Amintiri despre Parintele Arhimandrit Vartolomeu Dolhan de Luminita Vartolomeu

AUTOBIOGRAFIE

Sunt născut în anul 1912, în 4 august, în satul Pârcovaci, com Deleni, jud Iaşi, din părinţii Dumitru şi Maria Dolhan, agricultori, neştiutori de carte. Am fost al 8-lea copil la părinţi.

Am absolvit cinci clase primare, după care am fost dat la Mânăstirea Vorona -Botoşani, iar apoi am absolvit Şcoala de cântăreţi bisericeşti  de 4 ani, din oraşul Botoşani, în anul 1930.

La 1 august 1931, am fost numit cântăreţ I la biserica Popăuţi “Ştefan cel Mare” din Botoşani, funcţionând până în 1937; totodată activam şi la Cancelaria Protoieriei jud. Botoşani.

În acest timp, am satisfăcut serviciul militar la Reg. 37 Infanterie Botoşani, cu gradul de sergent TR, Art 42.

Am urmat totodată un curs seral pregătitor pentru Conservator,  cu prof. Grigore Posluş…(?)

La 1 ianuarie 1937, am intrat în Schitul Boureni, jud. Suceava, ca frate, unde la 6 august 1937, am fost călugărit, primind şi numele de Vartolomeu, iar pe data de 17 septembrie, acelaşi an, hirotonisit ierodiacon de către arhiereul Ilarion-Băcăoanul, de la Episcopia Romanului.

La Boureni, pe lângă alte ascultări, eram numit şi în post de cântăreţ şi lucram şi la Cancelaria schitului.

Având aplicaţii la desen şi pictură – fiind încurajat de Prof.  Troteanu şi de asistentul lui, Eugen Bouşca, m-am înscris la examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase (Belle-Arte) Iaşi, sub rectoratul Prof. N. Tonitza.

Am (urmat) cursul anului I în 1937-38 ; trecând în anul II, am întrerupt, fiind ocupat la Schitul Boureni, în Cancelarie şi (cu) terminarea bisericii.

În anul 1939, am fost făcut ieromonah de către Arhiereul Valerie, locotenent de mitropolit al Moldovei.

Pe data de 1 mai 1940, Mitropolitul Irineu Mihălcescu m-a chemat şi m-a numit în post de preot, la Catedrala Mitropolitană Iaşi. Totodată, m-a ajutat şi m-a încurajat să-mi reiau cursurile anului II la Belle-Arte, înscriindu-mă paralel şi la liceu, în particular 4 clase şi capacitatea la Liceul “Naţional”, iar restul, la Liceul “Clasic”.

În post şi preot la catedrală, am fost numit ca profesor suplinitor la Şcoala Monahală din Mânăstirea Cetăţuia-Iaşi, pentru care activitate mi s-a acordat rangul de Protosinghel.

În timpul războiului, pe data de 25 martie 1944, când s-a evacuat Mitropolia Moldovei, rămânând o permanenţă sub Arhiereul Vicar Valerie Botoşăneanul, mi s-a încredinţat cancelaria acestei permanenţe, precum şi ţinerea serviciului de Eclesiarh Mare al Catedralei Mitropolitane, până la 15 martie 1945, reîntoarcerea totală a secţiilor Cancelariei Mitropoliei  din evacuare.

Pentru activitate şi devotament în momentele grele ale războiului, desfăşurate la Mitropolia Iaşi, pe data de 1 ianuarie 1945, (?) (cred că este o greşeală a părintelui; trebuie să  fie 1946) mi s-a acordat rangul de arhimandrit.

In anul 1946, am putut termina Academia de Arte Frumoase Iaşi, în urma examenelor depuse pentru anul V, fiind declarat absolvent al secţiei de Artă Decorativă, conform procesului verbal nr. 77 din 18 februarie 1946.

În Academie, făcând şi pictură bisericească, m-am ocupat, în limita serviciului ca preot la Catedrală, şi cu iconografia.

În 1955 am urmat cursurile Patriarhiei pentru pictură bisericească, fiind declarat ca pictor bisericesc autorizat.

(În această calitate, am lucrat în colectiv cu alţi colegi pictori,  la unele  biserici, ca: Pipirig Neamţ) –  frază tăiată în text.
În 1955-56, am renovat pictura bisericii din  Mânăstirea Agafton-Botoşani, iar în 1956-57, am pictat în frescă, biserica veche din acea Mân(ăstire).

Când s-a spălat şi renovat Catedrala Mitropoliei  Iaşi, sub ÎPS (text ilizibil) al Moldovei, în 1957-58, am făcut parte din colectivul pictorilor, fiind şi  (în) post de preot la Catedrală, ca fiu al casei şi, (în) calitate de pictor, am întocmit diverse  referate de materiale în acest scop, lucrând cu toată abnegaţia şi devotamentul, la aproape douăzeci de ani serviţi la acea Catedrală.

În toamna anului 1958, conform Devizului aprobat de forurile competente, am pictat în frescă altarul bisericii din satul natal, Pârcovaci.

În tot timpul, pe unde am activat, n-am făcut parte  nici din vreo organizaţie subversivă sau partid politic, ci mi-am văzut de preocupările mele pe tărâm bisericesc şi al  obştei.

În 1958, data 6 XII, am fost condamnat pentru uneltire, de către Tribunalul Militar Iaşi, cu sentinţa Nr155/59, iar la rejudecarea procesului, s-a redus pedeapsa la 4 ani, de acelaşi Tribunal.

Din 23 sept. 1963 până la 1mai 1965, am completat pictura în frescă a bisericii satului natal.

