petroşenita, iar ca fii pe Ionică şi Gheorghe, acesta din urmă decedat acum doi ani. Acesta a fost ofiter activ în armata austriacă, iar după primul război mondial, intrând în armata română, a fost locot.-colonelul Matei Gheorghe, comandant al unei unităti de tancuri, care după insurectia de la 23 aug. 1944, din proprie initiativă, a cooperat cu armata rusă, trecând cu tancurile peste muntii Carpatilor Orientali şi luptând până la dezrobirea Cehoslovaciei, fiind considerat ca un erou. Faptele lui de arme şi fotografia sa se pot vedea în broşura .Atacă tancurile., editată de Min. Armatei în 1967.
Terminând cu înşirarea rudeniilor, de abia acum ajung să povestesc în ce a constat .bucuria bunicului Matei.. O repet în două cuvinte: naşterea mea! S-ar putea obiecta că orice bunic se bucură când i se naşte un nepot. Acest lucru e firesc şi adevărat. Dar bucuria bunicului meu era incomparabil mai mare decât a altor bunici. De ce? s-ar întreba cineva. Răspunsul şi explicatia sunt foarte simple. Gânditi-vă că bunicul a avut şapte fete şi nici un băiat!
Mă năşteam ca primul băiat în casă, tatăl meu venind ca ginere în casa bunicului. Şi doamne, ce bucurie, ce mai ospăt a organizat bunicul chiar în ziua naşterii mele. În primul rând a împodobit masa de jur-împrejur, pe margini cu cetină de brad şi flori, iar în mijloc, adecă pe masă, mâncări şi beutură, în scopul ca ursitoarele mele să fie multumite când vor intra în casă să-mi .toarcă viitorul. . relatare auzită de la mama, când ajunsesem măricel. Din descrierea vietii mele se va vedea dacă ursitoarele au fost sau nu binevoitoare şi dacă le-a plăcut masa pregătită în cinstea lor de bunicul.
Comparând destinul de până acum cu al celorlalti fii de tărani de vârsta mea din satul Cornereva, adoptând de formă credinta tăranilor între care m-am născut, pot afirma că ursitoarele au răsplătit în mare măsură aşteptările bunicului şi că într-adevăr mi-am făurit un destin deosebit şi bun. [.] În 23 aprilie, ziua naşterii, mama i-a spus bunichii să mă lase să trăiesc, căci se vede ca aşa a fost voia lui D-zeu şi ea nu vrea să-şi facă păcate. Bunica s-a răzgândit şi mama i-a spus că poate din cauză că în timpul sarcinii, cu câteva zile înainte de naştere, a alunecat pe o coamă de deal şi a căzut cu pântecele de un bolovan, poate din cauza acea arătam aşa cum arătam [vânăt, n.n.].

Pe vremea aceea, şi chiar multă vreme mai târziu, în sat nu existau moaşe, decât unele femei mai bătrâne care asistau pe femeile care năşteau sau acestea năşteau chiar pe câmp, singure, fără nici o asistentă, fără urmări dezagreabile pentru ele sau copilul născut. Aşa s-a întâmplat că pe mama a asistat-o numai bunica când m-am născut. Iată însă că s-a întâmplat o minune. În ziua următoare, fata mea, din vânătă, începuse să se schimbe într-o culoare gălbuie şi, după câteva zile, am luat o înfătişare de copil cu fata normală. Ce bucurie a fost pe mama văzând această .minune., cum credea ea şi o critica pe bunica pentru intentiile ucigaşe de care dăduse dovadă.
Nici tata, nici bunicul nu erau acasă în ziua naşterii, fiind plecati în centrul satului la primărie, pentru aranjat ceva treburi, iar la întoarcerea lor bunica nu le-a dat voie să mă vadă, spunând că nu se cade să mă vadă decât la trei zile, iar bunicul, în culmea fericirii, a aranjat masa pentru ursitoare, cum am amintit deja, invitând ca oaspeti pe fetele şi ginerii săi şi fratii din vecini.

După doi ani mama a născut pe fratele meu Nistor, iar după alti doi ani pe fratele cel mai mic, Matei, botezat cu acest nume la dorinta bunicului. Aşa am crescut, jucându-mă cu fratii mei şi cei din vecini până la etatea de şase ani. Bunicul era în culmea fericirii, având trei nepoti, şi de multe ori se lăsa dela lucrul său ca să ne facă jucării, căci tata în fiecare vară era plecat la munte, ca păcurar la oi, şi tocmai la stâna comună a Talpeşeştilor din muntele .Opeşata., situat deasupra Cernei, vis-a-vis de satul Izverna de peste granita cu Vechiul Regat, granită ce o forma râul Cerna.
Când aveam vreo şase ani, moartea a intrat pe neaşteptate în casa noastră. Era luna Iulie, când cireşele erau în toiul coptului în satul nostru de munte, cu climă relativ rece. Cu o zi înainte plouase aşa de tare, încât pârâul ce curgea pe lângă casă se umflase şi era tulbure. Bunicul se urcase într-un cireş să culeagă cireşe şi avea la el un toporaş pentru tăiat crengile uscate. La un moment dat, mătuşa Crina, sora mai mică a mamei, care încă nu era măritată, vine alerg ând din partea de sus a grădinii, pe marginea căreia curgea pârâul umflat, şi spune bunicului că .Condei., aşa era porecla vecinului din susul pârâului, s-a apucat să ia pietre şi lespezi de pe marginea grădinii noastre şi le aşază pe marginea grădinii sale, pentru a proteja astfel grădina sa, să nu fie spălat şi ras pământul de  furia apei, care astfel rodea pământul din grădina noastră din matca apei.
Am văzut cum bunicul, la această ştire, s-a coborât din pom şi cu toporul atârnat pe mâna stângă s-a dus la numitul .Condei., unde acesta continua să facă isprava amintită, şi, după câteva schimburi de vorbe, bunicul i-a dat o palmă, iar Condei a scos din buzunarul hainei un pumnal şi l-a înfipt în pieptul bunicului, care s-a prăbuşit la pământ, iar Condei a dispărut.
Bunicul, sângerând, a fost adus pe o pătură în casă şi aşezat pe pat. Nefiind vată în casă, a fost legat la rană cu fâşii de pânză. Tata, înştiintat de acest eveniment, a venit urgent dela munte, lăsând oile în seama unei rude şi, la cererea bunicului care mai trăia, a adus şase martori, oameni bătrâni, între care şi pe Talpeş, zis Durac şi a făcut testament verbal prin care a lăsat bunicii o mică parte din avere şi alte despăgubiri în vite şi bani pentru fetele măritate, separat zestre în pământ, vite şi bani pentru mătuşa Crina care nu era măritată, iar casa şi cea mai mare parte a averii a lăsat-o în părti egale mamei şi tatei. A treia zi bunicul a murit, şi, la autopsie, s-a constatat că ficatul
i-a fost străpuns de pumnal. Era în etate de 50 ani. Dacă bunicul nu ar fi avut posibilitatea să facă testament, toată averea ar fi fost fărâmitată şi mama târâtă în proces de celelalte surori pentru împărtirea moştenirii.
Asasinul a fost prins şi condamnat la un an şi jumătate închisoare, pentru motivul că, fiind pălmuit de victimă, care avea topor, din spaimă a depăşit limitele apărării legitime. Un exemplu de cauze mici care produc efecte tragice.
Tata a respectat testamentul, îndeplinind toate sarcinile impuse, averea imobilă a fost păstrată, fiind micşorată doar cu o grădină cu pomi fructiferi, dată ca zestre mătuşii Crina la căsătoria ei cu Nistor Talpeş, zis Gantu, din valea Topla, după trei ani de la moartea bunicului.
* * *

Tot de la mama am aflat, când devenisem mare, că la vreo câteva luni după moartea bunicului Matei, umbla din casă în casă un ghicitor numit Ghirtu, om bătrân cu părul aproape alb, care ar fi cutreierat nu numai Banatul, ci şi Muntenia, şi ar fi fost până la Piteşti, cum ar fi sustinut el.
Venind şi în casă la noi, s-a oferit să ghicească şi viitorul nostru, al copiilor, care ne adunaserăm în jurul lui şi mama s-a învoit, căci fiind femeie miloasă şi aşa l-ar fi ajutat cu ceva, fie că ar fi ghicit sau nu. Iată ce profetii a făcut moşul Ghirtu, după spusele mamei: .Dta ai trei feciori, dar nu ştiu dacă e bine să-ti spun tot viitorul lor sau să-l ascund, ca să nu te necăjeşti de pe acum.. La îndemnul mamei, acesta a continuat: .Celor doi mici le stă moartea neaşteptată, iar cel mare (eu) va scăpa de moarte ca prin urechile acului, tot atunci când vor muri fratii lui. Acesta, scăpat de moarte, când va fi june va merge în bătaie prin tări streine, va ajunge domn mare şi se va însura cu o fată oacheşă dintr-o tară dela răsărit şi se va mira tot satul de el şi va scăpa sănătos din toate necazurile prin care va trece.
Mama auzind acestea i-a răspuns că va fi cum e voia lui Dumnezeu, l-a cinstit şi acesta a plecat mai departe, fără ca mama să se neliniştească, zicând în sinea ei că orice minciună poate să-i înşire, căci şi aşa nu-l poate controla şi ca om sărac trebuie să trăiască şi acesta din ceva. Cum era să creadă mama că eu, copil de tăran, destinat a păzi oile, când voi ajunge mare să ajung în bătaie (răsboi) în tări streine şi domn mare şi, pe deasupra, să mă însor şi cu o fată din tară streină dela răsărit?!
Dar iată că în primăvara următoare a isbucnit o molimă în tot satul şi copiii au început să piară ca muştele, nefiind crutată nici o casă de pe văile şi centrul satului, ca şi din alte sate vecine. Bănuiesc că a fost scarlatină. Cei doi frati ai mei au murit amândoi în decurs de două săptămâni, iar eu eram între viată şi moarte timp de şase săptămâni, devenind numai piele şi os. Mama mi-a spus că cu greu înghiteam câte o lingură de lapte, iar ceva mai târziu mă făcea să înghit, cu greu, zilnic o lingură de tuică. După şase săptămâni am început să mănânc mai bine şi m-am înzdrăvenit.

După aceste nenorociri, mama şi-a adus aminte de prorocirea lui Ghirtu şi s-a mirat, neştiind ce să creadă, dacă a fost o întâmplare sau moşul îşi cunoştea bine meseria. De altfel, poporul nostru, ca şi alte popoare din restul lumii, crede în .ursita. pe care o are fiecare om încă dela naştere.
După moartea bunicului, tata a părăsit ciobănia, iar oile le-a dat în pâlc, fie la stâna familiei Talpeş din Topla, fie cea de la .Petrile Albe., făcută în comun cu familia Milu şi Ivaşcu, cumnatii mamei, din Camena.
Până când am împlinit aproape opt ani devenisem de ajutor tatei, ducând zilnic vaca cu lapte la păşunat la .Curătură., plecând cu ea de funie după ce se ridica roua şi apoi pe la orele 10, fiind sătulă, o coboram şi, pe căldură, se odihnea în grajd, iar după-amiază o scoteam din nou la păşune până la înserat, când mama o mulgea, ca şi dimineata, într-o găleată de lemn şi, după ce termina, îmi întindea găleata să beau cât pot. Părintii mei, ca şi alti tărani, nu fierbeau niciodată laptele de vacă, care se consuma aşa crud sau lăsat să se acrească sau pus în .bădâni. (putină), care după ce era umplut în 1.2 zile se bătea şi se obtinea unt, iar ce rămânea se numea .zară. şi se bea goală în caz de sete sau se mânca amestecată cu mămăligă caldă.
Bunica a mai trăit încă vreo şapte ani după moartea bunicului şi mă iubea foarte mult, spunându-mi fel de fel de poveşti, în timp ce sta şi torcea, fie în casă, fie afară în curte.
Tata şi mama, ne mai putând să facă fată singuri gospodăriei, au angajat un servitor numit Catran, fugit din .tară. (Vechiul Regat). Acest servitor era foarte harnic, dar mare fumător, mai bine zis sugător de tutun. Era încins cu un brâu lat de piele, în care îşi tinea tutunul din care scotea între degete câte o doză mică şi o băga în coltul gurii unde o tinea, iar după câtva timp o scuipa. Brâul de piele mirosea a tutun, fiind îmbibat prin păstrarea îndelungată a acestei otrăvi, iar dacă mă ocup de acest servitor o fac din cauza unui obicei ciudat al acestuia, nemaiauzit şi pomenit de altă lume. Când i se isprăvea tutunul, lua briceagul şi îşi tăia câte o bucătică de piele din partea superioară a brâului, pe care o băga în coltul gurii, cum proceda cu tutunul. Pielicica astfel îi dădea senzatia de gust al tutunului.
Cu vremea, tot tăind mereu din partea anterioară a brâului, acesta se îngustase grozav în fată, iar în spate rămânea intact. Toti care îl vedeau îi cunoşteau năravul şi făceau haz. Primăvara tata mâna vacile sterpe la munte la .Petrile Albe., în grija văcarului, iar cei doi cai erau lăsati liberi tot acolo la munte, în paza Domnului, aşa cum procedau şi alti vecini. Caii se adunau instinctiv în herghelie, de bunăvoie, şi, fiindcă aveau păşune ladiscretie, rar se depărtau în altă parte a muntelui, rămânând nu departe de stâni. Erau însă cazuri când se aventurau şi pe muntii din vecinătate, iar când stăpânul avea nevoie de ei de multe ori erau căutati 1.2 zile de-a rândul, până erau găsiti. De furat nu se puteau fura, căci nu se lăsau prinşi decât de stăpânul lor binecunoscut, iar urşii făceau pagube mai mult în vite cornute decât în cai.
Încă de la etatea de şase ani, tata m-a dus călare la stâna din Opeşata. Acolo am dormit prima dată în apropierea pădurii, în stână, pe jos, aproape de vatra focului, care nu se stingea decât târziu de tot pe la miezul noptii. Atunci am avut ocazia să ascult concertul de dimineată al păsărilor din pădure şi atunci am văzut prima dată şi pui de mistreti, aduşi la stână în împrejurările următoare: tata plecând primăvara cu oile la pustă, cum se zice, unde se găsea păşune, pe când satul nostru era acoperit de zăpadă . deplasare care o făceau toti proprietarii de oi, cu care ocazii îşi vindeau mieii şi caşul . păşunând în hotarul comunei Zerveşti, de lângă Caransebeş, a cumpărat, în schimbul unei oi, o frumusete de cătelandru dela un localnic de acolo şi cătelul a rămas cu numele Zârvan, dela numele satului de unde fusese cumpărat. Acest cătel era o rasă de câine de oi, cu părul roşcat-închis, cu părul lung ca la oi, dintre care de abia i se vedeau ochii. Fiind hrănit bine, a crescut mare de tot şi voinic tot pe lângă oi. Avea un lătrat rar şi gros şi nici un câine nu îndrăznea să se lege de el la luptă când venea toamna acasă şi se întâlnea cu câinii vecinilor. Dar nici lupii nu îndrăzneau să se apropie de oile pe care el le însotea pe munte sau în pădure, împreună cu ceilalti câini.

În ziua următoare după ce am ajuns la stână, câinii au luat la goană în pădure, pe lângă stână, o scroafă cu purcei mistreti. Pe când restul câinilor urmăreau scroafa prin pădure, .Zârvan. al nostru, mai deştept, a înhătat un purcel şi l-a dus plocon la stână, purcelul fiind încă viu. Tata povestea mai târziu că acest câine a mai prins încă doi purcei mistreti în perioada în care pâlcul de oi era tinut tot în muntele Opeşata.
Pentru a avea un scut în cazul când s-ar fi încăierat cu lupii, Zârvan purta în jurul grumazului nişte colti de fier, cum era obiceiul să pună şi alti ciobani la câinii lor. Zârvan nu se dădea la oameni, dar devenise spaima câinilor din vecini, când aceştia se încăierau toamna, după coborârea oilor dela munte. Într-o dimineată de toamnă, tata l-a găsit mort, fiind otrăvit cu .omag. de vecinii invidioşi, cum spunea el. .Omagul. era o plantă foarte otrăvitoare, care se găsea pe stânca unde începe .Camena Seacă., la circa 1 km mai jos de casa noastră şi sătenii o puneau în mâncarea destinată câinilor care veneau vara să roadă ştiuletii de porumb, în timpul când aceştia nu erau încă bine copti. Am plâns mult după răbdătorul meu prieten de joacă Zârvan, fără să mai descriu mâhnirea părintilor, mai ales a tatei, care spunea că un astfel de câine nu va mai găsi. Ca să vedeti ce credintă poartă un câine fată de stăpânul lui, tin să arăt o adevărată odisee a acestui exemplar rar de animal. În 1904, an extrem de secetos, tata, împreună cu alte rude, pentru a salva oile dela pieire, prin luna aprilie, a dus pâlcul de oi la şesul din susul Dunării, aproape de Biserica Albă, tinut locuit în mare parte de către sârbi, unde zăpada se topise mai devreme şi câmpul oferea păşune bună pentru oi. După câteva săptămâni, la întoarcerea acasă, Zârvan nu era de găsit cu toate căutările întreprinse de tata în satul unde a stat în acel tinut de lângă Biserica Albă şi a fost silit să se întoarcă cu oile fără acest câine credincios. L-a considerat definitiv pierdut, fie prin omor sau furat de vreun sârb. Cu o lună mai târziu, după ce pâlcul de oi era deja sus la munte, într-o dimineată mama iese în curte şi îl vede pe Zârvan culcat pe pământ, schincind şi dând bucuros din coadă în dreapta şi în stânga. Era într-un aşa hal de slăbiciune încât, la vederea mamei, de abia s-a sculat în labele de dinainte. Era lihnit de foame şi epuizat fiziceşte, după un drum de aproape 200 km, ce a parcurs prin zeci de sate streine, fără hrană şi adăpost, făcând drumul întors spre casă şi hăituit desigur de câini streini şi oameni, primejdii numeroase, prin care numai el le ştia, dar noi le bănuiam.
Mare ne-a fost bucuria la toti când l-am revăzut. Hrănit bine şi tinut acasă vreo două săptămâni, Zârvan avea înfătişare ca la plecarea pe drumul lung parcurs cu pâlcul de oi. Tata era convins că vreun sârb, doritor a avea un astfel de câine, l-a ademenit şi închis şi după ce l-a tinut astfel fie că l-a legat cu vreo sfoară prea slabă, fie că l-a lăsat liber, în speranta că s-a acomodat cu noul stăpân; animalul, văzându-se liber, dorul de munte, de pădure şi pâlcul de oi al stăpânului lui l-au îndemnat să-şi încerce norocul pentru a reveni acasă, făcând un drum atât de lung, plin de primejdii pentru un câine ce nu putea fi considerat decât vagabond. Probabil că el mergea numai noaptea, iar ziua se odihnea camuflat în vreun loc potrivit.
Ceea ce este de admirat era în primul rând simtul de orientare în recunoaşterea drumului la întoarcere, în care drum a trebuit să treacă şi prin oraşul Orşova şi orăşelul Mehadia. Am considerat că Zârvan din copilăria mea ar fi fost un tovarăş demn de .Colt Alb., scris de Jack London.
Până la etatea de 8 ani, cât am stat în sânul căminului părintesc, am acumulat aceleaşi experiente în credinte ca oricare alt copil de tăran din satul meu, în contact permanent cu muntele şi pădurea şi cu jivinele din aceasta din urmă, inclusiv ursul, regele animalelor din pădurile din Europa. Am fost martor a două întâmplări în care ursul a jucat rolul principal. Prima a fost la etatea de 7 ani, când am însotit pe tata în pădurea Igegului, la locul numit .?utule., unde se aflau oile noastre cu ale unchiului Dumitru Ivaşcu, fiind păstorite în pădure de către fratele acestuia Trăilă Ivaşcu, care, împreună cu tata, construiseră o stână din bârne şi copaci, în formă de colibă tuguiată,
în care erau la adăpost de ploaie şi în care dormeau lângă focul atâtat pe vatra de pământ din colibă. Încă în prima noapte, fiind culcat pe un cojoc, aproape de focul din stână, la un moment dat am fost trezit din somn de lătratul furios al câinilor şi deschizând ochii am văzut pe tata şi pe unchiul Trăilă intrând grăbiti în stână şi, apucând fiecare
câte un tăciune aprins, au alergat în grabă spre seciul oilor (îngrăditură de pari cu nuiele), urmati de hărmălaia mare care o făceau câinii şi astfel, cu tăciunii aprinşi, au fugărit ursul care venise să dijmuiască oile. Aceasta s-a întâmplat noaptea. Fiind întuneric, pe urs nu l-am văzut, dar am urmărit cu ochii locul pe unde am văzut tăciunii aprinşi rotindu-se prin aer, depărtându-se pe o mică distantă dela seciul oilor spre interiorul pădurii, continuând să aud lătratul neîntrerupt al câinilor.
A doua ocazie a fost pe la etatea mea de 10 ani. Plecasem cu tata călare, fiecare pe un cal, pentru a primi dela ciobanul dela stâna din Opeşata produsul pe trei zile de caş etc. dela cioporul de oi, cât i se cuvenea tatei, conform măsurătorii oilor noastre la intrarea lor în pâlc, aşa cum era obiceiul. Era prin luna iulie, când cireşele erau în toiul coptului pe văile Cornerevei, coacere mai târzie din cauza climei reci dela poalele muntilor împăduriti. După ce am urcat pe .Petrile Albe. şi am lăsat în urma noastră şi Vârful Babei, înalt de peste 1800 m, şi am ajuns deasupra .Gropii., tot pe cărarea de pe coama muntilor, eu mergând înainte deoarece caii cunoşteau drumul, chiar dacă nu l-am fi cunoscut noi, la un moment dat iapa pe care o călăream a început să sforăie şi să bată pasul pe loc, spre mirarea mea, căci era prima dată că se comporta astfel. Tata, văzând aceasta, a descălecat. La sfatul lui, am descălecat şi eu şi, dându-mi frâul de la iapa lui, mi-a spus să stau acolo liniştit cu caii şi să nu-mi fie frică, caii simtind probabil vreo jivină sălbatică. A mers vreo 15 paşi până la un loc de unde avea vedere jos spre .Groapa. străbătută de un pârâiaş ce curgea jos, pentru a străbate pădurea şi a se vărsa în Cerna. După ce a stat câtva timp acolo, s-a întors la mine, a luat amândoi caii de frâu şi am mers spre locul ce-l părăsise deasupra .Gropii., deşi caii nu mergeau bucuroşi. Ajunşi la acel punct, mi-a făcut semn să mă uit jos în vale, fără să vorbesc. Privind, am văzut
jos în vale, la circa 150 m, o ursoaică cu doi pui de urs, care se îndeletniceau cu scormonirea pietrişului sau nisipului din albia pârâiaşului, scotea laba afară şi se uita să vadă dacă a prins ceva şi apoi arunca furioasă spre spate continutul din gheare şi reîncepea operatia. La un moment dat, îl văd pe tata că-şi scoate revolverul mare din gura traistei, un revolver cu magazie rotativă şi gloante cu calibru de circa 10 mm şi trage în sus un foc. S-a produs o detunătură mare, multiplicată de pădurile dela poalele muntelui, iar ursoaica, fără să ne vadă, s-a speriat grozav şi a început să alerge în jos, apoi spre pădure şi puii, neputând să tină pasul cu ea, erau împinşi rotogol înainte, când unul, când altul, până au dispărut toti trei în pădure. După aceea, ne-am continuat drumul spre destinatie. Afară de aceste cazuri n-am mai avut ocazie să văd vreun urs decât la grădina zoologică sau la ursarii care umblau cu urşi îmblânziti, aceasta când am ajuns prin oraşe.
Am întrebat după aceea pe tata, în timpul mersului, dacă ştie de ce cerceta ursoaica cu laba albia pârâiaşului. .Ca să prindă raci., mi-a spus tata, şi eu l-am crezut, căci nici după judecata mea nu găseam altă explicatie, cum nu găsesc alta nici acum. Ursul este omnivor şi mergând zilnic la izvorul cristalin să bea apă o fi văzut raci sau broaşte în apă şi aşa s-o fi hotărât să mai varieze alimentarea.
Nu pot descrie vraja noptilor petrecute fie la munte, fie cea din mijlocul pădurilor seculare. Aşa ceva trebuie trăit.
Credinta sătenilor printre care am crescut este că ursul nu atacă pe om decât atunci când omul îl atacă. Am auzit povestindu-se unele întâmplări cu urşii, chiar din gura celor care văzut direct sau au pătit ei înşişi scene hazlii sau curioase. Unele mi-au fost povestite de către vecinii mei, cari au grădină de pomi roditori aproape de marginea pădurii sau stupine nu prea departe de pădure. Astfel, la un vecin Gheorghe Milu, zis Cătelul, de sub Cozia, a treia casă dela noi, pe lângă alt pârâu, în repetate rânduri, când poamele erau coapte, ursul s-a urcat în pom şi, cum nu avea timp să culeagă fructele, a găsit de cuviintă să rupă crăcile şi să se aşeze sub prun pentru a se desfăta. O altă întâmplare cu totul hazlie s-a întâmplat cu soacra verişoarei mele tana Gherescu, pe care toată lumea o numea Baba Floarea. Aceasta toată vara obişnuia, ca şi alte femei, să culeagă zmeură din pădure pe .Smogotin. şi astfel câştiga parale, vânzându-le la Băile Herculane sau la Orşova. .Într-o dimineată . îmi povesteşte Baba Floarea . am plecat cu găletile de lemn la Smogotin să le umplu. Aveam trei găleti: una mai mare în traistă şi câte una în fiecare mână. Umplusem găleata din traistă şi încă una de mână şi, pentru a o umple şi pe ultima, m-am îndreptat spre o tufă mai mare de zmeură, unde am început să culeg. În partea cealaltă a tufei auzeam fâşâituri şi trosnituri uşoare de crengi rupte şi, crezând că este vreuna din vecinele cu care am plecat la cules, mi-am văzut de treabă. Terminând cu culesul acea parte a tufei şi, nefiind încă găleata plină, am trecut pe partea celalaltă să văd dacă mai sunt fructe. De abia am ocolit cu 4.5 paşi şi cu cine crezi că dau ochii? Moş Martin nu s-a speriat de mine . el culegea pe partea de unde auzeam zgomotele . şi când m-a văzut a început să mormăie şi să mănânce mai departe liniştit, considerându-mă ca pe o tovarăşă la cules. Eu însă, când l-am văzut la doi paşi de mine, am rupt-o fugind la vale şi strigând în gura mare: «Fugiti că e ursul», părăsind şi traista şi găletile pline cu zmeură. Celelalte femei au fugit şi ele şi ne-am întors acasă, pe drum povestindu-le pătania. Unele au început să-şi facă cruce, iar una mai şăgalnică făcea haz şi îmi spunea că am fost proastă că am fugit, în loc să mă fi înteles cu ursul şi să-l fi poftit să servească din găleată..
O altă întâmplare petrecută acum câtiva ani, din care se poate vedea firea ciudată a ursului, care nu atacă pe oamenii paşnici, ci numai pe cei care îl atacă: la Furca Obitei din Cornereva un grup de oameni şi femei urcau pe cărarea ce merge sus spre muntele Cozia.
Jos pe coastă, ei observară un urs sau ursoaică care tindea să treacă de-a curmezişul coasta, spre a ajunge mai repede în pădurea dela poalele muntelui. Toti, ca împinşi de un resort, au început să zbiere şi să chiotească cu huo, hoho, pentru a speria ursul, care la auzul hărmălaiei îşi iutea paşii spre a se depărta de grupul oamenilor.
Aceştia, văzând că ursul dă semne de frică, au început să arunce spre el în jos bulgări de pământ sau pietre, de ursul îşi vedea de drum, întorcând din când în când capul spre oameni. Una din femei, voind să-şi arate curajul, apucând un bolovan l-a aruncat cu toată puterea în urs, pe care din întâmplare l-a nimerit în spate. Deşi piatra azvârlită nu era mare, probabil că a fost de natură mai mult a-l necăji pe urs, decât a-i produce o durere mai mare, şi jivina s-a hotărât să dea o lectie oamenilor care l-au atacat, fără ca el să fi dat acestora ocazia a se purta cu el. Primind lovitura, jivina s-a îndreptat spre grupul oamenilor, care au început să tipe şi să se împrăştie, iar ursul, ajung ându-i, s-a repezit exact la femeia care-l lovise şi i-a aplicat o labă pe umărul drept, pe care l-a rănit destul de serios, deoarece rupsese din umăr şi o bucătică de carne, după care ispravă s-a depărtat în fugă, fără să se atingă de alte persoane.
Iată o lectie dată de un animal sălbatic oamenilor care nu-şi văd de treburile lor şi nu ştiu cum să se poarte cu alte fiinte ce nu le fac nici un rău, cu atât mai ruşinos că oamenii se înşală unii pe altii, se duşmănesc şi se omoară unii pe altii în războaie, năravuri care sunt străine animalelor sălbatice din aceeaşi specie.

La şcoală
Deşi, ca unicul copil la părinti, le eram acestora de mare ajutor, cu toate că eram numai de opt ani, tata, la sfatul primit dela brigadierul silvic, dela finantii-grăniceri şi jandarmi, cari toti în timpul serviciului lor erau ospătati în casa noastră cu mâncare şi tuică . la sfatul repetat al acestora de a mă da la şcoală, spunându-i că arăt a fi un copil istet şi harnic . tata le-a ascultat sfatul şi s-a hotărât să mă trimită la şcoală pentru a învăta să scriu şi să citesc, ştiintă de care el era aproape cu totul lipsit, deoarece el nu avusese decât două clase primare şi cu greu putea silabisi un text scris, căci, după spusa lui, în timpul celor doi ani cea mai mare parte a timpului o petrecea jucându-se cu alti copii pe dealul Cucuiata, în loc să frecventeze regulat şcoala. Această neglijentă din copilărie tata a plătit-o scump în viată, cum spunea el, căci omul fără carte e ca şi omul care pleacă la răsboi înarmat cu un ciomag, în loc de puşcă şi sabie.

Pe vremea aceea învătământul primar nu era obligatoriu sub stăpânirea maghiară, aceasta având tot interesul ca supuşii să fie cât  mai proşti, pentru a fi mai uşor stăpâniti. Iată-mă deci la etatea de 8 ani şi patru luni înscris în clasa I primară la şcoala confesională din centrul administrativ al satului, plecând în fiecare dimineată, de noapte, la şcoală cu încă doi copii din valea Camena: cu Petru Milu, zis Marita, cu trei ani mai bătrân decât eram eu, şi cu Petru Milu a lui Cătelu, cu un an mai bun ca mine. Numele de Marita şi Cătelu erau poreclele pentru toti cei din casa lor, foarte rare fiind familiile care să nu fi avut o poreclă după care sătenii se identificau uşor, spre a se deosebi de alte familii cu aceleaşi nume.
Mama îmi pregătea mâncarea, pe care mi-o punea în săculetul de lână în care aveam abecedarul şi caietul, mâncare suficientă pentru a-mi ajunge până seara la asfintitul soarelui, când mă întorceam, după ce parcurgeam aproape opt km la dus şi tot atâtia la întors, pe jos. Pregătit deci din vreme, aşteptam să vină întâi Papi a lui Cătelu, cum i se spunea lui Petru Milu, care locuia în ultima casă, aproape de marginea pădurii din fundul văii Camena, în grădina căruia urşii se ospătau cu prune. Amândoi eram înarmati cu ciomege de alun, lucrate frumos, pentru a ne apăra de câinii ce se iveau de-a lungul drumului nostru lung. Ajunşi în dreptul casei lui Petru, zis Marita, mai precis Truică a lui Marita (în satul meu Truică este numele prescurtat dela Petru, Petrică, şi de aici Truică, cum mă strigau şi pe mine părintii şi cealaltă lume), Papi a lui Cătelu striga: .Hai mă nea Truică. şi acesta venea dela casa de sub coastă, mai la vale cu circa 400 paşi de casa mea şi o luam la picior cu pas vioi spre şcoală. În drum spre şcoală mai întâlneam şi alti copii de pe Valea Ramnei, apoi cei din valea Toplei, foarte putini la număr.
Şcoala avea doi învătători: pentru cl. I.II Otel Trifon, iar pentru cl. III şi a IV-a pe Cornel Cerbu. Numărul total al elevilor din cele patru clase era de circa 35.40 elevi, dar nici aceştia nu frecventau regulat şcoala. Eu urmam în mod regulat şi respectam cu sfintenie sfatul mamei de a fi cuminte, ascultător, de a nu mă certa sau bate cu alti copii. Este adevărat că văzându-mi de treabă şi fiind rezervat, n-am avut nici un necaz din partea altor copii, iar pentru joacă nu aveam timp, mai ales noi, copiii de pe vale, care după terminarea orelor de clasă de după masă, ne grăbeam să ne întoarcem acasă pentru a nu ne prinde noaptea pe drum.
Se întâmpla însă să mai zăbovesc lângă şcoală din cauza tovarăşului Truică a lui Marita, care aproape zilnic era încăierat cu nişte elevi de pe Valea Ohabei. Acesta nu era bătăuş din fire, nici nu căuta râcă altora, dimpotrivă duşmanii lui nu-l lăsau în pace şi zilnic, înainte de a pleca spre casă, trebuia să-şi încaseze portia de pumni dela vrăjmaşi Nu-mi dădeam seama care era cauza că nu-l lăsau în pace. Probabil figura lui cam caraghioasă, fata lunguiată, obrazul stâng brăzdat dela ureche spre nas de o dungă roşie si lată de circa un cm, provocată de o arsură, iar nasul lung şi ascutit. Cred că era antipatic celor de pe Valea Ohabei, asta era cauza.
Odată cu venirea iernii am scăpat de naveta casă-şcoală, căci tata m-a cazat la mătuşa Ioana Matei, verişoara primară a mamei, fiica brigadierului I. Lozici, cu locuinta în centrul satului, aproape de şcoală. Când s-a încălzit vremea, prin aprilie 1905, iarăşi am făcut naveta casă-şcoală până la terminarea clasei I.
Şcoala din sat fiind confesională, limba de predare era limba maternă, deşi era obligatorie şi câte o oră de limbă maghiară, când şi când, în care nu învătam decât alfabetul maghiar şi numai cei începând cu clasa a II-a.

La şcoala ungurească
În fine, terminând clasa I primară, ştiam să citesc orice din abecedar şi putină matematică, conform programului şcolar. Tata era foarte multumit de mine, fiindcă mă lăudase învătătorul ca pe un elev bun, liniştit şi conştiincios.
În timpul vacantei mi-am reluat îndeletnicirea de păstor al vacii şi de ajutor în alte treburi gospodăreşti, fiind sănătos şi otelit fiziceşte. Nu mult după începerea vacantei, tata, care avea cai buni şi cărută, a fost chemat de notar şi rugat să meargă la Orşova şi să aducă pe învătătorul Muntean Petru de la şcoala primară maghiară din Orşova, împreună cu familia acestuia, pentru a petrece vara în aer de munte.
Aşa s-a întâmplat că după cazarea familiei Muntean la săteanul Constantin Gherescu, zis Patăr, cu casa la Gura Smogotinului, la marginea pădurii şi lângă pârâul de munte Smogotin, plin de păstrăvi, am cunoscut această familie. Învătătorul era român, cum arată şi numele lui. Sotia era unguroaică din apusul Ungariei, iar cei doi copii şi 4 fete erau crescuti de mama lor în spirit maghiar, dar vorbeau şi româneşte. La rugămintea învătătorului, tata m-a lăsat toată vacanta să fiu ghidul şi tovarăşul de joacă al copiilor lui, până aproape de sfârşitul lunii august.
Tata se pregătea să transporte la Orşova familia sus-amintită.
Copiii învătătorului, auzind că eu nu merg cu ei la Orşova, au început să facă gălăgie, căci nu pleacă fără mine. Învătătorul a convins pe tata în felul următor: să mă dea la şcoala ungurească, căci dacă cunosc limba stăpânitorilor voi avea multe avantaje în viată şi trecere în fata autoritătilor, iar după ce voi termina cele patru clase primare voi şti bine ungureşte şi voi putea fi angajat ca scriitor la primăria din sat, pe lângă notar. Tata obiecta că nu are atâtia bani, ca să plătească tinerea mea la oraş. Învătătorul l-a convins că nu trebuie să cheltuiască decât banii pentru cărti şi haine, iar pentru restul s-au înteles să-i dea în natură învătătorului diferite alimente, conform obiceiului, şi tata a acceptat.
Aşa m-am văzut înscris în clasa a II-a maghiară la Orşova, în gazdă la învătător. Greu mi-a fost la început, că nu ştiam nimic ungureşte, decât să număr şi câteva cuvinte. Învătătorul, gazda mea, pentru a mă ajuta, a dat ordin copiilor ca să nu mai vorbească nici un cuvânt româneşte cu mine, ci numai ungureşte. În felul acesta, la şcoală auzind numai limba maghiară, la fel şi la gazdă şi în timpul jocurilor cu copiii, până la Crăciun, adică în trei luni şi jumătate (şcoala începuse la 5 septembrie), începusem să mă descurc, iar la sfârşitul anului şcolar eram notat printre elevii buni la limba maghiară.
Din cauză ca tatăl meu nu mai putea face fată pretentiilor mereu crescânde ale gazdei pentru furnizarea de alimente, în anul următor, tata a căutat altă gazdă, la un fierar, care mai avea încă doi copii în gazdă. Nouă, copiilor, ne-a plăcut gazda fiindcă ne lăsa să alimentăm cărbunii din atelier cu ajutorul .foalelui. şi ne permitea să stăm gură-cască pe lângă el, privindu-l cum face potcoave, zafturi de fier pentru roti etc. Se numea Dorobantu şi avea atelierul pe strada principală, în stânga, cum vine omul dela gară. Aşa am terminat şi cl. III-a.
În toamna anului şcolar 1907.1908, fiind prieten cu doi frati Stroescu, ai învătătorului din comuna Iablanita, care erau în gazdă la un cismar, aceştia mi-au spus că pot veni în gazdă cu ei şi cismarul este de acord, dacă vom plăti ca şi ceilalti copii. Tata s-a înteles cu cismarul în ce priveşte cheltuielile mele de întretinere şi am ajuns astfel să locuiesc cu încă 3 copii (cei doi frati Stroescu şi un văr al acestora, tot Stroescu) la acel cismar, care avea casa pe strada de sus, lângă pârâul Gratca, vis-a-vis de un hotel-restaurant. Aveam paturile aranjate pentru câte doi copii în etaj, chiar în incinta atelierului de cismărie, în care mai lucra, afară de gazdă, şi o calfă şi un ucenic. Este uşor de închipuit că, timp de 10 luni, văzând zilnic în ce constă meşteşugul unui cismar, toti copiii cunoşteam tehnica cismăritului, deşi nu în întregime în practică, dar ştiam fiecare să facem cusătură cu două ace, petecit, pingelit şi potcovit, folosind uneltele meşterului, care se uita cu bunăvointă la strădaniile noastre.
Aşa am terminat şi cl. IV-a maghiară şi vorbeam curent şi cu uşurintă limba oficială a statului. Toti cei trei ani petrecuti în Orşova mi-au lăsat amintiri neşterse şi impresionante. Retrăind timpul de când, încărcat în căruta tatei, am plecat spre Orşova, am fost impresionat când tata a oprit căruta în dreptul stâncii şi podului dela Toplet, unde Cerna curgea lin şi fără zgomot pe o distantă de circa 20 paşi şi când tata mi-a adus aminte de legenda lui Iovan Iorgovan, cu balaurul cu 7 capete, de care îmi povestea bunica, oprind, mi-a arătat apa lină a Cernei, în care Iovan Iorgovan a aruncat o mreană de aur ca râul să nu mai facă zgomot; mi-a arătat cu mâna sus, deasupra copacului, urma în piatră a calului eroului şi a locului unde acesta a cerut Cernei să tacă ca să audă glas de fată, răpită de balaur. Ajunşi la Orşova, trecând podul lung de peste Cerna, am văzut cum se revarsă acest râu vijelios în Dunăre. Am rămas uimit văzând mărimea şi măretia Dunării. În cei trei ani trăiti în oraşul de pe marginea Dunării, nu era zi ca noi copiii să nu mergem pe malul ei, unde era şcoala, unde erau fel de fel de negustori, vânzători de peşte proaspăt, turci care vindeau zahăr şi bragă, dulceturi şi, în aceeaşi piată, oameni dela munte, în special săteni de ai mei care vindeau mere, brânză etc. În anotimpurile călduroase, noi, copiii, ne împărteam în două tabere, hoti şi jandarmi, şi ne jucam prin lăstărişul
crescut pe malul Dunării, la afluenta Cernei. N-am uitat nici sfatul bunicii, care, la plecare, mi-a atras atentia să nu mă scald la marginea Dunării, căci balaurul de abia aşteaptă să mă înghită, deşi, la scurt timp după ce m-am aşezat în oraş, mi-am dat seama că nu este nici un fel de balaur, căci vedeam copiii făcând baie, fără să pătească ceva, iar mai târziu un coleg din cl. IV-a, cu numele Dănilă Păsui, a făcut pariu că trece Dunărea înot până în insula Ada-Kaleh, pe care a şi trecut-o, fiind urmărit de o barcă. N-am uitat nici sosirea şi plecarea din port a diferitor vapoare şi plutirea lor pe fluviu, privelişte care ne atrăgea ca lumânarea pe fluturi.

