AMINTIRI DIN ZAREA VREMII

Când l-am cunoscut pe Aurel Dragodan, nu-mi închipuiam că voi trăi o vreme când va trebui să scriu despre el la timpul trecut. L-am cunoscut în 1943, când toţi teleormănenii erau adunaţi la etajul al treilea din închisoarea Aiud şi trăiam cu sentimentul că nu va trece multă vreme până ne vom elibera. De altminteri, sentimentul unei eliberări apropiate făcea parte din starea noastră de spirit de atunci. Locuiam la etajul trei şi prilejul de a ne duce aşa-zisele tinete să le vărsăm la etajul închisorii, era pentru noi o povară dar, mai curând, posibilitatea să ne vedem ieşind din celule şi făcându-ne semne care, toate, însemnau că ne vom elibera în curând. Nici nu ne trecea prin minte că vor veni peste noi mulţi ani în care condiţia de deţinut ne va rămâne aceeaşi, dar setea de a ne elibera va stărui în noi mai mult decât orice dorinţă. Aurel Dragodan făcea parte dintre deţinuţii care păreau că se împăcaseră cu condiţia în care trăiam din 1941 şi părea că preocuparea lui principală era să se împace cu destinul de ocnaş.

Nu ştiu dacă exista atunci o comunitate de oameni care să fi gândit toţi la fel şi să fi împrumutat unul de la altul aceleaşi sentimente şi feluri de a fi. Trăiam toţi cu convingerea că nu vom muri niciodată şi că anii de închisoare la care fuseserăm condamnaţi, vor sfârşi pentru toţi la fel. Legătura dintre noi, închişi fiecare în celule, ne înfrăţea mai mult decât orice decizie a sorţii. Gândeam la fel, visam la fel şi credeam la fel în Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu putea muri, fără ca dispariţia lui să lase acelaşi gol. Era ciudat, dar deşi trăiam în celule sever despărţite de aceleaşi uşi încuiate, parcă toţi vieţuiam laolaltă în aceeşi celulă. Nu ne mai despărţea nimic, nici felul de a fi şi nici anii de pedeapsă care ne fuseseră sortiţi. Dragostea dintre noi nu ne-o poruncise nimeni, dar era mai puternică decât destinul nostru. De aceea, Aurel Dragodan îmi era mai aproape decât oricare dintre hotărârile sorţii, deşi nu schimbasem cu el decât câteva vorbe, datorită severităţii regimului. Este ciudat cum o sumă de oameni care n-au voie să schimbe un singur cuvânt între ei, trăiesc înfrăţiţi clipă de clipă. Şi orice li se va întâmpla, nu-i poate despărţi prin nicio vrăjmăşie. Trebuie să spun că întreg celularul Aiudului, împreună cu Zarca la un loc, formau o singură familie pe care nimeni n-ar fi putut-o zdruncina.

Dar după 1944 a venit şi clipa convieţuirii noastre când, condiţia însăşi de deţinut ne scotea afară din penitenciar, la lucrul câmpului şi trăiam sub ucazul rostit de ministrul Justiţiei de atunci, că orice deţinut se poate elibera, afară de aceia inscripţionaţi ca legionari. Din ziua aceea frăţia dintre noi devenise şi mai adâncă, iar perspectiva de a ne elibera, ne eliminase din cercul deţinuţilor, care părea să fie condiţia noastră umană până în veci de veci. Atunci l-am cunoscut mai bine pe Aurel Dragodan şi, grupul lui de teleormăneni părea să fie o altă închisoare. Eram rupţi de lume şi zălogiţi unui destin care era al tuturor, dar al niciunuia dintre noi. Atunci ne înfrăţisem ca nicio altă seminţie din lume şi dacă nu ne-am fi eliberat niciodată, perspectiva aceasta nu ne cutremura. Aurel Dragodan nu s-a plâns o singură clipă de nimic şi trăia într-o desăvârşită înfrăţire cu noi toţi. Aflasem de la camarazii lui că deprinsese obiceiul să-şi scrie amintirile. Ele erau calme, pătrunse de un duh al celei mai fireşti omenii şi un exemplu de dragoste între noi toţi.

Când a sosit şi ziua în care ne-au scos din închisoare, el a primit-o calm ca şi cum i-ar fi fost sortită de mult şi nimic n-ar fi putut s-o zădărnicească. Atunci, eliberarea noastră ne-a tulburat mai mult decât o nouă condamnare pe veci. Ne-am dus fiecare la rosturile noastre cu jurământul intim să nu ne despărţim niciodată. Şi parcă ne cuprinsese o părere de rău că nu mai eram deţinuţi şi nu mai sufeream aceeaşi pedeapsă care ne rupea de lume, dar ne lega şi mai mult de temeiurile ei.

Aurel Dragodan făcea parte dintre deţinuţii care ştiau bine pentru ce au suferit şi trăiau împăcaţi cu cercul de durere în care trăia ţara atunci. Pentru el, cei şaizeci de ani de suferinţă pe care trebuia să-i trăiască lumea românească era o realitate cu care tebuia să ne împăcăm, pândindu-ne, altfel, primejdia de a ne pierde sufletul. A doua suferinţă la care fuseserăm condamnaţi, pentru el era o nouă soartă cu care trebuia oricum să se împace. A trăit-o demn şi netulburat ca şi cum i-ar fi fost sortită de Puterile de Sus. Sufletul lui curat şi îmbălsămat de puterile credinţei, ne aşteaptă pe toţi cu braţele deschise şi, dacă duhul legionar va izbândi peste toate tribulaţiile din lume, aşteptarea camaradului nostru, mai vie şi mai trează decât orice convingere, nu va obosi niciodată. 

Mircea Nicolau