Pe data de 1mai 1965, cu Decizia Nr.6759 a ÎPS Mitropolit Iustin al Moldovei, şi cu aprobarea Departamentului Cultelor, am fost numit preot la filiala Falcău, parohia Straja, jud. Suceava, unde activez şi în prezent.

Aci, la Falcău, pe lângă serviciile de cult, îndrumez şi sfătuiesc enoriaşii pentru a fi corecţi, cinstiţi în munca lor din fabrică, şi a respecta toate legile în vigoare, contribuind prin aceasta la progresul neamului şi înflorirea Patriei noastre, Republica Socialistă România.

Totodată, le pictez în mod benevol biserica, având satisfacţia unei mici contribuţii pentru împodobirea monumentelor bisericeşti din patria noastră.———
Din enoriaşii ortodocşi trecuţi la penticostali, au revenit la Biserica Ortodoxă cca.  30 (de) suflete, în aceşti ani.”

de la Luminţa Vartolomeu

Bine v-am găsit sănătos, domnule Mihai Rădulescu!
CĂMÂRZANI este numele unei mânăstiri de maici, înfiinţată de Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul, foarte aproape de locul obârşiei sale.

Pentru ea s-a împrumutat la stat ca un nevoiaş, a vegheat-o de la primele linii pe planşeta arhitectului şi i-a pus ocrotitor întâi şi-ntâi la poartă, icoana Maicii Domnului -Acoperământul – şi pe Sfântul Serafim de Sarov.

Azi este o mândreţe zveltă şi armonioasă, maiestuoasă ca un crin, cu o obşte de maici impresionantă, având şi un părinte duhovnic pe măsură.
Dacă-mi permiteţi un sfat, bine ar fi să-i scrieţi maicii stareţe şi, poate vă ajută Dumnezeu să ajungeţi până acolo. Am şi numarul de telefon, dar veţi face cum veţi dori.
Iarăşi, nimerit ar fi să începeţi o corespondenţă cu părintele Ioan Ivan de la Neamţ; l-a cunoscut pe părintele Vartolomeu, iar cu Prea Sfinţitul au fost apropiaţi, cum nu se poate. Numai că Sfinţia Sa, datorită multor întâmplări trăite, multor samavolnicii şi amărăciuni, este foarte bănuitor şi rezervat.
Prea Sfinţitul îl numeşte ultimul cronicar al Neamţului; (şi al Moldovei, aş zice); de la moartea Prea Sfinţitului însă, eu nu i-am mai scris şi nu am nici o veste despre Sfinţia-sa.
Şi, pentru că tot suntem pe acest tărâm al corespondenţei, poate Dumneavoastră îl puteţi contacta mai uşor pe părintele Roman Braga (prin net, desigur); eu am încercat de mai multe ori, dar nu am primit nici un răspuns, deşi dădusem câteva amănunte şi am specificat şi numele celor doi părinţi.
Este un izvor bogat în amintiri despre părintele Vartolomeu, de la care a venit să-şi ia rămas bun când a fost trimis în Brazilia, şi cu care a şi corespondat o perioadă, atât cât i-a permis fostul regim.
Chiar şi Prea Sfinţitul m-a îndemnat să scriu în America, pentru a primi parte din mărturisirile maicii Benedicta; dar…
Revenind la cele ce am început,  m-am gândit să vă trimit cele două texte pe care le am de la părintele, apoi, în ordine, următoarele:
1. Un fragment din amintirile Prea Sfinţitului (care se referă la perioada petrecută la schitul de la Boureni;
2. Un fragment din amintirile părintelui Braga (generalităţi  de la Iaşi); Sfinţia sa mai are o carte în care – dacă îmi aduc aminte – sunt şi alte referiri la părintele Vartolomeu. Cartea însă era trimisă cu dedicaţie părintelui Ioanichie Bălan şi, după lecturare, s-a cuvenit să o dau înapoi;
3. Câteva fragmente din amintirile părintelui Dimitrie Bejan, legate de perioada reîntoarcerii acasă;
4. Poezia închinată părintelui de către ÎPS Bartolomeu Anania , cu povestea ei.
Acestea, în privinţa materialului deja publicat despre părintele; mărturisirile personale, mai la sfarşit, căci poate între timp, mai reuşesc să culeg de ici colo ce se mai păstrează cu scumpătate, în amintirile altora.

“Motiv melancolic

Aşteaptă-mă la capătul acestei toamne!
Voi fi în prăbuşirea unei frunze,
În picătura care înroşeşte amurgul,
În mâna care se roagă în faţa roadelor…

Aşteaptă-mă la capătul acestei toamne!
Acolo, pentru tine, numai pentru tine
Voi fi !

Textul nu este datat  şi nu-mi amintesc când l-am primit; mai degrabă cred că a ajuns acasă la Falcău şi mama mi l-a trimis  târziu, cand a făcut curat prin corespondenţa mea. 
Textul este ca o premoniţie; da, acolo a fost, în septembrie, numai pentru ea şi a întâmpinat-o cu cele mai frumoase cuvinte: “Tatăl nostru, Carele eşti în cer…”

Ghiocel
Gingaş mititel
Străbate nămeţi
Până la odăiţa
Luminiţei
Ducându-i o rază de
lumină
Din fericirea sublimă !
A.V.D.

din munţii înzăpeziţi, ceaţă
şi nori, curând va răsări
iarbă şi flori.”