Îmi aduc aminte de parcurgerea drumului spre casă, după terminarea anilor şcolari, şi intrarea în vacante. Tata numai în prima vacantă, după terminarea cl. II-a, a venit cu căruta noastră până la Orşova pentru a mă aduce acasă. Ajunşi la Plugova, peste noapte am rămas la taica Petru Surdulescu, fratele bunicului Matei, căsătorit cu o plugoveancă şi stabilit acolo. Începând cu vacantele de Paşti şi vacantele mari din cl. III-a şi a patra, mergeam singur până acasă.
Luam trenul până la Mehadia, de acolo pe jos până la taica Surdulescu din Plugova, unde dormeam peste noapte, iar dimineata plecam tot pe jos, trecând prin Globul Rău, Cheile Globului, Bogâltin, până acasă în fundul Camenii. Acest drum, calculat dela Mehadia, însemna până acasă circa 30 km. Când ajungeam în centrul satului natal, mă odihneam la mătuşa Ioana Matei, adică în casa brigadierului silvic Lozici, cumnatul bunicului Matei, apoi continuam drumul până acasă.
Prin anul 1907, când eram în cl. III-a primară, la Caransebeş, prin stăruinta lui Constantin Burdea, preşedintele Comunitătii de Avere grănicerească şi deputat în Parlamentul maghiar, s-a înfiintat prima clasă a liceului maghiar şi un internat pentru fii de grăniceri, în care aceştia se bucurau de întretinere gratuită, adică casă, masă şi haine, atât internatul, cât şi liceul fiind înfiintate din fondul existent în acest scop al Comunitătii de Avere grănicerească. Este adevărat că fondul era destinat pentru înfiintarea unui liceu român, cu internatul respectiv, dar guvernul maghiar, care ducea o politică de maghiarizare a nationalitătilor din Ungaria, nici nu voia să audă de înfiintarea unui liceu românesc, deşi deputatul Burdea, care era înscris în partidul guvernamental şi avea mare trecere pe lângă stăpânire, a încercat trei ani de-a rândul să obtină aprobarea pentru un liceu românesc, dar zadarnic. Acest fapt l-am auzit atât eu, cât şi alti tineri şi intelectuali
români, chiar din gura acestuia, târziu, după înfiintarea României Mari, când eram student şi ne mutasem cu familia în Caransebeş, prin anul 1920. Constantin Burdea era considerat de toti românii bănăteni şi ardeleni ca un renegat. Venea zilnic după-masă la cafeneaua dela Pomul Verde din Caransebeş şi când ne-a amintit de încercările lui de a obtine înfiintarea liceului românesc, ministrul Cultelor din Budapesta, afirmativ i-ar fi spus: .Vrei să înfiintezi un cuib de vipere şi la Caransebeş, nu ajunge cel din Braşov şi Beiuş?.
.Văzând că unicul mijloc de a da regiunii de granită un liceu este numai cel maghiar, am socotit . spunea Burdea . că decât să rămână grănicerii în stare de incultură mai bine să aibă liceu unguresc, căci cultura este mai importantă, indiferent în ce limbă este dobândită..
Într-adevăr timpul i-a dat dreptate.
Terminând 4 clase primare la Orşova, vorbeam bine limba maghiară şi posedam bine cunoştintele cerute dela un elev absolvent a acestor 4 clase, conform notelor fiind considerat ca un elev bun. La Orşova, din satul meu aveam colegi la şcoală pe Ion Grozăvescu şi fratele său mai mic, Liviu, fiii părintelui Grozăvescu, preot în satul Cornereva. Tata nu mai voia să urmez liceul, dar eu stăruiam să merg la Caransebeş, pentru a nu rămâne în urmă de cei doi copii ai preotului şi a lui Ion Duicu, brigadier silvic din satul nostru, căci acesta din urmă şi cu fiul mai mare al preotului amintit terminaseră cl. I de liceu maghiar din Caransebeş când eu terminasem cl. 4-a primară la Orşova, fiind primiti în internatul grănicerilor, cu toate avantajele mentionate. Atât preotul Grozăvescu, cât şi jandarmii şi finantii şi pădurarii, cari în serviciul lor se perindau pe la casa noastră, până la urmă convingând pe tata că dându-mă la Caransebeş nu va avea altă cheltuială cu mine decât taxa de înscriere şi cumpăratul cărtilor, tata s-a lăsat convins şi aşa, în 1908, am ajuns elev în cl. I a liceului maghiar din Caransebeş.
Când am ajuns şi primit în internat, veniseră o droaie de copii de tărani din toate comunele grănicereşti din Banat, aproape toti îmbrăcati în costume româneşti, unii fiind şi în etate de peste 15 ani.
La internat am fost cu totii îmbrăcati într-o uniformă cu chipiu, ce se asemăna cu aceea soldătească. Eram supuşi unei severe discipline, aproape militare. Administratorul internatului era un plutonier major din armată, pensionar. Tot timpul nostru era programat: sculare, îmbrăcat, după aceea, în curtea internatului, o înviorare de 10 minute, prin fugă în grup, apoi ceaiul şi, la 7,45, plecarea la şcoală, care se termina la ora 13, adică zilnic 5 ore. După-amiază, până la ora 15, odihnă sau joacă în curte, dela 15.16 plimbare în grup la Teiuş.
Dela 17.19 studiul în sală, câte 10 la o masă din sala de mâncare, având ca şef al mesei cel de-al 10-lea, unul din cl. II-a. După cină, iar o oră de studiu. În orele de studiu eram supravegheati de câte unul din cei doi profesori dela liceu, care locuiau cu noi la internat. O dată pe săptămână mergeam în serii la baia comunală pentru îmbăiat.
Ni se recomanda să vorbim numai ungureşte, dar noi, în timpul jocului, uitam de această recomandare şi ne aminteam de ea numai când, întâmplător, se apropia vreun profesor.
Directorul internatului era profesorul de istorie Patriciu Drăgălina, fratele generalului erou Dragalina din războiul de întregire a neamului. Patriciu Drăgălina era şi vicepreşedintele Comunitătii de Avere şi era profesor la Şcoala Pedagogică şi Teologică română şi era un erudit istoric. El a scris .Istoria Banatului Severin., în 3 volume, dintre care, în prezent, posed primele două volume, lucrare care nu se mai găseşte decât rar la vreun particular.
După trei ani de internat, elevii fiind din ce în ce mai numeroşi, nu mai puteau fi cazati toti în internat şi astfel unii au fost cazati pe la diferite gazde, particulari din oraş, tot pe cheltuiala internatului.
Aşa am ajuns în cl. 4-a să fiu găzduit la o bătrână, Simon Paraschiva, cu încă un coleg, ?itoni Romulus. Această bătrână era îngrijitoarea .Casinei Române., dela etajul I din Palatul numit pe atunci Koronghi, azi spital din centrul oraşului. Era foarte evlavioasă, în timpul serilor citindu-ne fapte minunate şi minuni din Vietile Sfintilor. Cu timpul, eram atât de vrăjiti de aceste povestiri încât ne făceam, şi eu şi colegul, diferite planuri, cum să ajungem la Sf. Munte Athos să ne dedicăm vietii monahale. După chibzuieli mai mature, cu timpul am părăsit acest plan şi ne-am văzut de treabă, socotind că este mai normal să trăim viata ca toată lumea, aşa cum vom reuşi să ne-o creăm după terminarea şcolii.
Am profitat mult de timpul cât am stat în gazdă la maica Paraschiva, care locuia la etajul I, lângă cele trei odăi spatioase ale .Casinei Române., a cărei îngrijitoare era. Într-adevăr, la Casină, mai ales după-masă, veneau aproape toti intelectualii români din oraş, pentru a citi ziarele sau cărtile din biblioteca bogată a casinei. Aceste cărti îmi erau la îndemână, căci gazda mea tinea cheile dela dulapurile în care erau aranjate cărtile, după autori. Erau cărti scrise şi în limba maghiară şi chiar în italiană şi franceză. Pe aceste din urmă, le răsfoiam şi mă miram de asemănarea atâtor cuvinte cu cele din limba noastră, de origine latină. La liceu, în fiecare zi, aveam în program câte o oră de limba latină, fiind obligati a trece în vocabular şi a învăta toate cuvintele noi ce se iveau în textul ce trebuia să traducem, începând încă din clasa I, cu opera lui Cornelius Nepos, nouă, elevilor români, ni se părea mult mai uşoară limba latină decât celorlalti colegi de altă nationalitate. Din această mare asemănare a limbii noastre cu cea latină, aşa tineri cum eram, ne-am convins de originea romană a strămoşilor noştri, convingere care ne-a otelit ulterior simtământul national, în lupta ce o duceau nationalitătile din Ungaria împotriva politicii de maghiarizare practicată de stăpânirea şovină dela Budapesta şi de asuprire a nationalitătilor. Acest simt national român ne stăpânea mai ales când am depăşit etatea de 14 ani, dar fată de profesorii noştri treceam ca elemente, pe jumătate sau chiar în întregime, asimilate pentru ideea statului maghiar. De unde erau să ştie profesorii noştri că prin clasele superioare noi ne întruneam în grupuri răzlete prin pădurile Teiuşului şi tineam şedinte în care citeam din istoria românilor scrisă de istoricii români şi proză şi versuri de autori din patria mamă, cum şi autori ardeleni: Agârbiceanu, poetii Coşbuc, Goga etc.

În timpul cât am locuit la maica Paraschiva, în palatul numit pe atunci Koronghi, fiindcă era clădit de un moşier bogat dintr-o comună învecinată Caransebeşului, palat frumos cu două etaje, destinat a fi închiriat pe apartamente, prin 1910.1911, în etajul superior al palatului, s-a mutat sora episcopului Miron Cristea, ce era
căsătorită cu un medic veterinar, Becker, din Ungaria de apus şi tot în acelaşi palat, prin 1912, s-a mutat şi nepoata episcopului, căsătorită cu avocatul dr. Alexandru Moraru, la care locuia şi cumnatul său, Grigore Antal, elev cu o clasă superioară la acelaşi liceu, devenind prieteni buni şi nedespărtiti.
După ce am terminat patru clase de liceu, tata, venind să mă ia acasă şi să se socotească cu gazda, mi-a spus şi mie şi gazdei că nu vă mai lăsa să continui şcoala, pe de o parte pentru că am învătat destulă carte, încât pot fi angajat ca functionar la primăria din comuna noastră, iar pe altă parte continuarea liceului din partea mea ar necesita cheltuieli cărora nu le mai poate face fată. Auzind acestea tare m-am întristat, iar gazda a sărit cu gura pe tata, spunându-i că, din moment ce sunt printre elevii cei mai buni la şcoală, era păcat să mă retragă. Văzând că tata persistă în hotărârea sa, gazda s-a urcat la etajul superior, la sora episcopului, pe care o ajuta deseori în lucruri gospodăreşti şi care mă cunoştea şi pe mine, fiind prietenul nepotu lui ei, şi atunci atât gazda, cât din Dna respectivă au venit la tata, care aştepta la gazdă, şi văzându-l pe tata, sora episcopului i-a spus: .Baci Davide (îl cunoştea, căci mai venise pe la gazdă), Petru învată bine şi eu am să vorbesc cu fratele meu, care este preşedintele «Fundatiei Gojdu», să-i facă rost de o bursă, care este de vreo 30 coroane lunar, fără lunile de vacantă, iar în acest caz Dta nu vei avea nici o cheltuială.
. Tata, auzind aceasta, a rămas convins şi a promis că la toamnă mă va înscrie în clasa V-a a liceului. Peste vară, într-adevăr am primit înştiintare că mi s-a acordat 30 coroane bursă lunară, bursă care numai în cazuri exceptionale se acorda elevilor din liceu şi era destinată studentilor dela universitate, cu obligatia ca aceştia, când vor ajunge în situatie materială bună, să o restituie, pe măsura posibilitătilor, fundatiei respective. Multi, foarte multi din intelectualii români din Ardeal şi Banat, îşi datorau realizarea carierei lor numai burselor primite dela fundatia Emanoil Gojdu, cu sediul în Budapesta, care dispunea de un fond de peste zece milioane coroane în bani la bănci şi numeroase imobile de mare valoare.
După terminarea clasei a V-a a liceului, când am ajuns acasă, mare i-a fost mirarea tatălui meu când i-am arătat 5 coroane economisite, sumă suficientă pentru a-mi cumpăra o pereche de ghete în acea vreme, iar el putea să tocmească la coasă 5.6 cosaşi pe o zi întreagă. În aceste conditiuni, am ajuns să termin 7 clase de liceu cu o lună mai devreme ca în anii obişnuiti, în 15 mai, în loc de iunie, din cauza primului răsboi mondial ce isbucnise în iulie 1914 şi care necesita carne de tun şi dintre tinerii de 17.18 ani.

În război
Făcându-se recrutarea în 15 mai 1915 şi găsindu-mă sănătos tun, comisia, împreună cu alti colegi din clasa 7-a, ne-a înrolat, făcându-ne o singură concesie şi anume să alegem în care armată să fim repartizati: în cea austro-ungară, cu limba de comandă germană, sau în armata maghiară de apărare a tării (honved). Eu, cu alti colegi de clasă, am ales Reg. 43 austro-ungar, cu garnizoana în Caransebeş, iar o parte din regiment era la Biserica Albă, atunci în Banatul Iugoslav. Alti colegi au optat pentru Reg. 8 Honvezi la Lugoj, deoarece cunoşteau la perfectie limba maghiară. Fiind asimilati cu voluntarii cu termen redus la un an, am început instructia pregătitoare de ofiteri de rezervă în cadrul Regimentului 43 Caransebeş.
În vremea aceea, mica Românie independentă ducea o politică de neutralitate sub regele Carol I, la guvern fiind Partidul Liberal, în frunte cu prim-ministrul Ionel Brătianu, poreclit ulterior şi .Sfinxul., din cauza străşniciei cu care îşi ascundea intentiile politice externe fată de puterile europene încleştate în marele răsboi. Atât Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia), cât şi Marea Antantă (Rusia, Franta, Anglia şi Italia), fiecare căuta să atragă România de partea lor. Toti românii supuşi Austro-Ungariei, cât şi Rusiei, erau convinşi că România, până la urmă, va intra în răsboi să desrobească pe unii din fratii robiti şi aceasta o va face alăturându-se părtii care va rămâne fără îndoială învingătoare înspre sfârşitul răsboiului. Conform unei judecăti întelepte, România nu se putea avânta în lupta dintre uriaşi fără a avea asigurată izbânda finală şi fără a-şi periclita independenta în caz de eşec. Se mai punea întrebarea pe care dintre frati să-i desrobească: pe basarabeni sau Ardealul, Bucovina şi Banatul. Ambele părti beligerante erau şi ele convinse că, până la urmă, România va intra în răsboi.

În vara anului 1915, când eram instruit în detaşamentul din Reg. 43 Caransebeş, pentru a urma şcoala de ofiteri de rezervă, guvernul austro-ungar, din precautie, a găsit necesar ca toate regimentele româneşti să fie mutate, cu garnizoanele respective, prin Boemia, cât mai departe de granita cu România, fiindu-le frică ca în caz de răsboi cu România aceste regimente să nu treacă de partea românilor, aşa cum au procedat unele regimente cehe, care au trecut şi s-au predat ruşilor. Aşa s-a întâmplat că Reg. 43 din Caransebeş, compus 99% din români, să fie mutat tocmai în nord-estul Boemiei, în oraşul Icin, aproape de regiunea sudetilor, nu departe de oraşele mari Reichenberg [Liberec, n.n.] şi Gablonz [Jablonec, n.n.]. Cehii, care duceau şi ei o luptă aprigă ca şi românii contra intentiei şi măsurilor de desnationalizare practicată de Imperiul Austro-Ungar, compus în majoritate de diferite nationalităti, la intrarea noastră în Icin ne-au primit cu flori şi o căldură sufletească adevărat frătească, în special detaşamentul nostru, de tineri intelectuali şi candidati de viitori ofiteri. Am fost împărtiti şi cazati pe la case particulare, unde eram tratati ca nişte frati. Părintilor, care rămăseseră amărâti la ştirea înrolării mele, le trimiteam scrisori de îmbărbătare, între altele că până voi termina şcoala de ofiteri se poate termina şi răsboiul şi îi voi revedea, deşi nici eu nu credeam în aşa ceva.
După vreo două săptămâni, detaşamentul meu a fost trimis pentru a urma cursurile pregătitoare de ofiteri de rezervă tocmai în oraşul Gablonz, un oraş frumos, de mărimea Timişorii, nu prea departe de oraşul Reichenberg, considerată capitală a regiunii sudetilor (regiune locuită şi de cehi şi de germani, aceştia din urmă fiind în minoritate). În acest oraş Gablonz era foarte dezvoltată industria casnică de giuvaeruri false, având şi fabrici de stofe. După două luni am terminat cu succes şcoala şi, reuşind la examen, am fost avansat la gradul de caporal şi trimis la regiment în Icin. Multi din colegii mei n-au reuşit la examen şi au rămas cu grad inferior, iar eu şi ceilalti avansati; am fost avansati în scurt timp la gradul de aspiranti-cadet, iar când s-a format un batalion de mers (al 15-lea), cu destinatia frontul italian, am fost trimis şi eu în calitate de comandant de pluton.
Reg. 43 lupta pe frontul italian dintre Trieste . Gorica . Doberdo, o regiune deluroasă şi acoperită, în mare parte, cu stânci şi pietre, denumită regiunea .Carstului.. Regimentul nostru era cu lagărul la Costamievita, la circa 10 km de linia de foc. Zece zile eram în linia de foc şi alte 10 zile în refacere la Costamievita. Batalionul din care făceam parte nu a fost trimis direct în linia de foc, ci ne apropiam prin etape, făcând exercitii de luptă, conform experientei dobândite până atunci de cei de pe front. Când am ajuns la San Daniel, o localitate prin care am trecut spre lagărul regimentului de pe front, am rămas cu totii înmărmuriti de vederea unui cimitir uriaş, cu mii şi mii de morminte a ostaşilor căzuti pe frontul spre care ne apropiam.
Ultima etapă, până la Costamievita, lagărul de refacere al regimentului, a fost cea mai obositoare pentru mine şi soldatii din batalionul în care eram, aceasta din cauză că aveam misiunea să facem o demonstratie de pregătire de ofensivă pentru a înşela pe italieni şi ai face să creadă că austriecii îngrămădesc şi aduc zilnic
trupe pe sectorul Triest . Gorica. În realitate, batalionul cu care am plecat din Icin, având ca însotire tunuri de lemn, plecam dimineata şi ajungeam pe la asfintitul de soare în lagăr, aşa că puteam fi văzuti şi din uriaşul balon captiv al inamicului şi de către avioanele italiene .Caproni., ce sburau la mare înăltime deasupra noastră, în timpul mersului nostru. După o odihnă de 4.5 ore, pe întuneric, iar ne întorceam la gara St. Daniel pentru dimineata următoare, să facem acelaşi drum. Această poveste s-a repetat şase zile de-a rândul.
În sfârşit, după 2 zile repaus în Costamievita, iată-ne cu batalionul trimis în prima linie de foc în tranşeele dela San Martino.
Tranşeele erau adânci de înăltimea unui soldat, în unele locuri acoperite cu grinzi groase de lemn. Frontul era liniştit, rar se auzea câte o împuşcătură, iar în unele locuri tranşeele inamice erau la o depărtare de 40.50 m, încât artileria nu putea trage în tranşeea inamică fără a periclita pe soldatii proprii.

Botezul focului
Cu o zi înainte de ocuparea tranşeelor din I-a linie, toti comandantii de companii şi plutoane am fost convocati într-o cavernă (peşteră), unde ni s-a pus în vedere că în ziua următoare, seara, va trebui să atacăm cota de pe dealul dela San Martino ocupat de italieni şi pregătirea şi planul se va face în dimineata următoare chiar în tranşee, de unde vom porni la atac, fixându-se fiecărui pluton portiunea ce va ataca şi modul de procedare, adică artileria noastră va bate tranşeele inamice, iar seara la ora 8,50 va veni timpul ca noi să pornim la atac, iar inamicul să nu poată avea rezerve pentru contraatac. În timpul acelor explicatii şi planuri, ca din senin, o bubuitură groaznică s-a produs în partea dreaptă a tranşeei unde erau adunati ofiterii şi am auzit nişte vaiete înfiorătoare şi scurt timp, cam la 1.2 minute, nişte sanitari au trecut prin fata noastră cu tărgi, transportând mai multi soldati grav răniti, cu sângele tâşnind din unii din ei, îndreptându-se spre primul post de ajutor. La vederea acestei scene, mi s-a întunecat vederea şi, cu supremă sfortare, pentru a nu cădea jos, m-am răzimat de peretele tranşeei. Revenindu-mi, unul din camarazi m-a întrebat că de ce sunt alb la fată ca varul, iar eu i-am răspuns: .Nu văzuşi ce trecu prin fata noastră?.
Ce se întâmplase? Italienii aveau aruncătoare de mine cu aer comprimat, mine în formă de pară, cu trei aripi, şi în vârful ei un focos, care la cădere exploda. Lansarea ei nu se auzea, dar soldatii noştri o vedeau prin aer şi, înainte de a cădea, ei fugeau la dreapta şi la stânga, pentru a ieşi din zona explozivă. Italienii au observat acest fel de apărare şi atunci aruncau câte două mine paralel, mine pe care soldatii noştri le numeau .mâte., dar dacă aceste 2 mine cădeau chiar în tranşee, soldatii de pe portiunea dintre ele nu mai aveau scăpare.
Şi austriecii aveau o mină mult mai mare, de 35 kg, în formă de butoi, care avea o fortă de distrugere mult mai mare şi ai noştri o numeau .Iancu. şi italienii se fereau şi ei, ca şi ai noştri, fugind la dreapta şi la stânga.
Iată şi seara decisivă, când trebuia să atacăm. Artileria noastră a început, încă înainte de lăsatul serii, să bată pozitiile inamice. Italienii răspundeau, căutând să bată pozitiile artileriei noastre. Era iadul pe pământ, într-o seară fără lună, ca cerul albastru. Ghiulele sburau pe sus, deasupra capetelor noastre, fără ca vreuna de-a duşmanului să cadă între noi.
Se apropia ora decisivă. Mi-am adus aminte de o istorisire povestită de moşul Vartolomeu Surdulescu, fratele bunicului meu, pe când eram şcolar. El a fost şi a luptat în armata austriacă contra Rusiei la Königrätz [1868, n.n.] şi mi-a povestit că un soldat din armata austriacă era .gires., adică gloantele nu-i făceau nici un rău şi cădeau de pe el ca nişte alune. L-a întrebat ce vrajă a făcut şi acela i-ar fi spus şi destăinuit următoarele: .Înainte de a intra în luptă să scoti din ranită o bucată de pâine şi, tinând-o în mâna stângă, să o loveşti de câte trei ori cu vârful baionetei şi să zici:in uc cor us miuspotolius şi să guşti de trei ori din ea. Aceasta este vraja, însă trebuie să crezi în ea, fără nici o îndoială.. Moş Vartolomeu era analfabet şi toată viata lui a fost cioban la oile familiei sale dela stâna de pe .plai., la 1000 m înăltime, nu departe de stâna tatei, şi a trăit 94 de ani. Când mi-a povestit acestea eram student în liceu, în etate de circa 14.15 ani, şi, deşi ştiam forta de pătrundere a unui glont din arma militară, am înclinat a crede în cele spuse de bătrân, gândindu-mă că nu avea nici un interes să mă mintă şi mai ales din cauza folosirii celor şase cuvinte ce păreau a fi de origine latină, imposibil să fie învătate de bătrânul analfabet. Cuvintele auzite de el probabil le-a mai alterat, căci .in uc. probabil a fost .in hoc. etc.
Mai erau vreo 10 minute până la pornirea la atac şi mi-am zis: .Ce pierd dacă execut şi eu formula auzită dela moş. şi am procedat în consecintă. Atacul a fost executat, n-am avut nici o pierdere de oameni şi am ocupat tranşeea de pe colină a inamicului, în care am găsit câteva cadavre. M-am aşezat în jurul unui cadavru şi a trebuit să respingem cu grenada de mână trei contraatacuri ale inamicului, iar tranşeele erau în cea mai mare parte distruse şi, fiind terenul stâncos, noi am improvizat tranşee din saci umpluti cu pietriş. Colina fost ocupată de batalionul nostru în seara zilei de 15 mai 1916.

Erou şi decorat fără merit deosebit
În zorii zilei, inamicul s-a resemnat, s-a aşternut linia pe front. Era ziua de 16 mai. Cam pe la amiază, un soldat vine şi îmi raportează că de sub nişte bolovani mari, unde stă el în tranşeea improvizată, parcă ar auzi vorbe sub stânci. Ştiam că toată regiunea .Carstului. este plină de grote, care erau amenajate ca adăposturi şi dormitoare, atât de italieni, cât şi de ai noştri. În pluton aveam ca sergent pe un caransebeşean, numit Stoica, care fusese mai demult pe front în Galitia şi dase dovadă de multă bravură la respingerea contraatacurilor italiene de care am vorbit. L-am luat cu mine şi, împreună cu soldatul raportor, i-am pus să dea bolovanii la o parte şi, în curând, eram în fata unei grote inundate de întuneric. Bănuind că în timpul bombardamentului artileriei noastre italienii s-au adăpostit în acea grotă, fără să mai aibă posibilitatea să iasă, fie că bombardamentul a aruncat bolovani, astupând intrarea, fie că ei însăşi au astupat-o aşteptând salvarea dela ai lor, am luminat cu bateria electrică de buzunar grota, în timp ce sergentul şi soldatul, cu puştile întinse în jos şi am văzut o grotă mare în care erau amenajate paturi la fundul ei, până unde era o scară de scânduri, iar pe paturi umbre omeneşti. Sergentul a strigat: .Soldati italieni, sunteti prizonieri, predati-vă armele şi ieşiti afară!. Primul a sosit un ofiter, apoi, rând pe rând, fiind luati în primire de plutonul meu de 48 de oameni, au fost înşirati de-a lungul tranşeei şi, plecând în fruntea lor cu ofiterul italian, i-am dus până la comandantul companiei mele.
Acesta a raportat la comandantul de batalion, unde au fost duşi cei 135 de prizonieri, care au fost preluati de un pluton de rezervă şi duşi înapoia frontului.
În ziua de 17 mai a apărut generalul de brigadă şi a lăudat întregul batalion de reuşita atacului şi ne-a citit şi comunicatul Marelui Cartier, prin care se anunta că, cu ocazia ocupării cotei de la San Martino, au fost luati şi 135 de prizonieri inamici. Am fost decorat cu marea medalie de argint, iar comandantii de companie şi comandantul batalionului au primit şi ei câte o decoratie.
Peste 2 zile a venit ordinul ca atât mie, cât şi colegilor care au fost recrutati în 15 mai 1915, să ni se dea 2 luni concediu, pentru a merge la liceu să ne pregătim şi să dăm examenul de maturitate. Aşa am ajuns peste alte 3 zile la Caransebeş. Am uitat să spun că, înainte de a ajunge pe front, am fost avansat la gradul de cadet şi cu acest grad, ajuns la liceu, purtând decoratia de răsboi primită, după terminarea examenului de bacalaureat, m-am fotografiat împreună cu ceilalti câtiva camarazi veniti de pe front în acelaşi scop, fotogra fiindu-ne cu directorul şi profesorii clasei a VIII-a, cari ne-au lăudat pentru patriotismul şi tinuta noastră de pe front. Ordinul a fost să nu ne mai întoarcem direct pe front, ci la partea sedentară a regimentului dela Icin din Boemia, unde urma să se formeze al 18-lea batalion de mers pe front în care să fim încadrati.
Profitând de câteva zile ce-mi mai rămăseseră până la întoarcerea la regiment, am data fuga până la părinti în Cornereva, pe care îi înştiintasem că am venit pe 2 luni în Caransebeş pentru examen şi că locuiesc tot la fosta mea gazdă, maica Paraschiva. Când am intrat în sat, văzându-mă cu sabie şi decorat, mai ales jandarmii, s-au mirat, şi şeful lor plutonier, având grad inferior mie, m-a salutat ostăşeşte, iar eu i-am strâns mâna şi i-am povestit isprava de pe front, apoi mi-a pus viza pe biletul de concediu, conform dispozitiilor.
Pe tata l-am găsit cosind singur în fâneata din spatele casei şi era chiar o întunecime de soare partială. Am dormit numai o noapte acasă şi iarăşi am trecut prin clipele dureroase ale despărtirii, manifestate mai ales de părinti, care ştiau că merg iar pe câmpul unde oamenii se ucid unii pe altii fără să se cunoască şi fără să lupte din convingere, ci numai din porunca împăratului. Seara, înainte de culcare, tata mi-a propus să trec în România, peste munte, şi mă va duce el până într-un sat unde are buni prieteni şi astfel scap cu viată, fără a o periclita în răsboi. Acest gând îmi venise şi mie încă pe drum, când am plecat de pe front. Îndeplinirea era uşoară, dar îmi puneam întrebarea care vor fi consecintele, atât în ceea ce priveşte viitorul meu în cazul când voi dezerta în patria mamă şi aceasta va rămâne până la sfârşit neutră sau, intrând în răsboi contra ungurilor, nu va reuşi să obtină alipirea Transilvaniei şi Banatului, chiar şi în ipoteza că ar intra în răsboi contra ruşilor şi ar alipi Basarabia, căci în caz de victorie a Puterilor Centrale, monarhia austro-ungară s-ar consolida şi conditiile românilor din Imperiu nu s-ar mai schimba în bine. Afară de aceea, dacă dezertam ce soartă ar fi avut părintii mei, care ar fi fost învinuiti că mi-au înlesnit trecerea peste granită? Tata văzând şi el că acest plan este periculos, am hotărât să mă întorc la regiment, spunându-mi şi el şi mama că fiecare om are ursita lui şi cine are zile scapă din orice primejdie.
Astfel, m-am înapoiat în Boemia la regiment, unde, în scurt timp, s-a organizat un alt batalion de mers pentru front şi în care am fost încadrat cu gradul de cadet şi comandant de pluton. Batalionul era comandat de maiorul Walter, un şvab scurt, gras şi îndesat, ce se mişca alene ca un moşneag. În plutonul meu figura şi Ion Luca, zis ulterior Bănăteanul, coleg de liceu, cu grad de caporal, şi Mitru Sgăvârdea, contabil la Episcopia Caransebeşului, iar în companie mai erau şi alti colegi de liceu, între care Eugen Feneşan, din Mehadia, şi Nicolae Ijac, coleg de clasă din Caransebeş.
Întreg batalionul, îmbarcat într-un tren, am plecat spre Italia, dar ajungând în Budapesta mult ne-am mirat că trenul a pornit spre Seghedin. Credeam că ne vor duce în Serbia, dar, ajungând la Arad, ne-am dat seama că alta este destinatia batalionului. Ne-am dat seama că vom fi duşi pe frontiera cu România, măsură de precautiune din cauza politicii de sfinx a României, fie că au intuit că România s-a hotărât să treacă de partea Marii Antante, care ar fi dus la desrobirea Ardealului, Bucovinei şi Banatului. Se ştie că România a fost presată să intre în răsboi pentru a uşura frontul francez, unde se dădea bătălia pe viată şi pe moarte dela Verdun, având promisiunea că, odată cu intrarea României în răsboi, Generalul Saraille va începe şi el ofensiva dela Salonic, pentru a face jonctiunea cu românii, iar ruşii vor începe şi ei o ofensivă pe frontul galitian şi vor da ajutorare şi armatei române. Se ştie că nici una din promisiuni nu s-a respectat.
Batalionul nostru a debarcat la Dumbrăveni, de acolo, după o şedere de 2 săptămâni, s-a deplasat tocmai în trecătoarea Buzăului, la Sita Buzăului, la câtiva km de granita română. Acolo am început să facem tranşee pe micile portiuni de pe malul stâng şi drept ale râului Buzău, pe lângă care era ieşirea în defileul strâmt, cu dealuri împădurite de ambele părti, încât dela şosea liziera pădurii nu era mai departe de 30.40 m, în unele locuri şi mai aproape. Batalionul a fost cazat în dreapta râului, într-o fabrică de cherestea, iar ofiterii într-o clădire a jandarmeriei de frontieră. În imediata apropiere era un pod, peste care se intra direct pe şoseaua defileului.
România continua să fie neutră. Noi o duceam foarte bine pe frontieră, eram izolati şi departe de satul Sita Buzăului, dar după masă, în timpul liber, pescuiam şi seara ne distram la un gramofon al unui jandarm.
De îndată ce am văzut pozitia geografică a locului unde ne aflam, am şi întocmit planul de a trece la români fără luptă, în cazul declaratiei de răsboi a României, considerând terminat răsboiul, cu primejdiile lui pentru mine. Planul meu de a trece la români fără luptă, când aceştia ne vor ataca, n-am îndrăznit să-l destăinui nici
unui coleg de clasă din plutonul meu, decât unui brav sergent român dela Vârşet, mare autodidact, de al cărui patriotism român nu mă îndoiam. Pe acesta l-am pus în curent cu planul care era ca să ne lăsăm prinşi fără a ne retrage cu grabă sau să intrăm în pădure şi să stăm până ne depăşesc trupele române, căci de rezistentă lungă a batalionului nu putea fi vorba, românii actionând prin flancurile ce le oferă dealurile împădurite, putând să captureze întreg batalionul.
Intentia noastră era să nu apărem ca trădători şi dezertori. Rămânea să vedem care va fi situatia în momentul declanşării răsboiului.
În ziua de 13 august, deci cu două zile înainte de atacul României, patrulele noastre de pe granită au adus un soldat român, dezertor din armata română, care era evreu de origine. Era complet echipat de răsboi şi în rănită cu un cozonac, afară de altă hrană şi conserve. Întrebat de ce a dezertat, a spus că a comis o gravă
indisciplină fată de un gradat şi, pentru a scăpa de sanctiunile grave ce îl aşteptau, a preferat să fugă la noi. Cred că a mintit şi a simtit că România va începe răsboiul, iar cozonacul din ranită era un indiciu pentru mine că s-a dat soldatilor în vederea unui mare eveniment. În 15 aug. era sărbătoarea Sf. Marii şi cea mai bună patroană, dacă în acea zi s-ar declara răsboiul. Dezertorul a fost trimis la comandamentul dela Braşov, iar noi n-am dat prea mare însemnătate acestui fapt izolat. Se spunea că în armata română se aplică soldatilor şi bătaia ca pedeapsă, în cazuri de indisciplină, şi ştiam că evreii nu sunt din firea lor răsboinici, încât am considerat întrucâtva explicabilă fuga evreului.
Ziua următoare, 14 august, era la fel de frumoasă şi senină ca şi cele precedente, iar după terminarea programului, după-masă, ne-am reluat îndeletnicerea de a pescui şi seara de a asculta plăci la gramofon. Pe la ora 20, camarazii mei erau aproape toti culcati, iar eu developam un clişeu dela un mic aparat .Ernemann. 4×6, într-un colt roşu improvizat, fiind dezbrăcat de bluză.

Trecerea la fratii desrobitori
În seara de 14 august, în timp ce în coltul roşu, improvizat cu pături, continuam să developez nişte fotografii luate peste zi, au început să se audă o serie de împuşcături la răsărit, spre granită, care au durat circa 5 minute. Toti am ieşit în curtea cazărmii, să ne dăm seama ce ar putea fi. La urmă am ajuns la concluzia că fiind ajun de sărbătoare, fratii de dincolo au făcut o petrecere, iar altii erau de părere că s-ar fi produs un incident de frontieră. S-a întronat iar liniştea peste noapte şi ne-am întors fiecare în locul lui, iar eu trebuia
să termin developatul fotografiei.
Peste ca 10 minute intră în dormitor ca o furtună adjutantul batalionului strigând: .Alarmă, România la ora 10 a declarat răsboi Austro-Ungariei.. Soldatii au fost treziti imediat, lumea nu mai avea timp să-şi încheie şireturile la bocanci, spunându-se că putem fi capturati din moment în moment şi fiecare comandant de companie a primit ordinul ce pozitie să ocupe imediat, iar aceştia, la rândul lor, au dat ordine comandantilor de pluton, pentru executarea fulger.
Cerul era senin, noapte fără lună. Pentru planul meu norocul nu putea să mă slujească mai bine, dar în acelaşi timp plutonul meu ocupând linia dela malul stâng al râului şi încălecând o parte de teren până aproape de liziera pădurii, încălecând deci singura şansă pe unde trebuia să răzbească armata română. În caz de ordin de a rezista, plutonul meu şi cel din stânga mea, dela liziera pădurii, trebuiau să sustină greul luptei. În fata plutonului era o mică pantă a terenului, iar la marginea pădurii, la circa 50 paşi, era o colibă de
lemn. Ordonanta mea rămăsese să-mi aducă bagajul dela locuintă, eu plecând doar cu un baston, binoclu, un revolver şi o lampă electrică de buzunar. După ce am luat pozitia pe teren ordonată, fulgerător, m-am decis că e momentul să-mi realizez planul de trecere la frati, fără a trage un foc şi fără a părea dezertor. Am chemat la mine pe sergentul credincios şi i-am spus că voi merge la comandantul de companie să-i spun că, neavând pozitie bună de tragere, din cauza terenului în pantă din fata plutonului, voi pleca să reperez o linie mai bună pe care apoi să o ocup şi, dacă se va întâmpla să nu mă mai întorc, în caz de retragere, să meargă înapoi ca melcul, aşa cum va permite situatia. El m-a înteles, a salutat şi eu i-am strâns mâna cu putere, spunându-i .La revedere, în libertate.. El era de părere să ordon plutonului să ne urmeze în pădure, dar aceasta nu-mi convenea. Trădarea ar fi fost evidentă şi dispuneam de soarta a zeci de oameni fără consimtământul lor şi, afară de aceea, răsboiul este răsboi şi soarta poate fi schimbătoare, deci am luat riscul numai pentru persoana mea. Toată lumea de pe pozitiile ocupate era încordată, aşteptând, din moment în moment, aparitia şi luarea contactului şi luptei cu .inamicul.. Conform planului discutat la repezeală, cum am amintit, am plecat din fata plutonului la marginea şoselei de lângă podul de lemn din spatele plutonului, unde se afla locot. Weszeli, comandantul companiei, şi i-am spus că, neavând pozitie bună de tragere, sunt silit să merg înainte, pe panta terenului, pentru a repera o pozitie mai bună. El a consimtit, văzând şi el că era o pantă şi mi-a spus: .Mergi repede, dar ai grijă să nu păteşti ceva, căci în acest moment putem fi surprinşi de inamic, care de fapt ar fi putut fi aici, dat fiind distanta de circa 4 km până la vama dela frontieră.. Am plecat în văzul lui, urcând panta uşoară şi, după 50. 60 metri, uitându-mă înapoi, nu mai vedeam nimic şi nici urmă de soldat, deci nici eu nu mai puteam fi văzut.

Acum trebuia să iau o hotărâre: încotro s-o apuc. Dacă mergeam înainte pe şosea, spre frontieră, ori puteam să mă întâlnesc cu detaşamentul nostru dela vama frontierei, cu care s-au schimbat focurile de armă auzite când eram cu camarazii în dormitor, în cazul când acest mic detaşament nu ar fi fost capturat, ori să mă întâlnesc cu .inamicul., care putea să tragă asupra mea. Am coborât deci jos, pe marginea albiei râului, care era cu aproape 2 m mai jos sub nivelul şoselei şi, întuneric fiind, cum e noaptea cu cer senin, fără lună, m-am întors în susul râului, până dinapoia podului de lemn ce se afla în spatele plutonului şi, nevăzut de nimeni, am ieşit pe şosea şi, de pe aceasta, pădurea începând la circa 20 paşi, am intrat în ea pe o cărare care îmi era cunoscută şi care urca sus, până în vârful dealului.

Intrat în pădurea cuprinsă de o beznă complectă, zărind printre vârfurile copacilor numai stelele ce luceau pe cer, am părăsit poteca şi urcam în sus pieziş, spre răsărit, în directia frontierei, cu gândul de a ajunge prin pădure pe teritoriul românesc, care era la cca 4 km. Am bâjbâit prin pădurea deasă şi am tot urcat cca 2 ore. Jos nu se auzea nici un zgomot, în vale pe şosea, şi mă miram că nu se aude nici o împuşcătură. Am presupus că batalionul nostru a primit ordinul să se retragă, bănuială care în ziua următoare s-a şi adeverit, cum voi arăta mai târziu. După circa două ore urcuş greu, fiind silit să-mi croiesc drum prin tufişuri dese şi pe întuneric, căci era imprudent să mă servesc de bateria electrică de buzunar, mort de oboseală, am ajuns lângă un stejar gros, lângă care era un loc mai plan, unde m-am întins pe spate să mă odihnesc. Fără să-mi dau seama, am fost furat de un somn adânc şi m-am trezit datorită unei bubuituri grozave, ce era amplificată de ecoul pădurii. Când am deschis ochii, soarele era sus de tot pe cer şi, uitându-mă la ceasul de buzunar, era aproape ora 9 şi jumătate. Se auzea zgomotul produs de un avion. Am socotit că acesta a aruncat vreo bombă pe coloanele inamice de pe şosea, fără să pot stabili dacă era avion românesc sau unguresc, căci nu-l puteam vedea, din cauza pădurii.