Aşa semna de cele mai multe ori: (A)rhimandrit (V)artolomeu (D)olhan.
Am lăsat necorectată greşeala de acord din penultimul vers. Paginile au presate la mijloc, un ghiocel şi o brânduşă de primăvară.
Mai am câteva texte de pe felicitări, trimise de părintele cu diverse ocazii; am să vă trimit textul însoţit de imagine, dar asta spre sfârşitul săptămânii, cand fiul meu vine acasă şi mă va ajuta să lucrez mai cu spor.
Mai am şi trei poze ale părintelui, precum şi două fotografii din biserica pictată de el la noi, la Falcău.
Vă spun ceva numele  Chelsoi Nicanor, Chelsoi Grigore de la Dorna-Cândreni?

Luminiţa Vartolomeu

Mărturisire scrisă de Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor
       Pentru sufletul lui blând, plin de dragoste pentru toţi…

“La Schitul Boureni, ctitoria Sturzeştilor, încă din prima zi a sosirii mele, am avut ocazia să cunosc şi alţi oameni de suflet care m-au marcat pentru toată viaţa.
Aici sosisem în ziua de 16 octombrie, duminică, în 1938 , într-o după masă. Pentru prima dată am văzut cum un frate de vârsta mea, cu fes pe cap, a tocat în jurul bisericii, după rânduiala mânăstirească. După vecernie, am fost invitat în trapeza mânăstirii, la cină. Înainte de a da binecuvantarea pentru servirea mesei, părintele ierodiacon Vartolomeu m-a încercat, să vadă dacă am voce şi mi-a zis să cânt ceva, ce ştiu. În grabă, mi-am amintit de imnul regal “Trăiasca Regele” şi am cântat cu voce tare. Mi-a spus că este bine şi o să învăţ să cânt şi bisericeşte…
În schit erau doi ieromonahi, un ierodiacon, doi monahi şi trei fraţi, la care m-am adăugat şi eu. Primii doi erau avansaţi în muzică, fiind cu un an mai vechi, iar al treilea atunci începuse să înveţe gramatica muzicii psaltice şi m-am silit să-l ajung din urmă.

Voi spune ceva în legatură cu dascălul nostru, ierodiaconul Vartolomeu Dolhan. Avea o privire atât de caldă încât te cucerea şi, prin felul său de a fi, îţi impunea respect. Era absolvent al şcolii de cântăreţi bisericeşti, avea serviciul militar satisfăcut şi studia la Academia de Arte din Iaşi pentru a deveni pictor bisericesc, ceea ce s-a şi întâmplat.  Ori de câte ori aveam un necaz, alergam la el să ne ajute, să intervină când ne simţeam asupriţi.
Datorită lui am rămas acolo şi am învăţat cântările. Cei patru fraţi, cam de o vârstă, mai făceau şi câte o şotie. Îmi amintesc cum într-o seară,  ne-am gândit să facem o slujbă. Eu o făceam pe preotul: am luat în spate plapuma ca pe felon, şi o bucată de curea drept cădelniţă, şi am început după capul nostru, slujba.
Fiind seară, din afară se vedea tot în chilie şi, cum stareţul trecea pe la geam, a văzut isprava noastră. Intră cu o vărguţă în mână şi mă ia la croit,  căci eu eram cel cu plapuma în spate. În mintea lui era că noi profanam slujba şi ne-a croit aşa cum se cuvenea.
A doua zi eram cu bagajul în mijlocul camerei, să plec.
Aude părintele diacon de cele întâmplate şi se duce la părintele stareţ de-l potoleşte, spunându-i că ceea ce am făcut , am făcut din dorinţa de a sluji, şi ar fi păcat să plec acasă. Stareţul a înţeles şi a venit la noi îmblânzit, iar eu am rămas mai departe la schit şi am învăţat cântările, după cum am spus şi altădată.
Trecând în vizită canonică, mitropolitul Irineu Mihălcescu, şi după ce a ascultat strana, încântat de părintele Vartolomeu Dolhan, a dispus ca să fie luat la Mitropolie, unde l-a hirotonit ieromonah, cu ascultarea la Sf. Altar şi la racla Sf. Cuvioase Parascheva. La Iaşi, toţi intelectualii îi păşeau pragul chiliei, iar la racla Sf. Parascheva, toţi bolnavii, necăjiţii, şi mai ales tineretul studios,  îl asaltau cu întrebările şi cu rugămintea de a se ruga pentru ei.
În 1944, moaştele Sf. Parascheva şi alte obiecte de valoare au fost evacuate prin părţile Râmnicului-Vâlcea; la sfârşitul lui 1945, s-a revenit la Iaşi. Aici  foame, sărăcie şi boală. Părintele Vartolomeu era etichetat drept mistic, cu influenţă la tineret. A fost pus sub observaţie strictă ca să nu mai vină nimeni la el pentru sfat sau rugăciune.
Când a venit mitropolit Iustin Moisescu, după ce a aflat starea de lucruri, ca să-l apere, l-a pus să spele pictura în Catedrală şi,  unde este cazul, s-o restaureze.
Astfel, părintele Dolhan, aproape doi ani, a fost salvat. A fost totuşi arestat, împreună cu câţiva profesori universitari de la Teologie din Bucureşti; Th. Popescu,  D-tru. Stăniloae,  Sofian Boghiu, ş.a.
A stat la închisoare 4-5 ani, până în 1964, când a fost eliberat. N-a mai putut fi încadrat la Mitropolie, dar i s-a dat o parohie la Falcău-Straja. De cum a ajuns aici, credincioşii au şi simţit că este preot de mare valoare, şi au început să-l înconjoare cu multă dragoste.
Văzând că biserica nu-i pictată, a strâns materialele necesare şi a început pictura. Toţi credincioşii din zona Strajei veneau la Falcău să-l întâlnească, pentru slujbe, pentru alinare în tot felul de necazuri.
Din acest motiv, regimul de tristă amintire a dispus să fie transferat la Mânăstirea Râşca. Şi aici a pictat paraclisul şi, la fel, a fost asaltat de credincioşi. Dar ca să fie mai departe de credincioşii bucovineni, a fost numit duhovnic la Mânăstirea Văratec.
Urmările suferinţelor din închisoare l-au doborât şi, după o grea suferinţă, a trecut la Domnul.
La înmormântare, m-a învrednicit Dumnezeu şi pe mine să fiu în fruntea soborului de preoţi şi să-l înmormântez în cimitirul Mânăstirii Văratec, cu multă jale, pentru că a plecat dintre fiii duhovniceşti.  Cu toate restricţiile, credincioşii din Bucovina tot au venit şi s-au rugat pentru sufletul lui blând, plin de dragoste pentru toţi semenii săi, aducându-i omagiul lor sincer”.

(Gherasim Cucoşel Putneanul / Constantin Hrehor,  Iarba din roata amurgului – alte  convorbiri de seară – p.42 – 45, Botoşani, Geea, 2001)

Se cuvine să vă pun dinainte, întâi ce este valoros, ca Dumneavoastră să puteţi rândui cum se cuvine totul.
Luminiţa Vartolomeu

Da, scrisorile Dumneavoastra le păstrez şi vi le voi trimite cât de curând.

Puteti să-l contactaţi pe domnul Mihai Urzică? Dacă da, el a fost fiu duhovnivesc al părintelui Vartolomeu şi s-ar putea să-şi amintească multe lucruri din perioada de la Iaşi.

Îmi pare rău, dar nu cunosc nimic legat de personalitatea dr. Gh. Dabija; din moment ce a fost în lotul Rugului…

Vă rog să mă ajutaţi în a o contacta pe doamna Dorana Coşoveanu; am văzut de două ori la televizor emisiunea legată de opera pictorului George Baron de Lovendal şi m-am gândit că dacă s-ar antrena în acest gest presa suceveană, sectorul de cultură al judeţului şi alte foruri – ca de exemplu Universitatea, Liceul de Artă, poate s-ar transpune în realitate visul doamnei Lydia Lovendal-Papae, de a se realiza o expoziţie permanentă la Gura-Humorului.
Nu pot deveni visele realitate? Dragostea pictorului pentru Bucovina a fost totul; atunci…?

Dacă Vă interesează câte ceva din activitatea Prea Sfinţitului,  există site Gherasim Putneanul.

DUHOVNICIE DULCE

“Un cerc întreg (de studenţi) era în jurul meu şi al Părintelui Vartolomeu Dolhan.

– Cred, Părinte, că puţini au mai rămas în dulcele târg al Ieşilor care să-şi amintească de Părintele Vartolomeu Dolhan. 
Dintre cei câţiva mari călugări şi duhovnici ai Mitropoliei Moldovei, pe care i-am cunoscut în vremurile acelea, mi-l amintesc cu drag pe Părintele Vartolomeu Dolhan. El era un artist: studiase Artele şi lucra pictură; se limitase însă la iconografie.
Era un om de adâncime în sensul preocupărilor teologice, şi avea o extraordinară putere de atracţie, mai ales în lumea intelectuală. Era un om de mare blândeţe. Nu era un ascet, dar curgea o anumită bunătate şi lumina din chipul lui, care copleşea pe fiecare.
Făcea cu săptămâna la Sfânta Parascheva şi jumătate din banii care-i veneau de la Sfânta Parascheva, îi dădea săracilor.
În casa lui se culca şi mânca oricine; călugări care veneau de la munte cu treburi la Mitropolie, dar mai ales studenţi.
A ajutat nenumăraţi studenţi de la Universitatea Iaşului. Nu din banii lui, ci din cei care veneau de la Cuvioasa Parascheva, care se strângeau la sfintele ei moaşte. Deosebită era însă, delicateţea lui sufletească şi, din această pricină, era căutat de foarte mulţi; poeţi ca George Lesnea care, deşi era preşedintele scriitorilor moldoveni, se mărturisea în timpul comunismului la Părintele Vartolomeu. Venea cu băiatul lui, Bogdan, la biserică.
Sunt nişte taine pe care numai părintele le ştia. Mergeau la el Petru Comarnescu, Paul Constantinescu, basul Nicolae Secăreanu, Jean Bobescu, violonist şi profesor la Conservatorul de muzică din Bucureşti, când veneau la Iaşi. Artiştii, doamnele, poeţii se adunau în jurul lui. Avea o duhovnicie dulce. Toţi îl iubeau.
De câte ori venea cineva mai deosebit, mă chema şi pe mine la el. Nu era un cerc organizat, pentru că era riscant. Când i se anunţa un grup de tineri sau nişte doamne din lumea aceea anume, pe cale de dispariţie, sau artişti din Bucureşti, întotdeauna mă invita şi pe mine.