Prima întrebare ce mi-am pus-o a fost dacă mai sunt pe teritoriul Ardealului sau am depăşit granita. Era ziua de Sf. Maria, zi splendidă cu soare şi linişte în pădure, doar ici-colea cântecul unor păsărele. Gândul îmi sbura acasă şi parcă vedeam desfăşurarea praznicului pe care familia noastră îl aranja în cinstirea adormirii Maicii Dlui, fiind hramul bisericii din sat, praznice tinute de majoritatea locuitorilor din comună. La aceste ospete se invitau rude, vecini şi orice străin ar fi nimerit pe la case din alte sate, căci veneau la petrecere fiind negee [nedee, n.n.]. În seara de 14 aug. se aranja o masă cu mâncări de post şi se numea .cinişoara., iar praznicul, adică masa mare, se servea în ziua de 15 la amiază şi petrecerea dura până în ziua de 16 august. Desigur că la praznic vor fi vorbit şi de mine şi de soarta mea, părintii ştiind că sunt pe valea Buzăului, în Ardeal.
Revenind la situatia mea din pădure, am început să continui urcarea prin pădure şi, în scurt timp, am zărit o mică poiană, ca un platou în mijlocul pădurii; în marginea poienii, era o stână din bârne, în formă de cort, prin vârful căreia ieşea fum, iar pe lângă stână păşteau trei vite cornute. Între mine şi stână era un ogaş, unde era un izvor aranjat cu jgheab. Era imprudent să merg direct la stână, căci în cazul când aceasta se găsea tot pe teritoriul ungar, fiind situată pe ruta de patrulare a jandarmilor şi a unei mici unităti din batalionul nostru, în stână s-ar fi putut să am o surpriză neplăcută, cu consecinte grave. Am stat deci camuflat într-un tufiş şi tineam stâna
sub observare.
După vreo zece minute astfel petrecute, la un moment dat, văd o fetită de circa 9.10 ani ieşind din stână cu o găleată de lemn, îndreptându-se spre izvor, unde şi-a umplut găleata, în care timp eu mă şi deplasasem în spatele ei. Când m-a văzut, de spaimă începuse să tremure, dar eu i-am spus cu voce blândă: .Nu-ti fie frică,
deoarece eu sunt român, nu-ti fac nimic şi aş vrea să ştiu cine se află în stână., mângâind-o cu mâna pe cap, în timpul ce-i vorbeam. Fetita s-a liniştit imediat şi mi-a răspuns că este numai moşul, care în acel timp strânge caşul. Mergând cu ea spre stână, la întrebarea mea a răspuns că este din Sita Buzăului şi a potolit şi un dulău, în acelaşi timp, care începuse să latre la vederea mea. Ajungând la gura fără uşă a colibei, văzând un bărbat cu părul sur, în etate de vreo 50.60 ani, strângând caşul dintr-o căldare mare, i-am dat bună dimineata, iar răspunzându-mi m-a rugat să-l iert câteva minute, până termină şi m-a invitat să şed pe un scaun mic, cu trei picioare. După ce m-am aşezat pe scăunel, el m-a întrebat, cu mirare, de ce sunt singur, căci de obicei patrulele ce se opresc pe la stână sunt compuse din mai multi ostaşi, aşa cum veniseră pe la el şi cu două zile mai înainte.
Fără să aştepte explicatia mea, în continuare, m-a întrebat ce s-a întâmplat seara jos în vale, căci a auzit mai multe împuşcături şi că el, om bătrân, n-a mai pomenit ca domnii să vâneze noaptea la jivine, căci altceva nu putea să se întâmple. Atunci i-am răspuns: .Baciule, ai dreptate că aseară s-a început o mare vânătoare, dar nu pentru jivine, ci de unguri şi că România aseară a declarat şi primit răsboi pentru a dezrobi şi a făuri o tară mare, să cuprindă pe toti românii din Ardeal-Banat şi Bucovina.. La această neaşteptată veste ce i-am dat, moşul a terminat repede cu strânsul caşului într-o strecătoare de lână, pe care a atârnat-o într-un cui, deasupra căldării în care se scurgea zerul din caş, apoi, spălându-şi mâinile cu apa din găleata adusă de fetită, şi le-a şters de o cârpă de cânepă şi, ieşind în fata colibei, s-a întors cu fata spre soare şi, făcându-şi trei cruci, a zis: .Maica Dlui pe care o sărbătorim astăzi să-i păzească şi să stea în ajutor.. Amin, i-am răspuns eu şi ne-am dat mâna, spunându-ne fiecare numele. I-am povestit că sunt din Banat, singur la părinti şi că comandam jos pe vale un pluton de ostaşi, români şi ei, şi că pe mine nu m-a lăsat inima să lupt fratilor ce au pornit să ne dezrobească, cu pretul vietii lor, de sub robia ungurilor şi de aceea am plecat să mă predau de bună voie. Moşul m-a lăudat şi m-a întrebat că de ce nu am luat cu mine şi plutonul meu. I-am dat explicatiile necesare şi cauzele, spunându-i că nu am voit să dispun de soarta lor, ci numai de a mea şi moşul m-a înteles, apoi m-a invitat să fiu oaspetele lui, punând căldăruşa pe foc pentru o mămăligă şi s-a pregătit să facă şi un balmuş, în timp ce eu îi povesteam că şi tatăl meu a fost cioban şi ştiu şi eu cum se face balmuşul şi cum se încheagă şi se strânge caşul şi se face şi urda, lucruri văzute de mine la tatăl meu încă de mic copil. Moşul era foarte vesel. Am cinstit cu un păhărel de vinars (tuică foarte tare), dar, dela prima înghititură, am început să tuşesc şi moşul râdea, spunându-mi că atunci când voi ajunge la etatea lui nu voi mai tuşi când o voi gusta.
După terminarea prânzului, fiind sătul, am întrebat pe moş dacă nu este vreun loc de unde s-ar putea vedea drumul din vale şi mi-a răspuns că, după câteva sute de paşi, mă va duce la locul dorit.
Multumindu-i pentru masă, l-am întrebat ce îi datorez, băgând mâna în buzunar după portofel. Moşul s-a supărat foc şi m-a întrebat dacă la mine în Banat se cer bani pentru ospătarea unui strein, într-o astfel de zi de sărbătoare mai ales. I-am răspuns că la noi se ospătează gratuit orice strein ar poposi la casa noastră şi a altor săteni, moşul mi-a răspuns că de ce vreau să stric frumosul obicei de ospitalitate al tuturor românilor. L-am rugat atunci ca să-mi permită nu să-i plătesc ospitalitatea, pentru care i-am multumit, ci s-o cinstesc pe nepotica lui cu 20 coroane, bani cu care să-şi cumpere ce va dori, ca amintire dela mine şi de ziua însemnată ce o trăim. Moşul s-a scărpinat în cap, a luat fetita de mână şi i-a spus să-mi multumească şi eu i-am băgat banii în sân (2 bancnote de câte 10 coroane).
Am urmat apoi pe moş prin pădure, până sus lângă o stîncă, de unde se vedea o bună parte din şoseaua din vale. Privind cu binoclul, vedeam un şir de cărute, ce transportau desigur alimente şi munitie, pe lângă care, afară de vizitiu, mergea câte un soldat cu armă şi valea răsuna de cântece din fluier şi veselie. Luptătorii, probabil, erau deja departe, înainte spre Ardeal. Am dat şi moşului binoclul trieder, după ce i l-am potrivit pentru ochii lui şi, privind, moşul nu se mai sătura să renunte la minunata privelişte, pe care eu o văd şi acum ca aievea. I-am spus bătrânului că plec jos la şosea, să mă predau. El mi-a dat fetita să-mi arate o potecă de ducea până jos. Mi-am luat rămas-bun, şi după aceea fetita m-a dus până la potecă; am pupat-o şi am trimis-o înapoi la bătrân, spunându-i că nu e nevoie să meargă cu mine până jos, căci este ziuă şi mă duce poteca însăşi. Fetita a rămas pe loc, urmărindu-mă până am dispărut din vederea ei. Mă gândesc şi aş dori să ştiu dacă mai trăieşte; trebuie să fie în etate de peste 60 ani, măritată şi cu nepoti. Păcat că i-am uitat numele moşului şi numele de botez al fetitei, pentru a afla veşti despre acea fetită, căci moşul nu cred să fi prins vârsta de 100 ani, deşi nu ar fi imposibil.
Am coborât jos, până la liziera pădurii, la 15 paşi de şoseaua pe care se scurgea convoiul nesfârşit de cărute. Din precautiune, am pus batista în vârful bastonului şi, păşind calm, am ieşit din pădure, mergând spre şosea. Fiind văzut, deodată aud: .Uitati-vă un ungur cum vine din pădure spre noi.. Eu, continuând mersul negrăbit, le răspund: .Nu sunt ungur, ci român, frate cu voi. Trăiască România Mare!.. .Auzi mă că e român.. Cărutele continuau drumul lor, cu soldatii însotitori, iar eu mă alătur de o cărută, lângă care mergea un caporal, căruia mă prezint şi îi spun cum am venit să mă predau de bunăvoie, fără să lupt contra lor, care vin să ne dezrobească. Caporalul mi-a strâns mâna şi s-a prezentat, spunând că este functionar la Prefectura judetului Buzău şi m-a rugat să merg cu el pe lângă cărută, căci el nu poate opri convoiul şi mă va preda primului ofiter pe care-l va întâlni pe drum cu alti prizonieri. Aşa am mers aproape jumătate de oră, când, dela o cotitură a şoselei, văd că vine un grup de soldati austro-ungari, conduşi între baionete de soldati români, în fruntea cărora era un sublocotenent. Când am ajuns la cca 30 paşi de grup, aud voci strigând: .Uitati, acolo este comandantul nostru!. Şi între multi din plutonul meu era sergentul de care v-am vorbit şi colegul meu de liceu Ion Luca, caporal, ulterior în viată zicându-şi Bănăteanu, artist emerit, şef de orchestră populară. Sublocotenentul român opreşte grupul, mă ia în primire dela caporal, mă prezint, se prezintă şi el şi mă îmbrătişează. Era învătător în comuna Nehoi, de unde trebuia să ne îmbarcăm în trenul ce se forma, acolo fiind cap de linie ferată, şi unde trebuia să ajungem până seara şi să fim cazati, cum îmi spunea sublocotenentul în timpul mersului. El m-a luat lângă el şi ne povesteam unul altuia din viata noastră. La un moment dat, în depărtare zărim că vine un automobil, la văzul căruia sublocotenentul îmi spune: .Frate dragă, nu te supăra, treci în fruntea soldatilor Dtale, după cele două santinele din frunte, căci desigur în automobil trebuie să fie un ofiter superior şi nu vreau să mi se facă observatie că nu respect regulamentul privind modul de escortare a prizonierilor.. M-am conformat şi, după câteva clipe, automobilul se şi opri în fata grupului nostru. Sublocotenentul luă pozitie de drepti şi auzii: .Dle general, am onoarea să mă prezint, sunt sublocotenentul (i-am uitat numele spus) şi conduc X prizonieri, toti români, a căror comandant este Dlui, care s-a predat de bunăvoie, fără a trage un foc împotriva noastră., şi mă arătă, cu mâna îndreptată spre mine. Lângă general, care nu era altul decât Gl Scărişoreanu, comandantul brigăzii ce avea misiunea să pătrundă în Ardeal, cum mi-a spus după aceea sublocotenentul, zic că lângă general, care avea o stea pe chipiu, era şi un soldat bandajat la cap şi bandajul roşu de sânge. Generalul, uitându-se fix la mine, la rândul meu imitând formula de prezentare folosită de sublocotenent, am ieşit doi paşi înainte, lângă sublocotenent, am salutat şi m-am prezentat şi eu, spunându-mi gradul, numele, că am făcut parte din batalionul din Reg. 43 Caransebeş, destinat a apăra defileul Buzăului şi că, în calitate de român, am preferat să trec fără luptă de partea fratilor dezrobitori, eveniment al dezrobirii aşteptat cu atâta dor de toti românii din Ardeal şi Banat. Generalul m-a mai întrebat dacă ştiu ce forte au mai fost în spatele frontului, la care am răspuns negativ.

Atunci din porthartă a scos o hârtie în formă pătrată, a scris cu stiloul ceva pe ea şi, lipindu-i marginile, a predat-o sublocotenentului, cu ordinul să o predea comandantului lagărului de prizonieri unde vom fi transportati, apoi sublocotenentul şi eu, salutând milităreşte, maşina s-a depărtat de noi în directia Ardealului, iar luându-mi locul lângă sublocotenent, cu grupul de prizonieri, ne-am continuat mersul spre Nehoiu, unde am ajuns pe înserate şi prizonierii au fost cazati pe la diferite case, iar pe mine sublocotenentul m-a invitat să fiu oaspetele lui şi la cină şi la dormit în camera lui. Bineînteles că tot timpul, şi pe drum şi acasă la dânsul, ne-am povestit fiecare evenimente şi impresii din viată, până noaptea târziu. I-am dat pretiosul binoclu, pe care ar fi fost obligat să mi-l confişte încă de la început caporalul care m-a luat în primire, şi sublocotenentul s-a bucurat de neglijenta caporalului.

În ziua următoare, amfitrionul meu, cu care m-am împrietenit, m-a dus în vizită pe la toate cunoştintele lui şi toti nu mai pridideau să-mi pună fel de fel de întrebări despre Banat şi starea de lucruri dela noi. Familia vizitată de noi mai în urmă ne-a retinut la prânz, iar locuitorii duceau şi ei de ale mâncării prizonierilor, aflând că sunt tot români, deşi acestora li se pregătise prânzul din grija sublocotenentului. Seara ne-am îmbarcat cu totii în tren, călătorind toată noaptea, până când, ziua următoare spre seară, trenul s-a oprit în gara Rediu, situată cam la jumătate distantă pe linia Iaşi-Dorohoi. De aici, făcând pe jos cca 4 km, am ajuns în tabăra de prizonieri de lângă satul Şipote, aproape de Prut, unde am fost predati administratiei lagărului şi sublocotenentul, cu escorta, îndeplinindu-şi misiunea, s-a despărtit de noi, luându-şi un călduros rămas-bun dela mine.

În lagărul de prizonieri Şipote
Sosind în lagăr, mai erau şi alti prizonieri, aduşi de curând de pe altă parte a frontului, şi mai erau şi refugiati politici din Rusia.
Am fost repartizati şi cazati în bordeie de pământ, în lagăr neexistând decât o baracă locuintă pentru colonelul de cancelarie Lupu, care era comandantul lagărului, o altă baracă, cu locuinte şi birouri pentru căpitanul administrator Botez şi subalternii lui şi soldatii de pază. Căpitanul Botez adusese în lagăr la sine şi sotia, cu două fete, dintre care cea mai mare, foarte frumoasă, era studentă la Universitatea din Iaşi, iar cea mică era urâtică şi se uita cruciş, fiind elevă în cl. V de liceu, informatii aflate cu câteva zile în urmă. Eu şi colegul meu de liceu Ion Luca ne-am aranjat într-un bordei mai mic, destinat pentru gradati.
Bordeiele erau în pământ, cu acoperişul din bârne deasupra solului, acoperite tot cu pământ, aveau numai uşă cu fereastră în ea.
Masa se servea dela cazan pentru toată lumea. Ziua următoare, administratorul căpitan a trimis un caporal după mine, m-am prezentat şi m-a rugat ca din oamenii mei să-i aleg echipe de zidari, tâmplari etc., care să lucreze la ridicarea de barăci de locuit şi altii să se ocupe permanent cu tăierea şi aducerea lemnelor dela pădurea învecinată, plus bucătari etc. Desigur că, cu toată graba, i-am îndeplinit dorinta.
A patra zi, acelaşi caporal m-a invitat să merg cu el la comandantul lagărului, la care urma să mă prezinte din ordinul administratorului căpitan. Am mers cu caporalul, acesta, după ce a bătut la uşă şi a auzit vorba de intră, a salutat, raportând că a adus pe cadetul
Talpeş Petru. La rândul meu, am salutat şi m-am prezentat după
formula românească, deja învătată. După ce m-am prezentat, colonelul
mi-a întins mâna, a făcut semn caporalului să plece, apoi m-a
poftit să mă aşez pe scaun în fata lui, oferindu-mi tabachera să mă
servesc cu tigare. I-am multumit, spunându-i că deşi am încercat să
fumez încă pe frontul din Italia, unde primeam gratuit tigări fine,
n-am putut să mă obişnuiesc cu fumatul. După aceea m-a întrebat
dacă resimt regimul de prizonierat în lagăr. I-am răspuns că, în
comparatie cu viata plină de primejdii şi privatiune de pe front,
oricare soldat ajuns prizonier se simte mai fericit, iar eu cu atât mai
mult mai fericit fiindcă trăiesc pe pământul tării mamă, chiar dacă
trebuie să locuiesc în bordei, ceea ce nu este prea plăcut. Atunci, colonelul,
un bărbat înalt, frumos, în etate de circa 40.50 ani, după aprecierea
mea, mi-a zis: .Dle cadet, Dta, dacă doreşti, poti scăpa chiar de
mâine de bordei şi lagăr şi să fii liber.. Făcând ochii mari şi văzând
pe fata mea o expresie de uimire, a adăugat: .Eu sunt sigur că dacă
primeşti dela mine o autorizatie permanentă de liberă circulatie pe
unde doreşti, nu vei fugi înapoi la unguri, dela care ai fugit de bunăvoie,
căci şi Dta ştii că nu te-ar primi cu bratele deschise. Iată ce propunere
avem noi pentru a-ti îndulci regimul de prizonierat. Aproape
de gara Rediu, lângă conacul boieresc al fratilor Corjescu, este un
brutar evreu care pregăteşte pâine pentru tot lagărul. Noi avem
nevoie de un om de încredere, care să înlocuiască un sergent de-al
nostru de acolo şi nu vei avea altă treabă decât să iei în primire sacii
de făină, ce sosesc cu trenul, pentru lagărul de prizonieri, cam la 2.3
zile odată, să-i treci într-un registru ce vei primi dela Dl căpitan
Botez, îi predai brutarului cântăriti, contra semnăturii acestuia, şi, la
sfârşitul fiecărei săptămâni, prezinti raportul pentru verificare Dlui
căpitan, pentru a verifica dacă brutarul lucrează sau nu cinstit.
Locuintă vei găsi pe la cineva, în sat, noi îti avansăm leafa în lei, în
loc de coroanele ungureşti şi cu hrana te descurci Dta cu gazda. Vei
primi chiar mâine dimineată un permis de liberă circulatie, semnat
de mine, pe care să-l prezinti în sat şefului postului de jandarmi, ca
să te cunoască şi iei contact şi cu şeful gării, cu care vei avea de
lucrat. Acum depinde de Dta să hotărăşti, noi nu vrem să dăm
ordin.. Am răspuns că la o asemenea schimbare a vietii mele de
prizonier nici prin gând nu mi-ar fi trecut şi că sunt fericit că pot să
vă fiu de folos şi sunt gata de plecare pentru acea misiune. Colonelul
mi-a dat mâna şi, zâmbind, mi-a răspuns că speră să mă mai vadă şi
el prin sat. N-am înteles ce a voit să spună şi ce ar putea să caute prin
sat. Ulterior, după trei zile, am desluşit tâlcul ultimelor lui vorbe.
În dimineata următoare, înarmat cu actele amintite, însotit de
acelaşi caporal, am mers în satul Rediu, unde am făcut cunoştintă cu
şeful postului de jandarmi, apoi am cunoscut pe şeful gării şi sotia
acestuia; caporalul s-a întors în lagăr, iar şeful gării m-a trimis în
gazdă la o bătrână ce locuia într-o căsută modestă, dar curată,
aproape de gară, care pe lângă o odaie închiriată, s-a obligat că-mi
găteşte şi de mâncare, după dorinta mea, ce trebuia să i-o spun în
fiecare seară, pentru a doua zi, dându-i avans pentru ceea ce trebuie
să procure. La bătrână nu am stat decât două zile, căci, a treia zi dela
sosire, mergând ca de obicei în gară, la taifas cu şeful gării şi sotia
acestuia, care mă puneau să le povestesc despre viata românilor din
Banat, despre războiul făcut etc., iată că văd în chioşcul de lângă gară
pe Dna şefită a gării că stă la o măsută şi sorbea din ceşti cafea
turcească cu o doamnă de statură mijlocie, cu ochii verzui, părul
castaniu deschis, în etate de circa 40 ani, după aprecierea mea. Am
salutat şi mă pregăteam să intru la şeful gării, când sotia acestuia mă
strigă: .Dle Talpeş, ia pofteşte aici, să te prezint unei cucoane
simpatice.. M-am dus, am sărutat mâna sotiei şefului, după care
aceasta, vorbind celeilalte doamne a zis: .Dna Corjescu, acesta este
tânărul bănătean de care v-am vorbit ieri că ştie să povestească o
multime de lucruri interesante.. M-am aplecat şi am sărutat mâna
Dnei Corjescu. Am fost invitat să şed la masă şi am fost servit şi eu
cu o dulceată şi o ceaşcă de cafea turcească. Atunci, Dna Corjescu
m-a întrebat ce origine socială am. I-am răspuns că părintii mei sunt
tărani. La aceasta, Dna mi-a spus că dacă sunt tărani, cum au putut
să-mi dea o astfel de educatie şi posibilitate de a studia. (În prealabil
îi spusesem că am luat bacalaureatul şi în armată am avut cel mai
mic grad de ofiter). A continuat: .Atunci, tatăl Dtale probabil nu este
un tăran ca tăranii de pe moşia mea.. I-am răspuns: .Dnă, tatăl meu,
ca toti locuitorii din comuna mea şi alte circa 80 comune, de-a lungul
granitei cu România, nu sunt iobagi, ci sunt cu totul liberi, având
proprietatea lor, unii mai mare, altii mai mică, după hărnicia lor, şi în
Banat şi Ardeal nu mai există nobilime română, căci cu sute de ani în
urmă a existat, dar s-a maghiarizat.. I-am explicat de grănicerimea
din cele cca 80 comune şi de jumătatea din munti şi păduri pe care o
folosesc sătenii în comun. I-am explicat şi de marea fundatie Gojdu,
de bursele ce le oferă tinerilor români mai săraci, ca să poată să-şi
facă studii universitare etc. Dnele au rămas mirate de cele ce le
povesteam.

Dna Corjescu mi-a mai zis: .Strămoşii Dtale trebuie să fi fost
moldoveni, căci în jurul Vasluiului şi în alte părti, numele de Talpeş
este foarte răspândit.. .N-ar fi imposibil Dnă, dar cu greu îmi pot
imagina cum ar fi ajuns tărani din Moldova într-un sat din muntii
Cernei, chiar dacă s-ar fi refugiat cu ocazia vreunei năvăliri tătare.
Este însă interesant că bănătenii au pronuntarea moale, exact ca
moldovenii, deşi între ei sunt ardeleni şi munteni, cu pronuntarea
tare, cauze care nu mi le pot explica..
După această conversatie, dna Corjescu mă întreabă că unde
locuiesc şi unde mănânc. Când i-am spus de baba Voichita de lângă
gară, cu o oarecare revoltă în glas mi-a zis: .Vai de mine, se poate aşa
ceva, când eu am la conac opt camere libere şi locuiesc singură,
numai cu administratorul de moşie. Dacă vă face plăcere, cu mare
plăcere vă pun la dispozitie o cameră şi scăpati şi de grija hranei, căci
veti lua masa permanent cu administratorul de moşie, atât dimineata,
la prânz, cât şi la cină, căci la noi bucătăreasa găteşte totdeauna
mai mult decât este necesar. Dacă vă convine, chiar acum, în
seara aceasta, veniti cu mine, trăsura din fata gării ne aşteaptă. Dta
mergi repede la gazdă şi ia-ti lucrurile şi desocotirea o poti face şi
mâine.. .Dnă, n-am cuvinte cum să vă multumesc, şi nici nu ştiu
cum aş putea să mă revanşez pentru bunătatea ce arătati pentru mine
şi mă simt fericit.. .Lasă problema revanşei, căci eu sunt în câştig de
cauză, că mai pot schimba câte o vorbă cu un tânăr intelectual,
dezrădăcinat de familia sa în altă tară.. Am mers repede la gazda
mea, i-am spus că sunt invitat să locuiesc la conacul boieresc, că sunt
aşteptat şi a doua zi mă voi desocoti cu ea. Ea mi-a spus: .O, Dle,
mare noroc ai, mergi sănătos şi să mai dai pe la mine..
Mi-am luat rucsacul primit dela căpitanul Botez, căci nu aveam
alt bagaj decât un schimb de lingerie [lenjerie, n.n.] primită tot dela
căpitan din magazia taberii şi, în câteva minute, eram la chioşcul din
gară. M-am urcat într-o trăsură, la care era înhămat un cal frumos şi
peste 5.6 minute am ajuns la conac, ajutând Dnei Corjescu să
coboare. Am urcat în curte câteva scări de piatră şi m-am văzut
instalat într-o cameră în care era o pianină, un pat de bronz, o masă
mijlocie cu 3 picioare, 2 fotolii, 3 scaune, lavabou şi câteva picturi în
ramă, pe perete, afară de aceea o canapea mai îngustă, pe care se
putea dormi şi pe ea. .Vă place camera, Dle Talpeş?., mă întrebă
Dna. .Cred că e cea mai frumoasă din toată casa.., răspund eu. .Te
înşeli Dle, este doar una obişnuită, ca şi alte câteva destinate oaspetilor
noştri, cu deosebirea că aceasta posedă o pianină.. . răspunse
gazda. .Iar diseară vă fac cunoştintă cu administratorul meu de
moşie şi sper că vă veti întelege., adăugă ea şi plecă din odaie. .Dnă,
sunt încântat şi n-am cuvinte să vă multumesc.. M-am instalat, întradevăr
mă simteam fericit, în comparatie cu situatia camarazilor
rămaşi în bordeie şi cu a acelora care au rămas pe front să lupte din
ordin, chiar contra românilor sau a altor duşmani ai Austro-Ungariei.
În ziua următoare, după ce am primit dela tren un transport de
saci cu făină, pe care i-am predat brutarului, încă înainte de masă,
devenind liber, am colindat împrejurimile conacului, în spatele
căruia era o colină plantată cu vie şi pomi roditori şi era şi o pădure,
mai bine zis un crâng destul de întins, până la care, dela gară,
drumul urca în pantă uşoară câteva sute de metri. Era să uit că în
seara precedentă gazda mi-a făcut cunoştintă cu administratorul de
moşie Horga, un om cam chior de un ochi, din fire tăcut, în etate de
cca 30.35 ani, cu care am cinat într-o sufragerie mică, lângă bucătărie,
înspre curte, unde avea şi locuinta, el având gospodărie şi vreo
20 pogoane proprietate personală într-un sat, nu prea departe, situat
lângă prima statie, Todireni, spre Dorohoi, unde se ducea în fiecare
sâmbătă cu trenul de seară şi se întorcea pe la prânz, cu alt tren. Cu
toată înfătişarea lui, în fond s-a dovedit a avea o inimă bună, ne-am
înteles foarte bine şi se purta omeneşte cu tăranii cari erau obligati
să-şi facă zilele de muncă obligatorii pe moşia boierească. Dela el am
aflat că moşia ce o administra era proprietatea a trei frati Corjescu,
dintre care unul era în străinătate, într-o functie diplomatică, altul
neînsurat era plecat în război, iar al treilea, sotul amfitrioanei, era pe
la Prefectura de Politie sau Comenduirea Pietei din Iaşi, exact nu-mi
mai amintesc, şi că era în divort cu Dna Corjescu, pe care fratii o
lăsaseră la conac să conducă moşia de cca 3000 de fălci (o falcă
aproape ca 1 ha) şi că sotul ei afirmativ era încurcat cu o evreică
frumoasă din Iaşi. Tot el mi-a mai spus că gazda mea de fapt era o
frantuzoaică din regiunea Pirineilor francezi, cunoscută de sotul ei la
Paris, în tinerete, unde îi plăcea să stea o mare parte din an, din
toamnă până în primăvară, iar peste vară plecau pe la diferite
statiuni, ca toti boierii, unde se distrau sau îşi cheltuiau banii pe la
ruletă etc.
În aceeaşi zi, după ce am hoinărit prin împrejurimile viei şi
pădurii, cum spusei, pe la orele 16, întorcându-mă în cameră, m-am
întins pe canapea să mă odihnesc, fără să pot dormi ziua, rătăcind cu
gândul la trecutul meu şi la felul cum se va desfăşura viitorul şi al
meu şi în ce priveşte războiul. Eram la curent că armata română
înainta victorioasă în Ardeal. Deodată, am auzit în curte sosind o
trăsură şi voci, între care şi vocea Dnei Corjescu, spunând: .Poftiti
Dle colonel, vă aşteptam în ceardac, de unde v-am văzut trăsura.
Sunteti punctual ca un adevărat militar.. Am sărit de pe canapea, pe
care mă întinsesem îmbrăcat şi, alergând la fereastră, am văzut că
dintr-o trăsură cu 2 cai albi, splendizi, cum nu mai văzusem, se
coboară colonelul, cu cele două fete ale căpitanului Botez, şi,
împreună cu Dna Corjescu, urcară treptele care erau în fata camerei
mele; uşa era deschisă, fiind vară, şi intrară cu totii în camera mea.
Eu salutai milităreşte pe colonel, apoi, după ce salutai şi pe domnişoare,
pe care nu le cunoscusem până atunci, cărora gazda mă
prezentă, cerându-mi scuze, m-am îndreptat spre uşă, să plec. La
acest gest al meu, aud pe colonelul Lupu că îmi zice: .Ehe, Dle
Talpeş, nu cumva te deranjează societatea noastră, de vrei să ne
părăseşti. Te rog stai cu noi şi o să ne simtim cu totii bine, ceea ce
doreşte şi gazda noastră, Dna Corjescu.. .Vai de mine, dar nici nu se
poate altfel, luati loc vă rog., şi îndată strigă femeia de serviciu,
căreia îi dădu ordine pe ton scăzut, care plecă grăbită. Colonelul se
aşezase pe un fotoliu, Dna Corjescu pe altul, eu pe un scaun, fetele pe
canapea. Atunci, colonelul mi se adresă: .Vezi Dle Talpeş că ne-am
întâlnit în acest sat, cum ti-am spus la plecarea Dtale. Ştiam eu că
Dna Corjescu, când te va cunoaşte, nu te va lăsa să locuieşti în altă
parte.., apoi a sosit femeia de serviciu cu o tavă de argint cu 5
farfurioare cu dulceată, cu pahare şi ne-a servit pe toti. Atunci am
mâncat prima dată în viata mea dulceată de trandafiri. După servirea
dulcetii, femeia a adunat ceştile şi paharele şi, peste câteva minute,
s-a întors cu tava cu 4 ceşti de cafea turcească, fiica cea mică a
căpitanului nefiind servită. După ce s-a băut şi cafeaua, o văd pe Dra
Coca, fiica cea mare a căpitanului Botez, ducându-se la pianină, se
aşază pe scaunul special, ridică capacul lunguiet al pianinei şi începe
să cânte o bucată clasică, pe care nu o mai auzisem. Cânta splendid,
ca o adevărată măiastră, iar colonelul, cu tigara aprinsă, şi amfitrioana
ascultau încântati avalanşele de sunete ale pianinei. După
terminarea bucătii, fata fu aplaudată de colonel şi Dna Corjescu;
m-am conformat şi eu, să nu par caraghios şi rău crescut. A urmat o
mică pauză, în care gazda mă întreabă: .Dar Dta, Dle Talpeş, nu
cunoşti nici un instrument muzical?. .Mult stimată Dnă, eu cânt din
fluier şi flaut; am cântat din flaut în orchestra liceului, bucăti mai
uşoare, cunosc notele, dar n-am făcut studii de Conservator, ci am
luat lectii particulare dela un profesor ceh, care cunoştea mai multe
instrumente şi era angajat şi plătit să ne învete de conducerea
internatului liceului unde am urmat studiile. Pot cânta lieduri, doine,
dar la nici un caz n-aş putea să o acompaniez pe Dra Coca la pian.
Mie îmi plac şi liedurile şi doinele.. Răspunse colonelul: .Păcat că
n-ai la dispozitie un flaut.. După aceea, gazda mă întrebă dacă nu
cunosc printre prizonieri pe cineva care ştie să cânte din vioară, la
care am răspuns că am un coleg de liceu care ar putea să acompanieze
cu succes pe Dra Coca, dar nu are nici el vioară. I-am spus că
este Ion Luca, caporal, rămas în bordeiul din care am plecat. .Dtale,
ti-ar conveni să locuiască cu Dta, în această cameră?., mă întrebă
gazda. .Nu-i aşa, Dle colonel, că i-ati permite să iasă şi acel tânăr din
tabără?. .Desigur Dnă, dacă ne vom convinge că îşi cunoaşte
meseria., răspunse colonelul şi îşi notă numele colegului, pentru ca
acesta să fie adus în ziua următoare la mine, după ce, în prealabil,
gazda a promis că va face rost de o vioară, ca împrumut dela un
lăutar din sat.
În ziua următoare, Ion Luca s-a prezentat cu un caporal, pe la
orele 15, l-am prezentat proprietarei, care s-a uitat cam lung şi
curioasă la el, i-a dat vioara împrumutată din sat; Ion Luca a început
să cânte câteva bucăti, după care gazda a rămas multumită. La orele
17, apare colonelul, cu fetele în trăsură şi intră toti tot în odaia mea,
eu prezentându-i colegul şi spunându-i colonelului că, deşi este
numai caporal, colegul meu este bacalaureat şi a fost unul din cei mai
buni elevi ai liceului, fiind cu o clasă superioară mie. Gazda ne-a
tratat pe toti ca şi în ziua precedentă, după care colegul a cerut dela
pianistă partitura ce acesta voia să o cânte şi, după câteva minute,
colegul a început, fără dificultate, să o acompanieze cu vioara,
cerându-şi scuze în prealabil că vioara este de calitate inferioară şi
are corzi simple. După terminarea primei bucăti, părti din
.Traviata., de Verdi, colonelul l-a felicitat pe viorist şi a aprobat ca
acesta să rămână cu mine ca ajutor (!), deşi nici eu nu făceam altceva
decât tăiam frunzele la câini, în cea mai mare parte a timpului. După
plecarea musafirilor, Luca mi-a multumit că datorită mie a scăpat din
lagăr şi mi-a spus că m-am născut în zodia porcului, aşa noroc am.
Peste zi, colegul se ducea la câmp cu administratorul. Când am
rămas singur cu gazda, aceasta m-a întrebat dacă colegul nu este
tigan, căci aşa arăta. Eu, deşi ştiam că e tigan, fiul unui lăutar din
Bozovici, i-am răspuns: .Dnă, la noi în Banat este o regiune la şes
unde locuitorii sunt foarte bruneti şi arată ca tiganii, dar nu sunt
tigani.. Cu ce convingere o fi rămas Dna nu ştiu. Apoi m-a întrebat
dacă cunosc limba franceză şi, la răspunsul meu negativ, m-a întrebat
dacă vreau să-mi fie profesoară de franceză, căci am timp suficient
pentru studiu. Am acceptat cu mare multumită. Peste câteva zile,
gazda a plecat la Iaşi, la o nepoată căsătorită cu un boier Negruzzi,
pe care mai târziu am cunoscut-o, datorită tot gazdei mele, în împrejurările
pe care le voi aminti mai târziu. La întoarcerea din Iaşi, gazda
mi-a adus cadou cel mai frumos flaut de concert, cu cap de abanos, şi
colegului o vioară nouă.
Viata noastră continua fără griji, dar a mea s-a schimbat pe
neaşteptate, din vina mea, plecând din .semiparadisul. în care
trăiam şi renuntând şi la lectiile de limba franceză ce mi le dădea
gazda cu multă răbdare, fiind multumită că eram elev sârguincios şi
pronuntam corect cuvintele învătate. Iată ce s-a întâmplat. Cam după
2 săptămâni dela ieşirea mea din lagăr, am fost chemati toti prizonierii
pentru a fi văzuti de Ionel Brătianu, primul-ministru, însotit de
un general, câtiva ofiteri şi civili, toti aceştia intrând în cercul uriaş
format de toti prizonierii din lagăr, care între timp se înmultiseră.
Oaspetii veniseră să vadă cum se prezintă tabăra şi în ce conditiuni
trăiesc prizonierii, mai ales cei români. După o scurtă cuvântare, în
care a explicat motivul pentru care a pornit România războiul, adică
pentru făurirea României întregite, generalul a pus întrebarea dacă
este vreunul din ofiterii români prizonieri cari cunosc trecătorile
peste Carpati. S-au prezentat, ieşind din cerc, trei ofiteri ardeleni,
dintre care mai tin minte că unul era locotenent şi se numea Zamfir,
fiecare spunând ce trecătoare cunoaşte peste Carpati, afară de defileurile
cunoscute. .Din părtile Banatului nu-i nimeni?., întrebă
generalul. După o scurtă gândire, ies şi eu din cerc, mă prezint şi
spun că eu sunt din satul Cornereva, că tatăl meu are o stână
deasupra Cernei, vis-a-vis de satul Izverna, că are prieteni peste
granită, în comuna Cloşani, Paharnic etc. şi cunosc şi eu trecerea prin
acele locuri peste munti. .Foarte bine . zise generalul . dar cred că
vă dati seama ce vă aşteaptă în cazul în care a-ti cădea în mâna
ungurilor. Gânditi-vă bine şi, cine va trece peste acest eventual risc,
să meargă acum la cancelaria administratiei şi să facă o cerere
adresată Ligii Culturale, prezidată de Dl profesor N. Iorga, prin care
renuntati la cetătenia ungară şi optati pentru cea română.. Nici nu
mă gândeam la această conditie, toti patru ne-am făcut cererile şi
le-am predat adjutantului generalului, conform dispozitiei dată de
acesta. .Dlor, veti aştepta în lagăr, până când veti primi ordinul de
plecare în misiune..
După ce m-am întors la gazdă, colegul Luca i-a spus acesteia că
am înnebunit şi m-am săturat de trai bun şi m-am lansat într-o aventură
periculoasă, ce mă poate duce la spânzurătoare. Dna Corjescu
s-a uitat lung la mine şi a zis: .Nu e nebunie Dle, ci este un delir
patriotic, pentru care îl laud, deşi, pe de altă parte, îmi va părea rău
că ne părăseşte şi nu ştiu dacă ne vom revedea vreodată. În definitiv,
nu este sigur că va fi nevoie să-l cheme şi pe el..
După vreo două săptămâni, cei trei ofiteri ardeleni au primit
ordinul de prezentare şi au plecat, însotiti fiecare de un sergent.
Gazda mea, auzind aceasta, mi-a spus că de mine nu mai au nevoie,
căci altfel aş fi primit şi eu ordin, iar Luca a adăugat: .Dnă, i-am mai
spus odată că prietenul meu e plin de noroc.. Am continuat lectiile
de franceză cu gazda mea, care îmi adusese, odată cu flautul, şi un
manual şcolar pentru începători la limba franceză.
Lectiile n-au mai durat decât cinci zile, când s-a prezentat un
sergent rezervist din Iaşi, cu ordinul să-l însotesc până în Oltenia, la
detaşamentul ce fusese comandat de generalul Drăgălina, care fusese
rănit. Nemtii, după respingerea din Ardeal a armatei române, cu
enormele forte aduse dela Verdun şi de pe alte fronturi, încercau să
spargă frontul român pe la vreuna din trecători. După mai multe
încercări nereuşite pe la alte trecători, în sfârşit reuşiseră să spargă
frontul pe la Tg. Jiu şi să invadeze Oltenia. Când am ajuns cu ser
gentul însotitor la Ploieşti, nu se mai putea merge la destinatia
ordonată pentru mine, fiindcă în gară toată lumea vorbea că armata
română se apropie de Craiova şi detaşamentul Dragalina a fost
izolat, nemaiavând legătură cu restul armatei române ce se retrăgea.
Sergentul, în această situatie, m-a rugat să-l aştept pe peronul gării,
până se va duce la comandantul militar al gării să-i raporteze situatia
în care ne găseam şi să ceară ordin cum să procedeze cu mine. După
circa o jumătate de oră, iese pe peron şi îmi spune că comandantul
gării a cerut telefonic instructiuni dela Marele Stat Major şi i s-a spus
să fiu întrebat ce cale vreau să aleg: sau să fiu trimis înapoi la lagărul
de prizonieri sau, dacă accept, să fiu dus şi predat Cartierului
General al Armatei a II-a română, comandată de Generalul Averescu,
instalat pe Valea Prahovei, în comuna Floreşti. Mă găseam iarăşi la o
răscruce şi trebuia să mă decid. Întoarcerea în lagăr ar fi însemnat o
viată tihnită, fără riscuri, aşa cum am povestit-o, dar am ales celălalt
drum, călăuzit că odată ce am hotărât să servesc armata română, este
indiferent la care unitate voi fi repartizat, în plus, faima g-lui
Averescu mă fascinase. Întreg neamul românesc vedea în el pe cel
mai capabil şi iscusit general şi apăra frontul cel mai important. Am
răspuns deci că merg la Floreşti şi am şi plecat cu primul tren, însotit
de sergentul ce avea ordinul original şi apoi modificat cu alternativa
ce depindea de mine.
De abia peste un an m-am convins că hotărârea luată a fost cea
mai norocoasă, căci în anul 1917 începuse groaznica epidemie a tifosului
exantematic în toată Moldova, flagel care a pustiit mai multe
vieti omeneşti din armată şi populatia civilă decât gloantele duşmane
şi acest flagel a decimat şi prizonierii din lagărul dela Şipote.
Ajungând la Floreşti, am fost predat căpitanului de cavalerie
Apostolescu, care la început, ca de altfel şi ceilalti ofiteri, s-a mirat
văzând că nu sunt adus ca prizonier (eram tot în uniforma mea de
cadet din armata austro-ungară), ci ca voluntar, gata a servi armata
română, în măsura puterilor mele. La cartier am fost repartizat la
serviciul de informatii, al cărui şef era căpitanul Ciupercă, ajuns
ulterior general, comandant de armată în Basarabia, în cel de-al 2-lea
război mondial. La acelaşi serviciu functiona, spre marea mea uimire,
şi scriitorul ardelean Zaharia Bârsan, sublocotenent în armata
română, şi Dl Dumitru Lascu, avocat din Oradea, afirmativ fost candidat
în alegerile parlamentare contra lui Tisza István, prim-ministru
al Ungariei, acesta ieşind învingător datorită presiunilor şi metodelor
întrebuintate în alegeri, contra candidatilor români. Când m-a cunoscut,
Zaharia Bârsan a exclamat: .Iată că avem şi un pui de bănătean
printre noi şi trebuie să ne îngrijim frăteşte de el.. Atunci Dl Dumitru
Lascu, care era locotenent în armata română, refugiat şi el mai
demult din Ardeal cu alti intelectuali, care cum a avut norocul să
treacă în tara mamă, încă înaintea isbucnirii războiului cu România,
i-a răspuns lui Z. Bârsan: .De Dl Talpeş mă voi ocupa eu. El va fi
mereu acolo unde voi fi eu, şi la masă, şi la gazdă.. Dl Lascu, la
înfătişare era un om din cale afară de antipatic: de statură submijlocie,
cocoşat destul de vizibil, cu mustete ca nişte tepe de arici
tunse scurt, dar cu nişte ochi sfredelitori şi cu o mină de aur şi un
nationalist atât de înfocat, cum n-am mai avut ocazia să mai întâlnesc
pe altul. Despre toate aceste calităti m-am convins în timp scurt, cât
devenisem ca o umbră a lui. Tot timpul, când eram numai noi doi, fie
la plimbare, fie încartiruiti, el mereu povestea despre viata lui şi a
românilor din jud. Bihor şi caracteriza şi critica şi diferite personalităti
marcante din viata politică a românilor şi din Ardeal şi din
patria mamă.
De mâncat, mâncam la popota cartierului, cu ceilalti ofiteri,
fiind considerat că fac parte din cartierul armatei, deşi eram îmbrăcat
în uniformă de cadet austro-ungar, ceea ce atrăgea mirarea, mai ales
a civililor din localitătile pe unde m-a dus soarta, care, necunoscând
rolul meu, mă vedeau circulând liber, dar se lămureau când mă
auzeau vorbind limba română ca şi ei. Pătrunderea la cartier, care era
instalat într-un frumos castel cu etaj al familiei Cantacuzino, era
controlată de santinele înarmate, dar acestea mă cunoşteau, după ce
fuseseră puse la curent cu rostul meu. De fapt, nu aveam nimic de
lucru, iar corespondenta găsită la rarii prizonieri unguri sau nemti
era tradusă de Dl Lascu.