– Sfinţia Voastră a fost arestată a doua oară din pricina atenţiei pe care aţi dat-o tineretului doritor de aflări duhovniceşti. Părintele Vartolomeu Dolhan n-a avut nimic de suferit din pricina celor care gravitau în jurul lui?
– Părintele Vartolomeu a fost arestat  în acelaşi timp, în aceeaşi noapte în care am fost şi eu arestat. În perioada aceea, el, ca pictor, restaura pictura lui Tătărescu de la Catedrala Mitropoliei Moldovei. Mitropolitul Iustin Moisescu a intervenit la Securitate să-l elibereze ca să termine lucrarea. E un păcat să criticăm nişte morţi, dar mitropolitul venea mereu cu securistul sub schele şi striga: “Hai, Vartolomeu, nu te lungi atâta, că ştii că trebuie să fii luat!”
A făcut apoi cinci ani de puşcărie.  L-am mai întâlnit în peregrinările noastre prin puşcăriile româneşti, în Delta Dunării, la Periprava. După eliberarea din puşcărie, a ajuns preot undeva prin Rădăuţi. A pictat şi o biserică acolo. După un timp, am auzit că s-a pensionat şi a murit ca preot la Mânăstirea Văratec.”

(+ Isvoare Duhovniceşti  Vii, Dinu Cruga, Trepte Duhovniceşti – interviu cu Părintele Roman Braga, pag. 57-59 – Arhiepiscopia Ortodoxă Română, Alba Iulia – 1998)

“Duhul lui Dumnezeu este în mânăstiri şi biserici cu călugării şi preoţii care sunt încadraţi în viaţa călugărească şi liturgică, mult căliţi în smerenie şi ascultare.  Ştiu că lumea se duce la anumiţi oameni după minuni. Îmi amintesc, când eram la Iaşi, înainte de a doua arestare, că a venit odată la mine o femeie să mă întrebe dacă Părintele Vartolomeu Dolhan este sfânt. I-am zis: “Nu ştiu dacă-i sfânt, doamnă!” “Aşa spune lumea” mi-a replicat. “O fi sfânt,” zic eu. “Păi dacă-i sfânt, de ce nu face vreo minune?!” ea venise să vadă minuni…”
(idem, pag.  88)

Toate cele bune şi de folos bucuriei Dumneavoastră.
Luminiţa Vartolomeu

În seara asta sunt tristă şi cred că rândurile acestea Vi se adresează numai Dumneavoastră sau… veţi face cum este mai drept.
Ieri am actualizat o încuviinţare a ÎPS Pimen, Vlădica, cum îl numea afectuos Prea Sfinţitul Gherasim, adică un act cu parafa Arhiepiscopiei şi semnătura arhiereului, act cu care pot culege material fără nici o piedică.
Nu Vă mai spun că ÎPS Pimen şi-a notat câteva nume de persoane pe care să le contacteze telefonic spre a putea obţine cât mai multe referinţe legate de fapte, întâmplări din viaţa Părintelui. Şi eram fericită deşi, la vârsta mea, exuberanţa nu stă chiar aşa de bine. Mă rog…
Am plecat azi întâi la Văratec şi, vestea bună pentru Dumneavoastră este că am luat imagini cu cimitirul mânăstirii şi mormântul. Băiatul mă va ajuta să le descarc pe calculator, ca să vi le trimit. A fost… aşa:
M-am dus să filmez casa unde l-am văzut prima şi ultima oară în viaţă pe Părintele Vartolomeu şi am găsit-o cu uşurinţă, căci drumul “era scris în inima mea”, cum spune cronicarul. Molipsite poate de bucuria mea nedisimulată, cele câteva persoane cu care eram în grup, s-au grăbit să deschidă poarta cu toată buna-cuviinţă, desigur.
Le-a întâmpinat (eu eram mai în urma grupului) cineva care, în câteva clipe de conversaţie, a abordat o mină uşor surprinsă, apoi rece şi scârbită. Le-am văzut conturându-i faţa, privirea, cu încetinitorul şi, deodată, mi s-a făcut frig în suflet şi  pustiu; i-am spus cameramanului că nu mai filmăm nimic.
Când cineva din grup  m-a prezentat ca cea interesată de subiectul Vartolomeu Dolhan, a catadicsit să-mi spună că nu e nimic de filmat, că el a refăcut casa în întregime căci  era… ce să mai vorbim şi că, de fapt, părintele Vartolomeu venea aici aşa, doar  din când în când.
Ştiam bine că demult, demult, un Părinte Pimen, pus şi el la index, s-a împrumutat, numai el ştia de unde şi cum, ca să cumpere o casă care avea pe hârtie nu mai puţin de trei proprietari; Pimen, Roman, Benedicta Braga şi, ulterior, prin donaţia făcută de Maica Benedicta când a plecat la fratele ei în străinătate, pe părintele Vartolomeu Dolhan.
“Venea din când în când”… Câte reşedinţe îşi putea permite un călugăr care slujea aproape în fiecare duminică în biserica mare, un om  pensionat şi, mai ales, un fost deţinut politic?
Sigur că nu i-am răspuns nimic persoanei plictisite şi dispreţuitoare. Avea vreun rost?
Au trecut 25 de ani de când Dolhan  nu mai încurca pe nimeni cu blândeţea şi bunătatea lui senină şi iată, minciuna îi calcă  şi acum pe urme…

Am mai obţinut indirect şi un CD cu nişte fotografii de la Schitul Boureni, lucru care mi se pare minunat.
Când am să vă trimit şi ultima pagină, am să Vă scriu numele tuturor celor pentru care  Părintele ” n-a murit ci…”  s-a  mutat cu totul în inima lor. Şi cu ei am să Vă rog să vă începeţi cuvântul,  căci ce dovadă mai frumoasă de omenie şi de creştin poţi da, decât să recunoşti valoarea unui om indiferent de timpul în care a trăit el şi tu? Nu este recunoştinţa, memoria inimii?
Au mai fost bucurii; arhimandritul pictor Vartolomeu Florea mi-a promis corespondenţă bogată. A fost bolnav, dar l-a ajutat Maica Domnului să treacă bine peste o intervenţie mai mult decât dificilă; deja are acasă foi pe care le-a început mai demult.
Peste o lună, va termina  lucrarea la care este în prezent, şi apoi se va dedica amintirilor despre cel care i-a pus prima oară penelul în mână.

Iertaţi că nu mai scriu; nedumerirea şi durerea minciunii gratuite mi-au lăsat un gust de cenuşă.
Vă doresc tot ce se cuvine inimii Dumneavoastră.
Luminiţa Vartolomeu

Poate v-am părut puţintel exaltată când v-am vorbit de Doamna Dorana Coşoveanu; în ce fel ar putea oare un necunoscut să forţeze tăcerea încăpăţânată cu care forul în drept din Suceava a  întâmpinat demersurile de la Bucureşti?
Cum nu există întâmplare, ci toate sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu, propun să-i amintiţi Doamnei Dorana Coşoveanu următoarele atu-uri:
a)  faptul că ministrul Gh. Flutur este din Gura-Humorului;
b)  este un om inimos; (fără să mă cunoască într-un fel şi fără să ezite, mi-a promis un interviu pentru emisiune şi, ca să fiu încredinţată că nu mă minte, mi-a dat chiar şi numărul său de telefon, spunându-mi cu sinceritate: “nu mă prea pricep la lucruri din acestea, dar cred că mă voi descurca”.
c) îşi iubeşte sincer locul de baştină;
d) în poporul nostru, dorinţa celui trecut la Domnul este lege şi apoi, acest gând de dragoste al pictorului, este purtat mai departe de fiica Domniei-Sale.
Încercarea merită făcută, pentru că Doamna Dora Coşoveanu ar propune o realizare de cultură  unui om direct interesat şi cu deplină putere de decizie în acest sens.
Nu spun Sfinţii Părinţi că dacă nu facem binele pe care putem să-l facem, păcat avem?
Îmi doresc din suflet ca Domnul Ministru să-i fi citit pe Sfinţii Părinţi…

Am uitat să Vă spun ieri,  că la Sihăstria am dorit să stau de vorbă şi cu Părintele Ioanichie Bălan, tainic apropiat cunoscător al Părintelui Vartolomeu; este însă bolnav şi am luat de la el numai binecuvântare.

În volumele Părintelui Dimitrie Bejan nu am găsit decât un paragraf legat de Părintele Vartolomeu Dolhan, în Bucuriile suferinţei, vol I, FEP Tipografia Centrală “Cartea Moldovei”, Chişinău, 1995.

“M-am dus de vreo două-trei ori într-una din biserici, duminica, şi mai era acolo un preot bun, de la Mitropolie, care venise şi el de la puşcărie, Arhimandritul Vartolomeu Dolhan. Un om minunat.
Stăteam mai în spatele bisericii şi cântam şi noi cântările Sfintei Liturghii. Cântam cu toată lumea. Cântau frumos şi câteva călugăriţe date afară din mânăstire. Făceau curăţenie în biserică. Era o plăcere să faci slujbă în astfel de biserici.”
(op.cit., pag. 83)

După ce V-am expediat textul  Părintelui Bejan, am descoperit întrebările Dumneavoastră şi mă grăbesc să Vă răspund, ca toate să fie limpezi.
1) Din cărţile pe care le-aţi scris Dumneavoastră, am în bibliotecă RUGUL APRINS, duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temniţele comuniste,Editura Ramida, Bucureşti, 1993. Obişnuiesc să citesc cartea atunci când o cumpăr;  aşadar, v-am citit atunci şi, la pag. 190, am subliniat: ” Pictor monah  Vartolomeu Dolhan – decedat.
Cartea am pus-o mai deoparte, fiind vorba de Părintele Dolhan şi chiar mă grăbeam, bucuroasă, s-o introduc în bibliografia acestei corespondenţe, când  am făcut descoperirea,  uimită că, de fapt, scriu chiar autorului.
V-am  “răsfoit” apoi pe net şi, când am găsit din nou menţionat numele drag, V-am scris.
Din opera Dumneavoastră mai am şi cartea închinată Părintelui Nicodim Măndiţă.
2) În privinţa doctorului Dabija, mărturisesc sincer, că memoria mea afectivă nu l-a reţinut dintre pagini, deoarece în acest context, gândurile mele sunt numai pentru Părintele Vartolomeu. Poate Vă amintiţi, v-am întrebat doar o singură dată dacă Vă este cunoscut numele de Chelsoi Nicanor şi Chelsoi Grigore din Dorna-Cândreni; nu mi-aţi răspuns şi nu am mai insistat.
3) Un reportaj despre Părintele Vartolomeu, am făcut mai demult, în cadrul emisiunii religioase Trepte spre Lumină de la televiziunea locală Antena-1 Suceava; a fost un subiect legat de biserica “Sfinţii Apostoli” din Falcău: strădania mea a fost inutilă aproape, deoarece cameramanul era după o noapte de chef, mai puţin sensibil la chestii din astea cu popi, aşa că…
4) E vina mea şi nu am nici o scuză că nu mi-am precizat exact datele legate de domiciliu; pur şi simplu am ignorat acest lucru, considerându-l nesemnificativ. Departe de mine gândul să o fac pe misterioasa corespondentă cu domiciliul aici şi vacanţe aiurea. Când am luat primele lecţii de navigat pe net, fata de la montaj mi-a făcut e-mail pe yahoo şi mi-a spus să-l las  cu fr  în coadă, că… pare mai interesant. Nu m-am străduit să aflu ce reprezintă şi a rămas aşa.
5) La cele ce mi-aţi scris, Vă rog să-mi permiteţi o corectură: eu sunt – nu în Moldova, ci în Bucovina… Ştiţi, pentru oamenii simpli ca mine, acesta este un semn aparte.
Mi-am notat separat toate nedumeririle Dumneavoastră ca să nu sar peste nimic şi să fie totul bine; de veţi mai avea îndoieli sau nelămuriri, Vă rog să mi le spuneţi, şi eu Vă voi răspunde cu toată sinceritatea.