Dimineata, când mă plimbam prin satul Floreşti, treceam zilnic
prin fata unei cârciumi, mai mult din curiozitate de a vedea un
moşneag bătrân, care regulat, în fiecare dimineată, venea la crâşmă
nu să se îmbete, ci să-şi consume aşa-zisa cafea cu lapte, care însă
consta într-un pahar de 200 g vin roşu, în care moşneagul înmuia un
corn cumpărat proaspăt, din care apoi muşca câte o bucătică, urmată
de o înghititură de vin. Moşul cu părul alb era un tăran îmbrăcat
destul de curat şi părea sănătos, nefiind gârbovit de spate şi mergea
drept, cu paşi de plimbare. Am stat de vorbă cu el şi l-am întrebat de
ce nu mănâncă dimineata mai bine lapte cald cu corn, în loc de vin,
căci este mai hrănitor. Moşul mi-a răspuns că laptele este pentru
copii, iar stomacului lui îi prieşte putin vin curat cu corn, dar cu
măsură, căci tot ce trece peste măsură, în orice privintă, nu este lucru
sănătos. L-am considerat ca pe un tăran bătrân, ca pe un filozof
întelept, căci şi eu, deşi tânăr, la etatea când majoritatea tinerilor îşi
bat joc de tineretea lor, cheltuind-o în betii, nopti pierdute şi desfr
âuri, eram călăuzit de principiul, auzit de la strămoşi şi auzit şi în
şcoală, că drumul mijlociu e cel mai sănătos şi orice exagerare este
dăunătoare în orice activitate din viată s-ar produce. .Aurea medias.
a strămoşilor noştri romani. Poate că şi călăuzirea mea după acest
principiu şi apoi după lozinca .mens sana in corpore sano., practic
ând cu pasiune diferite sporturi, au fost cauzele care, până la etatea
de 70 ani, am fost sănătos tun şi la 71 ani, intrând cu lozincile amintite,
crezând că sunt tot tânăr, într-o după-amiază, în mai 1966, m-am
apucat şi am cărat din stradă, în pivnita locuintei, cu 2 găleti, 4 300 kg
cărbuni brichete, din cauză că omul tocmit pentru această treabă n-a
venit, iar la orizont se anuntau nori întunecati. După cinci ore şi
jumătate de lucru neîntrerupt, văzându-mă sotia şi fiica mea că sunt
leoarcă de năduşeală, au venit şi ele să-mi ajute la căratul ultimei mii
de cărbuni, dojenindu-mă pentru efortul făcut, care putea fi evitat,
lăsând treaba pentru ziua următoare. După terminarea lucrului, mă
simteam mort de obosit, m-am schimbat şi m-am culcat mai devreme
de obicei. În dimineata următoare am simtit o durere curioasă de
inimă, nu insuportabilă, ci aşa parcă ar fi strânsă cu mâna, şi cotul
stâng rece. Cu toată această senzatie de peste zi, totuşi, pe la ora 3
noaptea am adormit şi dimineata, durerea persistând şi povestind
faptul ginerelui meu Barbu, medic internist, acesta m-a chemat la
spital, unde mi-a făcut o electrocardiogramă, cu diagnosticul
.preinfarct cardiac. şi prescriindu-mi 6 săptămâni odihnă în pat şi
regim alimentar sever, plus injectii cu heparină, plus evitarea de
eforturi fizice şi de supărări, respectând întocmai recomandatiile
date, mă simt destul de bine, fără nici o durere. Povestesc aceasta, ca
o paranteză la subiectul principal, pentru a adeveri că orice exagerare
este dăunătoare.
Revenind la firul întrerupt al amintirilor ce le redau, în Floreşti,
după cca 10 zile de şedere, din cauza înaintării nemtilor spre
Bucureşti, pentru a evita încercuirea sa, Armata a II-a, deci şi Cartierul
în primul rând, a trebuit să se retragă spre Moldova. Aşa am
văzut cu ochii mei groaznica şi dureroasa retragere a tuturor românilor
ce nu voiau să trăiască sub ocupatia streină, a retragerii autoritătilor
şi armatelor române printr-o toamnă ploioasă, pe drumuri
desfundate, cu rezervoarele de petrol dela Băicoi în flăcări, cu
convoaie de cărute cu civili cu bruma de avere ce puteau duce cu ei,
cu femei bine îmbrăcate din Bucureşti şi alte localităti care se opreau
pe marginea câmpului ostenindu-se să aprindă vreun foc pentru a se
încălzi sau usca vreun obiect de îmbrăcăminte, în răstimpul când
ploaia măruntă se îndura să se întrerupă pentru scurt timp; unităti de
cazaci, cu lăncii lungi, în care refugiatii şi conducătorii armatei
noastre îşi puneau nădejdi de respingerea inamicului, nădejdi
zadarnice, deoarece aceşti cazaci, la contactul cu inamicul, o rupeau
la fugă înapoi şi am văzut când unul din cazaci, trecând pe lângă
căruta unui tăran, în care acesta avea un purcel într-o trăistută, din
care se vedea numai capul animalului, cazacul cu sulita înfiptă în
traistă a ridicat-o şi, spre hazul camarazilor, şi-a văzut de drum,
urmat de blestemele păgubaşului.
Cartierul Armatei a II-a s-a oprit, în fine, la Focşani, instal
ându-se în pensionul-internat numit Robescu, dacă îmi aduc bine
aminte. Ploile încetaseră şi în acest oraş am stat vreo două săptămâni,
frontul armatei române scurtându-se cu speranta că se va putea
rezista. Într-o zi însorită, pe la ora 11, mă plimbam cu Dl Lascu prin
centru, dela un restaurant până la o librărie, la un colt al străzii, pe
unde se plimba multă lume ca pe Corso, cum se obişnuieşte. S-a
întâmplat un caz care mi-a întărit convingerea că există un destin
pentru fiecare om şi că forte nevăzute îl călăuzesc pentru împlinirea
destinului său trasat încă dela naştere (.superstitie. spun marxiştileniniştii).
După ce ne-am plimbat un tur dela restaurant până la
librărie, distantă de cca 200 m, în pas de plimbare obişnuit, când am
ajuns în dreptul librăriei, de unde urma să ne întoarcem, tot pe
trotuar, până la restaurantul din centrul oraşului, mi-a venit,
deodată, un îndemn ca să mă opresc şi să mă uit la cărtile expuse în
vitrina librăriei, exprimând această dorintă dlui Lascu, cu mentiunea
că în Banat n-am avut ocazia să văd operele scriitorilor din tara
mamă, decât putine la număr, ce erau în biblioteca .Casinei
Române. din Caransebeş. .Bine frătioare, hai să le vedem. şi ne-am
oprit cam 5 minute, examinându-le copertele şi titlul, cu autorii lor.
Deodată, ne simtim zguduiti de o detunătură ca de trăznet, venită
dinspre restaurant, tresărind amândoi şi, în scurt timp, vedem
alergând pe stradă, înspre noi, nişte cai înşeuati, dar liberi, unul din
ei rănit, cu rana sângerândă. Ce s-a întâmplat? Sus în văzduh se
auzea zgomotul unui aeroplan. Lumea începuse să se adune în
grupuri în fata restaurantului, spre care plecarăm şi noi, să vedem ce
s-a întâmplat. Doi soldati şi câtiva civili fuseseră răniti şi geamurile
sparte la restaurant şi casele vecine de schijele unei bombe aruncată
de un avion austriac la marginea străzii, în fata restaurantului până
la care trebuia să ne facem şi noi tura de plimbare, dacă nu ne
opream să vedem vitrina librăriei. Doctorul Lascu, întorcându-se
spre mine, îmi spuse: .Dzeu te-a îndemnat să te opreşti în fata
librăriei, căci astfel la întoarcerea noastră de acolo, socotind timpul şi
mersul, am fi căzut chiar în zona de explozie a bombei şi cine ştie ce
am mai fi pătit..
De abia la etatea de 42 ani mai târziu, am ajuns să ştiu, în mod
sigur şi dovedit şi ştiintificeşte că destinul omului e trasat dela
naştere până la moarte şi că fiecare om are un spirit însotitor, prieten
ce nu-l părăseşte nici o clipă şi care, având cam acelaşi grad de
evolutie, veghează şi îndrumă prin sugestie pe om să-şi împlinească
destinul, fie bun, fie nenorocit, aşa cum i-a fost hărăzit. Acel prieten,
nevăzut de mine, m-a îndemnat să mă opresc în fata librăriei, tot
acela m-a îndemnat să trec la români fără să lupt împotriva lor şi tot
acela mi-a sugestionat toate actiunile mai importante din viată,
prevăzute în cartea cerească a ursitei. Oh, doamne, ce de taine mai
sunt în Univers şi în legătură cu viata noastră, necunoscute decât de
putine persoane, între care se numără savanti cu renume mondial,
chimişti, medici, fizicieni etc., pe care nu e cazul să-i enumăr aci şi
mijloacele ştiintifice folosite de ei pentru cunoaşterea adevărului,
negat şi hulit de savantii ce nu cred decât în ceea ce pipăie şi aud sau
văd, cu simturile limitate ale muritorilor, fără să recunoască şi al 6 şi
7-lea simt, dezvoltat la un număr foarte restrâns din muritori. Dacă
spatiul cărtii îmi va permite, voi reveni asupra acestui subiect, ştiintă
zisă ocultă.
Revenind la firul întrerupt şi şederea în Focşani, îmi amintesc
de o întâmplare în aparentă neînsemnată, dar care denotă iarăşi existenta
destinului, de data aceasta fără urmări decisive în viata mea,
dar folositoare. Eram tânăr, în etate de 20 ani, cu visurile, ambitiile
legate şi inerente acestei vârste. O amintire plăcută. Într-o duminică
am intrat în biserica mai din centrul a Focşanilor, din convingere,
crezând în Dzeu şi fiul său, care s-a răstignit pentru salvarea omenirii.
De obicei, cei mai multi oameni sunt robii pasiunilor diferite
fată de care ratiunea şi vointa devin neputincioase. La terminarea
serviciului divin, înghesuială la ieşirea din biserică. Lângă mine, văd
o fată de 16.17 ani, înaltă aproape ca mine, cu părul castaniu, mai
mult brun, cu tenul alb, cu ochii mari şi căprui, o fată frumoasă ce
m-a frapat dela prima vedere. Am privit-o insistent, m-a observat, s-a
roşit un pic la fată şi şi-a lăsat ochii în jos. M-am dat la o parte să-i
înlesnesc ieşirea, gest observat de ea. Am urmat-o până în stradă, iar
din stradă am urmărit-o dela circa 10 metri, până a ajuns la coltul
unei străzi. Aci şi-a întors capul şi a văzut că este urmărită şi a
dispărut după colt. Oare cine o fi? Desigur că este focşăneancă şi
m-am întors din drum, cu credinta că poate în Dumineca viitoare o
voi vedea din nou la biserică.
Dumineca viitoare însă n-am mai apucat-o în Focşani, căci, cu
două zile mai înainte, retragerea spre Moldova a reînceput, . linia
frontului neputând fi mentinută din motive strategice, . pentru a
scurta frontul şi mai mult. Aşa am ajuns în toiul iernii, căci începuse
să cadă zăpada mai abundent, şi cartierul Armatei a II-a s-a instalat
în Bacău, nu departe de centru, în .Vila Ananie.. La sosire în Bacău,
ofiterul cu cartiruirea personalului cartierului m-a cazat, împreună
cu un elev-plutonier, refugiat din Prahova, cu care m-am împrietenit
şi era adunat de cartier în retragerea dela Focşani, într-o mare sală de
dans şi în care erau două canapele înguste şi scaune multe. Cazarea
refugiatilor, şi chiar a militarilor, era o problemă greu de rezolvat,
căci pe lângă puhoiul de refugiati din Muntenia, ocupată de nemti, o
mare parte a locuintelor le ocupau unitătile armatei ruseşti, încât ai
noştri erau cazati chiar în camerele ocupate de familia proprietarilor
de case, în număr până la refuz, socotindu-se loc de dormit şi
duşumelele, bucătăriile, mansarde şi orice adăpost, moldovenii
preferând pe români, în locul ruşilor care, cei mai multi, erau ispititi
să calce legile ospitalitătii, sătui de război. Ca bagaj nu aveam decât
un rând de albituri, ca rezervă într-o ranită şi o plapumă pătură de
lână fason militar, iar sala rece, deşi avea o sobă mare de teracotă,
fără lemne. Atât eu, cât şi noul meu prieten, ne-am perpelit toată
noaptea de frig, dar mai ales din cauza păduchilor de care hainele
noastre erau bine populate, ca şi a tuturor refugiatilor civili sau
militari, aceste insecte neavând vreo preferintă, numai om să fie
gazda lor. Ne-am dat seama că nu mai puteam locui în aceste
conditiuni şi a doua zi dimineată am pornit, din casă în casă, să
găsim măcar o bucătărie încălzită, unde să ne aciuim. Zadarnică
încercare, făcută până aproape de apusul soarelui, când am ajuns
până la un pârâu ce mărginea partea de răsărit a oraşului, peste
pârâu un pod de lemn de unde începea islazul întins al oraşului,
dincolo de pod mai fiind înşirate vreo 5.6 case modeste. Înainte de a
trece podul, în partea stângă, era în fundul unei grădini o căsută cu
ceardac acoperit, cu două camere, iar la peretele dinspre pârâu o
.aplecată. (un fel de cameră din trei ziduri, cel lung pornind de sub
streşină casei în unghi de 45 grade până la sol, parte clădit şi cu
grinzi de lemn, un alt zid îngroşat prevăzut cu o uşă cu geam şi în
partea din fund o altă uşă, din care se putea ieşi şi urca până în
bucătăria clădirii principale. .Hai să încercăm şi acolo., zisei eu şi,
intrând pe poarta grădinii, mergând pe aleea îngustă până la
.aplecata. descrisă, batem la uşă şi ne iese în fată o femeie prost
îmbrăcată, ce ne făcea impresia unei servitoare, fiind cu mâinile
suflecate, deşi era timpul rece. Îi spunem ce căutăm, dar ne răspunde
că nu ea este stăpâna casei, dar se duce să o înştiinteze şi noi să
aşteptăm în fata ceardacului. După scurt timp, apare o doamnă în
etate de circa 60 ani, cu părul castaniu, mai mult argintat, slabă, cu
ochi albaştri, pe care o salutăm cu tot respectul şi îi spunem
necazurile noastre, fără să amintim de păduchii ce ne invadaseră
hainele şi corpul. Doamna ne privi lung, cu o privire duioasă, şi ne
spune că-i este milă de noi, dar într-o cameră locuieşte ea cu sotul
grav bolnav de mai multă vreme, care nu poate părăsi patul, iar în
cealaltă cameră o altă doamnă mai în etate, tot rudă apropiată, şi
singurul mod de a ne servi ar fi numai aplecata în care stă femeia
sărmană ce ne-a deschis uşa, care nu are pe nimeni în lume şi este
tinută de ea de milă, de când era mai tânără, şi aceasta îi vede de
treburile gospodăreşti drept recunoştintă. Dacă ne multumim cu
aplecata, ne-o poate pune la dispozitie, să mergem să o vedem şi să
ne hotărâm. Vedem interiorul aplecatei. Era o sobă de cărămidă, o
măsută mică, un pat de fier şi o canapea îngustă, un scaun şi un
lighean pe un scăunel mic de lemn. Mai era vorbă să nu ne placă?!
Dna aştepta în picioare, în ceardac, unde o lăsasem, îi spun că ne
convine de minune aplecata şi o întrebăm cât ne costă chiria.
Doamna, uitându-se iar lung la noi, ne răspunde: .Sărmanii de voi,
vă mai gânditi să-mi plătiti chirie în situatia în care se găseşte tara, cu
o parte din populatie în refugiu, îndurând toate mizeriile unei astfel
de vieti fără căpătâi. Nu-mi datorati nimic tinerilor, vă dau lemne
pentru două zile, dar mai mult nu pot, căci, cum vedeti în curte, nu
cred să-mi ajungă nici mie să ies din iarnă, aşa că, după două zile, să
vă aprovizionati cum veti şti, iar Aglaia, care a locuit până acum în
aplecată, se va muta şi dormi în camera ocupată de ruda mea şi tot
de la Aglaia să cereti să vă dea cazanul şi troaca când vreti să vă
spălati albiturile şi vă spune ea cum să procedati.. Ne-am urcat în
ceardac, i-am multumit şi i-am sărutat mâna, iar ea a dat dispozitie
Aglaiei să-şi ia lucrurile din aplecată şi să se mute la doamna X (i-am
uitat numele) şi să ne facă foc în sobă.
Ne-am prezentat fiecare şi ea, auzind că sunt bănătean şi cum
am trecut şi fugit din armata austro-ungară, mi-a răspuns că
străbunii ei şi ai sotului care se numeşte Rojinschi, nobili polonezi, au
trebuit să se refugieze în România cu ocazia ultimei răscoale a
polonezilor contra Rusiei, şi că este ajutată şi ea de un nepot, tot
polonez, ce posedă cea mai mare cofetărie şi ceainărie în Piata Cuza-
Vodă din centrul Iaşilor, la parterul Hotelului Imperial, care o
vizitează din când în când, şi pe care îl vom cunoaşte, fiind f. bine
situat materialiceşte. Am apreciat mărinimia acestei femei, cu origine
şi suflet adevărat nobile, la care deseori m-am gândit în viata mea,
ulterior.
Instalati în aplecată, cu soba de cărămidă bine încinsă, duce ce
am tras grosul jăratecului în gura sobei, de nu te puteai apropia decât
la jumătate de metru, luând rând pe rând păturile, apoi hainele şi, în
fine, tot ce era pe noi, trecându-le prin fata jăratecului în gura sobei,
acesta a nimicit toti păduchii şi ouăle lor, scăpând definitiv de aceşti
paraziti, răspânditori a tifosului exantematic isbucnit în primăvara
anului 1917, medicii neştiind prima dată cauzele epidemiei. După cca
două săptămâni, colegul meu prahovean, fiind elev la şcoala militară,
a fost trimis în Iaşi şi eu am rămas singur. Gazda mă invita în camera
ocupată de ruda sa şi îi povesteam viata mea şi a celor refugiati de
unguri. Am cunoscut şi pe nepotul bogat al gazdei, cu numele
Funiac, din Iaşi şi pe sotia lui, care vizitau pe gazda mea cam la o
lună odată, gazda spunându-mi că aceştia au două fetite mici, în
şcoala primară. Toti vorbeau perfect limba română, încât nimeni nu
s-ar fi îndoit să sunt streini de origine, deşi când veneau în vizită
vorbeau şi poloneza.
Eu continuam să iau masa la popota ofiterilor cartierului,
retinându-mi-se o sumă modestă din leafa ce o primeam ca prizonier.
Purtam tot uniforma mea austriacă, fapt ce atrăgea mirarea locuitorilor
din oraş, văzându-mă că umblu singur şi liber. În primăvara
anului 1917, încă pe la începutul anului, a sosit misiunea militară
franceză, condusă de generalul Berthelot, pentru instruirea şi reorganizarea
armatei române şi înzestrarea ei cu armament francez, adus
cu multă greutate prin Rusia. Gl Berthelot era în Iaşi, unde se afla şi
guvernul român refugiat, iar grupul francez de instruire destinat
Armatei a II-a, condusă de colonelul francez Charmand, cu câtiva
ofiteri şi un medic, au rămas la cartierul Armatei a II-a, comandată
tot de generalul Averescu, şeful Statului Major fiind Gl Mărdărescu.
O parte din alti ofiteri şi subofiteri francezi au fost repartizati la
diferite centre de instruire ale armatei noastre.
Popota cartierului nu ducea lipsă de alimente, dar armata şi
populatia civilă o ducea greu, fiind îngrămăditi în Moldova. Obiectele
de primă necesitate . încăltăminte, zahăr etc. . erau rationalizate
şi se distribuiau la cerere individuală, cu aprobarea intendentei
armatei. Primăvara a început tifosul exantematic, încă în lunile de
iarnă. Numai în Bacău erau zilnic înmormântati 70.80 oameni, civili
şi militari. Se stabilise de serviciul sanitar că păduchii transmit
microbul bolii. După putintă, căutam să mă feresc de aglomeratii şi
har Dlui că am scăpat teafăr. Ca o curiozitate amintesc un fapt ce a
produs întristare în tot cartierul armatei şi în oraş. Colonelul Dimitriu,
şeful intendentei Armatei a II-a, pentru a se feri de păduchi, îşi
făcuse rost de chiloti lungi de mătase şi lingerie de mătase, care nu
era agreată de păduchi şi lega chilotii strâns jos, peste ciorapi, iar
manşetele dela cămaşă la fel strâns legate, pentru a împiedeca
pătrunderea păduchelui. Dar cine credeti că a murit de tifos exantematic,
singur din tot personalul cartierului? Tocmai acesta, care îşi
luase aceste măsuri de protectie, poate împins de o premonitie
tainică a mortii sale.
Autoritătile, pentru a face fată alimentării populatiei, au luat
măsuri ca nici o palmă de pământ, chiar în oraşe, să nu rămână
necultivată în primăvară. Astfel, neavând nici o treabă, am fost
chemat şi pus sub ordinele căpitanului Roman, însărcinat cu identificarea
şi măsurarea tuturor grădinilor şi locurilor din Bacău ce
puteau fi cultivate, proprietarilor promitându-li-se semintele necesare,
în caz de lipsă. Astfel mi-a revenit mie un cartier, urmând să
vizitez casă cu casă şi să măsor suprafata de cultivat şi să notez
adresa proprietarilor respectivi sau a detinătorilor terenului.
O surpriză plăcută
În executarea acestei misiuni, într-o zi intru în curtea unei case,
în fundul curtii fiind o grădină destul de mare. Casa era cu etaj şi bat
la uşa dela parter. Iese o doamnă de statură mijlocie, slabă, uimită,
văzându-mă în uniforma de cadet, mă prezint şi îi spun scopul
vizitei. Când auzi că sunt din Banat, din regiunea Mehadiei, fata i se
lumină şi îmi răspunse că şi ea este bănăteancă, din apropierea
Lugojului, căsătorită cu sotul ei, Ilie Oană, notar din comuna ?ântari,
de lângă Braşov, şi a trebuit să se refugieze cu armata română, când
aceasta s-a retras, pentru a scăpa de răsbunarea ungurilor, fiindcă
sotul ei primise cu flori şi sărbătoreşte venirea românilor dezrobitori.
M-a poftit în casă şi m-a tratat cu nişte prăjituri şi un pahar de vin,
prezentându-mi o fată cam de 10 ani şi alta de 14.15 ani şi un băiat
de circa 13 ani, spunând că sotul ei este angajat la un birou al
primăriei. În acest timp, se deschide o uşă şi, spre marea mea uimire
şi a celei venite, revăd fata pe care o văzusem la biserica din Focşani.
Gazda mă prezintă fetei: .Uite Florico, un tânăr bănătean fugit şi el
dela unguri., la care eu îi răspund instantaneu: .Doamnă, eu cunosc
pe fiica Dvs. din vedere, încă din biserica dela Focşani. şi îi povestesc
din trecutul meu. .Aşa-i când fetele tinere umblă singure prin oraş
strein., răspunse doamna. Florica mi-a spus apoi că este elevă în cl.
VI de liceu.

De aci înainte, după ce am măsurat grădina, eram zilnic invitat
la ceai după-masă în această familie, cunoscând şi pe tatăl fetelor, un
om serios, dar f. simpatic, cărora le povesteam din trecutul meu.
Într-o seară, fiind invitat la masă la această familie, în sânul căreia mă
simteam fericit, am văzut în chioşcul din grădină un chef făcut de
generalul Moşoiu, cu alti ofiteri şi lăutari, până noaptea târziu,
auzind multe cântece ardeleneşti. Într-o zi de sărbătoare am fost
invitat de familia Oană într-o excursie la un proprietar din comuna
Fântânele, unde am fost foarte bine primiti şi ospătati. Nu aş putea
spune că eram îndrăgostit de Florica Oană, dar simteam o bucurie şi
fericire deosebită în societatea ei şi desigur că aş fi dorit-o de sotie,
dacă ar fi fost să aleg între ea şi alte fete, dacă aş fi fost în situatia de a
mă putea căsători.
Primăvara era pe sfârşite. Între timp, adică mai demult, cunoscusem
la popotă şi pe locot. de rezervă Vernescu, în civilie inginer
hotarnic la Ministerul de Domenii, în etate de 42 ani, şi prieten cu Dl
Lascu. Dl Vernescu mă simpatiza şi mă chema deseori să-l însotesc la
plimbare prin oraş. Organizându-se o excursie la o moşie boierească,
în urma invitatiei proprietarului respectiv, Dl Vernescu m-a luat şi pe
mine, între oaspeti figurând, şi medicul maior francez. Călătoria s-a
făcut în două trăsuri. Gazda m-a primit cu aceeaşi afectiune ca şi pe
ceilalti, aflând că sunt român bănătean. Ing. Vernescu deseori îmi
spunea că, după terminarea războiului, să-mi fac studiile universitare
la Bucureşti, să-l vizitez acasă, dându-mi adresa şi spunându-mi că el
mă însoară şi, cu relatiile şi prietenii ce-i are, mă va ajuta să răzbesc.
Avea o pasiune ciudată de a păcăli pe toti prietenii şi colegii dela
cartier, excluzând pe cei cu grade superioare, cu care n-avea relatii
amicale.
Pe generalul Averescu l-am văzut o singură dată, de la o
distantă de 10 paşi, şi anume în Floreşti, plecând cu automobilul spre
front. Nici el, nici şeful său de Stat Major, Generalul Mărdărescu, nu
luau masa la popota cartierului, ci acasă unde locuiesc. Cu toate acestea,
pe Gl Mărdărescu îl întâlneam des pe la birourile cartierului, mă
cunoştea încă dela Floreşti, în urma raportului căpitanului Ciupercă,
şeful serviciului de care apartineam. Gl Mărdărescu avea un obicei
ciudat, cunoscut de toată lumea. Fuma tigări de foi şi deseori era în
curtea vilei, ce era păzită la intrare de către santinelă, sau, întâlnind
alt soldat, îi cere să întindă mâna stângă înainte, cu degetele întinse,
şi atunci freca vârful tigării de degetul soldatului, în aşa fel ca să cadă
jos mucul tigării, adică cum ar fi procedat cu o scrumieră. Chiar dacă
soldatul ar fi simtit arsura tigării, nici unul nu arăta că suferă.
Pe nobila mea gazdă poloneză o văd într-o după-amiază ieşind
pe cerdac în hohote de plâns şi, apropiiindu-mă de ea, îmi spune că
sotul ei a murit şi nu ştie cum să afle un frizer, să-i aranjeze barba şi
să-i tundă putin şi părul, crescute peste măsură. Frizerii erau foarte
rari, din cauza plecărilor în război, iar cei mai bătrâni aveau prea
multă clientelă la atelierul lor, decât să meargă la marginea oraşului
să tundă un mort. Încă de când eram elev în internat, obişnuiam să
ne potrivim părul cu foarfeca între noi, colegii, şi acasă, în vacantă, îl
tundeam şi pe tata, căci în satul meu nu exista nici un frizer, iar
tăranii se tundeau unii pe altii şi se bărbiereau singuri. La cartier era
un soldat frizer, dar acesta de abia răzbea să-i tundă şi radă pe ofiteri
şi eu greu ajungeam, odată la 3 săptămâni, la tuns, deci nici vorbă nu
era să găsesc la repezeală un frizer pentru decedatul Rojinschi, situatie
care i-am spus-o gazdei mele. .Vai de mine, cum o să-l îngrop în
halul cum arată., se văita buna mea gazdă. .Nu vă faceti nici o grijă
Dnă, eu mă pricep şi la tuns şi la bărbierit şi n-am nevoie decât nişte
foarfeci ascutite şi de un pieptene, iar Dvs. să stati lângă mine şi
să-mi dati indicatii, cum să-i potrivesc barba şi părul.. Zis şi făcut. În
cca ½ oră, am terminat lucrul şi gazda mea a rămas f. multumită,
spunând că nici un adevărat frizer n-ar fi făcut treabă mai bună. La
rugămintea ei am trimis o telegramă f. urg. nepotului său la Iaşi, care
a venit la înmormântare. O compătimeam din tot sufletul pe buna
gazdă, care a refuzat să se mute la Iaşi, la nepotul ei, nevoind să-şi
vândă casa şi să părăsească mormântul sotului, pe care îl vizita des.
Bătrâna tinea f. mult la mine şi eu o ajutam din răsputeri la cultivarea
grădinii, ajutat de Aglaia, şi din grădină ajunsese să aprovizioneze
cele necesare bucătăriei, vorbesc de tot felul de zarzavaturi.
Tot pe la sfârşitul primăverii 1917, ziarele vorbeau că în Rusia
s-a pornit o actiune pentru formarea unor unităti de voluntari
români dintre prizonierii ardeleni-bucovineni. Am cerut o audientă
generalului Mărdărescu, care, primindu-mă, i-am arătat dorinta mea
de a fi primit în armata română, amintindu-i de actiunea din Rusia,
printre prizonierii de acolo, şi spunându-i că aproape n-am nimic de
lucru rămânând la cartier, iar tara are nevoie de luptători. Generalul
m-a primit amabil şi mi-a aprobat hotărârea şi m-a pus în biroul de
alături, unde era adjutantul său, adică un fel de comandant al
cartierului . maiorul Costandache . să-mi fac cererea personal, pe
care apoi i-am arătat-o şi el a luat-o şi a dat-o maiorului Costandache,
spunându-mi să aştept până va fi rezolvată de Ministerul de Război
din Iaşi, unde o va trimite.
Mă aflam iarăşi la o răscruce, schimbându-mi viata tihnită şi
fără griji, pentru alta periculoasă, ca pentru orice luptător în răsboi.
Familiei Oană nu i-am amintit nimic de cererea de mai sus. Voiam să
le fac o surpriză şi să fac o impresie, mai ales Florichii, înfătiş
ându-mă ca ofiter în armata română, căci dela maiorul Costandache
am aflat că cererea a fost înaintată cu recomandatia de a fi primit
sublocotenent cu vechimea gradului de cadet din armata austriacă.
Între timp, nu mai tin bine minte data, în vara aceluiaşi an, în Iaşi
sosise primul batalion format din voluntari ardeleni-bucovineni, foşti
prizonieri în Rusia, care fusese primit şi inspectat de însuşi regele
Ferdinand, în cadrul unei mari sărbători şi delir patriotic, manifestat
de toti românii din Iaşi, şi sperante bune pentru viitor, în întreaga
Moldovă. Am aşteptat încă mult timp, fără să primesc vreun rezultat.
În fine, a sosit şi timpul să apuc alt drum în viată.