                        Cu mult drag,
Luminiţa Vartolomeu

Domnule Profesor,
M-am bucurat pentru bucuria Dumneavoastră la vederea acelui desen în piatră. Ştie Dumnezeu ce bucurii a avut acel suflet atunci când l-a făcut nemuritor.
Imaginea pe care mi-aţi trimis-o, avea o adresă pe care am deschis-o şi care mi-a mai oferit încă două fotografii; în una din ele, erau mai multe persoane la intrarea în peşteră şi am crezut că puteţi fi printre ele.

Cuvânt înainte

Amintirile mele despre Părintele Vartolomeu nu au continuitate pe firul unei naraţiuni. Sunt imagini vii, luminoase, la care mă întorc în diferite împrejurări, ori atunci când peste grijile zilei, vin tristeţi care mă copleşesc.
Adăpostite undeva, într-un răsărit de suflet, ele se confundă cu firescul unei copilării petrecute printre file de carte, hoinăreli pe dealuri şi multe vise.
Nu ştiu dacă am cuvinte potrivite pentru a le mărturisi. Îmi par doar ale mele şi numai pentru mine. Sunt – fără exagerare – bucuria mea de altădată, sentimentul acela rar întâlnit de a te şti ocrotit cu o iubire gingaşă şi plină de bunătate.
Nu le-am mărturisit nimănui, niciodată, cel puţin nu în această formă. Dacă astăzi încerc să le retrăiesc în faţa Dumneavoastră, mă  văd doar o persoană lipsită de importanţă în peisajul respectiv. “Cântecul amintirii”, năframa albă, fluturând uşor, departe, este numai pentru Părintele.
Îmi este frică de cuvinte: nu ştiu dacă silabele vor suna curat şi limpede. Nu vreau să poarte sunet de lacrimă, pentru că demult, Prea Sfinţitul Gherasim m-a dojenit cu blândeţe: “Nu plânge ca cei care nu au nădejde”. Nici nu vreau să fie patetice, ori siropos melancolice.
O astfel de re-trăire nu l-ar prezenta în adevarata sa înfăţişare.
Era deschis, blând, sincer şi curat, veşnic cu zâmbetul bunătăţii pe chip şi în suflet. În jurul său toate erau fireşti şi aşezate liniştit la locul lor, fără stridenţe şi fără exagerări pietiste.
Drumul gândurilor mele până la dânsul, e presărat cu pulberi de lumină. Şi trecerea dintr-un tărâm în celălat se face lin, căci acolo nu sunt  nici dureri estompate de timp şi nici nădejdi ofilite înainte de vreme. Poate doar tristeţea că nu am ştiut la ceasul cuvenit să cuprind în căuşul inimii, tot ceea ce mi-a oferit cu o infinită duioşie.
Nu pot delimita cu exactitate clipa când s-au infiripat timizi, primii mei paşi spre Părintele.
Mă opresc, întâmplător, la  ajunul de Crăciun.
La noi era împământenit obiceiul ca Părintele să vină prin sat numai de Bobotează; casa strălucea de curăţenie, iar pe masa încărcată numai cu mâncare de post, aştepta un fuior de in. Bunica avea o tehnică specială în a-i ţine capetele răsucit – împletite şi, când îl desfăcea pe masă, firele se buclau unduios precum pletele Domnului.
Le încercam pe furiş cu degetele să vedem dacă se unduiesc tot aşa şi în mâinile noastre, dar ferească Dumnezeu să ne fi văzut bunica; lasă, că şi aşa, ne inspecta mereu din ochi să vadă dacă nu ne-am “feştelit” hainele ori nu am smintit ceva prin casă…
Şi Doamne, cu câtă dragoste punea fuioraşul cel blond în jurul Sfintei Cruci  “ca să-L îmbrăcăm pe Domnul cănd iese din apa Iordanului”.
Când Părintele Vartolomeu a început a binecuvânta gospodăriile cu icoana de Crăciun, întâi ne-am îngrijorat puţin, că iar era rost de stat lipcă în ogradă, şi ce mai urma de aici.
Însă nici nu cred că am avut prea mult timp de “restrişte”, că Părintele – după ce-i heretisea pe toţi ai casei, scotea câte o portocală pentru fiecare dintre noi, cei “consemnaţi” la cuminţenie desăvârşită.
Vedeam că pe masă, în farfuria plină cu mere şi nuci în ales, tronau portocalele care erau   pentru părintele.  Deşi delicatesele pe vremea aceea erau greu de procurat, mama nu a lăsat nci un ajun fără fructele parfumate şi mirosind a sărbătoare. Nu ne ispiteau şi nu jinduiam să le gustăm, căci ştiam pentru cine sunt; nici nu ne interesau  acelea. Aşteptam nerăbdători “portocalele noastre”, cele care veneau nesmintit pentru noi din mâinile sale  îngheţate; eram ferm convinsă că  ni le aducea de la el de acasă, special pentru noi şi de aceea, nu le amestecam cu altele: cât priveşte gustul lor, era nemaipomenit! Doar erau de la Părintele…
La casa alăurată, portocalele oferite de mama şi bunica, poposeau generos în mâinile altor copii, căci Părintele dăruia totul cu o bucurie şi largheţe rar întâlnită; în casele mai nevoiaşe punea pe masă colaci, bani, tot ceea ce îl rugaseră alţi creştini să primească. Şi nu refuza pe nimeni, căci ştia că darul pus în mâinile sale îşi găsea îndată loc acolo unde era nevoie.
Aşteptarea a fost la fel de nerăbdătoare în fiecare an; numai că după ce am mai crescut, odată cu darul pârguit, vedeam şi mâneca îngheţată a sutanei pe care broboniseră îngheţaţi stropii de aghiazmă…
Şi măcar că satul era destul de întins – mai mult case răsfirate decât numeroase, după o zi de umblat prin zăpadă şi cu haina sloi până la cot, Dumnezeu l-a ferit de răceală ori de altă boală, lăsându-i întreagă bucuria de se şti aşteptat şi primit în tot colţişorul de creştin al Falcăului.
Numai în ’67, când a ars fabrica, pâinea noastră şi a tuturor satelor din împrejurimi şi până la Rădăuţi, Părintele nu a mai intrat în casă; venea din Frasin (partea de apus a satului) grăbit, trist şi însoţit doar de pălimar, ţinând icoana strâns la piept. Ne-a binecuvântat  la poartă, zicând că se duce să tragă clopotele; nu mai era nevoie, căci vâlvătăile uriaşe se vedeau înroşind cerul în noapte, tocmai de la Putna.
Se grăbea să se roage ca să se milostivească Dumnezeu  să nu cadă oamenii nevinovaţi sub osânda cumplităa şi să nu se întindă pârjolul peste casele din apropiere.
Nu a spus nimănui ce a făcut în acea seară-noapte, dar a fost lesne înţeles mai târziu; depozitul de cherestea şi gospodăriile din împrejurimi au rămas intacte, măcar că la doi paşi mugeau flăcări până la cer.
În ziua aceea nenorocită, tatăl meu adoptiv, fost deţinut politic, era ofiţer de serviciu, adică persoana care răspundea de ordinea şi supravegherea birourilor din fabrică; a venit acasă a doua zi dimineaţă, tăcut, tras la faţă, cu o deznădejde greu de imaginat pe chip. A apucat doar să se spele şi să se schimbe. Când să se aşeze la masă, a intrat în casă un miliţian care i-a cerut să se îmbrace şi să-l urmeze. Nu i-aş dori nimănui să asculte liniştea care era în casă la noi atunci, până s-a întors tata.
Nici azi nu ştiu de ce şi cum s-a întâmplat totul; cert este că i-au dat imediat drumul şi că nu a avut nici o supărare de la nimeni. Inutil să spun ale cui rugăciuni  l-au ocrotit  şi i-au dovedit nevinovăţia!