Ofiter în armata română şi în Corpul voluntarilor
ardeleni
Prin Înaltul Decret Regal No. 1112 din 15 aug. 1917, exact la un
an dela intrarea României în răsboi şi trecerea mea la frati (ce coincidentă!)
am fost numit sublocotenent în armata română, cu vechimea
de 1 martie 1916, vechimea gradului de cadet din armata austriacă;
până la această dată purtam, în armata austriacă, gradul de cadet
aspirant.
Mi-am luat rămas-bun dela nobila mea gazdă, recomand
ându-mi să-l vizitez pe nepotul ei din Iaşi, pe care îl cunoscusem;
rămas-bun cu felicitări din partea familiei Oană şi dela cunoscutii
dela cartier. Am plecat la Iaşi, conform instructiunilor primite, la
Reg. 4 Vânători, unde se adunau şi erau cazati voluntarii din Rusia.
Apoi, la cererea mea, am fost repartizat provizoriu la Reg. 17
Mehedinti din Turnu Severin, pentru ca la întoarcere să fiu aproape
de Banat. Am primit dela minister suma de 900 lei primă de echipare
şi avans de leafă şi mi-am procurat echipamentul românesc.
După aceea am cunoscut mai multi ardeleni veniti din Rusia ca
voluntari, între care şi pe maiorul Cernea, ce plecase ca locotenent
din Reg. 43 Caransebeş la isbucnirea războiului mondial; după ce am
suferit şi eu de icter, ce se răspândise în Iaşi ca epidemie, toti voluntarii
am fost trimişi la Centrul de Instructie Bacău, pentru a învăta
comanda şi instructia românească de război. În Bacău, vizitându-mi
cunoştintele, am fost primit cu multă amabilitate de toti, în special de
familia Oană şi dna Rojinschi.
Pe la sfârşitul lunii dec. 1917, cu instructia terminată, am luat
parte la dezarmarea armatei ruse bolşevizate ce mai stationa în
Moldova, fără a avea chef să lupte alături de armata română, şi care
era în stare de descompunere, devenind un pericol pentru siguranta
populatiei civile. Ruşii se lăsau dezarmati fără împotrivire, bucuroşi
că pot pleca pe la casele lor. Unele unităti ale lor, mai disciplinate,
mai tineau o mică parte din front, alături şi încadrate de unităti
române, dar au fost cazuri când au părăsit frontul, care apoi trebuia
grabnic refăcut cu rezerve române.
Tot pe la sfârşitul lunii dec. 1917, înfiintându-se la Hârlău
Corpul de voluntari ardeleni-bucovineni am fost trimişi şi vărsati cu
totii acolo, înfiintându-se 3 regimente: Reg. 1 Turda, în satul Scobinti,
de lângă Hârlău; Reg. 2 Alba-Iulia, în localitatea Cotnari şi Ceplenita
şi Reg. 3 Avram Iancu, în satul Deleni, la 4 km nord-est de Hârlău,
regiment care s-a înfiintat ulterior, după dezastrul suferit de soldatii
ardeleni în Basarabia, care au reuşit să fugă din captivitatea bolşevicilor,
aşa cum am reuşit şi eu, ceea ce voi povesti îndată pe pagina
care va urma. Comandantul Corpului Voluntarilor era colonelul,
ulterior devenit general, Olteanu, cu reşedinta în Hârlău. În acest
orăşel, în care multe veri o fi petrecut Ştefan cel Mare, care a zidit o
frumoasă biserică, ce se vedea că este f. veche. Localitatea era năpădită
de comercianti evrei, cum erau de altfel şi celelalte oraşe şi
târguri din Moldova, în majoritate locuite de evreii ce se revărsau din
Galitia, printre răbdătorii moldoveni, eliminând prin concurentă şi
solidaritatea lor pe comerciantii şi proprietarii băştinaşi.
Eu făceam parte din Reg. 2 Alba-Iulia, cazat în vestitul Cotnari
şi Ceplenita şi fusesem numit ofiter cu cvartiruirea regimentului,
inclusiv a comandantului regimentului, pe acesta din urmă
cazându-l la etajul vilei frumoase a marelui proprietar cu numele
Zarifopol, care era plecat în străinătate. Moşia acestuia era administrată
de către o rudă a sa apropiată, Maier, care era dela Tecuci, şi
locuia cu sotia şi fiica sa, elevă în liceu, chiar în castelul proprietarului.
După terminarea cazării, Dl Maier m-a întrebat dacă eu
mi-am găsit cameră şi la răspunsul meu că voi merge în satul
Ceplenita, la distantă de cca 500 paşi de castel, mi-a oferit o cameră
lângă administratorul său ajutor, la parterul vilei. Seara m-a invitat la
cină, m-a prezentat sotiei şi fiicei sale, şi atunci am băut, prima dată
în viata mea, vin de Cotnari.
Fata lui era de 17 ani. Nu era nici urâtă, nici frumoasă, dar peste
vreo săptămână, în care timp eram mereu invitat ca oaspe la gazdă,
m-am trezit cu căpitanul meu că mă întreabă dacă nu vreau să mă
căsătoresc cu Dra Maier, care era şi moştenitoarea lui Zarifopol, căci
această propunere a făcut-o Dl Maier, rugându-l să-mi afle intentia în
această privintă. I-am răspuns că nu eram de însurat, fără carieră,
despărtit de părinti, şi că nu mă interesează averea fetei şi când va
veni timpul însurătorii voi lua o fată chiar săracă de tot, dar să-mi
placă, afară de aceea răsboiul nu este terminat şi nu ştim ce soartă ne
paşte pe noi toti voluntarii proveniti din armata austro-ungară. L-am
rugat să spună Dlui Maier motive rezonabile, să nu se simtă jignit,
nici el, nici fata şi că mă voi hotărî numai după terminarea răsboiului
şi după ce îmi voi revedea părintii, care nu mă au decât pe mine, şi
nu ştiu dacă sunt în viată sau mort.
Prizonierul bolşevicilor în Basarabia şi evadat
Fusese dat ordin ca un batalion de voluntari ardeleni-bucovineni,
sub comanda maiorului Cernea, să pătrundă pe căi paşnice în
Basarabia, sub motivul că merge să preia şi să păzească diferite
depozite de alimente şi armament dela armata rusă, evitând folosirea
fortei şi ciocniri cu unitătile bolşevice ce stationau şi benchetuiau în
Basarabia. În batalionul Cernea a intrat şi compania din care făcea
parte şi plutonul meu. Fiecare regiment de voluntari a trimis câte un
batalion pentru ocupare paşnică a Basarabiei, trecând Prutul prin
diferite puncte. Compania din care făceam parte, compusă din 101
oameni (4 plutoane), în ziua de 4 ian. 1918 a trecut Prutul pe la
Leova, de pe malul stâng al râului, unde se instalase şi comandantul
brigăzii, şi am mers până în satul Tigheci, la 4 km spre interior, unde
compania a fost cazată peste noapte. Eu am nimerit să dorm în casa
unui cioban, originar din Ardeal, căsătorit acolo cu o basarabeancă,
având o situatie materială bună. A fost f. bucuros că sunt din Banat şi
soldatii toti din Transilvania. Satul era curat românesc şi nici urmă
de bolşevici. În ziua următoare am început marşul spre interiorul
Basarabiei, seara am trecut şi prin oraşul Comrat, în care erau bande
de bolşevici. Se auzeau neîntrerupt chiar şi focuri trase în aer de
cheflii. Nu ne-a întrebat nimeni ce căutăm pe acolo şi am mers încă
până la un sat aşezat pe o mică colină, unde am rămas peste noapte.
O întâmplare a făcut să fiu găzduit de data aceasta tot de un cioban,
originar din Dobrogea, căsătorit şi stabilit în acel sat, cum mai erau şi
alti ciobani stabiliti acolo şi în satele vecine, cum spunea gazda. Iarna
era blândă, fără zăpadă, însă noaptea cu ger potrivit. Comandantul
companiei noastre era locot. Şerb, bănătean din apropierea Aradului,
dar el trebuia să asculte de ordinele maiorului Ulian, ofiter de
intendentă, pentru ca bolşevicii să se convingă de intentiile noastre
paşnice, destinati a păzi depozite.
Ziua următoare, ca o zi de primăvară, pe la apusului soarelui,
coborând un teren de pe coline, am ajuns în Besarabscaia, un târg de
mic orăşel, pe lângă care trecea linia ferată nord-sud ce străbătea
Basarabia, pornind dela Chişinău. Am poposit pe islazul din margi
nea oraşului, cu puştile în piramidă şi soldatii pe jos, la odihnă, după
marşul obositor de peste zi. Nici n-a trecut o jumătate de oră şi ne-am
trezit cu vreo 4 soldati ruşi şi un civil, care luând contact cu maiorul
Ulian, l-a întrebat ce căutăm noi înarmati până în centrul Basarabiei
şi că desigur avem intentii răsboinice. Maiorul a explicat civilului,
care vorbea româneşte, în ce scop venim. Acela a răspuns că, dacă
cele spuse de maior se vor dovedi adevărate, ne primesc şi ne
cazează în oraş, în care se află un regiment de infanterie şi unul de
artilerie rusească, însă găzduirea se face cu conditia să depunem
armele într-o magazie ce va fi păzită de o santinelă de a noastră şi
una rusească, până vor primi informatii dela comisariatul militar rus
din Chişinău, dacă cele afirmate de maior corespund adevărului.
Maiorul, ofiter de intendentă, nu prevăzuse această situatie, şi i-a
rugat să se depărteze pentru a ne sfătui dacă acceptăm conditia sau
ne retragem de unde am venit. Părerea lui a fost să acceptăm conditiile
dezarmării şi cazarea noastră în libertate prin orăşel, pentru a
evita orice ciocnire cu bolşevicii şi vom vedea apoi, în zilele următoare,
ce vom face. Eu şi sublocotenentul Grama am fost de părere să
ne retragem până în satul unde era dobrogeanul de care am vorbit şi,
de acolo, prin curier sau telefon, dacă se poate, să primim ordin dela
comandamentul brigăzii din Leova, căci odată dezarmati eram ca şi
prizonieri, la cheremul bolşevicilor, despre care toti ne făcuserăm cea
mai proastă idee, aflând că rupeau galoanele şefilor lor şi nu mai
ştiau ce este disciplina şi umanitatea. Bineînteles că a trebuit să
ascultăm de ordinul maiorului. Delegatii bolşevici, luând cunoştintă
de acceptarea conditiei lor, se arătară foarte amabili. Au cazat trupa
prin cartierul nord-estic al orăşelului şi au găsit şi ne-au dat camere
bune pentru ofiteri, eu şi ordonanta mea Gheorghe fiind cazati
aproape de marginea oraşului, nu departe de şoseaua principală ce
da în oraş. Seara am fost poftiti ca oaspeti (numai ofiterii) la popota
ofiterilor ruşi, care ne-au primit f. bine şi ne-au pus în vedere şi
situatia lor neclară şi fără putere asupra soldatilor, care ascultă
numai de ordinul Sovietului, căruia trebuie să se supună şi ei.
Ziua următoare totul era în ordine. Soldatii noştri se amestecau
cu cei bolşevici, care îi atrăgeau frăteşte la chef, dar unui plutonier al
nostru i-au rupt galoanele, fiindcă refuzase cârdăşia cu gazdele. În
seara următoare, după ce mă plimbasem şi eu prin oraş şi peste zi ne
întâlnisem cu maiorul şi ceilalti ofiteri ai companiei, maiorul îndemn
ându-ne să fim liniştiti, deşi santinela noastră ce păzea armele a
doua zi dimineată fusese înlăturată, pe motiv că ajunge o santinelă
rusă, cum spun, în seara următoare, ordonanta mea întârziase să vină
la ora convenită la locuintă, unde aveam bagajul. L-am văzut venind
gâfâind, cu mutra alarmată, spunându-mi: .Dle sublocotenent sunteti
în pericol şi trebuie să fugiti înapoi la Leova, căci am aflat dela un
soldat basarabean că bolşevicii au auzit, nu se ştie cum şi prin cine,
că doi ofiteri au fost contra depunerii armelor, dar încă nu ştiu care
sunt din cei 5 şi umblă să-i identifice.. Dându-mi seama la ce aş
putea să mă aştept dacă mă vor dibui . ce uşor era să se îmbete
vreun soldat de-al nostru . am hotărât să fug, dar cum? După depunerea
armelor, deşi nu eram declarati de prizonieri, totuşi bolşevicii
instalaseră santinele pe toate străzile la ieşirea din oraş, şi eu,
neştiind ruseşte, datorită şi uniformei române, era greu să ies, neobservat,
iar noaptea nu mă puteam orienta cum să ocolesc pe undeva
să mă strecor. Deoarece pericolul nu era chiar iminent, am dat bani
ordonantei să-mi facă rost dela gazdă de o căciulă şi ceva palton civil,
în schimbul mantalei, ceea ce a şi reuşit încă în aceeaşi seară dela
gazda mea, care era tot român basarabean civil şi nebolşevizat.
În zorii zilei, cu noaptea în cap, însotit de Gheorghe, m-am
apropiat de marginea satului, la distantă, să nu fiu văzut de santinela
bolşevică şi, fiind ceată foarte deasă, îmi băteam capul cum să
procedez. Era zi de târg şi intrau cărute multe în oraş şi ici-colea câte
una ieşea, fiind tărani cei care mânau caii. Ceata persista de nu se
vedea mai departe de 10-15 metri. Tot aşteptând, văd că vine în trap
o cărută tărănească, în care era legat un porc zăcând pe paie, şi de
cărută era legată o a doua cărută, pe jumătate plină cu paie, în care
nu era nimeni. Fusesem bun gimnastician în liceu şi practicasem
aproape toate sporturile. Fulgerător, fără să mai am timp să spun o
vorbă ordonantei, când căruta din urmă ajunsese în dreptul meu, mă
agăt de jireadă şi mă trântesc pe paie, ca un om beat. ?ăranul în
cojoc, care mâna caii, habar n-avea că am sărit în căruta din urmă,
din cauza zgomotului ce făceau cărutele. Când căruta a ajuns în
dreptul santinelei, aceasta a strigat ceva ruseşte cărutaşului, făcând
cu mâna spre gură, ca şi când ar goli sau bea ceva, la care cărutaşul a
răspuns .niet. şi şi-a văzut de drum. Peste un minut eram deja ieşit
din raza vizuală a santinelei, în dreapta şi stânga islaz, şi, apucând
iarăşi jireada am sărit jos, fără nici o frică şi fără să simtă cărutaşul.
Ceata fiind tot deasă, am luat-o peste câmp, spre coline, în directia
apusului, fără să caut şoseaua, adică drumul pe care venisem, planul
fiind să mă depărtez cât mai mult de oraş, ştiind că până în satul
unde dormisem la ciobanul din Dobrogea nu mai era altă localitate şi
acolo tinteam. Mai târziu ceata s-a ridicat, am găsit drumul, şi seara,
încă devreme, am ajuns la dobrogean, care a rămas mirat văz
ându-mă singur şi cum sunt îmbrăcat. I-am povestit pătania. Mi-a
dat de mâncare, căci eram înfometat, mi-a spus să mă odihnesc până
va răsări luna şi să plec spre oraşul Comrat, să merg peste câmp,
departe de şosea, orientându-mă după stâlpii de telefon şi să ocolesc
Comratul, pentru a nu întâni pe nimeni încă în timpul noptii, iar
după ce voi scăpa de Comrat să merg tot departe de şosea, până voi
ajunge la o pădure, care este la marginea Tigheciului, unde nu va
mai fi nici o primejdie, deoarece în sate nu sunt bolşevici, fiind urâti
de locuitori din cauză că se strâng şi chefuiesc în oraşe.
După ce m-am odihnit, la răsăritul lunii m-am aşezat pe marş şi
pas vioi. Când am ajuns la marginea oraşului Comrat a trebuit să
ocolesc mult spre răsărit, deoarece erau nişte râpe prăpăstioase, produse
de ploile ce rodeau şi duceau în jos pământul, râpe pe care
numai alpinişti echipati ar fi putut să le escaladeze. După ce am
ocolit râpele, am dat de o coastă plantată cu vii şi împărtită în loturi
mai mari, despărtite de garduri, peste care a trebuit să trec, până am
scăpat de vie, şi am ajuns deasupra colinei pe unde ducea drumul
spre Tigheci. Am mers tot paralel cu drumul, peste câmpul înghetat,
dar fără zăpadă. Eram obosit şi aveam nevoie de odihnă, dar îmi era
frică să stau jos, să nu mă apuce somnul şi să înghet de frig, deci cu
paşi mai domoli am continuat să merg spre Prut, la lumina lunii, fără
să întâlnesc tipenie de om sau vietate. Când am ajuns la marginea
pădurii, totuşi m-am odihnit putin pe un copac răsturnat şi tăiat cu
ferestrăul aproape de pământ şi de unde încep crengile. Cocoşii se
auzeau cântând în sat, ştiam că sunt în pădurea Tigheciului în
sigurantă. Se mijise de ziuă şi, nu departe de trunchiul unde mă
odihnisem, am dat de un drum îngust de pădure. Dinspre sat se
auzea venind un car şi voci omeneşti. Vorbeau româneşte (basarabeni),
ambii cu topoare pe mână şi unul, cu un ferestrău, fiind mai
bătrân, erau în carul tras de boi. Dându-le bună dimineata, s-au uitat
la mine cu vădită nedumerire, răspunzându-mi la salut şi unul
întrebându-mă de unde sunt şi de ce umblu singur prin pădure.
Mi-am închipuit că mă consideră ca pe un hot sau ştiu eu mai ce şi
le-am răspuns ce am pătit şi dacă este departe Tigheciul. La cele
auzite dela mine, unul a exclamat: .Mă bătu-i-ar Dzeu să-i bată, aceia
nu sunt oameni, ci jivine!., apoi mi-au spus că, mergând pe drum,
îndată voi fi la marginea Tigheciului. Le-am multumit şi după zece
minute intram în curtea casei ciobanului ardelean, la care dormisem
în prima noapte, care, văzându-mă, a rămas şi el perplex. După ce
i-am povestit pătania, a dispus ca sotia sa să-mi dea de mâncare şi
mi-a pregătit patul să mă culc şi, până la amiază, să dorm, iar după
prânz mă va duce el cu căruta până la Leova.
Aşa s-a întâmplat şi, pe la apusul soarelui, transportat de buna
mea gazdă, într-o cărută trasă de doi cai frumoşi, m-a lăsat chiar în
fata comandamentului brigăzii. M-am prezentat în fata colonelului
comandant căruia i-am povestit cele întâmplate la Besarabscaia şi
cum am fost nevoit să fug pentru a raporta cazul. Mi-a cerut
informatii precise de fortele bolşevice de acolo şi, când i-am spus că
am auzit că ar fi un regiment de infanterie şi unul de artilerie, m-a
criticat că în calitatea mea de ofiter trebuia să mă documentez precis.
După aceea m-a pus să scriu cele întâmplate, să dorm la o adresă care
mi-o dă adjutantul lui, şi a doua zi dimineată să plec la Huşi cu un
plic sigilat, pe care să-l predau acolo. M-am conformat şi am predat
plicul, şi, la Comandamentul Diviziei din Huşi, unde iarăşi am dat o
declaratie scrisă de cele întâmplate şi mi s-a spus că peste două zile
voi fi trimis tot cu un plic sigilat la Ministerul de Război, la Iaşi, unde
voi primi ordinul în ce mă priveşte personal.
După ce mi-am îndeplinit misiunea şi la Iaşi, am primit ordinul
să mă prezint la Reg. 3 Avram Iancu din Deleni. Am ajuns şi la
Deleni, unde regimentul era pe cale de organizare, din oamenii deveniti
în plus dela celelalte două regimente şi alti foşti prizonieri la ruşi,
scăpati. Am fost numit adjutantul maiorului Necşulescu, comandantul
batalionului din care făceam parte. Comandantul regimentului
era locot. colonelul David, ce se instalase în două camere la etajul
castelul printului Ghica-Deleni, care avea moşie întinsă acolo, însă el
lipsea, şi numai frumoasa lui sotie locuia acolo cu administratorul de
moşie. Se vorbea prin sat că printul o luase dela o familie de tigani,
muncitori clăcaşi de pe moşia lui, fata fiind o frumusete, a dus-o la
Paris, unde i-a dat instructia şi educatia necesară, şi vorbea perfect
frantuzeşte, posedând toate manierele şi cunoştintele de cultură
generală. Ceea ce era mai curios, se spunea, că deşi născută şi
crescută în bordei şi fum, după educatia primită în Franta devenise
atât de simtitoare încât nu putea suferi mirosul de tutun pe care îl
simtea dela distantă. Satul Deleni era la cca 4 km nord-est de Hârlău,
era plin de pomi roditori, case tărăneşti acoperite cu stuf, cele mai
multe, şi era aşezat pe un vârf de deluşor, cu împrejurimi împădurite,
oferind o privelişte romantică. Aci m-am simtit foarte bine, nu
numai eu, ci şi ofiterii şi trupa, căreia i se făcea instructie.
La vreo săptămână după sosirea mea a venit şi sublocotenentul
Grama, care mi-a povestit că a reuşit şi el să fugă cu ceilalti ofiteri,
fiind travestiti în tărani, dar pe maiorul Ulian bolşevicii l-au bătut
groaznic şi l-au transportat apoi, aproape mort, la spital, iar trupa
dusă toată ca prizonieri spre Odessa. Mă gândeam ce soartă aş fi
avut dacă n-aş fi reuşit să fug la timp. Peste câteva săptămâni, unii
din soldati au reuşit să scape şi au sosit şi ei la Deleni, fără să se ştie
de soarta celor multi rămaşi în mâna bolşevicilor. La Deleni, între alti
bănăteni, era şi Sabin Drăgoi, cu grad de sublocotenent, care a organizat
cor dintre noi şi serbări, cântând el însuşi la vioară. Dna maior
Necşulescu avea o fire de amazoană. Sotul ei era f. gras şi mult mai
în etate ca sotia sa şi îi îndeplinea toate dorintele, între care şi dorinta
de a învăta călăritul şi m-a rugat să o învăt, ceea ce am reuşit în scurt
timp. Mă invita la început numai pe mine la călărit şi alerga în galop
spre pădurile din apropiere, iar eu cu frica în sân să nu o trântească
calul şi să am răspundere fată de maior, dar după ce parcurgeam
astfel o distantă lungă, descălecam în câte un loc frumos şi ne
odihneam, iar ea mă întreba dacă iubesc pe cineva. Eu i-am răspuns
că da, îmi place f. mult o femeie, dar care este căsătorită şi nici n-aş
îndrăzni să-i spun ce simt pentru ea. A înteles că mă refer poate la ea,
căci mi-a spus că eu fac parte dintre bărbatii timizi. Era cu şapte ani
mai bătrână ca mine şi ceea ce îi spuneam nu era adevărat, o făcusem
să o flatez, dacă ar fi crezut că m-aş fi referit la Dsa. După alte câteva
astfel de escapade, deoarece mânca la popotă, şi eu, ca adjutant al
sotului, stam la masă în dreapta ei, iar maiorul în partea stângă a ei, a
început să mă laude că atât de bine am învătat-o să călărească încât,
în galop, mă lasă mult în urma ei şi ar dori să facă o cavalcadă cu mai
multi ofiteri. Sotul i-a aprobat dorinta şi s-a întocmit lista amatorilor,
în total şapte, inclusiv eu. Au urmat zilnic cavalcade, pe la apusul
soarelui, şi Dna era mereu înfrântă, fără să ghicească că nici unul
dintre noi nu voiam să i-o luăm înainte. Se organizau serate dansante,
dar Dna fiind singura femeie între noi, ea dansa şi cocheta cu
toti; fiind cu totii convinşi că vrea să ne zăpăcească din ambitie, dar
toti eram convinşi că era o sotie credincioasă, dar exaltată şi dornică
de petreceri. Ne-a rugat ca, după ce va veni vremea să ne despărtim,
să-i scriem, dându-ne adresa ei din Bucureşti, aceasta în prezenta
sotului ei, care i-a întărit dorinta. Maiorul era un om blând, iubit de
toti ofiterii şi trupă.
Între timp, soarta armatei române şi a întregului popor începea
să devină tragică. Din cauza descompunerii armatei ruse bolşevizate,
care nu ştiu pentru ce luptase nici până atunci, armata germană
înaintase în Ucraina până la Kiev. Armata română era amenintată să
fie învăluită pe la spate de nemti, în tară şi în Basarabia unităti
ruseşti erau şi ele în pericol. În această situatie, armata română,
rămasă singură şi trădată de aliatii ruşi, pe la sfârşitul anului 1917 a
fost silită să încheie un armistitiu cu nemtii, după ce abandonase
ideea unora de a lupta într-un triunghi al mortii până la ultimul om.
După armistitiu, urmau să înceapă tratative de pace. Armata fiind
încă nedemobilizată, a dezarmat, la începutul anului 1918, şi izgonit
din Moldova trupele ruseşti în descompunere. În acelaşi timp, adică
chiar în 24 ian. 1918, conform notitelor mele păstrate, Basarabia s-a
declarat provincie independentă, iar prin luna martie 1918 Sfatul
?ării a hotărât alipirea ei la tara mamă, România, cerând ajutor
armatei române să o curete de armatele bolşevice. Românii, ajutati şi
de unitătile Corpului voluntarilor ardeleni, i-au dezarmat şi, după
unele lupte violente, i-au izgonit peste Nistru, ocupând astfel Basarabia,
la cererea acesteia. Era o mare bucurie în inimile tuturor româ-
nilor alipirea Basarabiei, la ceea ce nimeni nu ar fi îndrăznit să viseze
la începutul războiului, al cărui scop era eliberarea Transilvaniei şi a
celorlalte tinuturi româneşti. Popoarele au destinul lor, ca şi oamenii.
Germanii urgentau imediata încheiere a păcii, pentru a dispune
de toate fortele pe frontul de vest, în Franta, după ce scăpaseră de
grija ruşilor, cu care încheiaseră pacea. Guvernul român primise
ultimatum, cu amenintarea că întreaga tară va fi ocupată şi, în fata
acestei primejdii, România a fost silită să încheie pacea dela
Bucureşti, prin luna mai 1918, acceptând, silită, conditii extrem de
grele, numai să salveze fiinta neamului şi independenta politică. În
această situatie, misiunea franceză îşi făcea bagajele să se înapoieze
în Franta, traversând întreaga Rusie, până la Vladivostok. Voluntarii
români, foşti prizonieri, erau alarmati încă înainte de încheierea
păcii, din cauza zvonurilor ce circulau că va fi cerută extrădarea lor
de către unguri, aşteptându-i spânzurătoarea. Cea mai mare parte
voiau să plece cu misiunea franceză, mişcare care era sustinută şi de
francezi, care astfel sperau să străbată mai uşor drumul enorm, plin
de primejdii, printr-o tară în descompunere. Cei care urmau să
rămână în tară primiseră sugestia să-şi schimbe numele, eu aleg
ându-mi numele de Silviu Argeşanu. Neştiind limba rusă, am considerat
ca o aventură nebunească, chiar şi pentru camarazii care o
învătaseră în timpul captivitătii, să întreprindă un astfel de drum,
urmând să treacă deghizati printre armata de ocupatie germană din
Ucraina, în grupuri mici, răzlete, ca să nu atragă atentia, plus
aventura în haosul bolşevic. Înainte de plecarea misiunii franceze, în
ultimul moment, s-a primit ordin de la guvern că se interzice
plecarea lor cu misiunea franceză şi să rămânem pe loc şi vom fi toti
repartizati pe la diferite regimente din tară, cei care nu-şi găsesc alt
mijloc de existentă, şi că zvonul de extrădare este fals. M-am mai
liniştit. Prizonierii unguri şi nemti au fost puşi în libertate, fiind
trimişi în Ungaria şi predati. Dacă rămâneam cuminte în bordeiul de
la Lagărul din Şipote ajungeam şi eu acasă pe la începutul lui iunie
1918, gândeam eu, văzând viitorul întunecat, cu imposibilitatea de a
mă întoarce la părinti, dacă nemtii vor câştiga războiul până la urmă.
Astfel s-a desfiintat Corpul voluntarilor ardeleni-bucovineni.
Cu o ultimă petrecere, ne-am luat, cu totii cei din Deleni, rămas-bun
dela Dl maior şi sotia sa, care insista să nu-i uităm, căci sunt dornici
să ştie ce soartă vom avea fiecare. De atunci nu i-am mai văzut. Cu
multi ani de zile în urmă, întâlnind în trenul Caransebeş . Bucureşti
pe camaradul Sabin Drăgoi, acesta mi-a spus că la premiera operei
sale .Năpasta. a vizitat pe sotii Necşulescu, oferindu-le invitatii de
onoare la spectacol. L-am mai vizitat pe amicul Drăgoi în 1967, la
Bucureşti, în splendida lui casă, dar l-am găsit complet îmbătrânit,
bolnav şi mişcându-se greu. Anul trecut am auzit că ar fi murit. Aşa e
viata.
Unde şi cum mi-am petrecut restul anului 1918
După desfiintarea Corpului voluntarilor români, o parte din
ofiteri, care erau mai tineri, neavând curajul să înfrunte greutătile
vietii civile, au preferat să se activeze în armata română, altii să se
ocupe de comert şi afaceri, mai ales în Chişinău, şi prin alte oraşe
basarabene, unde erau f. bine primiti şi ajutati, unii căsătorindu-se
chiar. O altă parte a ofiterilor, ca şi mine, cerurăm să fim repartizati
provizoriu pe la regimentele româneşti, până la terminarea războiu
lui mondial. Astfel am fost repartizat la Reg. 49 Infanterie din
Râmnicu Sărat, împreună cu alti câtiva bănăteni (Iancu Vitan, Vodă
Cornel etc.). Reg. era cantonat în satul Tătarca, pe malul Prutului, la
cca 18 km de Galati. Acolo, din tot regimentul, se mai aflau numai 44
soldati, restul fiind trimişi la munca câmpului, pe diferite moşii.
Nimeni nu avea nimic de lucru, locuitorii erau pescari, vin şi pâine se
găseau mai uşor ca în alte părti.
Într-o zi, comandantul regimentului, colonelul Petru Popovici
(numele îl retin după notite), întreabă pe ofiteri care se pricep la
grădinărit. Nu răspunse nimeni, afară de mine şi spusei că am mai
făcut grădinărit în Bacău, în cadrul cartierului Armatei a II-a, ceea ce
era adevărat, dar ştiam doar ceea ce văzusem cum procedau soldatii
şi civilii. Îndată am primit ordinul să plec în comuna Viforeni, din
jud. Botoşani, ca ajutor al locotenentului Gherghiceanu, care avea
misiunea să facă grădinărie mare pentru necesitătile regimentului lui
şi a populatiei, având circa 80 soldati, în majoritate grădinari de
meserie. Mai aveam şi misiunea de a aduna fân pentru regiment.
Locot. Gherghiceanu era fiul generalului Gherghiceanu. M-a primit
cam rece, auzind că sunt transilvănean, pe care ulterior mi-a spus că
nu-i simpatizează, din cauză că obişnuiesc să-i critice pe cei din
Regat. Într-o săptămână am devenit prieteni buni. Satul, aşezat pe o
colină, era compus numai din câteva zeci de case, în apropiere fiind
localitătile Monastirea, Bătrâneşti, un cătun la cca 4 km numindu-se
Cuza-Vodă. Amândoi ne simteam liberi, cu alimentatia o duceam
mult mai bine ca cei dela regiment şi oraşe şi cu distractiile şi mai
bine. La sugestia locotenentului, plecam călare în vizită pe la proprietarii
din cătunele amintite, fiind deseori invitati la proprietarul
Simionovici, care avea două fete de măritat, cea mai mare fiind pe
placul colegului, iar pe cea mică o curtam eu, nu din dragoste, ci din
politetă, căci nu aveam gânduri de însurătoare. Dacă nu mă înşel,
locotenentul, după terminarea războiului, s-a şi căsătorit cu simpatia
lui, cum am fost informat cu ani în urmă, cu ocazia unei concentrări
pe o lună la R. Sărat. În localitatea Monastirea mergeam în toate
sărbătorile, acolo văzând prima dată jocurile moldoveneşti şi o nuntă
cu obiceiul respectiv. Gherghiceanu, cu grădinarii lui, fusese trimis
cu mult înaintea mea, aşa că la sosirea mea se proceda deja la udarea
prin irigare a plantelor tinere.
În vara aceea bântuia peste tot gripa spaniolă, pe care am
suportat-o şi eu şi camaradul meu cu greu, împreună cu parte din
soldati. Noroc că ne-a tinut vreo 5-6 zile şi am dus-o pe picioare,
puterea ei în acel timp fiind în scădere.
În aceeaşi toamnă 1918, francezii, spărgând frontul bulgar în
Balcani, ajunseseră la Dunăre, iar germanii, după primele succese pe
frontul francez, s-au văzut opriti de contraofensiva generalului Foch,
fiind uimiti de aparitia tancurilor. Atunci începuse şi destrămarea
armatei austro-ungare, şi România, la îndemnul francezilor, cu
diviziile ce-i rămăseseră după pacea dela Bucureşti, a mobilizat
repede şi a pornit spre Bucureştiul ocupat de Gl Mackensen, care,
văzându-se amenintat din sud şi nord, a început să se retragă spre
Germania, părăsind toate teritoriile româneşti, reocupate de armata
română. Regele Ferdinand a intrat triumfal în Bucureşti. În Germania
se declanşase revolutia şi împăratul fusese detronat. Războiul era
pierdut pentru Puterile Centrale. În Ardeal şi Banat se formau gărzi
nationale, alungând autoritătile maghiare. Toamna, prin septembrie,
am fost demobilizat şi am plecat la Iaşi, pentru a mă înscrie la
Universitate, având economii făcute din solda de ofiter.
Student la facultatea de drept . Universitatea Iaşi
Părintii încă nu ştiau nimic de soarta mea, eu neputând pleca,
Banatul fiind ocupat de sârbi, care aveau planul să-l ocupe în întregime.
Trebuia să aleg o carieră, să ajung cât mai repede la o diplomă.
Se înfiintase un cămin studentesc în Palatul Sturdza şi o cantină
contra pret modest, în apropiere. Cea mai mare parte a studentilor
erau bucovineni, cari făceau senzatie în oraş, purtând, cu putine
exceptii, portul national, identic cu cel moldovenesc. Mai erau şi
studenti basarabeni, plus cei din Iaşi şi din alte oraşe sau sate din
Moldova şi chiar din Muntenia. Eu eram singurul student bănătean
înscris la facultatea de drept, având de dat examenele din trei ani în
numai doi ani, recunoscându-se la toti foştii mobilizati frecventa şi
înscrişi pe cuvânt de onoare, în mod provizoriu, până la data
prezentării, ulterior, a diplomei de maturitate.
Aveam casă şi masă astfel asigurată pentru câteva luni cu banii
ce-i economisisem peste vară la Viforeni. După înscrierea la facultate,
prima vizită am făcut-o familiei Funiac, nepotul nobilei mele gazde
din Bacău, despre care am mai amintit. Dl Funiac avea cea mai mare
şi elegantă cofetărie şi ceainărie, ajutat de personal numeros, dintre
care ajutorul său cofetar şi-a deschis, mai târziu, o cofetărie chiar la
Timişoara, dar i-am uitat numele. Sotii Funiac aveau două fetite mici:
una blondă, ce semăna cu mama sa şi era elevă în cl. II-a primară, iar
cea mai mare, brunetă şi drăgută, semăna cu tatăl său. Am fost f. bine
primit şi dl Funiac, cunoscându-mi istoricul şi situatia, împins de un
gând nobil, de a mă ajuta, fără să mă jignească, m-a întrebat dacă aş
putea medita pe cele două fetite, privind lectiile lor, şi ce pretentii
băneşti aş avea. I-am răspuns că o fac cu cea mai mare plăcere şi mă
multumesc cu orice sumă vrea Dlui să-mi ofere, dacă nu consimte să
le meditez gratuit. M-a întrebat dacă sunt multumit cu 150 lei lunar,
ceai şi prăjituri la discretie, când doresc în cofetărie, iar Duminica să
fiu oaspele Dlor la masă. Când am auzit de aceste oferte, i-am spus că
suma oferită mi se pare nemeritată şi mă multumesc cu celelalte
avantaje, Dlui a spus că se simte jignit dacă îl refuz şi că banii îmi vor
prinde bine, căci sunt tânăr şi poate dornic şi de teatru şi concerte.
I-am multumit şi mă ocupam serios de meditarea fetitelor, văzând şi
părintii că şcoala merge mai bine.
A doua vizită am făcut-o la Dna Margareta Negruzzi, nepoata
Dnei Corjescu, care mi-a dat la plecarea mea dela moşia ei adresa,
spunându-mi că i-a vorbit de mine şi neapărat să o vizitez când voi
avea ocazia să trec prin Iaşi, căci vrea să mă cunoască. N-am idee ce
putea să-i povestească despre mine Dna Corjescu, ca să o facă
curioasă pe nepoata sa. Am căutat-o, avea cu sotul ei, boierul Petru
Negruzzi, o casă frumoasă, cu un etaj, cam la mijlocul oraşului, la
răsărit de Piata Cuza-Vodă, unde începe colina ce urcă la Copou. Am
găsit-o singură, cu un copilaş de vreo doi ani şi m-a primit foarte
amabil. Eu după aceea m-am interesat de Dna Corjescu şi mi-a
răspuns că este tot singură la moşia dela Rediu şi se plictiseşte,
lipsindu-i şi orele de muzică şi vizitele colonelului, deoarece lagărul
de prizonieri s-a desfiintat. Am rugat-o să-i transmită respectuoasele
mele salutări şi că nu voi uita niciodată ospitalitatea ce mi-a oferit în
situatii grele. După aceea mi-a fixat o zi când vine şi sotul ei acasă,
căruia să mă prezinte, şi care este plecat şi mare parte stă la moşie. În
ziua fixată am cunoscut şi pe sotul Dnei, care mi-a pus o serie de
întrebări privitoare la timpul petrecut după plecarea mea dela
conacul mătuşii sale şi despre Banat şi bănăteni. Sotia i-a spus că sunt
de origină .răzeş., probabil după interpretarea dată de Dna Corjescu
situatiei grănicerilor bănăteni, proprietari de munti şi păduri în
comunitate. Am simtit că boierimea tinea la privilegiul originei
nobiliare şi dacă ar fi ştiut că sunt un fiu de tăran simplu, ca cei de pe
moşia lor, m-ar fi privit cu alti ochi. Dna Margareta Negruzzi era o
femeie brunetă, foarte frumoasă, cu trupul svelt, înăltută şi era în
etate de 24 de ani. Aflând că sunt student la facultatea de drept, mi-a
spus că are un verişor după mamă student în anul trei la filozofie şi
că îmi va face cunoştintă cu el, ceea ce s-a şi întâmplat în ziua fixată.
M-am mirat când l-am cunoscut, căci părea ca un om matur de circa
30 ani. Am aflat că de fapt nu se grăbea să-şi termine facultatea şi îi
plăcea viata de student, prelungind-o cât mai mult.
Deoarece masa o luam dimineata, la prânz şi seara la cantină,
care era organizată şi condusă chiar de către studenti, fiind angajati
numai doi bucătari de meserie, iar la masă studentii erau serviti cu
rândul de către studente. Într-o zi, la prânz, m-am aşezat în dreapta
unei studente, care discuta cu alta din stânga ei, şi am auzit-o pe
vecina mea zicând: .Să vii odată să vezi Lugojul.. Am întrebat-o de
ce a pomenit Lugojul, căci mă interesează, fiindcă eu îl cunosc,
deoarece sunt bănătean din părtile Mehadiei şi liceul l-am terminat la
Caransebeş, luând examenul de maturitate în 1916. La auzul acestora,
vecina mea s-a întors repede cu trupul şi fata spre mine,
spunându-mi că este lugojancă, înscrisă la facultatea de litere în anul
I. Mi-a spus că se numeşte Duzescu (am uitat celălalt nume de botez)
şi că n-a ştiut că mai este un bănătean student la Iaşi şi m-am
prezentat şi eu. Lugojanca era cam grasă, de statură mijlocie şi nu pot
zice că era frumoasă sau atrăgătoare, dar era bănăteancă şi, de atunci,
obişnuiam să mergem la acelaşi schimb de masă. Mai târziu, cum voi
arăta, cunoştinta noastră mi-a fost de folos la amândoi.
Prin luna noiembrie, după retragerea nemtilor din Bucureşti, cu
ocazia intrării triumfale a regelui în Capitală, s-au dat bilete de
călătorie gratuite pentru studentii Universitătii, doritori a lua parte la
acea serbătoare, la care am participat şi eu cu colega din Lugoj, după
care ne-am întors la Iaşi.
După ce la 1 dec. 1918 se proclamase Unirea Ardealului şi
Banatului cu patria mamă, am aflat din ziare că o delegatie, în frunte
cu episcopul Miron Cristea din Caransebeş, va veni la Bucureşti,
pentru a preda regelui actul de unire şi delegatia va fi găzduită la
Palatul Regal, având ca secretar pe Caius Brediceanu. Arăt ziarul
colegei lugojence şi îi spun că eu sunt hotărât să plec la Bucureşti,
pentru a încerca să merg acasă odată cu episcopul Miron Cristea, pe
care-l cunosc şi mă cunoaşte, părintii mei de doi ani neavând veşti
dela mine. .Merg şi eu, căci eu cunosc pe Caius Brediceanu., răspunse
colega mea. Ajunşi la Bucureşti, mergem la palatul din spatele
Palatului Regal, destinat oaspetilor, portarului îi spune colega mea că
îl caută pe Dl Brediceanu, care după scurt timp vine la intrare şi,
auzind dorinta noastră, şi că mă cunoaşte episcopul, mi-a dat un bilet
de intrare în vagonul special, spunându-ne să fim la ora 5 după-masă
în gară şi să intrăm în vagon, fără a ocupa locuri în cabină. Ne-am
conformat şi ne-am văzut în tren. Pe la 5 şi jumătate apare episcopul,
ajutat de Dl Cornel Corneanu, secretarul episcopiei, să urce în vagon,
cu un om de serviciu, urcând în prima cabină dela intrare o multime
de bagaje şi pachete, în care cabină luă loc episcopul, apoi Dl
Corneanu. Mai urcară în alte cabine şi ceilalti membri ai delegatiei şi
alte persoane. Noi şedeam pe coridor, la fereastră, nu departe de
prima cabină. După ce trenul a plecat, în unele cabine au început
cântece ardeleneşti, cu destupare de sticle. Atunci am apărut în uşa
compartimentului ocupat de episcop şi Dl Corneanu şi, salutând,
zisei: .Sărut mâna Preasfinte.. Se uită mirat la mine câteva clipe. .Tu
eşti Petre, nu era să te recunosc, atât de mare ai crescut. Cum ai ajuns
aici?. şi, întinzându-mi mâna, am sărutat-o, cum era obiceiul, am dat
mâna şi cu Dl Corneanu, care mă cunoştea şi el bine, pe când venea
zilnic la .Casina Română.. .Ia loc şi ai să fii oaspetele nostru la cina
rece gătită la Palat, ce ni s-a dat pe drum, căci desigur eşti flămând..,
zise episcopul şi rugă pe Dl Corneanu să mă trateze. Eu spusei că
n-am cinat, dar nu mi-e foame şi mai am o colegă lugojancă studentă,
care e pe coridor, povestind pe scurt, cum ne-am hotărât să venim
dela Iaşi la Bucureşti, să ne încercăm norocul, eu cunoscându-vă pe
Dvs. şi ea pe Dl Caius Brediceanu, dela care am şi primit promisiunea
de a ne urca în vagon pe coridor. .Cheamă-ti şi colega, să ia şi ea
cina.. Am prezentat-o şi, după ce am fost ospătati, am multumit,
voind să ies pe coridor, dar am fost retinuti, aşteptam venirea Dlui
Brediceanu să ocupe încă un loc, care a şi venit ultimul dintre toti,
având o servietă şi, când ne-a văzut, a spus episcopului: .Unul, Dlui,
arătând spre mine, merge să-şi vadă părintii, care îl cred mort de doi
ani (îi spusesem eu dimineată), este caransebeşean, cunoscut de
Preasfintia voastră, iar domnişoara este lugojanca de-a mea, cum era
să le refuz dorintele?.

Trenul special (doar un vagon de cl. I şi locomotiva) a pornit,
iar în compartimentele celelalte cheful nu înceta. Cineva cânta cântecul
ardelenesc ce începea cu .Hai sură şi iar sură, noaptea bea şi
ziua fură/ Noaptea fură iepele, ziua fură fetele etc.. Cu tot zgomotul,
după câtva timp episcopul adormise, Caius Brediceanu trecu în
restul compartimentelor, în care cântecele încetară, dar vorbăria şi
ciocnitul paharelor nu.
În Sibiu, episcopul a coborât cu alti câtiva, noi şi Dl Corneanu,
schimbând trenuri la Simeria, colega a plecat spre Ilia . Lugoj, iar eu
şi Dl Corneanu, prin Subcetate, am ajuns şi dormit în Băutari, şi în
dimineata următoare am ajuns la Caransebeşul ocupat de trupe
sârbeşti, ca şi restul Banatului. După vizitarea cunoştintelor, a Dnei
Elvira, sora episcopului, şi a fostei mele gazde, maica Paraschiva, am
plecat, cu trenul, până la Teregova, de unde apoi, pe jos cca 25 km,
am ajuns la casa părintească, fiind întâi văzut de căteaua albă care,
schincind, s-a repezit la mine, ridicându-se cu labele spre piept. Nu
pot descrie emotia mamei, care purta doliu, şi a tatei, când am apărut
ca din senin în fata lor. Au început să plângă de bucurie şi nici eu
n-am putut să-mi stăpânesc lacrimile. Sosirea mea a stârnit vâlvă
prin vecini şi rude, care veneau să mă vadă şi să le povestesc cum am
scăpat cu viată şi de ce nu i-am înştiintat că trăiesc. Mama, adres
ându-se tatei, i-a zis: .Vezi Davide, întelegi acum visul de alaltăieri,
că visam că a venit dela răsărit un aeroplan, s-a rotit de trei ori
deasupra casei şi iarăşi a plecat, tot spre răsărit. Mi-ai spus că trebuie
să primim vreo veste despre copil, fie că e în viată, fie că e mort, şi
iată că a venit chiar el.. Tata, deşi tăran simplu, cum am mai amintit,
obişnuia să tălmăcească visurile. A organizat apoi o masă serbătorească,
dar eu peste trei zile am plecat la Toplet, la un pictor de
şcoală, Ştefan Bornuz, împreună cu care, conduşi de tatăl lui, am
trecut peste munti şi am coborât la gara Vârciorova, pentru a evita
contactul cu autoritătile sârbeşti dela Orşova şi vama de acolo.
Prietenul meu s-a înscris la Silvicultură, iar eu, din Bucureşti, am
plecat la Iaşi să-mi continui studiile, drum lung şi anevoios, în
vagoane arhipline, cu geamuri sparte, unii urcati chiar pe platforma
vagoanelor, deşi era luna decembrie, dar fără iarnă grea.
În Iaşi, la aceeaşi facultate, aveam între altii coleg pe Ionel
Teodoreanu, viitorul mare scriitor, şi pe Vintilă Petala, acesta din
urmă fiul generalului Petala, care mai avea o fată căreia îi făcea o
curte aprigă frumosul meu prieten Octavian Furlugeanu, locotenent
activ de cavalerie, împreună cu care eram deseori invitat în casa
generalului. Prietenia cu fiul generalului mi-a prins bine ulterior, şi
iată în ce împrejurări. În timpul campaniei dela Tisa a armatei
române, împotriva Ungariei bolşevizate, în fruntea căreia era Bela
Kun, am fost şi eu mobilizat la Reg. 49 Râmnicu Sărat, unde fusesem
definitiv repartizat, cum am mai amintit. Eram încă la partea
sedentară, aşteptând să ne vină rândul la plecarea pe noul front, deşi
românii trecuseră Tisa şi înaintau spre Budapesta. La regiment am
aflat că Generalul Petala era comandantul Corpului VI Armată şi era
instalat în Cluj, unde prietenul meu, fiul generalului, functiona în
calitate de comisar regal la Curtea Martială de acolo, deşi avea numai
gradul de sublocotenent şi terminase şi el numai doi din cei trei ani
de studii, ca şi mine. I-am scris dacă poate obtine repartizarea mea la
aceeaşi curte martială, până la demobilizare. Peste o săptămână am
primit ordinul respectiv şi am fost numit grefier la Curtea Martială,
deşi mai era şi acel ofiter ce îndeplinea această functie, dar pe lângă
un alt complet de judecători.
În timpul activitătii mele la Cluj, am fost înaintat la gradul de
locotenent, prietenul meu Furlugeanu s-a căsătorit şi a devenit
ginerele generalului şi, drept cadou de nuntă, i-am promis că-i aduc
un tap sau o căprioară, dacă obtin 10 zile concediu, ceea ce mi-a şi
reuşit, să-i aduc un tap negru mijlociu, împuşcat chiar de mine în
pădurile Igegului, cu ocazia unei vânători de două zile în ajunul
anului 1920, întovărăşit de Liviu Grozăvescu, fiul preotului, şi încă
alti cinci vânători buni din sat, rezultatul vânătorii fiind trei capete
de căprioare şi 3 tapi, aproape fiecare câte unul. A fost primul şi
ultimul vânat mare împuşcat şi pe loc am şi mâncat o bătaie la fata
locului dela ceilalti tovăraşi, conform obiceiului vânătoresc. Vânatul
a sosit la timpul potrivit pentru ospătul căsătoriei, iar pielea argăsită
cred că o păstrează întinsă în cameră şi acum amicul Furlugeanu,
care m-a întâlnit acum trei ani în Timişoara, vizitând în Mehala o
rudă bătrână.
O surpriză plăcută în Cluj
Într-o după-amiază, plimbându-mă prin centrul ce ocolea statuia
impunătoare a lui Matei Corvin călare, de lângă biserica
romano-catolică, în întâlnesc pe Dl Oană, fosta mea gazdă ospitalieră,
refugiat în Bacău. Văzându-mă locotenent, întrebă ce vânt m-a
adus prin Cluj şi i-am explicat prin ce împrejurări şi cui datorez adu
cerea mea la Curtea Martială. Şi-a manifestat bucuria şi mi-a spus că
el este director sau şef de serviciu la o sectie a Consiliului Dirigent al
Transilvaniei şi mi-a dat adresa, cu invitatia de a-l vizita, dacă îmi
face plăcere chiar şi în ziua următoare, fiind definitiv mutat cu familia
la Cluj. Am promis cu multă, multă plăcere şi, în ziua următoare,
după-masă, am revăzut întreaga familie, care m-a primit cu vechea
amabilitate, în special vechea mea simpatie, Florica, care mai crescuse
şi era mai veselă şi spirituală. Eram invitat des la masă şi pe
Florica o găseam din ce în ce mai atrăgătoare. Eram convins că familia
m-ar fi dorit ca ginere, fata mi-ar fi plăcut s-o am de sotie dintre
toate fetele pe care le cunoscusem până atunci, dar eu eram încă un
neisprăvit şi nu aveam gând de însurătoare până nu-mi voi croi o
situatie, după ce voi termina încă ultimul examen, adică anul III la
Iaşi. Florica şi mama ei, fără să fie vorba de căsătorie, mă sfătuiau
să-mi termin studiile de drept la Cluj, dar eu le spuneam că la Iaşi
încă în mai voi termina, căci, în timpul liber la Curtea Martială, mă
pregăteam din cursurile primite dela Vintilă Petala, care şi el se pregătea,
urmând să ne prezentăm, deodată, şi că la Cluj examenele şi
materia lor erau altfel împărtite şi durau mai mult ca ani de studii.
Le-am promis că mă voi întoarce să-i văd după ce voi primi diploma
de licentă dela Iaşi, pentru a nu-i dezamăgi în sperantele ce le
nutreau.
Mai aveam posibilitatea să mă activez şi să fiu, în scurt timp,
avansat căpitan, datorită marii mele vechimi, ce mi se acordase la
avansarea de locotenent, dar eram sătul de militărie şi îmi plăcea
libertatea, deşi Vintilă Petala îmi spunea că voi ajunge sigur în
justitia militară cu diploma de licentă, viată mult mai plăcută şi mai
stabilă ca localitate, în comparatie cu alte arme. Nici această posibilitate,
de a ajunge repede la un grad cu leafă bună, nu m-a ispitit şi
când, în primăvara lui 1920, am fost demobilizat, m-am dus la Iaşi şi,
terminând examenele, am obtinut diploma de licentă în drept, care,
în civilie, pe atunci şi chiar ulterior, îmi deschide mai multe căi
profesionale: magistratura, administratia, avocatura, după 2 ani de
stagiu, dar numai în Vechiul Regat, din cauza altor cerinte, conform
legilor ungureşti, care erau încă în vigoare în Transilvania şi Banat.
Cu diploma în buzunar, fără a mai trece să pierd vremea prin
Cluj, am alergat acasă, la Caransebeş, unde familia mea se mutase
(altă poveste cu intentia tatei de a mă însura cu cea mai bogată fată a
fabricantului numit tot Talpeş Petru, originar tot din Cornereva,
căsătorie plănuită de părintii fetei şi de părintii mei).
Trebuia să mă întorc grabnic la Iaşi, cu minimum 2000 lei,
pentru a putea să plec în excursia de studii la Grenoble, în Franta,
unde era un centru international, predându-se cursuri de literatura şi
istoria Frantei. Cei ce voiau să participe urmau să depună o miză de
2000 lei, în care se cuprindea transportul, cazarea şi masa pe timp de
peste 3 luni de zile, cât durau cursurile gratuite, unde veneau studenti
şi adulti din toate tările lumii, cu exceptarea celor care
luptaseră împotriva Frantei şi a aliatilor lor. Cu care ocazie, Universitatea
din Iaşi urma să predea Universitătii din Grenoble o urnă
continând cenuşa eroilor francezi, morti în bătălia dela Mărăşeşti,
care făcuseră instruirea armatei române în cadrul misiunii franceze,
de care am mai pomenit. Miza de 2000 lei era modestă, în comparatie
cu avantajele de care urma să ne bucurăm, această datorită sprijinului
larg şi fondului sporit prin ajutorul statului. Planul călătoriei
era să plecăm cu trenul până la Galati, de acolo cu vaporul Dacia pe
ruta Constanta, cu oprire şi vizitarea Constantinopolului, oprire la
Pireu, vizitarea Universitătii din Atena şi a Acropolei, continuarea
călătoriei prin Canalul Corint, ocolirea capului de sud a Italiei,
vizitarea Messinei şi Universitătii ei, din strâmtoarea cu acelaşi
nume, şi, în continuare, debarcare la Neapole, cu pauză de o săptăm
ână; de acolo, vizitarea oraşelor Pompei şi Herculanum, ce fuseseră
acoperite pe vremuri prin eruptia vulcanului Vezuv; în continuare,
vizitarea Romei şi locurilor istorice din apropiere, apoi continuarea
tot cu trenul a drumului pe coasta de apus a Italiei, Genua şi prin
Modena, intrarea pe la poalele Alpilor francezi . oraşul Chambéry şi,
în sfârşit, la Grenoble. Pe cine nu ar fi ispitit o astfel de călătorie? Am
scris Florichii ce mă împiedecă să-i vizitez la Cluj şi graba care mă
presa. Tata, care niciodată n-a şovăit toată viata lui să-mi facă rost de
banii de care aveam nevoie, ştiind că sunt calculat şi nerisipitor, mi-a
făcut rost (cred că tot dela proiectatul cuscru) de 5000 lei, spun
ându-mi că va trebui să am şi bani de rezervă în buzunar, ulterior
convingându-mă câtă dreptate a avut.
Pentru excursie s-au înscris peste 90 studenti şi absolventi,
dintre care multi bucovineni, din Banat eu singur; circa 50 studente,
11 profesori universitari, cu sotiile lor, plus profesorul Nicolae
Şerban, profesor de limba franceză la Univ. Iaşi, şi alte câteva familii
ai unor studenti transilvăneni, de la Univ. Iaşi. Pe la sfârşitul lui mai
ne-am îmbarcat cu totii la Galati, pe vaporul Dacia. Când vaporul a
părăsit Sulina şi s-a îndreptat spre largul mării, am avut o senzatie de
frică, dar peste un ceas mă acomodasem. Dl Ştefănescu-Galati, profesor
universitar, a organizat un cor, învătându-ne să cântăm în
greceşte imnul national grec, când vom fi primiti la Universitatea din
Atena, în mod oficial. Seara am ajuns în Bosfor, în mijlocul căruia
vaporul a stationat toată noaptea, neputând trage la chei decât
dimineata, pentru a fi controlat.
Înainte de acostare la chei, am putut admira splendida privelişte
ce ni se înfătişa, partea nord-vestică a oraşului fiind clădită pe
colină. Am vizitat moscheia fosta catedrală Sf. Sofiamuzeul militar,
unul din cele mai faimoase din lume, mormintele sultanilor, cimitirul
creştin de pe dealul din spatele oraşului, unde am găsit morminte
româneşti de foşti domni sau înalti dregători, cari şi-au trăit ultimii
ani în acest oraş. Am vizitat apoi faimosul bazar, unde găseşti tot
felul de mărfuri şi obiecte, pentru cumpărarea cărora aproape că eşti
tras de mânecă de către vânzător, când treci prin fata şatrei lui şi,
dacă ştii să te tocmeşti, le obtii la cca 30% din pretul pretins la
început. Am vizitat, tot în grup, splendida moschee .Ahmed.,
situată îndată după trecerea, spre apus, a podului de peste golful
.Pera., în nici o moschee vizitatorul neavând voie a pătrunde înainte
de a purta papucii pregătiti şi înşirati la uşă. În partea nordică a
oraşului este situat cartierul modern, iar pe malul dinspre oraş al
golfului este fostul palat al sultanilor, situat pe acelaşi mal, dar mai
spre răsărit se vede turnul, fostă închisoare. Populatia este cosmopolită,
dar dominată ca număr de cea greacă. Pe străzi, în fata caselor,
micii negustori au mese aşezate, încărcate cu dulciuri, siropuri,
narghilea, să fumezi, sau vezi jucători de table, aşezati în jurul
măsutelor.
După ce am văzut tot ce era demn de văzut în acest oraş,
vaporul nostru, care ne servea noaptea şi de hotel, la scurtele popasuri
de 1-3 zile, destinate a ne permite vizitarea oraşelor pe lângă
care vom mai trece, şi-a continuat plutirea pe Marea Marmara, după
ce am trecut prin strâmtoarea Dardanelelor, marea fiind presărată cu
o puzderie de insule şi insulite, toate locuite afirmativ de greci. Am
avut ocazia să vedem, cu totii, un splendid apus de soare pe această
mare, pe care se schimbau culorile curcubeului pe măsură ce noaptea
se apropia. O astfel de ocazie călătorul o are numai când cerul este
senin şi marea liniştită şi fără vânt, suprafata mării fiind fin şi uşor
încretită, dându-ti impresia că este de marmură. Călătorind toată
noaptea, în zorii zilei corabia noastră a acostat în portul Pireu, situat
la cca 7-8 km sud de Atena. Aci o surpriză. Delegatii Universitătii din
Atena, înştiintati la timp oportun de către conducerea excursiei
noastre, ne aşteptau cu 50 de automobile, lăsându-ne, după un
parcurs de cca 10 minute, în fata clădirii Universitătii din Atena,
unde am fost primiti oficial, ca oaspeti. Am fost surprinşi că unul din
delegatii care ne-a aşteptat şi luat în primire încă la venirea noastră în
Pireu, vorbea perfect româneşte, aflând apoi, tot dela el, că era un
student la facultatea teologică din Atena, fiul unor negustori din Tg.
Jiu. Acest student, al cărui nume l-am uitat, ne-a servit, cu alt delegat
al Universitătii, drept călăuză în vizitarea oraşului şi a locurilor
istorice din apropiere. Întâi am vizitat cu totii Acropole, care domină
cu colina ei întreg oraşul, admirând templele şi tot ce este zidit pe ea
de vechii greci; tot ce vezi acolo este numai artă, ca constructie şi
sculptură sau scene în relief pe ziduri de marmură. Ni s-a arătat şi
am văzut, spre poalele de sud-est a Acropolei, locul de unde s-au
revărsat pe vremuri faimoasele filipice ale celebrului orator
Demostene. Pe la ora 12, terminând vizitarea Acropolei, am coborât
la poalele ei, de unde ne-am urcat, urmând să mergem să luăm masa
la un restaurant, unde numita noastră călăuză aranjase, la cererea
directorului excursiei noastre, rezolvarea acestei probleme.
Sunt silit să redau un fapt neaşteptat, petrecut la poalele
Acropolei, cum am amintit. Când ne pregăteam să mergem în oraş,
iată că apare un domn grec, cu barbă şi ochelari, şi intră în vorbă cu
studentul nostru gorjean. Grecul vorbea şi gesticula, atrăgând atentia
profesorului Nicolae Şerban, conducătorul excursiei noastre. Acesta
se adresează călăuzei noastre, întrebându-l ce doreşte acel domn care
vorbea greceşte. Studentul îi răspunse că grecul ne roagă să-i fim cu
totii oaspeti la prânz, la auzul cărei invitatii profesorul Şerban întrebă
pe student dacă acel domn este normal sau smintit la cap, invit
ându-ne pe toti la masă. Studentul îi răspunse că îl cunoaşte şi să-l
urmăm cu încredere, prezentându-l pe grec profesorului Şerban.
Urmându-l pe grec, am intrat cu totii în cel mai mare şi modern
restaurant din centrul Atenei, unde am luat cu totii loc la o masă
intimă şi unde au început chelnerii să ne servească, grecul fiind
aşezat între profesorul Şerban şi studentul gorjean. După servirea
felului doi, deodată, se scoală grecul, cu paharul plin de vin, şi, într-o
românească perfectă, ni se adresă tuturor: .Scumpii mei oaspeti!
N-aveti idee ce bucurie am simtit acceptând să fiti oaspetii mei şi văd
surpriza dv. văzându-mă vorbind limba română. Aflati dar că eu
m-am născut şi crescut în Brăila, unde am urmat la şcoala româ-
nească, părintii mei fiind greci, de meserie armatori, care, după ce au
strâns o avere frumoasă, s-au înapoiat în Atena, iar eu sunt proprietarul
nu numai acestui restaurant, ci şi a altor restaurante şi hoteluri
din Atena, iar pentru a vă avea ca oaspeti am colaborat din timp cu
tânărul meu prieten din Gorj, ce v-a servit drept călăuză.. Am aplaudat
cu entusiasm şi i-a răspuns profesorul Şerban, aşa cum se cuvine.
După masă am vizitat Salamina, unde Temistocle a distrus
flota persană, călăuza arătându-ne şi colina de unde afirmativ Xerxes
a privit bătălia. Seara, Universitatea din Atena ne-a oferit o masă pe o
peninsulă artificială, lângă portul Pireu, fraternizând studentii greci
cu noi, masa îmbelşugată fiind servită sub cerul liber, până noaptea
târziu, când am mers apoi la corabie şi ne-am culcat. Din Pireu am
rămas şi cu o amintire proastă. Am schimbat o sumă mică, pentru
monede greceşti, dar ulterior am constatat că am fost păcălit,
dându-mi-se monede scoase din circulatie. Ne-am luat rămas bun,
după cină, dela călăuza noastră, studentul gorjean, care cu acea
ocazie ne-a spus că grecul care ne-a fost amfitrion la prânzul amintit
este unul dintre cei mai bogati oameni din Atena şi că are un agent în
portul Pireu, cu ajutorul căruia invită pe vizitatori din România să-i
ospăteze.
Dimineata următoare vaporul nostru şi-a continuat drumul şi,
trecând prin canalul Corinth, a ieşit în Mediterană şi, ocolind vârful
cizmei Italiei, a ancorat în portul Messina, din strâmtoarea Siciliei.
Aci am vizitat Universitatea, clădită din lemn, ca multe alte clădiri,
după groaznicul cutremur din 1908, care a distrus aproape în întregime
oraşul. Înainte de a ajunge la Messina, vaporul a trecut nu
departe de vulcanul Etna, care fumega încet, printre două stânci pe
care Homer le numea în Odisseia ca fiind Scylla şi Caribda.
Părăsind Messina, corabia noastră ne-a debarcat în Neapole,
unde am ajuns dimineata, pe la răsăritul soarelui, fiind un timp
frumos, cu cerul senin. Cât timp vaporul aştepta, aproape de chei,
pentru a i se indica locul de acostare, iată că un barcagiu se apropie
cu luntrea şi, ajungând lângă corabie, face semn cu mâna, arătând o
monedă pe care a aruncat-o în apă şi apoi, sărind şi scufundându-se,
a scos-o şi a arătat-o pasagerilor de pe punte, făcând semn să i se
arunce jos, pe lângă barcă, monede. I s-au aruncat, pe rând, numeroase
monede, pe care barcagiul le scotea din apă şi, după ce le arăta,
le băga în gură. Astfel şi-a umplut falca stângă, apoi pe cea din
dreapta, şi, când gura era plină, a înotat până la barcă şi şi-a deversat
într-o pungă monedele pescuite. Apa din port era murdară şi ochii
lui erau roşii. M-am gândit la ce mijloace recurg unii oameni săraci
pentru a-şi agonisi pâinea zilnică.
În Neapole am cazati într-un internat de fete, stând câteva zile.
În acele zile am vizitat muzeele cu sculpturi şi picturi, unul din ele
păstrând spre vedere, în vitrine, obiectele pretioase dezgropate din
oraşul Pompei, distrus de cutremur în anul 79 în e.n. Am admirat
bijuteriile de aur, lucrate cu mare măiestrie. Fostul palat regal era
transformat tot în muzeu şi peretii interiori erau acoperiti, în bună
parte, cu covoare lucrate în goblen, de mărime impresionantă, reprezent
ând diferite scene de vânătoare, serbări etc. Într-o zi, în drum
spre ştrandul dela mare, unde am mers în grup să facem baie, am
trecut şi prin piata de peşte, de pe marginea portului, şi m-am minunat
văzând diferite vietăti pescuite şi căutate de italieni, unele fiind
consumate pe loc, aşa crude cum erau, fiind doar stropite cu putină
zeamă de lămâie. De, gusturile sunt diferite. Într-o zi s-a făcut în
grup excursie la Insula Capri, iar în ultima zi ne-am deplasat cu
trenul pentru a vizita oraşele dezgropate Pompei şi Herculanum.
Am rămas adânc impresionat de aspectul Pompeiului, ale cărui străzi
erau pavate cu lespezi, aşa cum au fost pe vremuri, iar vilele erau cu
mozaic, cu fântâni şi peretii pictati în frescă, cu culoare pompeiană.
M-au impresionat tablourile, în număr de şase, reprezentând
membrii familiei, dacă nu mă înşel, în fata reşedintei de vară a patricianului
Marcus Olconius. După cum se ştie, Pompei era reşedintă de
seamă a nobililor romani. Interesul meu era cu atât mai mare,
deoarece, cu vreo doi ani înainte, citisem romanul istoric .Ultimele
zile ale oraşului Pompei., scris de englezul Bulwer Lytton. Casele
erau toate fără acoperişuri, iar zidurile erau năpădite de mure, care
începuseră să se coacă. În anumite locuri erau vânzători de diferite
obiecte, afirmativ antice, dezgropate. Mi-a plăcut şi am cumpărat o
mică statuetă de metal în negru, reprezentând pe păstorul .Adonis.,
pe care o păstrez şi acum, ca amintire, în vitrină. O parte dintre noi
s-au urcat până la marginea craterului Vezuviului, iar altii s-au
deplasat la al doilea oraş apropiat, Herculanum, la a cărui dezgropare
se mai lucra. Seara ne-am reîntors la Neapole, urmând ca a doua
zi să plecăm cu trenul la Roma. Nu pot să nu amintesc aci obiceiul
napolitanilor de a-şi întinde rufele spălate pe sfori întinse şi legate
peste stradă, până la casa de vis-a-vis, proprietarii, recte locuitorii,
făcându-şi servicii reciproce, prin tragerea sforilor pentru agătarea
rufelor. Oare o mai dăinui şi astăzi acest obicei? La plecarea din
Neapole, în grabă, am uitat în sertarul noptierei binoclul, pe care
l-am regretat şi mi-a lipsit în restul călătoriei.
În fine, iată-ne ajunşi la mama Roma. Şi aci am fost primiti
oficial de către Universitate şi cazati, pentru câteva zile, tot într-un
internat. Studentele noastre, îmbrăcând costumele nationale, au atras
o multime de curioşi pe străzile pe care treceam. A fost o înfrătire
generală între studentii şi studentele românce şi cei italieni,
legându-se prietenii şi notări de adrese. Prima vizită am făcut-o la
Columna lui Traian, la poalele căreia ne-am fotografiat cu totii,
păstrând şi astăzi fotografia în grup. După aceea am vizitat Forul
Roman, Colosseum, Capitoliul, biserica Sf. Petru, cu vizitarea Capelei
Sixtine, în care am admirat opera marelui Michelangelo şi ca arhitect
(cupola bisericii Sf. Petru) şi ca sculptor (statuia lui Moise) etc. Am
mai vizitat biserica în care se află mormântul apostolului Pavel,
biserică ce îi poartă numele, pe peretii interiori putând fi văzute
portretele tuturor papilor, începând cu Sf. Petru, un număr de firide
mai fiind goale pentru viitorii papi. Într-o zi am vizitat catacombele,
făcute de primii creştini, care cuprindeau şi altare şi cimitire, fiind
obligati a ne tine de mâini unii de altii, pentru a nu ne despărti de
ghid, cu riscul de a nu mai vedea lumina zilei, căci catacombele se
întind sub întreaga suprafată a Romei, fiind adevărate labirinte, în
care numai primii creştini se puteau orienta după anumite semne de
pe pereti, din care cauză prigonitorii lor nu îndrăzneau să-i urmărească.
Într-o altă zi am vizitat muzeele din Roma şi, într-o dupăamiază,
fortăreata San Angelo, de pe malul Tibrului, urcând până pe
terasa superioară, unde se puteau vedea grămezi de bolovani, ce
erau destinati a fi aruncati pe inamicii care ar îndrăznit să atace acel
mare castel fortificat. În subsolul castelului am văzut mormântul
împăratului Adrian. Într-o altă zi ne-am deplasat cu autocarul pe Via
Appia, până la statiunea de vară Frascati, la cca 22 km depărtare de
Roma, renumită pentru vinurile sale cu acelaşi nume. O parte a Via
Appia era ca în timpul romanilor, cu ziduri de cca 80 cm în porti,
mergând paralel, pe o mică distantă, şi cu apeductul, construit tot de
romani.
După ce am văzut tot ce era demn de văzut în Cetatea Eternă,
am părăsit Roma cu un tren electric, ce ne ducea paralel cu malul
apusean al Italiei şi, nu departe de acesta, după părăsirea Milanului,
trecând printr-o sumedenie de tuneluri, ajungând la Modena, de
unde am intrat în Franta, până la Chambéry şi de acolo am ajuns la
tinta noastră finală: Grenoble. Aici am fost primiti oficial de Universitate
şi am fost cazati pe la diferiti particulari, masa . dimineată, la
prânz şi seara . luând-o cu totii într-un restaurant, decupându-ni-se
după fiecare masă bonul dintr-o cartelă. Acest oraş, de mărimea
Timişorii, are o pozitie pitorească, fiind aşezat la poalele Alpilor, pe
malul apusean al râului Iser, ce curge tumultuos, după ce primeşte şi
apa din cascadele Alpilor dinspre răsărit de oraş, aceste căderi de apă
alimentând marea uzină electrică a oraşului, ale cărui fabrici sunt în
întregime alimentate numai cu această energie electrică, cea mai
importantă fiind fabrica de mănuşi, cu renume european. În acest
oraş era un centru international al studentilor excursionişti din toată
lumea, cu exceptia celor din statele care luptaseră contra Frantei şi a
aliatilor lor din primul război mondial. Era şi o societate de patronaj
din cetătenii oraşului, care ne înlesnea legarea de cunoştinte şi
fraternizare cu tinerii şi fetele din oraş şi excursionişti, cari veneau să
urmeze cursuri de limba şi literatura şi istoria Frantei. O dată pe
săptămână, se tineau ceaiuri dansante, pe natiuni, precedate de
programe artistice, la cari veneau studenti, adică tineri şi fete din
oraş, însotite de mamele lor, înfiripându-se astfel prietenii durabile.
Eu posedam foarte foarte putin limba franceză, cunoştintele rezum
ându-se la cca 12 lectii, primite dela Dna Corjescu, de care am
amintit, pe timpul când figuram ca prizonier la Şipote, recte în
comuna Rediu.
Universitatea Iaşi, reprezentată prin prof. Nicolae Şerban şi alti
profesori excursionşti, cu ocazia unei serbări organizate, la care a
venit dela Paris şi a vorbit şi Take Ionescu, care era ministru de
finante al României, a predat Universitătii din Grenoble urna ce
continea cenuşa eroilor francezi morti în bătălia dela Mărăşeşti, în
care au luptat cot la cot cu ostaşii români, pe care îi instruiseră la
tactica răsboiului modern şi folosirea armamentului francez. Atât
noi, cât şi auditorul francez, au rămas încântati de uşurinta şi elocinta
discursului în limba franceză, rostit de Tăchită gură de aur, cum se
numea în România.
Programul nostru şi a tuturor celor veniti să învete franceza era:
dimineata cursuri separate pe natiuni, de gramatică, iar după-masă
două ore cursuri comune, mai bine zis conferinte de istoria literaturii
franceze, o oră, iar ora următoare prelegeri din istoria Frantei, aceste
programe de după-masă tinându-se în marele amfiteatru al
Universitătii. Eu căutam să profit cât mai mult de timp pentru
însuşirea limbii, în care scop, în orele libere, cu dictionarul şi caietul
de notite, mă duceam în grădina publică, aşezându-mă pe bancă în
apropierea mamelor sau guvernantelor ce croşetau şi discutau, iar
copiii se jucau. Expresiile auzite le traduceam şi le notam, mai ales pe
cele auzite dela copii, pe care le asociam cu jocul lor, când le-au
exprimat, ajutându-mă să mi le amintesc mai uşor.
De mare folos mi-a fost sprijinul acordat de dna Germaine
Gallea, fiica directorului uzinei electrice din oraş, pe care am cunoscut-
o cu ocazia unui ceai dansant, de care am pomenit. Ne-am
simpatizat f. mult reciproc, ea fiind de 17, iar eu de 20 ani, afectiune
mai mult decât frătească, cu făurirea unui vis de viitor, ce nu s-a
putut realiza din cauza mea, care a trebuit să mă întorc acasă odată
cu grupul întreg, având paşaport comun, dar am întretinut corespondentă
timp de doi ani, până când am primit o carte poştală
expediată din Viena, trimisă cu ocazia voiajului ei de nuntă. Această
admirabilă şi frumoasă fată mi-a fost cea mai bună profesoară,
ajutându-mă, în desele şi lungile noastre plimbări prin grădina
publică, să mă exprim corect, ea ghicind de multe ori ceea ce voiam
să-i spun şi nu ştiam. Oare ce s-o fi ales de ea? O mai fi trăind, după
nenorocirea ce s-a abătut asupra Frantei, cu ocazia celui de-al doilea
război mondial? I-am păstrat fotografia până la căsătoria mea cu
minunata şi buna mea sotie care, văzând-o şi întrebându-mă cine
este, văzând-o după explicatia mea că a rămas putin gânditoare, am
aruncat atât fotografia, cât şi teancul de scrisori în foc, fapt pentru
care draga mea sotie m-a certat, spunându-mi că trebuia să le păstrez
ca fiind amintiri din timpul burlăciei mele, fără să constituie vreun
pericol pentru căsnicia noastră.
În zilele de duminică se făceau excursii cu autocarul până sus,
la cabanele din Alpi. După ce trecuseră două luni şi începusem cu
chiu şi vai să mă fac înteles de francezi, într-o dimineată m-am urcat,
la întâmplare, într-un tren ce mergea spre apus, pe o distantă de cca
25 km, la capătul liniei fiind un sat în care era o fabrică de hârtie,
dacă îmi aduc bine aminte. Satul era la poalele Alpilor, casele fiind
clădite, în bună parte, şi sus pe coastă. Am început să urc drumul în
sus, privind şi văzând un tăran cosind grădina m-am oprit şi i-am
dat .Bună ziua., fiind curios să-l întreb de ce îşi ascute coasa lăsândo
jos cu călcâiul, în loc să o tină sus, cum se ascute pe la noi. Nu prea
a înteles ce am voit să-i spun şi, luându-i coasa din mâini, am
ascutit-o, în timp ce mă uitam la el, ceea ce l-a mirat foarte mult,
făcându-mă atent să nu-mi tai mâna. I-am spus că sunt român şi fiu
de tăran şi am învătat încă dela 12 ani să cosesc împreună cu tatăl
meu. A voit să intru în casă, dar eu nu voiam să pierd timp, voind să
urc până sus de tot, unde se vedea liziera pădurii, iar în vârf Alpii cu
zăpadă. Când am ajuns deasupra satului, m-am odihnit putin, în care
timp am văzut ce nu-mi vedea să cred ochilor. De sus, de pe drumul
pe care urcasem şi eu, iată că venea un car tras de doi boi, încărcat cu
doi trunchi de brad. Ceea ce m-a uimit era felul cum erau înjugati
boii, care nu aveau jugul după grumazi, ci după coarne, aşa că bietele
animale mergeau cu capetele întinse, fără să le poată mişca în
dreapta sau în stânga, pentru a alunga muştele ce stăteau ciorchine în
jurul ochilor şi pe fată. ?ăranul, văzând că mă uit insistent la boi,
ajungând în dreptul meu, a oprit şi, văzând că sunt strein şi nu din
satul lui, m-a întrebat dacă îmi plac boii lui de îi privesc aşa de mult
şi că de unde sunt eu. I-am răspuns că boii îmi plac, dar nu-mi place
cum sunt înjugati, şi în România, de unde sunt eu, jugul se pune
după grumazul boilor, făcându-i un desen pentru a întelege mai
bine. La văzul desenului, de data aceasta francezul s-a mirat, spun
ându-mi că felul nostru de a înjuga trebuie că produce mari dureri
şi răni pe umerii boilor şi nici povară grea nu pot duce. I-am spus că
la noi boii se deprind cu jugul cam pe la etatea de doi ani şi trag
poveri mari. Francezul îmi spunea că puterea boului este în coarne,
doar trebuie să fi văzut şi eu cum se bat boii, căutând să împingă
adversarul cu capul şi coarnele. Am stat pe gânduri, judecând şi am
rămas nelămurit, care fel de înjugare e mai avantajos, nu cumva
francezul are dreptate. Ne-am luat rămas bun, văzându-ne fiecare de
drum. Am urcat sus pe drum, până la marginea pădurii, unde era o
colibă de lemn, aşa cum e şi pe la noi la munte, iar un tăran cosea şi
el fânul. Am stat de vorbă şi cu acesta, tot pe tema felului de a se
ascuti coasa, i-am arătat şi lui cum se ascute la noi şi am cosit o
brazdă (otcoş, cum se spunea pe la noi), după care tăranul m-a
invitat în colibă şi m-a ospătat cu pâine, brânză şi lapte. Cu trenul ce
pleca din sat pe la orele 17, seara, am ajuns în Grenoble.
Primul onorariu câştigat ca licentiat în drept a fost tot la
Grenoble, după circa 2-3 săptămâni de la excursia amintită, bani
câştigati prinzându-mi bine şi venind tocmai când rezervele mele se
cam subtiaseră. Într-o zi, când luam masa în grup la restaurantul
obişnuit, intră un domn şi, cu vocea tare, ne întrebă dacă este printre
noi vreun jurist care cunoaşte limba maghiară, pentru a traduce un
contract din această limbă în cea franceză. Cum nu era nici un alt
jurist, m-am ridicat eu, dar am spus că nu posed bine franceza. Am
fost rugat să-i fiu de ajutor, să citesc contractul şi să încerc. Am mers
într-o cafenea, unde, într-o odaie retrasă, ne aşteptau un domn şi o
doamnă şi avocatul francez, care mi-a dat contractul, spunându-mi
că acest contract a fost redactat de avocatul Dr. Sebestyen din
Ungaria, pentru concesionarea unei mine clientului său, mina fiind
într-o localitate din Ungaria de vest şi, dacă nu reuşim să-l traducem,
este silit să se deplaseze la Paris, la un traducător oficial. Am început
să traduc şi, folosindu-mă şi de latină pentru unele expresii juridice
obişnuite, am ajuns la sfârşit, după cca două ore de strădanie. Atât
avocatul, cât şi clientul, au rămas multumiti, în timpul lucrului m-au
tratat cu cafea neagră, iar la urmă, fiind întrebat ce îmi datorează
pentru munca mea, le-am răspuns că am făcut-o cu mare plăcere şi,
dacă le-aş cere bani, ar fi primul meu onorariu câştigat ca licentiat şi
încă într-o tară streină, iubită de români. Clientul avocatului mi-a
răspuns că nu este obişnuit şi în situatia de a fi servit de cineva în
mod gratuit şi, scotând din portofel 30 fr. m-a întrebat dacă sunt sau
nu multumit cu atât. Le-am răspuns că sunt foarte multumit, mai ales
că banii îmi vor prinde bine, deoarece cursul leului scăzuse catastrofal
dela sosirea mea în Franta. Cu banii în buzunar, am plecat multumit,
leul fiind în acel timp cotat 100 lei pentru 18-20 fr. francezi.
Terminând cursurile şi şederea în Grenoble, înainte de plecare
fiecare excursionist a primit dela Soc. de Patronaj amintită câte o listă
tipărită cuprinzând pe toti excursioniştii români şi streini, cu adresele
lor, cu consemnul ca, în cazul când în viată vreunul va trece prin
tara altuia, şi ar trece prin greutăti, să apeleze la fostul coleg sau să-l
viziteze de plăcere. Posed şi acum lista cu sute de nume, pe care o
alătur ca anexă la acest manuscris.
Adio, frumosule Grenoble şi frumoasele amintiri trăite acolo şi
am plecat, tot grupul, la Paris, minunatul oraş al luminii. La Paris am
fost găzduiti cu totii în internatul Liceului Ludovic al XIV-lea,
aproape de Sorbona, şi pe acelaşi bulevard Sebastopol, dacă nu mă
înşel. Aici am stat peste 14 zile şi acest timp este atât de scurt încât
n-ar ajunge să vizitez amănuntit nici Louvrul, dar să pot vizita tot ce
e mai demn de văzut în această capitală a lumii. Din această cauză, a
fost întocmit un program de vizite scurte şi fugare, ordinea lor nu
mi-o mai amintesc, dar n-am uitat ce am văzut, şi anume:
1) Vizita oficială la primăria oraşului, unde am fost serviti, după
cuvântările de rigoare, cu sanviciuri şi vinuri franceze, iar după
aceea fotografiati în grup, în fata primăriei, împreună cu amfitrionii,
fotografie care o păstrez.
2) Vizitarea Luvrului, mai mult în trecere.
3) Palatul Luxemburg, cu celebrele picturi, în holul palatului
fiind o multime de pictori care copiau diferite tablouri, pe care le
vindeau vizitatorilor.
4) Un spectacol la Opera din Paris, pe afiş fiind .Samson şi
Dalila., operă care greu se poate monta în alte clădiri, căci trebuie să
se prăbuşească clădirea din piesă când Samson dărâmă stâlpii ce o
sustin.
5) Un spectacol la Comedia Franceză, jucându-se .Moartea
înlăntuită. (.La morte enchaînée.).
6) Într-o înainte de masă, .Palatul Invalizilor., în care am
văzut mormântul lui Napoleon, iar într-o sală alăturată se putea
vedea calul sur împăiat al acestuia şi apoi înşirati şi reprezentati
figurile din ceară sau gips, în uniformele lor, toti faimoşii generali ai
celebrului împărat, în acel palat fiind şi unul din marile muzee
militare ale lumii. Am fost f. impresionat, privind timp mai
îndelungat mormântul împăratului, aflat într-o rotondă, împrejmuit
de jur-împrejur cu zid, coşciugul acoperit cu lespede fiind lăsat în jos
la cca 1 m şi jumătate. Prilej de meditatie asupra rostului vietii.
Grandoare şi prăbuşire.
7) În altă zi am vizitat .Jardin des Plantes. şi .Jardin de
Luxembourg., dacă nu mă înşel nu departe una de alta, în această
din urmă grădină o multime de copii se jucau pe malurile lacului
artificial, cu bărcute sau vaporaşe de hârtie, urmăriti de pe bănci de
către mamele sau guvernantele lor.
8) Călătorie cu metroul şi urcarea în turnul Eiffel, Bois de
Boulogne şi plimbarea prin diferite locuri şi piete, Arcul de Triumf
din Piata Concorde; mi se pare că din această piată se ramifică cca 12
străzi, exact nu-mi mai amintesc după atâta vreme, faptele de mai
mică însemnătate fiind mai superficial înregistrate de memorie.
9) Vizitarea palatului şi grădinii din Versailles, palat clădit de
Regele Soare, Ludovic al 14-lea, pe fatada înaltă a portii fiind reprezentat
un soare. Acest palat este ca din poveşti, mare şi impunător.
Deoarece vizitele se făceau oficial şi în grup, toate uşile ne erau
deschise. Aci am văzut enorma sală, mai bine zis hol al oglinzilor, în
care s-au desfăşurat, la vremea lor, baluri şi petreceri. Am văzut
dormitorul perechii imperiale, apoi jos, la parter, sala de teatru a
castelului, de mărimea Teatrului din Timişoara, dar fără loje. În
spatele palatului, o multime de fântâni arteziene, după care apoi
cobori pe nişte trepte unde începe faimoasa grădină din Versailles,
cărarea, în dreapta şi stânga, fiind ornată cu diferite busturi, crengile
arborilor de pe margine tunse la linie, iar în fundul grădinii un lac
artificial, după care se întinde, pe distantă apreciabilă, în jur, grădina,
adecă parcul cu diferite alei.
10) Vizitarea Micului şi Marelui Trianon, unde, la acesta din
urmă, s-a încheiat pacea după primul război mondial. Nu-mi mai
amintesc la care din aceste două am văzut trăsurile aurite ale cărui
rege, şi în apropierea căruia din Trianon am văzut căsuta şi gospodăria
quasitărănească a nefericitei Maria Antoaneta, în care îi plăcea
să se retragă în zilele ei de glorie, neştiind că încă în plină tinerete va
ajunge sub ghilotină. Iarăşi prilej de meditatie: Grandoare şi
decădere!
11) Într-una din dimineti, însotiti ca ghid de un maior francez,
care a luptat la Verdun, în marea şi sângeroasa bătălie declanşată de
germani, am vizitat câmpul de bătălie din acel loc. Întâi am intrat în
fortul Veux, intact, primul fort din centura de forturi ale Verdunului,
cucerit de nemti prin predarea lui de către francezi, siliti din cauza
lipsei de apă. Am văzut apoi fortul Doumont şi efectul asupra întăriturii
acestuia a unui obuz de 42 cm, lansat de către faimoasa Dicke
Berta, tunul, denumit astfel de către germani, producând o spărtură,
ca într-o mămăligă, în zidul de câtiva metri grosime a fortului. Şi
acest fort a fost cucerit temporar de nemti şi recucerit de francezi,
prin lupte corp la corp. Pe întreg teritoriul vastului câmp de bătălie
nu era un metru pătrat de teren fără să nu poarte o groapă provocată
de obuz, fie trase de inamici, fie în contraofensiva franceză. Înainte
de ajunge la câmpul de bătaie, am trecut pe lângă un loc numai
moloz, năpădit de buruieni, văzând un stâlp de lemn, pe care era
prinsă o scândură ce poartă inscriptia .Ici etait Fleury. (Aici era
Fleury), un sat ras pur şi simplu de pe fata pământului. Peste câmpul
de bătălie nu era voie să umbli decât pe câte o cărare îngustă, căci în
dreapta şi stânga ei se mai lucra de echipe de oameni la descoperirea
cadavrelor, consemnul fiind să nu călcăm pe alături, căci călcăm pe
oseminte de eroi. Călăuza noastră, maiorul francez, după ce ne-a
descris fazele bătăliei, ne-a dus la o portiune de circa 7-8 m tranşee,
în care soldatii francezi au fost îngropati de vii de explozia obuzelor
în imediata apropierea tranşeei, văzându-se afară din tranşee numai
baionetele lor din vârful armelor, pregătiti să pornească la atac corp
la corp. Acea tranşee a rămas cu denumirea de .Tranşeea baione
telor.. Cu nu mai ştiu câti ani după aceea am citit într-un ziar din
Bucureşti, cred că în .Universul., că un milionar american, vizitând
câmpul de bătălie şi văzând acea tranşee a baionetelor, a rămas atât
de impresionat încât a donat o sumă importantă pentru acoperirea şi
ridicarea unui mare cavou, rămânând neatinsă acea tranşee.
12) În ziua următoare grupul a făcut o excursie la oraşul Reims,
dar o parte, printre care eram şi eu, am preferat să hoinărim prin
Paris.

13) În penultima zi a plecării noastre, întreg grupul a vizitat
oraşul Lyon, oraş foarte frumos, la marginea căruia se întâlneşte
Rhônul cu Saônul, văzând în oraş şi o statuie înfătişând aceasta, prin
îmbrătişarea unui tânăr cu o tânără. Am fost primiti oficial la
primărie de către primarul Edouard Heriot, mare om politic. Partea
de nord a oraşului este străbătută de fluviul Rhôn, peste care mai
multe poduri înlesnesc trecerea şi urcarea pe colina Fourvière, pe
vârful căreia este o catedrală cu aceeaşi denumire, colina find presărată
cu clădiri. Am urcat cu totii până la această catedrală, de unde
admiram întreg oraşul şi regiunea, până la orizont. Am uitat să spun
că, odată cu plecarea spre Lyon, ne-am luat rămas bun şi cu oarecare
regret dela Paris, urmând ca dela Lyon să mergem la Marsilia, unde
ne aştepta frumoasa corabie .Romania., proaspăt ieşită din renovarea
ei, pare-mi-se în şantierul din Genua, şi fiind anume trimisă la
Marsilia, pentru a ne readuce în tară. În aceeaşi zi, seara am plecat cu
trenul din Lyon la Marsilia, unde am stat jumătate de zi, vizitând
oraşul apoi, luându-ne locurile pe frumoasa corabie, am parcurs
Mediterana, dela apus la răsărit, pe un timp frumos, oprindu-se
pentru lăsarea şi luarea de pasageri şi mărfuri numai în Pireu şi
Constantinopol (Istanbul). Când am intrat în Marea Neagră ne-a luat
în primire o furtună puternică, cu vânt rece, şi am trecut cu totii prin
mare spaimă, vaporul fiind săltat ca o coajă de nucă de valurile
înfuriate ale mării. Pe lângă spaimă, am suferit cumplit şi de răul de
mare, cea mai mare parte din noi vomitând sau încercând să vomităm,
căci leac nu există pentru acest rău, doar obişnuirea organismului,
cum sunt obişnuiti marinarii de profesie. Cu mare greutate a
putut acosta vaporul în portul Constanta, unde am debarcat şi, de
acolo, ne-am luat rămas bun dela tovarăşii de drum, fiecare plecând
pe la casele lor sau la continuarea studiilor. Eu m-am dus la Iaşi,
pentru a-mi ridica diploma de la facultate şi a-mi lua rămas bun dela
Dna Margareta Negruzzi şi familia Funiac, aceştia din urmă fiind
nepotii nobilei mele gazde Rojinschi din Bacău.
Acasă
Cu diploma de licentiat în drept, am plecat acasă la Caransebeş,
părăsind definitiv Iaşul, dar nu şi amintirile ce m-au legat toată viata
de acest oraş, Heidelberg al României.
În primăvara lui 1919, părintii mei lichidând averea din
Cornereva, pentru a scăpa de munca grea de pe dealurile satului
natal, mai ales în vederea anilor dela bătrânete, de care nu scapă nici
un muritor care atinge acea etate. În cumpăna acestei hotărâri a stat
faptul că eu, cu studii universitare, nu mai puteam să fiu împreună
cu ei în satul natal, pe când în Caransebeş, unde se mutaseră cu ani
în urmă mai multe familii din Cornereva, aveam mai multe
perspective de succes în viată.
Între cei mutati mai demult din satul natal în Caransebeş era şi
un Petru Talpeş, care devenise unul dintre cei mai bogati oameni din
acel oraş, având fabrică de tiglă, prăvălii, case, pământ, stupărie,
îngrăşătorie de porci, având un singur băiat şi o fată. Tata îl cunoştea
mai demult, vizitându-l ori de câte ori venea la mine, când urmam
liceul acolo. Acesta l-a sfătuit pe tata să se mute în acel oraş, găsindu-
i şi o grădină mare de 2 ½ Ha la marginea oraşului, peste linia
ferată, aproape de gara ?iglăria, pe care era şi o casă cu 2 camere,
dintre care una, în lipsă de grajd, în mod provizoriu a fost transformată
în grajd şi, afara de aceasta, încă un loc de 1 ¼ Ha grădină,
aproape de casă, dar mai spre interiorul oraşului. Tot acest Petru
Talpeş a împrumutat tatălui meu banii necesari pentru cumpărarea
acestei averi, până ce va lichida averea din Cornereva. Astfel ne-am
mutat în Caransebeş, şi, în vara anului 1920, după lichidarea averii
din Cornereva, tata a modificat şi mărit casa, mai zidind încă 2
camere, cu coridor în fată.
Numitul Petru Talpeş, căruia între timp îi murise singurul
băiat, a avut alte planuri urzite cu tatăl meu, anume de a mă face
ginerele său, mai ales că eu aveam acelaşi nume. A promis că va
pune ½ din fabrică pe numele meu şi cealaltă pe numele fiicei sale şi,
fiindcă aceasta era neinstruită (2 clase liceu pe care îl părăsise), a mai
promis că îmi dă suma necesară să plec cu ea la Paris, pentru a o
instrui. Era un om numai cu 4 clase primare, dar foarte întelept, bun
şi cu foarte mare spirit comercial, şi eu l-am apreciat mult pentru
aceste calităti şi aprecierea ce mi-o arăta. Tata mi-a desvăluit aceste
intentii şi era încântat, spunându-mi că, devenind bogat, nici nu mai
era nevoie de altă carieră.
Adevărat că din punct de vedere material ar fi fost o căsătorie
minunată, dar dela prima vizită făcută proiectatului meu socru,
pentru cunoaşterea fetei, am rămas dezamăgit. Fata nu era nici urâtă,
nici frumoasă, dar cu nici un pret n-o doream de sotie. În acel an 1920
intrasem ca avocat stagiar, cu salar fix, la un avocat cu mare renume,
Dr. Roth Ernest; în oraş erau o droaie de fete frumoase şi culte, noi
eram mai multi tineri cu studii terminate şi eram vânati de mamele
acestora, pentru a ne ferici cu fetele lor. De altfel, eu nici nu aveam
gând de căsătorie şi, când am spus părintilor mei că la nici un caz nu
mă însor cu fiica lui Talpeş, tata a rămas cu totul deprimat. El era
materialist, eu idealist, iar mama, mai înteleaptă, deşi femeie simplă,
zicea tatălui meu: .Lasă-l să se însoare cum i-o fi ursita., iar mie îmi
spunea că pot să iau şi o tigancă, dar să fie frumoasă şi să-mi placă,
să nu avem copii urâti, să-mi fac neamul de râs. Deşi nici ea, nici eu,
nu ne mai gândeam la prezicătorul Ghirtu şi nu credeam în cele ce
prorocise mamei, deşi, în parte, până atunci tot se realizase, totuşi
după multi ani m-am convins că acel Ghirtu mi-a văzut exact
viitorul, fapt care m-a pus pe gânduri şi am început să studiez
aşa-numita doctrină ocultă, care m-a lămurit în mod indubitabil în ce
priveşte destinul hărăzit încă în cer, înainte de a se naşte orice fiintă
omenească.
Viata mea ulterioară mi-a confirmat că dacă mă căsătoream cu
fiica lui Talpeş Petru, în ajunul bătrânetii aş fi rămas fără faimoasa
avere, aş fi fost dus la Canal pentru muncă fortată după instalarea
regimului socialist din tară, aşa cum a pătit-o şi ginerele lui Talpeş
Petru, fost sergent în armată, un om simpatic, istet, care s-a căsătorit
peste 2 ani, adică prin 1922.1923, cu Florica Talpeş, după ce eu
tărăgănasem să mă pronunt asupra proiectatei căsătorii, pe motiv că
trebuie să plec în Bucureşti pentru 2 ani, pentru obtinerea doctoratului
în drept, din care proiectatii socri au dedus refuzul meu indirect
de a le deveni ginere.
Din nou student
Ca avocat stagiar, am stat un singur an în casa părintească din
Caransebeş. Tata era multumit că eram alături de el, dar f. nemultumit
că am refuzat proiectata căsătorie. În schimb, eu vedeam că din
cauza legislatiei în vigoare (ungară) în Banat şi Transilvania, nu
puteam deveni avocat independent, căci se cerea să ai doctorat şi
examen de capacitate, iar avocatii din Banat nu voiau să înteleagă că
eu am studiile universitare terminate, conform legilor din Vechiul
Regat, unde doctoratul era un lux şi era obtinut de f. putini studenti,
care aspirau la catedre universitare sau pentru a se lăuda cu un titlu
pompos, care nu le crea de altfel nici un avantaj, nici pentru cariera
de magistrat, nici pentru cea de avocat sau altă carieră administrativă,
cu licentă în drept având toate căile deschise, afară de magistratură,
în care, pentru a deveni judecător definitiv şi inamovibil, era
necesar să treci dificilul examen de capacitate pentru magistratii cu
acest titlu. Pe de altă parte, clientii cu care veneam în contact la avocatul
unde eram angajat, toti mi se adresau .Dle doctor., atribuindu-
mi-se de bună credintă un titlu pe care nu-l posedam.
Toate aceste cauze, m-au determinat să mai sacrific 2 ani din
viată şi, pentru a obtine titlul dorit, m-am înscris la Bucureşti pentru
doctorat, pe care l-am şi obtinut peste doi ani. În timpul studiilor,
datorită recomandării ing. Simeon Simu, deputat averescan, cu care
eram prieten, am fost angajat ca functionar . şef de birou . în Contenciosul
Ministerului de Domenii, unde mai era un coleg ce urma cu
mine doctoratul, deci tata nu a avut nici o cheltuială cu mine în aceşti
ani de studii. Am fost al 82-lea doctor în drept al Univ. din Bucureşti.
În primul an de studii am locuit cu colegul meu din liceu Ion
Stroescu la o gazdă pe str. Olimp, el urmând Academia de Înalte
Studii Comerciale şi ulterior a fost numit şeful Sucursalei Băncii
Nationale din Sighetu Marmatiei, unde, după câtiva ani, am auzit că
a murit de pneumonie. În al 2-lea an de studentie la doctorat am
locuit la Mitropolie, fiind invitat de bunul meu amic Grigore Antal,
nepotul mitropolitului primat Miron Cristea, devenit apoi patriarh,
iar nepotul său Grigore era secretarul său particular.
Pentru a învedera căile destinului şi uneltele ce le foloseşte
pentru a se împlini, arăt că, ajuns student în Bucureşti, am vizitat pe
ing. Vernescu, de la Min. Domeniilor, care locuia pe Aleea Suter,
după ce urci scara, recte treptele dela intrare în Parcul Poporului,
urmându-i invitatia ce-mi făcuse în timpul răsboiului, la Cartierul
Armatei a II-a din Bacău, de care am amintit. El locuia într-o vilă cu
un etaj, proprietate personală; mai avea o moşie aproape de Buzău şi
o fetită de vreo 13 ani. M-a primit f. bine şi eram deseori invitat la
masă. N-a uitat niciodată că într-o seară, în Bacău, l-am scăpat din
mâna a doi derbedei, dintr-o mahala. Încă după prima mea vizită,
când m-a prezentat sotiei sale, mi-a spus, conform vechii promisiuni,
că mă va însura şi îmi va înlesni, prin legăturile viitorului socru, să
fac politică liberală şi să devin avocat cunoscut, după ce voi lucra cu
un mare avocat din Bucureşti. Peste o săptămână, m-a invitat la un
ceai dansant, când va veni, pe lângă alte familii, şi familia ing.
Dobrescu, profesor şi şef de culoare a Sect. Liberal, când voi cunoaşte
şi pe fiica acestuia, Zizi, familie care locuia aproape, mi-a zis, într-o
vilă cu etaj, chiar prima clădire din stânga, după urcarea treptelor din
parc.
În ziua fixată, eram primul sosit. Au început să sosească, pe
rând, vreo 4-5 familii cu fete şi tineri, cărora le-am fost prezentat. Cu
întârziere, sosi şi Dna cu Dl Dobrescu, cu fiica lor, cărora le-am fost
prezentat. De la prima vedere, soarta proiectatei căsătorii era decisă.
Fata, înaltă, şatenă, cu ochi albaştri, nu era nici frumoasă, nici urâtă,
avea însă cusurul că nu-mi plăcea. Ziua următoare, la dorinta Dnei
Vernescu, m-am prezentat la Dsa şi m-a întrebat dacă îmi place fata.
I-am răspuns că fata este simpatică, dar nu-mi place să-mi devină
sotie. Amfitrioana a început să înşire avantajul acestei căsătorii, că
fata este cultă, mare pianistă, care a dat şi va mai da concerte la
Ateneu, apoi că la căsătorie va primi un apartament în etajul vilei, o
moşioară lângă Giurgiu, şi, ca ultim argument, dragostea adevărată
vine după căsătorie, când sotii se vor cunoaşte mai bine, şi să mă
gândesc că o astfel de ocazie nu voi mai avea în viată, ca un fiu de
tăran să intre într-o familie distinsă. M-a rugat că atât dorinta ei şi a sotului este să fac o vizită proiectatilor mei socri şi fetei, pentru a-I cunoaşte mai bine şi a le vedea şi vila în care locuiesc. După 2 zile, făcând rost de un buchet frumos de flori, împreună cu binevoitorii mei amfitrioni, am făcut vizita dorită, fiind f. bine primit şi am fost cu totii retinuti la masă.
Familia Vernescu era în mare prietenie cu Dobreştii. Deoarece nu mai avea nici un rost să rămân în Bucureşti, fiind cu studiile terminate, mi-am luat rămas bun de la protectorii mei şi familia Dobrescu, fără a mă pronunta în privinta căsătoriei, lăsându-i în dubiu, spunându-le că merg la părinti, urmând să-i tin la curent cu activitatea mea şi că sper să mai vin prin Bucureşti.
Ajuns acasă, am povestit părintilor cele întâmplate. Tatăl meu mi-a răspuns că iar am dat cu piciorul în noroc şi cine ştie cu ce nevastă mă voi alege până la urmă. Neputând deschide birou avocatial din cauzele amintite, am hotărât că e mai bine să intru în magistratură, cu leafă sigură de la stat, decât să lucrez cu leafă la avocat. În urma unei cereri făcute la Ministerul Justitiei, având şi protectia unui deputat bănătean, în vara anului 1923 am fost numit ajutor judecător la Judecătoria Balta, în nordul judetului Mehedinti, nu departe de Izverna. Pentru a-mi lua postul în primire, pentru evitarea drumului lung şi ocolitor, am trecut Muntii Cernei cu tata şi un cal cu bagajul, tata având cunoscuti în Izverna şi comunele învecinate, încă din timpul Austro-Ungariei. Balta era un sat simplu şi am găsit o locuintă mai bună la un comerciant. Tatăl meu era multumit că avea un fiu judecător şi numai muntii ne despărteau de satulnatal, în care aveam numeroase rudenii. Ministru al Justitiei, care mă numise în acest post, era Jean Th. Florescu, din acelaşi partid liberal cu ing. Dobrescu. Am scris familiilor Vernescu şi Dobrescu că m-am hotărât pentru cariera mea de magistrat şi locul unde functionam.
Probabil că au rămas f. deceptionati, aşteptându-se la alte semne de viată din partea mea.
Ca judecător în Balta îl aveam pe Dl Pavlide, originar din T. Severin, cu acesta şi sotia fiind în relatii f. bune. Peste două luni, primesc o adresă de la Ministerul Justitiei, prin care mi se comunica să mă prezint în aceeaşi calitate la Judecătoria Pârlita-Săruleşti, din jud. Ilfov, care era la a 4-a gară dela Bucureşti . linia Constanta. Am rămas uimit, căci deşi eram la dispozitia ministerului, erau cazuri extrem de rare ca, fără cerere, un judecător să fie transferat, fără voia lui, în alt colt de tară. Judecătorul Pavlide mi-a făcut chiar o critică, în aparentă îndreptătită, că am lucrat pe ascuns şi n-am avut încredere în el, să-i destăinuiesc intentia de mutare, deşi i-am dat cuvântul de onoare că nici n-am visat la o astfel de transferare, mai ales în inima Bărăganului, localitate de care habar n-aveam. Nici mie nu-mi convenea acest transfer, căci mă îndepărtam la distantă prea mare de părinti. Înainte de a pleca la noul post, am trecut pe la părinti, cărora nici lor nu le convenea transferul, dar ei, cu credinta în ursită, îmi spuneau că n-am ce face şi să urmez sănătos drumul acesteia. Ce dreptate au avut.
Înainte de a mă prezenta la noul post, am trecut pe la Min. Justitiei, pentru a fi lămurit cărei cauze se datoreşte transferul meu şi am aflat, şi de la un şef de serviciu cunoscut, că am fost transferat la dorinta ing. Dobrescu, care ar fi dorit să fiu numit chiar în Bucureşti, dar, nefiind loc, m-a mutat în cel mai apropiat loc vacant dela Bucureşti, fapt confirmat şi către ing. Vernescu, pe la care am trecut, spunându-mi să mă gândesc bine, să nu mă încurc cu vreo învătătoare sau cine ştie ce fată dela tară, sfătuindu-mă să mai trec şi pe la Dobreşti. Eu eram f. nemultumit şi n-am mai trecut nici pe la el, nici pe la cealaltă familie.

La Judecătoria Săruleşti
Pentru a ajunge la noul post, am luat trenul din Bucureşti spre Constanta şi, la a 4-a statie, Săruleşti, am coborât, am urcat într-o cărută tărănească, venită după clienti de transportat din gară şi, după un parcurs de cca 3 ½ km, am ajuns la sediul Judecătoriei. Prezent ându-mă la judecătorul şef, acesta m-a îndrumat la familia Demirule, de origine greacă, unde am fost găzduit. Satul era sediu de judecătorie din cauză că era centrul geografic al plasei administrative şi judecătoreşti. Era aşezat într-o depresiune, în partea dinspre răsărit era lacul Mostiştea, plin de peşti şi raci, care curgea până la Oltenita, în Dunăre. Fiind sediu de plasă, afară de judecători (şeful şi eu), mai era administratorul de plasă, medicul de plasă şi un singur avocat, venit din jud. Craiova. Pe marginea lacului, mare şi zăgăzuit, era un conac boieresc, în care locuia un arendaş grec, moşia fiind mică, în urma reformei agrare. Mai spre nord era o altă moşie, a boierului Pitişteanu, iar dincolo de gara Săruleşti se întinde moşia Brăiloiu, având conacul peste linia ferată din gară, moşie administrată de un alt Demirule, frate cu grecul Demirule la care locuiam. Gazda avea două fete de măritat, dar ambele urâte, în special cea mai mică, iar Demirule din gară avea un băiat şi o fată brunetă, f. frumoasă, curtată de un tânăr grec din Bucureşti. Moşierul Brăiloiu, boier de vită veche, dacă nu mă înşel, murise, la conac fiind numai sotia sa, cu o nepoată, Zozo, o brunetă de o rară frumusete.
Cu ocazia unei plimbări cu avocatul, prin sat, am întâlnit două fete, una mai mare, şatenă, şi una mai mică, de vreo 17 ani, brunetă, cu trup zvelt, ochi negri şi foarte frumoasă, care mi-a plăcut dela prima vedere. Am fost prezentat. Erau surori, domnişoarele Popescu, fiicele fostului director al şcolii primare din sat, decedat de peste 10 ani. Rămăseseră orfane de tată, mai aveau 5 frati şi o soră şi locuiau într-o casă mare, cu pridvor acoperit în fată şi în spate, spre grădină, casa având un hol lung, la dreapta căruia erau 2 camere, în stânga alte 2 şi bucătăria, holul fiind larg, încât se putea întinde masă lungă pentru ocazii deosebite. Fiind atras de bruneta cea frumoasă, în ziua următoare, fiind Duminică, m-am dus la cele două surori să le fac o vizită. Am cunoscut-o pe mama lor, rămasă văduvă, cu atâtia copii. Afară de casă, am aflat că mama fetelor mai avea 6 Ha teren arabil, iar 25 pogoane (cca 13 Ha) teren le dăduse ca zestre fiicei sale cele mai mari, Marioara, cu ocazia căsătoriei acesteia cu ing. Mardare Ştefan, originar din Moldova, iar ea era învătătoare în Bucureşti. Cel mai mare dintre copii, Ionel, era judecător la Judecătoria Balaci, din jud. Teleorman, căsătorit cu fiica unei proprietărese de case din Oltenita. Fratele mijlociu, Mitită, era învătător provizoriu în altă comună, sora sa, Steluta, de care am pomenit, era şi ea înlocuitoare de învătător, sora ei, bruneta care m-a frapat, Alexandrina, strigată pe scurt Didina, era liceană, iar cei trei frati mai mici erau şi ei pentru diferite şcoli.
Această fetişcană splendidă, brunetă, cu picioare şi trup de zeită, dar relativ săracă şi fără zestre, aceasta era fata .oacheşă. din tara streină de la răsărit, despre care ghicitorul Ghirtu a prezis că-mi va fi sotie, cum am mai amintit pe la începutul acestor memorii.
Peste jumătate de an, fără să anunt părintii, am fost căsătoriti la ofiterul stării civile, fără să ne preocupe problemele materiale. Căsătoria mea a stârnit mare sensatie în sat, dar mai ales în Caransebeş, când am dus-o să o cunoască părintii şi am ieşit cu ea la plimbare prin oraş; mamele fetelor rămase nemăritate încă şuşoteau, zicând: .Uite-l pe Talpeş, s-a dus să se însoare în Regat, când aici erau atâtea fete şi ele frumoase.. Nevasta mea a fost pe placul tatălui, dar mai ales al mamei. Anul următor am adus şi pe tata în vizită la soacră-mea. Ca plugar, i-a plăcut pământul fertil al Bărăganului, dar ca om dela munte nu se împăca cu şesul drept şi nesfârşit al regiunii. I-am spus că mă voi strădui să viu ca judecător, dacă nu la Caransebeş, cât mai aproape de casa părintească.

După căsătorie, m-am mutat în casa încăpătoare a soacrei mele, în care, în ian. 1927 s-a născut prima mea fiică, Emilia. Ca o curiozitate, amintesc faptul că, după căsătorie, draga mea sotie mi-a spus că,  conform obiceiurilor fetelor, şi-a pus şi ea la Bobotează sub pernă un fir din busuiocul luat dela unchiul său, preot în sat, şi în acea noapte ar fi visat un tânăr asemănător cu mine. De!, superstitie sau nu.
Multe şi necunoscute sunt tainele Tatălui a toate creator, ce vedem şi ce nu putem vedea cu ochii noştri.
Ca ajutor-judecător aveam un salariu de 3265 lei lunar, iar în sat unicul avocat câştiga 50-60.000 lei lunar, fără să se ocupe de procese, ci numai cu acte de notariat, destinate a fi autentificate. Deşi nu duceam lipsă de nimic şi ajutam şi pe soacra mea cu ce puteam, dat fiind faptul că se legiferase examenul de capacitate pentru a rămâne în magistratură, am socotit că e mai prudent să-mi asigur un venit destul de important din practicarea avocaturii, iar examenul îl pot da oricând mă voi plictisi de avocatură sau aceasta nu ar mai renta să o practic. Astfel, în 1925, mi-am dat demisia din magistratură, înscriindu-mă în baroul avocatilor din Bucureşti, urmând să practic avocatura pe lângă judecătoria unde functionasem ca judecător, acest fapt contribuind la obtinerea unei clientele sporite. În prima lună am câştigat 32.000 lei şi aşa tot timpul, până prin 1927, când a intrat în vigoare legea Mihalache, care punea restrictia ca vânzarea terenurilor agricole să nu se mai facă fără aprobarea Consiliului agricol din Bucureşti. În urma acestei restrictii, clientela din acte de notariat a scăzut brusc, deoarece tăranii se duceau şi aşa în mod obligatoriu la Bucureşti pentru obtinerea aprobării şi cu care ocazie angajau avocati de acolo. Totuşi, din procese, mai încasam lunar cca 10.000 lei, ceva mai mult ca leafa unui judecător şef.
Spre toamna anului 1927, plecând la Caransebeş, un fost avocat din Teregova, mutat la Caransebeş, mi-a propus să merg la Teregova şi să iau în primire biroul avocatial al defunctului avocat Reichl, birou care avea multă clientelă şi că acolo, dat fiind că sunt şi în plasa satului meu natal, voi avea clientelă mare, pe lângă venitul ce-mi revenea ca cotă parte ce-mi va da sotia defunctului din creantele neîncasate ale sotului, neîncasate de acesta, dar ce le voi încasa eu.
Planul acesta mi-a convenit, mai ales părintilor, deoarece mă apropiam la o oră distantă cu trenul de casa părintească. Soacra mea, având copii mici plasati la şcoala ce o urmau, a fost de acord să mă urmeze şi să lichidăm gospodăria din Săruleşti şi, deocamdată închiriind casa, ne-am mutat la Teregova, preluând biroul cu functionarul respectiv de la văduva avocatului.

Aveam clientelă numeroasă, mai ales că mai primeam clienti şi dela fostul meu coleg de şcoală Constandinovici, avocat mai demult în Teregova, care nu mai prididea cu multimea clientilor. Într-un an şi jumătate realizasem creante de peste 600.000 lei, dar numai pe hârtie, căci în realitate efectiv nu intrau în casă în medie decât cca 15.000 lei lunar, din următoarele cauze: sistemul era că venea clientul, îşi arăta plângerea sau problema şi, dacă avocatul era de părere că are şansă să câştige, angaja procesul, dar dela client nu primea decât procura şi banii de timbre pentru actiune, onorariul urmând să fie încasat dela partea care a pierdut procesul. Ori f. putini erau clientii care se grăbeau să-şi achite datoria dacă pierdeau procesul şi mai putini se grăbeau adversarii din proces să achite onorariile, destul de mari, conform tarifului la care fuseseră obligati să le plătească nu avocatului, ci adversarului din proces. Tot ce intra mai uşor erau onorariile din procesele penale, injurii, calomnii, furturi, când clientul de obicei plătea avocatului înaintea procesului, întreg sau suma partială cuvenită. Procesele penale erau mult mai putin numeroase decât cele civile. Pentru a ajunge la încasarea onorariilor hotărâte de instantă, avocatul nu avea altă cale, în 80% din cazuri, decât a proceda la executarea silită a debitorului, după ce se deplasa cu executorul, el sau functionarul lui, în satul debitorului, pentru a-I pune sechestru pe vite, obiecte şi apoi, la alt termen, pentru efectuarea licitatiei, dacă cu ocazia primei deplasări pentru sechestru nuputea plăti, şi erau multe cazuri când nu puteau plăti nu din reavointă, ci din neputintă. Astfel de executări silite am fost silit să fac şi eu şi de multe ori, fată de mizeria în care era datornicul, renuntam la cea mai mare parte a sumei sau chiar la tot, încasând, în unele cazuri, numai cheltuielile de deplasare. Avocatul trebuia să fie necrutător şi fără milă pentru debitor, dacă dorea să-şi încaseze onorariul ce i se cuvenea să îl plătească clientul lui, dacă nu-l putea încasa dela adversarul care pierduse procesul. Marea majoritate a avocatilor, ştiind că poate încasa onorariul dela oricare din părtile aflate în proces, angajau procese ştiind bine că le vor pierde. Când m-am izbit de aceste realităti, eu aveam prea multă milă pentru a executa pe debitori şi conştiinta să nu angajez procese dela clientii care nu aveau dreptate, refuzându-i şi spunându-le adevărul.
Unii din aceştia or fi povestit că nu angajez orice proces şi le vor fi tălmăcit în sens răuvoitor. Am avut un caz, când, refuzând un astfel de client, totuşi a câştigat la judecătorie angajând alt avocat, datorită slăbiciunii judecătorului ce functiona, care se ştia că împarte dreptatea şi după argumente mai pipăibile, şi m-am trezit că clientul refuzat îmi zice: .Vezi Dle avocat, ati zis că n-am dreptate şi totuşi am câştigat.. I-am răspuns că să aibă răbdare şi să aştepte hotărârea din apelul ce făcuse partea adversă prin mine, fiind trimis de prietenul coleg Constandinovici, şi, la urmă, la tribunal, unde m-am deplasat, clientul refuzat a pierdut, plătind toate cheltuielile dela ambele instante. Atunci mi-a spus că îi pare rău că nu m-a ascultat.
Cât am profesat la Teregova, mi-am procurat, la comandă, dormitor modern, lucrat de un meşter dulgher din Caransebeş, folosind scândurile de cireş uscate, tăiate încă la Cornereva, din cireşii groşi doborâti de tata, înainte de lichidarea averii de acolo, dormitor de cireş ornamentat cu tablii de paltin cret. În prezent, acest secret al dormitorului îl mai ştie numai sotia mea şi eu, ceva analog cu misterul patului lui Ulisse, care a lămurit-o pe sotia sa, Penelopa, pentru a-l indentifica în mod sigur că este sotul ei.
Mama, încă de mult timp, îmi spunea că nu-i place profesiunea de avocat, deoarece mă supun blestemelor celor pe care îi executam pentru încasarea sumelor datorate, poporul considerând pe avocati ca .belitori., adecă jupuitori. Pe mine nu mă mai interesa câştigul mare de bani şi tânjeam după profesia de magistrat, carieră de mare prestigiu. Astfel, m-am hotărât, în toamna anului 1928, să mă prezint la examenul de capacitate a magistratilor şi într-o zi, cu încă doi concurenti magistrati, am reuşit.
În acea vreme a partidelor politice trebuia să ai o proptea pentru a fi numit, proptea politică, care mie îmi lipsea, dar totuşi aveam norocul ca ministru al justitiei să fie Iunian, binecunoscut a fi un om corect, la care te puteai adresa direct. Am cerut audientă şi mai aşteptau în anticameră încă 8 persoane, între care am recunoscut pe celebrul actor comic Tănase, deoarece mersesem cu sotia la mai multe spectacole ale sale, încă în timpul când locuiam la Săruleşti, cunoştintă nu în persoană, ci din vedere. Eu îl cunoşteam de altfel încă din timpul războiului în Iaşi, unde era mereu pe afişul Teatrului National de acolo, având ca parteneră pe nu mai putin celebra artistă Marioara Cisti. Dar cine nu-l cunoştea, în Bucureşti mai ales, pe Tănase!?
M-am mirat când l-am văzut printre solicitantii de audiente. Obiceiul era să fim introduşi câte unul, în ordinea sosirii, între orele 11-13, dar trecuse şi ora 12 şi nimeni nu intra, nici nu ieşea. Deodată,se deschide uşa şi apare Iunian în persoană, cu statura lui mică şi cu ochelari, se scuză că a fost retinut de alte treburi, ce nu le putea amâna, şi ne-a poftit pe toti deodată, rugându-ne să fim cât mai scurti posibil în expunerea cererilor, deoarece este presat de timp.
Am intrat cu totii grămadă şi, zărindu-l pe Tănase, ministrul se duse spre el şi îl întrebă: .Dar Dta Dle Tănase ce necazuri ai?. .Am şi eu necazurile mele cu un nepot care aş vrea să fie numit în magistratură în Moldova, cât mai aproape de Vaslui, dacă e posibil, ca începător.. .Bine, dacă e băiat bun. Dar ce note a avut la facultate?., întrebă ministrul. .Poftim diploma de licentiat în drept., care i-o întinse Tănase. După ce o examină, ministrul păru multumit şi îi promise că îl va numi când se va face primul loc vacant, examinând atent pe protejatul lui Tănase. Se ştia obiceiul lui Iunian de a se interesa de notele solicitantilor în magistratură. După ce se ocupă şi de problemele a încă 4 persoane, ce erau înaintea mea, îmi veni şi mie rândul.
.Ei tinere, Dta ce doreşti?. .Dle ministru am fost jude-ajutor la Judecătoria Săruleşti până în anul 1925, când, din motive personale, mi-am dat demisia. Acum sunt avocat şi reintru în profesiunea avută., îi spun eu. .Ei treaba asta nu-mi prea miroase a bine, zise ministrul. Probabil ai făcut ceva care te-a silit la demisie.., şi apăsă pe sonerie. După scurt timp, intră Dl Garoescu, directorul serviciului personalului. .Adu-mi, te rog, cazierul Dlui Talpeş, demisionat dela Judecătoria Săruleşti., apoi se ocupă de alt solicitant. Dl Garoescu venind cu cazierul meu, după examinare ministrul păru multumit şi mă întrebă la care tribunal vreau să fiu numit, iar eu l-am rugat să  părintii, căci fiind fiu de tăran, vreau să fac dreptate mai ales tăranilor.
.Bine, provizoriu te voi numi unde va fi primul loc vacant, căci şi aşa soarta Dtale va depinde de reuşita la examenul de capacitate.. I-am prezentat nota dela examenul de capacitate şi, ducându-se la birou, a notat ceva pe agendă. .Voi tine socoteală să nu ajungi prea departe de Banat, dacă va fi posibil.. I-am multumit şi am ieşit.

Din nou în magistratură
N-am aşteptat prea mult şi am primit numirea tot ca ajutor dejudecător la Judecătoria Drăgăneşti, jud. Vlaşca. Am predat biroul avocatial din Teregova unui fost coleg de liceu, Iliescu, care era căsătorit cu o învătătoare din acea localitate, consimtându-i a-i ceda o cotă-parte din creantele restante ce mi le va încasa, şi m-am mutat cu sotia, fetita şi soacra la Judecătoria Drăgăneşti, mama fiind în special multumită că am părăsit avocatura. Eram multumit că aveam o leafă sigură şi mijloc de existentă asigurat pentru a trăi şi carieră mult pretuită. Deoarece mai aveam nevoie de câteva luni pentru a împlini stagiul de 3 ani ca ajutor de judecător, pe la sfârşitul anului 1929 am fost înaintat judecător inamovibil, tocmai la Judecătoria Târnăveni, jud. Târnava Mică din Ardeal.

După 6 ani şi jumătate, în care timp mi s-a născut şi a 2-a fetită, Lelia, în iunie 1936 am fost numit, la cerere, judecător-şef la Judecătoria mixtă Blaj, loc solicitat din cauza liceului de fete din acel oraş.

M-am simtit f. bine şi în Târnăveni, unde, cu 2 ani înainte de mutarea la Blaj, fusesem numit tot judecător şef, având un coleg judecător şi pe un altul ca ajutor de judecător. La Blaj, centrul greco-catolicismului, eu am fost foarte bine primit, deoarece, contrar predecesorului meu, ce îşi manifestase ortodoxia în mod neplăcut pentru localnici, eu mi-am văzut de treabă, deşi sotia era preşedinta Asociatiei Femeilor Ortodoxe. Am făcut vizită protocolară mitropolitului grecocatolic Nicolescu, un om cu totul superior şi adevărat preot, care mă invita la masă ori de câte ori avea musafiri oficiali, o dată chiar cu ocazia sosirii Monseniorului Andrea Casullo, delegat, adecă nuntiu papal, la care masă am cunoscut şi pe episcopul Hossu din Cluj. La fel, am făcut vizită protocolară şi celorlalti canonici şi am legat prietenii cu familii distinse din localitate. Locuinta, f. încăpătoare, o aveam chiar în edificiul judecătoriei, în spatele căreia era o grădină şi unde creşteam 2 porci pe an, iar în fată se întindea istorica Câmpie a Libertătii.

În fiecare vară, fie dela Târnăveni, fie dela Blaj, concediul lunar îl petreceam, cu sotia şi fetele în Caransebeş, la părinti, în care timp gospodăria îmi era condusă de blajina şi buna mea soacră, care mi-a crescut şi educat cu dragoste cele 2 fetite, împreună cu sotia mea. În Blaj n-am stat decât doi ani şi 2 luni, deoarece în septembrie 1938, cu ocazia unei mari mişcări în magistratură, fără să mă aştept şi fără să fi cerut, am fost avansatpreşedinte al Tribunalului Odorhei, în inima secuimii. Scurt timp după mutarea în acest oraş, am constatat că eram f. bine văzut de populatia din raza tribunalului, datorită faptului că cunoşteam la perfectie limba maghiară, pe care o foloseam în timpul şedintelor de judecată, ori de câte ori aveam de judecat vreun secui care nu ştia româneşte, deci nu aveam nevoie de interpret, pe de altă parte tineam relatii civilizate cu avocatii şi intelectuali maghiari din oraş. În timpul şederii mele în secuime, cu durere am constatat că erau secui de origine română, având nume românesc, religie greco-ortodoxă, ei înşişi ştiau că sunt valahi, dar îşi pierduseră limba maternă în decursul veacurilor, în mijlocul secuilor. Erau însă multi secui care vorbeau româneşte, pe care o învătaseră în timpul serviciului militar în armata română.

După doi ani de şedere în Odorhei, cu ocazia cedării, prin Dictatul dela Viena, a Ardealului de Nord Ungariei, ispravă pusă la cale de Hitler şi Mussolini, am fost mutat provizoriu la Tribunalul Sighişoara, la care am predat valorile Tribunalului Odorhei, conform dispozitiei Ministerului de Justitie, şi apoi transferat la Trib. Făgăraş, cu tot personalul refugiat din Odorhei, unde a rămas numai personalul de origine maghiară. Deoarece la Făgăraş eram transferat tot provizoriu, până la rezolvarea cererii de a fi mutat la una din localitătile indicate şi preferate, trei la număr, familia a stat la Sighişoara, timp de o lună, iar eu singur la Trib. Făgăraş, până când am primit decizia de transferat ca preşedinte de tribunal supranumerar la Trib. Piteşti, indicat de mine ca al 3-lea oraş solicitat în cerere, în care erau licee de fete. Indicasem Turnu-Severin, Bucureşti şi Piteşti.
Deşi era război, în Piteşti, cu toată familia, ne-am simtit f. bine, aveam o locuintă cu mai multe camere, chiar peste drum de liceul de fete, la care urmau şcoala fetitele mele. Apreciam cu totii din familie splendidul parc .Trivale., în care ne plimbam în toate zilele însorite de primăvară până toamna. La începutul lunii sept. 1941, ca din senin, a intrat jalea în sânul familiei, când, în calitate de vechi căpitan în rezervă, am primit o telegramă să plec cu primul tren la Regimentul din R. Sărat, de care apartineam încă de mai multă vreme. Armata română sub generalul Antonescu, aliat cu Hitler, pentru recucerirea Basarabiei, lupta contra ruşilor în regiunea Odessei.

În R. Sărat am fost încadrat, spre norocul meu, în Batalionul 2 pază şi reparatii de drumuri, unitate independentă, comandată de Locot. colonelul Ioanid. Prin scrisoare, am liniştit familia că nu sunt în formatie de luptă pe front, deşi puteam fi periclitati de partizanii bolşevici, chiar în spatele frontului. Eram ajutorul comandantului batalionului şi încă la câteva zile după ce am ajuns la R. Sărat am aflat cauza mobilizării mele. Un alt căpitan, ce trebuia mobilizat, cu mare protectie, intrase în spital şi, în locul lui, am fost chemat eu. Am ajuns până la Odessa, am văzut locul luptelor crâncene dintre armata română şi cea rusă dela Dalnik, aproape de Odessa, lupte în care multe mii de ostaşi români au pierit. Batalionul nostru se ocupa cu paza şi repararea drumurilor, având sediul la Odessa, un oraş mare şi frumos, cu port la mare. Subteranele oraşului, adevărate labirinte, erau locuite de către partizani bolşevici, care aveau intrări şi ieşiri ştiute numai de ei, dar în urma drasticelor represalii date de nemti, aceştia s-au potolit, iar ostaşii români erau simpatizati chiar de populatia înfometată, pe care o ajutau.

Crăciunul lui 1941 l-am făcut în sânul familiei, obtinând dela comandantul meu o permisie de 10 zile, fără a o fi solicitat. Ce mare a fost bucuria familiei, când, în ajunul serbării, s-au trezit cu mine în pragul casei.
Comandantul meu, la începutul lui febr. 1942 mi-a făcut cea mai mare surpriză, la care nici nu m-am gândit că ar fi posibilă. În timp ce luam masa la popotă, el mi se adresă cu următoarele cuvinte: .Dle căpitan, eşti bun de cinste. ?i-am găsit un înlocuitor la R. Sărat, astfel că, peste două zile, primeşti ordinul de demobilizare şi te poti întoarce în sânul familiei şi la serviciul Dtale.. Arătându-mi recunoştinta, prin vorbe calde şi mai multe pahare închinate pe contul meu, am zis şi eu, ca celebrul scriitor Hemingway .Adio arme. şi m-am reîntors la Piteşti, provocând o vădită fericire în sufletul familiei mele, comunicând vestea şi tatălui meu la Caransebeş, unde trăia singur, ajutat de o servitoare. Mama murise în 18 februarie 1939, din cauza unei pneumonii. Pe atunci nu era descoperită Penicilina salvatoare .

Procuror-şef la Tribunalul Timiş-Torontal, în capitala Banatului
Încă cu vreo două luni înainte de a fi demobilizat, fusesem avansat în acest grad, egal cu cel de prim-preşedinte de tribunal, dar nu puteam să ocup postul decât după demobilizare. În Transnistria, ofiterii erau mai bine plătiti şi solda în mărci germane, putând face economii. Căpitanul care a fost mobilizat în locul meu era cel care intrase în spital pentru a scăpa de front, unde credea că va fi trimis în prima linie de foc. După ce a aflat care era misiunea batalionului în care eram şi avantajele materiale şi lipsa de risc a vietii, a intervenit să fie mobilizat şi astfel nu comandantului meu, ci acestui căpitan pot să-i multumesc pentru demobilizarea mea.
În calitate de prim-procuror al Trib. din Timişoara am fost mobilizat pe loc, ca civil, şi astfel mi-am luat postul în primire. Din păcate, deocamdată, m-am mutat singur, iar familia a rămas, până la sfârşitul lunii iunie 1942, în Piteşti, pentru ca fetele să-şi termine acolo clasa în care urmau. Din iunie 1942, până când scriu aceste memorii, sunt cu familia în Timişoara, la etatea de 61 ani devenind pensionar, dar până a ajunge aci prin multe necazuri am trecut şi schimbări de serviciu.

În 1945 am fost avansat procuror la Curtea de Apel Timişoara, unde am functionat până la sfârşitul lui februarie 1948, când, cu ocazia reorganizării şi .epurării. magistraturii, am fost pus în cadrul disponibil, fără salariu şi cu 2 fete în liceu. Nu puteam cere nici o explicatie, dar am ghicit că, deşi verificat de mai multe ori de către partid, am fost considerat ca având origine sănătoasă, corect şi cinstit în timpul serviciului, totuşi, din cauza că am pus într-un proces concluzii de achitare a unui acuzat, considerat, după vederea mea, nevinovat, dar arestat de Militie şi trimis în judecată la cererea partidului . eu refuzând să fac politică . rezultatul a fost că învinuitul, arestat, a fost achitat la Curtea de Apel, iar întreg complectul de judecată, cu mine în frunte, am fost puşi în cadrul disponibil.
Au urmat ani grei, cu multe lipsuri şi greutăti în sustinerea familiei. Nefiind primit în nici un fel de serviciu timp de 1 ½ ani, nu primeam cartelă de alimente. În acest timp, am mai fost ajutat băneşte de către fratii sotiei mele şi mi-am cumpărat trei capre, care păşteau pe malul Begheiului, în fata casei, şi prisosul de lapte îl vindeam pe la vecini.
Începând din toamna anului 1949, în sfârşit am lucrat ca angajat la următoarele servicii, ajungând să primesc un salariu mizer, dar obtineam cartele de alimente la pret relativ scăzut: astfel, din sept. 1949 . vara anului 1950, ca ajutor-contabil la Regionala C.E.C, apoi de aci transferat, în aceeaşi calitate, până în 1953, la Banca Natională, apoi vreun an la I.S.C.V.A.R.M. (Întreprinderea de Stat pentru

Cumpărarea şi Vânzarea Animalelor de Rasă şi Muncă), fiind sfătuit de un bun cunoscut să intru în acest serviciu, deoarece mă voi ocupa numai cu partea juridică, fără să fiu obligat a mă deplasa în diferite târguri, pentru achizitionare de animale, pentru care nici nu posedam cunoştintele profesionale. Peste un an, cu ocazia unei inspectii din Bucureşti, deoarece întreprinderea nu avea schemă pentru jurisconsult, am fost considerat inutil şi am fost transferat, în acelaşi post, la Brăila! Evident, se prevedea că nu voi merge acolo şi astfel am rămas iar fără serviciu, dar, în scurt timp, în fine, am fost angajat ca jurisconsult la Gospodăria de Stat Agricolă din Grabati, din judetul Timiş, unde mă deplasam singur, locuind mai multe zile pe săptămână într-o cameră a gospodăriei şi în zilele de sâmbătă venind acasă la Timişoara. După aproape un an am fost transferat, tot ca jurisconsult, la Gospodăria Agricolă de Stat Cenei, mai fiind obligat să merg, o dată pe săptămână, şi la Gospodăria Agricolă de Stat Uivar şi, la fel, la altă Gosp. de Stat, Ionel, relativ învecinate, tot din jud. Timiş, la aceste două din urmă având f. putin de lucru. În vara anului 1956, având etatea de 61 ani, am fost pensionat.
Pensia a fost destul de modestă, neavând decât 27 ani de serviciu şi media salariilor pe ultimii 2 ani fiind mică, evident şi pensia a fost mică, dar trăind modest şi fetele fiind amândouă măritate, mai ales că cea mare, Emilia, locuind cu sotul ei la noi, nu duceam lipsă, sotia mea fiind de mare ajutor fiicei mele, căci ea gătea, având gospodărie comună, şi se ocupa şi de Anca, nepoata mea, născută Trăilescu, care acum, când scriu aceste memorii, este în clasa 7-a a şcolii generale.
Am uitat să amintesc că tatăl meu a decedat în 12 decembrie 1949, în etate de 84 ani, fiind înmormântat alături de mama în Caransebeş, în cimitirul de sus, dela Potoc.

Iată-mă ajuns pensionar de bătrânete, cu viată tihnită, dar neobişnuit să stau inactiv. Se vede că destinul meu mă reclama să mai muncesc pe tărâmul public. Astfel, George Facsko, sotul fiicei mele Lelia, conferentiar universitar, fusese angajat ca chimist la Subsecretariatul de Stat al Minelor, cu sediul în Ştei (oraşul denumit ulterior cu denumirea de oraşul Dr. Petru Groza), în Ardeal, unde se mutase cu sotia sa, păstrându-şi şi locuinta din Timişoara, deoarece, de 2 ori pe săptămână, venea pentru a-şi preda cursurile la facultatea de chimie.

În 1956, toamna, mergând cu el pentru câteva zile la Ştei, am făcut cunoştintă cu dl O. Bădescu, jurisconsultul şef al subsecretariatului amintit, care, afară de un jurisconsult subaltern, mai avea un loc liber de jurisconsult şi, consultându-mă dacă nu mi-ar conveni să ocup acel post, în urma consimtământului meu, am fost numit în postul respectiv, serviciu care îmi convenea, cu atât mai mult deoarece primeam, pe lângă salariul respectiv, şi pensia mea obişnuită, iar ca locuintă locuiam la ginerele meu, care avea 2 camere şi bucătărie.

Se mutase acolo, la sotul ei, şi fiica mea, şi mai venea câte o perioadă de timp şi sotia mea, cu nepotica Anca, profitând de clima subalpină a localitătii. Din Ştei, lunar o dată, eram delegat, ca jurisconsult, la Întreprinderea Minieră Banat din Oravita, care exploata uraniu la Ciudanovita, la cca 21 km depărtare, unde se clădise un mic orăşel cu blocuri, pentru muncitorii şi functionarii care nu locuiau în Oravita, cei din acest oraş făcând zilnic cursa cu autobuzele dus-întors. După rezolvarea problemelor juridice ale întreprinderii care nu sufereau amânare, mă întorceam la Ştei. Aceasta a durat până în aprilie 1957, când Subsecretariatul de Stat din Ştei a fost mutat la Bucureşti, rămânând o întreprindere de exploatare în Ştei, iar cealaltă în Banat, la Oravita, unde am fost transferat ca jurisconsult şef al Biroului Juridic. Transferul mi-a convenit, căci eram relativ aproape de casă, unde călătoream la fiecare sfârşit de săptămână. Salarizarea era mai bună, plus primele, încât am functionat la acea întreprindere până în 28 iunie 1963, ajungând la gradul de consilier juridic principal, cu salariu de peste 2000 lei lunar şi, în ultimul an, cu pensia la jumătate, conform noilor dispozitii legale. Era o prevedere că pensionarilor care renuntă la pensie şi mai servesc cel putin 2 ani, li se va recalcula pensia, tinându-se socoteală de anii serviti ca pensionar. Având frumoase economii realizate din salariu, ajuns la o etate când am socotit că am muncit destul despărtit ani de zile de familie, am demisionat. Ulterior, am regretat, deoarece pensia mi s-a mărit numai cu 1% anual, iar dacă mai serveam 2 ani pensia mi s-ar fi urcat la cca 1500 lei lunar şi, în loc de 888, cât primesc în prezent, când scriu aceste rânduri, când sunt definitiv pensionar, nedorind altceva decât sănătate, câte zile voi mai avea hărăzite a le trăi, până acum simtindu-mă bine, deşi am trecut de 2 ori prin clipe grele, o operatie de prostată, suportată uşor, şi o gripă virotică, aceasta tintuindu-mă la pat 2 săptămâni.
Ca pensionar, mă ocup de aprovizionare, urmăresc evenimentele internationale, marile realizări ale Republicii Soc. Rom. în toate domeniile, citesc cărti diferite, având acum timp suficient pentru aceasta, mă întâlnesc, o dată pe lună, cu foştii colegi de liceu care locuiesc în Timişoara, rar îmi mai vizitez satul natal şi rudele din Cornereva, cu care ocazie îmi reamintesc timpul copilăriei şi revăd dealurile, pădurile şi Muntii Cernei, pe cari acum nu-i mai pot urca din cauza inimii slăbite, care nu mă doare, dar trebuie să o menajez, evitând eforturile fizice şi supărările şi urmând un regim alimentar recomandat de medic, regim uşor suportabil cu putină vointă.

Dorinta mea este să trăiesc sănătos până îmi văd nepotica intrată la facultate; acum, când scriu aceste rânduri, la etatea de peste 75 ani, ea urmează în clasa III liceul german; iar altă dorintă a mea: să-mi revăd reîntregită tara, aşa cum a fost la 1 dec. 1918, până când a fost ciuntită de nesătioasa U.R.S.S., care drept răsplată că armata noastră, întorcând armele împotriva hitleriştilor, a luptat umăr la umăr cu cea rusă, ne-a luat Basarabia şi parte din Bucovina, neajung ându-i uriaşul teritoriu dela Vladivostok până aproape de centrul Europei, căci şi Cehoslovacia şi Ungaria sunt numai cu numele tări libere, în realitate conducătorii acestor tări şi a Germaniei Orientale, joacă cum le cântă ruşii, aceste tări fiind întesate cu armată rusească.
Scumpa noastră tară şi vecina Jugoslavia, datorită politicii externe întelepte a conducătorilor ei, sunt libere şi să sperăm că vor rămâne.
Cred că nu numai dorinta, ci a tuturor letonilor, lituanienilor etc. este să vadă odată colosul bolşevic fărămitat şi tările ocupate să fie iar libere şi cele ciuntite să fie reîntregite. Popoarele au şi ele destinul lor, ca şi oamenii, totul depinde de timp şi voia Creatorului.

* * *

Am rămas dator cu descrierea isprăvii pârâului ce curgea pe lângă casa părintească din Cornereva, apoi despre comorile din satul meu natal şi despre aşa-zisa doctrină ocultă şi despre vise, care fac parte din această doctrină, şi despre credinta despre viată şi moarte la care am ajuns să pătrund în cursul vietii. Noroc că aceste memorii ale mele nu sunt destinate tiparului, căci fiind contrare doctrinei marxist-leniniste, dacă ar ieşi din cercul strict al familiei m-ar paşte puşcăria.

Isprava pârâului. Cireşul şi puiul de cireş
Am amintit că, pe lângă casa natală din Cornereva, curgea un pârâu cristalin. Cu unu sau doi ani înainte de a se muta părintii la Caransebeş, în urma unei ruperi de nori, pârâul s-a umflat ca un uriaş, distrugând totul în calea lui, aducând copaci, rostogolind bolovani şi săpând malurile, ce le ocolea când era cuminte. Astfel, terenul din jurul casei, formând o curbă, împrejmuit fiind de un zid de cca 1 m, format din bolovani ziditi fără mortar, în partea sudică a terenului bunicul Matei sădise un cireş, altoit cu vişin, care crescuse falnic şi gros de abia doi oameni puteau să-l cuprindă cu bratele şi avea un rod bogat, putându-se culege din el aproape un cazan cireşe, din care bunicul şi tata fabricau o tuică excelentă. Când a venit puhoiul de apă, a spălat tot terenul ce era cultivat cu porumb, încâtcireşul falnic a căzut de-a curmezişul apei, care nu a fost în stare să-l mai târască, din cauza greutătii lui, şi poate şi din cauza că o parte a rădăcinii mai era prinsă în pământ. Lângă rădăcina pomului, ca prin minune, a rămas în picioare un pui de cireş de cca 3 cm diametru şi înalt de cca 160.170 cm, fiind crescut şi răsărit dintre rădăcinile tatălui său, cireşul falnic care acum sta lungit la pământ ca un om mort. Mama, fire foarte impresionabilă, şi eu, am vărsat lacrimi de jale, iar mama a spus: .Săracul cireş, a murit pentru a-şi salva puiul..
Cum am mai amintit, tata a dus trunchiul la ferăstrău şi a făcut scânduri, cum a procedat şi cu alti cireşi groşi pe care i-a tăiat, din scândurile cărora mi-am făcut dormitorul, compus din paturi, dulap de haine, masă, scaune, noptiere şi toaletă, în anul cât am stat ca avocat la Teregova.
După mutarea în Caransebeş, până în anul 1947, an în care m-am întors, fiind în vizită la vărul meu Trăilă Ivaşcu, cu acea ocazie vizitând şi locul unde m-am născut, am rămas uimit, văzând în locul cireşului doborât de pârâu alt cireş, tot aşa de falnic şi mare, ce devenise puiul de cireş.Motiv de meditatie!

Poveşti cu comori
Când eram încă copil de 4.5 ani, îmi amintesc, şi ulterior mi-au confirmat şi părintii, că au venit la bunicul 6 sârbi din Serbia, însotiti de un român numit Toni, din Orşova, acest Toni cunoscând şi limba sârbă, având asupra lor un plan al unei comori fantastice, afirmativ ascunsă de sârbi, după ocuparea de către turci a tării lor, într-o peşteră dela o cascadă din Muntii Cernei. Afirmativ, după bătălia pierdută contra turcilor, un şef sau print sârb, urmat de o numeroasă ceată, au trecut Dunărea şi s-au refugiat în Valea Cernei, aducând cu ei tot ce aveau mai valoros, ascunzându-le, după spusele lor, într-o grotă, în stâncă, la înăltime de circa 5.6 metri, la care grotă nu se putea ajunge decât urcându-se pe un brad crescut la poalele stâncii.

Stânca respectivă era traversată de un strat alb, ca un fel de brâu, numindu-se .peatra cu brăcira. (brăcira, în limbajul bănătenilor, însemnând o cingătoare de lână, lată de cca 10 cm).

Acei sârbi, însotiti de numitul Toni, care făcea pe tălmaciul, au fost îndrumati să vină la tata, care fiind mai multi ani cioban prin muntii şi pădurile Cernei, cunoştea mai bine Valea Cernei. Au plecat cu totii, însotiti de către bunicul şi tata, să caute cascada respectivă şi peatra cu brăcira, dar, datorită lungimii de zeci de km a văii Cernei şi a numeroaselor cascade mai mici, cercetarea în primul an a rămas fără nici un rezultat. Anul următor, sârbii, împreună cu Toni, au venit din nou şi au continuat cercetările, împreună cu bunicul şi tata, fără nici un rezultat. Sârbii, înainte de a pleca, au lăsat o copie după plan, pe care bunicul a pus-o într-o cutie de lemn, în casa în care îşi tinea actele, cutie care era aşezată pe scândura prinsă de-a curmezişul grinzilor din casă, la o înăltime de cca 2 m şi ceva. Planul era copiat pe o hârtie de culoare roz şi, încă din momentul în care bunicul a aşezat-o în lădită, începuse să mă atragă ca un magnet.

Într-o zi, rămas singur în cameră, am aşezat 2 scaune tărăneşti, fără speteze, unul peste altul şi, urcându-mă pe ele, am scos hârtia roz din cutie, m-am dat jos şi am privit-o. Avea trei linii trase pe ea în felul următor: Ψ Probabil să fi mai avut şi alt semn, dar nu-mi mai aduc aminte. Auzind paşi în curte, pentru a nu fi prins cu mâta în sac, am rupt hârtia, făcând-o ghemotoc, scaunele puse la loc, şi am stat ca un copil cuminte, cum m-a găsit mama intrând în casă. Sârbii nu s-au mai întors, iar eu, când la 9 ani am ajuns la şcoală la Orşova, l-am revăzut pe Toni, care căra cetătenilor apa din Dunăre într-un butoi, pe un cărut tras de un măgar. Lipsa planului nu s-a observat, ne mai interesând pe nimeni. Linia de mijloc, ce întretăia vârful de săgeată, indica probabil râul Cerna, linia din stânga: cascada, iar cea din dreapta arăta locul unde afirmativ ar fi grota. Deşi devenit mare, după plecarea din satul natal, deseori m-am gândit la această poveste de comoară, dar viata, conform destinului, ducându-mă în alte părti, n-am mai avut timp, nici posibilitate materială să caut .peatra cu brăcira..

Cu vreo 4 ani în urmă, în 1970, fiind în vilegiatură la vărul meu Trăilă Ivaşcu, care fusese mare vânător, aducând vorba de această poveste, pe care şi el o auzise dela mama şi dela mine, mi-a spus că este convins că ştie unde este locul respectiv, căci a fost după vânat până unde râuşorul numit Craiova, printr-o cascadă, se varsă în Cerna, şi în dreapta este o stâncă cu o dungă albă pe la mijloc, însă este f. greu de coborât jos, până unde se varsă cascada. Tot acest văr al meu mi-a povestit o întâmplare auzită de unchiul său încă în tineretea acestuia, afirmativ dela un locuitor din comuna Rusca, sat la 20 km, socotit din centrul administrativ al Cornerevei. Conform acestei povestiri, mai multi ruscani, ajunşi, nu se ştie pe ce cale, în posesia planului de care am vorbit, s-ar fi dus la .peatra cu brăcira.; unul din ei, afirmativ urcându-se pe o scară improvizată până la grota din stâncă, a intrat, a umplut galbeni, cât a putut duce în trăistuta ce avea la el, şi, dela vârful scării a strigat la cei din jos că a pus comoara în traistă. Cei de jos l-au întrebat dacă în traistă este tot ce a fost în grotă, la răspunsul afirmativ al acestuia cei din jos deodată au văzut un tap ieşind din grotă şi, repezindu-se la cel din vârful scării, l-a împins jos, împungându-l, iar acesta a căzut mort.
De traista cu banii din grotă povestea nu arată ce s-a întâmplat, a rămas sus sau a căzut şi ea jos. Ruscanul povestitor ar fi spus că tapul respectiv era .straja comorii. şi, fiindcă cel ce umpluse traista a mintit, deoarece cea mai mare parte a comorii rămăsese în grotă, a fost pedepsit pentru necinstea lui.

* * *
O altă versiune, privind tot o comoară ascunsă de sârbi pe Valea Cernei şi tot la o cascadă de apă ce se varsă în râul Cerna, probabil să se refere la aceeaşi comoară amintită mai sus, ar fi următoarea: sub cascadă este o grotă, în care este ascunsă comoara, circa 3 grămezi de galbeni. Grota este astupată cu bolovani la intrare, zidul astfel format fiind năpădit de muşchi, crescut după ridicarea zidului. Cel care ar desface acest zid şi ar intra în grotă, ar ieşi îngrozit afară, deoarece un şarpe de ceară, cu solzi din galbeni înfipti în corpul lui de ceară şi cu diamante în ochi, s-ar mişca, dând iluzia că se repede spre cel ce a reuşit să pătrundă în grotă, fără ca omul să ştie că şarpele este numai din ceară şi este aşezat pe o scândură dela intrare, pe care, călcând, acesta se ridică la capătul opus, pe care este aşezat şarpele. Cel care cunoaşte secretul şarpelui, acela ne mai trecând prin groaza fricei, va izbândi să-şi însuşească comoara care nu are alt păzitor, afară de şarpe.

* * *
În copilărie şi adolescentă, ca licean, am adunat circa 15 poveşti diferite referitoare la comorile din satul meu, multe îngropate şi prin păduri, dar mai ales pe munti, dar am predat însemnările respective.

Se vorbea în acel timp că multi din sătenii mei, şi chiar din comunele învecinate, au găsit comori, fie că la anumite serbători au văzut jocul banilor (o flacără albastră sau galbenă, ridicându-se de trei ori din locul comorii), fie că, auzind din vreo altă povestire locul şi semnul unde este ascunsă comoara, au căutat-o şi au găsit-o, devenind deodată bogati. Aceste poveşti au explicatia lor şi au pornit chiar dela ascunzătorii comorii respective, care, fiind arestati sau condamnati la închisoare sau pe patul mortii, adică împiedecati de a se mai duce să-şi ridice comoara ascunsă, au destăinuit secretul fie vreunui membru al familiei, fie la vreun temnicer sau altui om cu care a reuşit să vină în contact, înainte de a muri. Unii din cei cari au aflat secretul acesta s-au dus şi au ridicat-o sau, neputând merge, au spus la rândul lor altor persoane povestea, care a mers din gură în gură mai departe. Aşa se explică existenta unor numeroase săpături, în diferite locuri, pe platoul dela .Petrile Albe. etc.
Eu însumi, ca elev în clasa a 6-a de liceu, am auzit dela un văr al tatei, numit .Dulece., din Bogâltin, că la .Vârful Babii., ce se înaltă la cca 1700 m în muntii Cornerevei, s-ar afla trei pietre albe, înşirate la mici distante una de alta; în linie dreaptă, spre răsărit, la trei paşi dela ultima piatră, ar fi ascunsă o căldăruşă de galbeni. Era pe la începutul lunii septembrie, când pe munti nu mai erau nici turme de oi sau de alte vite. Tata, fiind în acea zi obosit, în urma adunatului fânului, nu a fost dispus să mai facă un urcuş de circa 3 ore până în acel vârf de munte şi m-am oferit eu, în locul lui. Numitul .Dulece., pe numele adevărat Valuşescu, luând dela tata o săpăligă mică, cu coada scurtă, ascunsă în traistă, însotit de mine, pe la ora 12, am urcat amândoi până în vârful muntelui, plini de sperante, în posesia planului sus-amintit al locului comorii. Găsind cele trei pietre, înşirate, eram plini de sperante, dar mai făcând şi cei trei paşi, de la ultima piatră, am rămas dezamăgiti. Se vedea gropita, în diametru de circa 30.40 cm, în care fusese ascunsă căldăruşa, cu pământul aşezat de jur-împrejurul gropii, dar atât pe fundul gropii, cât şi pe marginea ei, erau crescute afine, de aproape o palmă înăltime. Povestea fusese adevărată şi precisă, unde a fost ascunsă căldăruşa, dar cine ştie de câti amar de ani altă persoană sau persoane, auzind înaintea noastră povestea, au găsit-o precis şi au ridicat-o, povestea continuând să se repete din gură în gură.

Tatăl meu
M-am aşezat astăzi la biroul tatălui meu, cu intentia de a scrie despre cele mai importante momente din viata noastră de familie, şi am constatat că ar trebui să scriu sute de pagini. Pentru că trebuie să mă restrâng, voi încerca să relatez numai fapte, petrecute în viata lui, despre care nu a scris. Vreau doar să spun că întreaga mea viată a fost luminată de dragostea, respectul şi admiratia pe care i le-am purtat, atât cât a fost în viată, precum şi după moartea lui.

A fost un om de o mare modestie, omenie, a cărui corectitudine nu a fost pusă niciodată la îndoială, de o rară bunătate, cu credintă în Dumnezeu şi dezinteresat de bunurile materiale, având însă grijă, cât a putut, să avem cele necesare, dar dispretuind luxul. Până în 1948 am trăit din leafa lui de magistrat, dar, fiind o familie formată din 5 persoane, plus părintii lui, atât cât au trăit, banii trebuiau cheltuiti cu grijă.

Era tatăl meu un om introvertit, totdeauna serios, dar blând, iar fată de noi nu-şi arăta sentimentele decât prin fapte. Ne săruta când era ziua noastră sau când plecam şi veneam din vacante. Eu semănam mai mult cu mama şi, fiind .cea mică., îi săream de gât şi-l sărutam adesea. El mă tinea în brate, mângâindu-mă uşor pe spate, iar eu căutam în ochii lui acea scânteie de bucurie care-i lumina fata.

Prima mea amintire despre el datează din anii 1934.1935 când, foarte mică fiind, în curtea casei din Târnăveni, unde era judecător, m-a luat în brate şi m-a dus să miros florile de cireş, explicându-mi că în vară, din aceste flori, vor apărea fructe roşii şi dulci. Apoi, în aceeaşi perioadă, ne-a construit singur o sanie de lemn, cu care sora mea mai mare şi cu mine ne bucuram când fugea prin zăpadă să ne plimbe. Ştiu că în toate oraşele în care am locuit părintii mei erau foarte iubiti, erau în legături de prietenie cu intelectualii, iarna făceau patinaj, vara jucau tenis şi nu-mi amintesc să fi avut vreodată discutii neplăcute cu cineva. Ceea ce astăzi pare de necrezut, în familia mea niciodată nu i-am auzit certându-se sau ridicând glasul unul la altul, se sfătuiau totdeauna când luau o hotărâre, şi bunica mea, din partea mamei, l-a iubit pe tata ca pe un fiu al ei şi tata, de asemenea, a considerat-o ca pe a doua sa mamă. Am fost educate să apreciem oamenii după caracterul şi comportamentul lor, nu după rangul sau averea acestora. În liceu fiind, atât sora mea, cât şi eu, aveam prietene şi de alte conditii sociale, dacă acestea ne plăceau, spre deosebire de colege din familii mari care nu invitau la ele acasă niciodată decât fete .de conditie..

Când, după refugiul din Ardeal, am venit în Timişoara, aveam deja 12 ani şi-mi aduc aminte de perioada în care a fost primprocuror. Magistratii, atunci când erau avansati, plecau în alte oraşe, şi noi, după 5 ani la Târnăveni, ne-am mutat la Blaj. Din acea perioadă îmi amintesc că în incinta Tribunalului era şi locuinta preşedintelui, un apartament mare, cu o minunată privelişte spre Câmpia Libertătii, şi socotindu-mă destul de mare să înteleg, a început să-mi povestească întâi fapte din istoria antică, apoi despre cele ale românilor, despre vitejia şi patriotismul dovedit în război.

Într-o zi m-a luat cu el la gară, pe unde trecea sicriul poetului Octavian Goga; trenul s-a oprit 5 minute, timp în care, o parte din multimea adunată cânta melodii pe versurile poetului. După doi ani am plecat la Odorhei, unde tata a fost numit preşedintele Tribunalului, şi acolo am locuit până în 1940, când s-a cedat Ardealul. A fost, poate, cea mai fericită secventă a existentei lor, aveau multi prieteni, erau tineri, şi în societatea lor erau toti intelectualii români, care duceau o viată plăcută, se întâlneau la tenis, la patinaj, la zilele fiecăruia, când se făceau mari pregătiri, mese întinse şi era multă veselie. Atunci copiii nu stăteau la aceste mese festive, ne îmbrăcau .de Duminecă., salutam musafirii, primeam cutiile cu ciocolată şi, după 5.10 minute, ne retrăgeam. Îmi amintesc că într-un an, de Sf. Petru, ziua tatei, a venit, pe neaşteptate, bunicul din Caransebeş, îmbrăcat foarte curat, dar în hainele albe ale tăranilor, în opinci, şi ne-am bucurat mult de venirea lui. Musafirii erau aproape toti veniti, rămăsese în capul mesei doar scaunul destinat prefectului, dar când bunicul a venit tata l-a aşezat în capul mesei, socotind că bunicul David avea dreptul să stea acolo. Tot din Odorhei, retin că, într-o zi,  mergând într-o plimbare cu tata înafara oraşului, am auzit într-o tufă un zgomot ciudat; tata s-a aplecat şi a scos din tufiş un căteluş, fără ochii deschişi, aruncat desigur de cineva, pentru a scăpa de el. Mi-am scos basca din cap şi am luat căteluşul acasă, unde l-am botezat Bric; avea o culoare roşcată, l-am hrănit cu pipeta şi a rămas membru al familiei 14 ani.

Apoi, totul s-a schimbat, a venit refugiul, şi tata era foarte preocupat să salveze arhiva Tribunalului; col. Nedelcu şi maiorul Bârzescu, prieteni de familie, care au venit cu câtiva soldati, ne-au ajutat să ducem, în vagonul pus la dispozitie, arhiva şi o parte din mobila casei. Pentru noi a fost pusă o canapea, pe care ne-am culcat, iar jos, pe o pătură, dormeau Bric cu pisica, prietena sa, care ne-au însotit până la Timişoara.

În perioada petrecută la Piteşti, tata fiind pe front la Odessa, mama, împreună cu multe doamne, au făcut şcoala de asistente medicale şi au activat în spitalul de răniti. Pentru activitatea desfăşurată, mama a primit mai multe decoratii, printre care şi Ordinul Crucea Regina Maria, cl. a II-a. Spitalul a fost vizitat de mama mareşalului Ion Antonescu, dna Liza col. Baranga, momentul fiind imortalizat prin fotografiile păstrate. După doi ani petrecuti la Piteşti, tata a fost numit prim-procuror la Timişoara.

În sfârşit, tata a ajuns în Banatul său drag. Veniti din Piteşti, când am intrat în Timişoara parcă am ajuns în Rai. Oraşul era minunat, foarte curat, oamenii civilizati şi, mai ales, foarte atenti, în special cu toti refugiatii, care au fost ajutati şi ocrotiti de bănăteni.

Tata şi mama veniseră înaintea noastră, să aranjeze vila de pe str. Abrud nr. 8, repartizată tatei. Nu pot să uit că în seara când am sosit în gară, tata ne aştepta cu o trăsură. Pe atunci nu erau taxiuri, doar în Piata Traian, în fata bisericii sârbeşti era statie de trăsuri. După ce ne-am instalat în casă, iar Bric a primit o cuşcă pe terasă, tata ne-a chemat şi ni l-a prezentat pe Gheorghe, care avea obligatia să-l păzească; tata nu avut însă nevoie, şi Gheorghe venea rar la noi acasă. Ne-a tinut un .discurs. despre cum trebuie să ne comportăm la şcoală, pentru a nu avea probleme din cauza noastră; ne-a mai atras atentia ca, sub nici un motiv, dacă vine cineva cu vreun pachet sau plic să nu-l primim. Totuşi, în cei 6 ani, cât a fost în functia de prim-procuror, odată, noua servitoare, care nu fusese încă .instruită., auzind soneria, s-a dus la poartă şi a venit cu un pachetel.

Bunica a întrebat ce-i cu pachetul, servitoarea a răspuns că o bătrână, modest îmbrăcată, a sunat şi a rugat-o să dea pachetul copiilor dlui prim-procuror. Degeaba am fugit să o întoarcem înapoi, femeia dispăruse. Când tata a venit, mama i-a dat pachetul şi, cum nu avea nici un nume scris pe el, l-a deschis; înăuntru erau două pungi mici cu sâmburi de alun şi doi iepuraşi de ciocolată. Mai era un plic, pe care tata l-a deschis, şi am văzut că era foarte impresionat. În plic era o felicitare de Paşti, şi pe ea, un scris tremurat; se vedea să scrisese cineva care nu scria bine: .Domnule prim-procuror, să vă dea Dumnezeu numai bine dumneavoastră şi familiei. Sărbători Fericite de la o femeie pe care ati primit-o în audientă şi ati ajutat-o fără să o cunoaşteti. Nu vă voi uita niciodată.. Nu semnase nimeni, iar tata nu şi-a amintit despre cine era vorba; avea audientă de 3 ori pe săptămână şi venea multă lume la el. L-am privit şi ne-am dat seama că era foarte emotionat. Acest dar a fost singurul primit vreodată de tata, dar pentru el a fost extrem de pretios.

Un alt magistrat cunoscut pentru corectitudinea sa, Marius Anastasescu, a dat familiei aceeaşi dispozitie ca şi tata: să nu fie primit nimeni cu pachete sau plicuri. Fiul său, ing. Decebal Anastasescu, fost subprefect de Timiş după 1989, copil fiind, a povestit cum într-o zi a venit la ei acasă un domn cu un pachet, spunând că l-a trimis tatăl său. Deschizându-l, Decebal a văzut o cutie mare de bomboane de ciocolată; bucuros, se pregătea să deschidă cutia, când a sosit tatăl său. A întrebat de unde este cutia şi, când a aflat că a adus-o un străin, a vrut să o ia din mâna fiului, care însă nu voia să renunte la ea. Abia când tatăl său i-a dat o palmă, care l-a dus sub birou, a dat drumul cutiei. Când ne mai întâlnim ne aducem aminte cu duioşie de integritatea părintilor noştri.

Peste tot unde am locuit, aveam şi curte, iar tata săpa câteva brazde şi semăna roşii, le punea araci, şi era foarte fericit când ne dădea din recolta lui. Când am împlinit 14 ani, în toamnă, m-a chemat pe terasă, a scos nişte araci, a luat un cutit şi mi-a spus că-mi va face un joc de şah, ca să mă învete acest joc, pe care el îl juca cu prietenii. A tăiat cu grijă aracii şi, cu un cutit, a cioplit piesele. După ce le-a terminat, explicându-mi cum se mută fiecare piesă, le-a împărtit în două, cu cerneală neagră a vopsit jumătate din piese, apoi pe celelalte cu lac alb; după uscarea celor negre, le-a lăcuit şi pe acelea. După câteva zile am început lectiile. Juca foarte serios, nu făcea nici o greşeală, timp de un an mă bătea mereu. Apoi am început să fac remize, el fiind foarte bucuros. După 2 ani am luat parte la primul concurs de şah. S-a organizat prima competitie de masă, .Cupa Unitătii Tineretului., la Bucureşti, unde am luat locul 3.

A fost foarte supărat pe mine, pentru că deşi conduceam în ultima partidă şi lumea deja se ridicase să plece, am făcut, din neglijentă, o mare greşeală. Mi-a spus că niciodată să nu mă cred învingătoare înainte de a da şah-mat. Nu i-aş fi spus niciodată că am pierdut din neatentie, dar. partida a apărut în .Sportul., ziar pe care-l păstrez.

Am jucat cu tata ani de zile; odată, când era mai bătrân, a făcut o greşeală copilărească, iar eu m-am făcut că nu observ şi nu am profitat de ea. Atunci s-a ridicat de pe scaun, mi-a spus că a fost ultima partidă jucată împreună, pentru că şi-a dat seama că nu am vrut să-l înving. Şi a fost ultima partidă. Tata a murit în 5 septembrie 1979, în casa mea, în care am rămas singură, piesele de şah făcute de el fiind, pentru mine, cele mai valoroase obiecte.

Eram elevă în clasa a III-a la Liceul .Carmen Sylva. şi, deşi locuiam aproape de şcoală, aveam abonament de tramvai. Într-o dimineată, ca să nu întârzii, am luat tramvaiul şi, când a venit controlul, am constatat că mi-am uitat abonamentul. Controloarea mi-a luat ghiozdanul şi mi-a spus să vin în fata primăriei, unde avea un birou, cu amenda. Am rugat-o să-mi dea ghiozdanul, pentru că am abonament, dar l-am uitat acasă, sunt fata primului-procuror şi nu mint. Controloarea a sustinut că mint, spunându-mi să vină tata să plătească amenda. Tata m-a certat pentru că nu mi-am pregătit din timp tot ce-mi trebuia pentru şcoală şi s-a dus singur după ghiozdan.
A plătit amenda, iar controloarea i-a spus că am mintit că sunt fata primului-procuror, ca să scap. Tata i-a răspuns că am fost certată pentru neglijentă, dar nu am mintit-o. Femeia a început să se scuze, dar tata i-a spus că nu are de ce, ea şi-a făcut datoria şi eu nu trebuia să fac uz de functia lui. Ajuns acasă, m-a chemat în biroul lui, şi foarte serios şi supărat, mi-a spus că dacă încă odată mai îndrăznesc să uzez de functia lui, ca să scap dintr-o încurcătură, o să mă pedepsească aşa cum nu a făcut-o niciodată. Nu am uitat niciodată fata lui, privirea deceptionată şi tristă din cauza comportamentului meu.
Societatea tatălui meu a fost formată, în general, de familiile de magistrati, şi un prieten vechi, dr. Liviu Selegianu, cunoscut pe atunci mai ales ca simpatizant al Germaniei; niciodată nu a avut relatii de prietenie cu avocati sau angajati ai Administratiei Financiare.

Avea respect şi simpatie pentru câtiva foarte buni avocati, dar nu dorea să se creadă că ar putea să-i favorizeze. Nu făcea politică şi nu-mi amintesc să fi îndrăznit cineva să vină cu interventii la el. Tata nu era un caz izolat, magistratii erau înafara bănuielilor că ar fi putut fi cumpărati. Printre cei care îi erau prieteni şi colegi se aflau: Anghel Dragomirescu, Aurel Comoroşan, Marius Anastasescu, Brutus Imbroane, Ion Isac, Gheorghe Paloşanu, Ion Blănaru, Ion Lungulescu, Ion Popiştiu, George Georgescu-Vâlcea; erau respectati şi nimeni nu a îndrăznit vreodată să-i acuze de incorectitudine. Printre apropiati se mai numărau: familiile Coriolan Băran (fost primar al Timişoarei şi prefect de Timiş-Torontal), Nicolae Table, fost viceprimar al Timişoarei, ing. V. Toma, dr. Bodea, notarul public Dimitrie Novăcescu, dr. Fodor (ulterior rector al Facultătii de Medicină din Cluj), Constantin ?enovici, notarul Alexandru Moraru.
În vara anului 1944, pentru a ne feri de bombardamente, sora mea şi cu mine am fost trimise la prietena noastră din Murani, Doina Andraşiu, fiica fostului primar al Timişoarei, prof. Gheorghe Andraşiu.

Împreună cu alti tineri găsiti acolo şi localnici, precum fostul scriitor Marius Munteanu, am făcut o echipă de teatru şi o orchestră, dând spectacole sătenilor; s-au legat prietenii care au durat întreaga viată. După retrocedarea conacului, cei care mai trăiam, ne-am reîntâlnit la Murani. Din fericire, Doina a reuşit să refacă clădirea.

Înainte de terminarea celui De-al Doilea Război Mondial, din balconul Parchetului (aşa se numea atunci Procuratura), aflat în fata hotelului Continental de azi, priveam intrarea trupelor sovietice în Timişoara. Înainte de venirea ruşilor, tata ne-a spus să ne pregătim că vom lăsa casa aşa cum este, cu servitoarea să o păzească, iar noi vom pleca spre Caransebeş, să vadă dacă nu cumva americanii vor interveni să ne salveze. Tata a luat geamantanul cu actele cele mai importante de la Parchet, iar noi numai hainele de pe noi şi ceva mâncare; am plecat la gară şi ne-am urcat în primul tren care mergea în acea directie. În acel tren supraaglomerat am întâlnit multe cunoştinte, printre care şi familia avocatului Emil Man, din care făcea parte şi buna mea prietenă de o viată Mia. După plecarea garniturii, când am ajuns în prima gară, Remetea Mare, am aflat că nemtii bombardaseră calea ferată şi trenul nu mai mergea. Sala de aşteptare s-a umplut de călători şi nu ştiam ce să facem. După vreo oră, mama s-a ridicat şi a spus tatei că noi trebuie să plecăm acasă pe jos, pentru că este posibil ca ruşii să nu ajungă la noi, dar acolo, în gară, suntem vulnerabili şi victime sigure ale ruşilor. Tata la început a arătat că şi drumul înapoi este periculos din cauza bombardamentelor nemteşti şi, mai ales pe câmp, putem fi mitraliati. După o scurtă discutie cu mama, au decis să plecăm şi, dacă mergem prin lanurile de porumb, putem scăpa. Spre surprinderea noastră, când am părăsit gara, am constatat că toti călătorii s-au încolonat după noi şi au plecat prin porumbişte spre Timişoara. De 3 ori au trecut avioane deasupra noastră; tata striga să ne culcăm, pentru a nu fi văzuti, şi toată lumea se trântea la pământ. În sfârşit, după câteva ore, obositi şi flămânzi, plini de praf şi speriati, am ajuns acasă. Când am intrat, am găsit mutată la noi familia dr. Selegianu, prietenul tatei, cu 4 persoane, care l-au rugat să-i primească, pentru că se cunoştea atitudinea filogermană a doctorului, căruia îi era frică de ruşi. Au locuit la noi vreo două luni; toată ziua stăteau închişi în casă, numai seara târziu, pe întuneric, mai stăteau cu noi în grădină. Apoi au plecat acasă, considerând că pericolul a trecut; în oraş, mai ales în centru, nu se auzise că ruşii ar intra în case, doar seara atacau oameni şi furau.

Una din victime, când venea seara acasă (ne mutasem pe Spl. Galati nr. 5, într-o vilă, pe malul Begheiului), a fost chiar tatăl meu. Fiind întuneric, avea o lanternă cu care-şi lumina drumul, când la colt a fost oprit de 2 ruşi beti. L-au somat cu puşca îndreptată spre el, l-au buzunărit, luându-i banii şi, spre supărarea noastră, a fetelor, i-au luat ceasul de aur, cu lant gros, din buzunarul vestei, şi spre mirarea tatei, i-au pus în loc altul vechi şi stricat; i-au luat lanterna bună, i-au dat alta mai veche şi au plecat. Când a intrat în casă şi a povestit, tata zâmbea. Mama, mirată, l-a întrebat cum de-i mai vine să râdă, după ceea ce a pătit. Zâmbind, tata s-a uitat la ea, şi a întrebat-o dacă nu este mai bine că a .făcut schimb. de ceas şi de lanternă, decât să-l fi împuşcat şi să-l arunce în Bega. Avea dreptate, şi sora mea şi cu mine ne-am consolat de pierderea lantului de aur, căruia îi pusesem gând rău, să-l rugăm pe tata să ni-l dea, să ne facem inele şi brătări.
Au urmat multe nelegiuiri făcute de armata rusă, care era iritată şi de atitudinea neprietenoasă a locuitorilor, motiv pentru care tata a cerut o întâlnire prim-procurorului sovietic, pentru a protesta împotriva abuzurilor celor care veniseră ca .prieteni.. A doua zi, pe 8 noiembrie 1944, tata a organizat o conferintă de presă, prin care se făcea un apel la populatia judetului. După ziua conferintei de presă, au fost cazati în locuinta noastră un colonel rus şi ordonanta. Într-o zi, venind acasă de la şcoală, am intrat pe terasă, ocolind intrarea principală. Sub terasă, am văzut ordonanta îngenuncheată, făcându-
şi cruce. S-a speriat şi am înteles că mă ruga să nu spun ce am văzut, arătându-mi o cruce, legată de un şnur, pe care o purta sub uniformă.

Printre prietenii noştri din tinerete, mentionez câtiva, pe atunci elevi: Decebal Anastasescu, Emil Sebeşan, Iancu Sârbu, de care mă leagă o amintire din 10 mai 1945. Noi, tinerii, tineam mult la regele Mihai, participând la defilare; ajunşi în fata Teatrului, am protestat pentru că portretul suveranului nu se afla expus, fiind înlocuit de cele ale lui Marx, Engels şi Lenin. Eram foarte multi şi scandam .Regele şi Patria.. După o vreme, D. Anastasescu şi E. Sebeşan, împreună cu două eleve de la .Carmen Sylva., precum şi directorul Liceului C.D. Loga, profesorul de matematică Mioc, au fost arestati.
Fiind elevi în ultimul an, cei doi erau pregătiti pentru bacalaureat de prof. Mioc. Au fost eliberati numai în urma unei telegrame a regelui Mihai.
Mult timp după venirea ruşilor, tata, ca şi prietenii lui, şi în general toti românii, au crezut zadarnic că americanii vor interveni şi ne vor salva. A urmat instalarea comunismului, deportarea celor care aveau moşii, sărăcia anilor de după război, când totul era rationalizat; în prima parte, tata a rămas în functie, având .origine sănătoasă ., şi neavând duşmani, dar a asistat neputincios la atâtea nedreptăti. Prietenul său, dr. Selegianu, văzând cursul evenimentelor, a divortat formal de sotie, care fusese foarte bogată, sperând că astfel va putea să-şi salveze cei doi băieti, elevi. Când, în noaptea în care au fost ridicati moşierii (1/2 martie 1949), o maşină s-a oprit la casa lui şi au venit pentru fosta sotie, din greşeală l-au luat şi pe el şi pe copii. Înainte a pleca de acasă, a avut timp să-şi facă o injectie cu o doză mare de morfină, iar noaptea tata a fost anuntat că este pe moarte. Când tata a ajuns acolo, prietenul său era deja mort. Băietii au rămas singuri şi nu pot uita ziua când a avut loc înmormântarea.
Era o zi urâtă, cu lapovită, în cimitir un număr restrâns de prieteni, cei doi băieti lângă sicriul de brad sărăcăcios, cu aşternutul de hârtie; în sfârşit, dormea liniştit, acel bărbat falnic, inteligent, iubit de toti prietenii pentru caracterul său, simtul umorului, atât de apreciat atunci când ne vizitau.
În 1948, tata a fost vizitat de membrii unei delegatii de la Partidul Comunist Român, care i-au spus că a fost arestat un bărbat, pe care ei îl doreau condamnat. A fost prima dată când au fost făcute presiuni asupra magistratilor. Tata, foarte liniştit, le-a răspuns că nu trebuie să-şi facă probleme, dacă este vinovat va fi condamnat. La proces s-a constatat că acuzatul era nevinovat, fiind achitat. A doua zi, în jurul orei 12, tata a apărut trist, cu roba pe brat, şi ne-a anuntat că tot completul de judecată, care a dat sentinta, a fost desfiintat. Au urmat zile foarte grele, tata încerca să se angajeze în orice post, să poată avea cartelă de pâine şi alimente (nimic nu se putea cumpăra .la liber.), dar, după ce i se citea autobiografia, nu era primit nicăieri.
Doi ani de lipsuri şi umilinte ne-au chinuit, sora mea, studentă la Drept în Cluj, fiind ajutată de un frate al mamei; noi abia aveam ce mânca. Tata era foarte trist, neştiind cum va reuşi să ne întretină.
Mama a fost o femeie foarte puternică, l-a încurajat, a spus că ei doi se vor descurca; servitoarea a fost concediată şi mama a luat în gazdă pe fratii Savulov (ambii au devenit preoti, Mircea fiind, toată viata, preot în Fabric). Ea a gătit pentru ei, le spăla hainele, iar părintii lor aduceau de la tară, unde locuiau, suficiente alimente şi pentru noi. În sfârşit, tata a primit un post de functionar la C.E.C. Când m-am dus să-l văd acolo, era într-o sală mare, cu zeci de mese, stătea aplecat şi lucra într-un loc cam întunecat. Pentru prima dată în viata mea, am făcut un efort să nu izbucnesc în plâns şi să nu strig, să mă plâng de nedreptatea ce se făcea acestui om. Singurul gând care mi-a venit atunci . şi m-a liniştit . a fost că totuşi nu a fost închis, nu a murit în închisoare, a rămas cu familia sa şi am multumit lui Dumnezeu.
Mi-am şters lacrimile şi am rugat să-l anunte că vreau să-i vorbesc.
S-a ridicat cu greu de pe scaun şi a venit zâmbind spre mine.
După terminarea facultătii, din cauza .originii sociale., sora mea nu a putut să ajungă magistrat, cum îşi dorea; făcând în paralel Conservatorul, întâi s-a angajat la Filarmonica .Banatul., apoi a fost profesoară de vioară la Şcoala Populară de Artă din Timişoara. Şi eu am avut necazuri din aceleaşi motive. Deşi am fost campioană natională la floretă, membră a lotului national, şi am participat la competitiile internationale vreme de 5 ani, nu am putut să plec la nici un concurs în străinătate, nici măcar la Budapesta. Cu o seară înaintea plecării spre Olimpiada de la Melbourne (1956) am fost anuntată că nu am primit paşaport, locul meu fiind luat de fiica unui muncitor din Ploieşti, care nu fusese niciodată finalistă la un concurs national!
Tata niciodată nu s-a plâns de situatia lui, iar eu mi-am propus, ca de fiecare dată când mi-l închipui la masa lui, umil, aplecat spre munca lui de la C.E.C., să schimb acea imagine cu figura lui senină şi fericită, aşa cum l-am văzut odată la Cornereva, cosind împreună cu vărul lui Trăilă, care i-a fost ca un frate. (Ca şi alti tărani din Cornereva, Trăilă Ivaşcu le duceau hrană celor conduşi de colonelul Ută, ascunşi în muntii Cernei, fiind pentru acesta arestat şi trimis pentru Canal pentru 2 ani; fiind puternic îi ajuta pe încă doi detinuti în vârstă să-şi facă norma). Atunci, în acea vacantă, suind pe dealul unde se dusese să cosească cu rudele, am avut fericirea să-l văd, în acea zi însorită, cosind alături de vărul său şi cei doi fii ai acestuia. Se auzea coasa celor patru tăind iarba minunată, parfumul fânului proaspăt cosit înmiresma aerul, de jur-împrejur erau muntii Cernei, era atât de fericit, fata lui era luminată de soare şi atunci mi-am dat seama că apartinea acelui loc, că acolo se simtea aproape de Dumnezeu. Casa străbunicului Matei, unde s-a născut tata, aşezată la poalele muntelui, cu o privelişte de vis, izolată, mai există şi acum.
Mi se pare normal ca străbunicul, cu cele 7 fete, toate la fel de senine şi bune, la fel ca tata, să fie atât de deosebiti. Dacă te scoli şi vezi soarele răsărind pe după munti, întinderea pădurilor, murmurul pârâului din curtea casei şi sus cerul, cu păsările cântătoare, cum puteau fi altfel?