Bună seara, Domnule Mihai Rădulescu şi vă mulţumesc pentru cuvintele alese pe care mi le-aţi trimis. Aprecierile Dumneavoastră mă intimidează puţin şi le socot drept un strop de bucurie; îngăduiţi-mi să Vă ofer şi eu o veste care să Vă facă plăcere; de sâmbătă într-o săptămână, părintele de la Falcău va merge cu enoriaşii la Văratec, pentru pomenirea Părintelui Dolhan; nu s-a putut de 15 septembrie, când se împlinesc 25 de ani de la adormirea sa, însă e bine şi aşa.
Gospodinele  îşi doresc să se pregătească cu tot dichisul şi ce bine ar fi fost să le vedeţi şi Dumneavoastră faţă către faţă. Dar… toate rămân la mila lui Dumnezeu.

Vecinul nostru de acasă era pălimar (un fel de administartor la biserică). El şi soţia sa erau de fapt refugiaţi de pe la Storojineţ şi, printr-un concurs de împrejurări, se stabiliseră la Falcău. Oameni foarte harnici şi aşezaţi, soţii Ilie şi Eufrosina Goraş, Dumnezeu să-i ierte, îşi aveau locul bine stabilit în ierarhia satului. Badea Ilie – cum avea să-l numească Părintele – lucrase şi la CFF (Căile Ferate Forestiere); după ce a ieşit la pensie, a continuat să fie acelaşi om harnic, cu o sfiiciune cuminte în vorbe, priceput la multe – toate,  ascultându-şi cu răbdare paşnică soţia, mai iute la cuvinte şi îndemnuri, dar la fel de vrednică.
Satul l-a ales pălimar pentru vrednicia lui şi, în rarele duminici când se slujea,  badea Ilie se purta cu  grijă şi luare-aminte la toate; nu l-am văzut niciodată mânios ori pornit cu răutate asupra cuiva!
În jurul bisericii se întindea o pajişte deasă şi, în zilele de lucru, badea Ilie îşi lua văcuţa de funie şi o lăsa să pască în voie pe tăpşan, iar el mătura, scutura ţoalele ori ştergea praful prin sfânta biserică.
Deseori îl însoţeam numai de dragul de a fi cu el şi de a ţine văcuţa de funie; mă simţeam foarte importantă lângă domnul Goraş, căci aşa ne-a impus bunica să-i spunem. Mă ştia de foarte mică şi se purta cu mine aşa cum s-ar fi purtat un bunic; numai aşa îmi explic îngăduinţa cu care mi-a dat voie să intru chiar şi în sfântul altar…
De la el – sau poate în casă –  am auzit că la noi în sat a venit un părinte nou şi că o să fie slujbă în fiecare duminică.
Părintele cel nou stătea în gazdă în Jitărie (partea de răsărit a satului) până avea să-şi găsească o căsuţă, ceva.
A găsit-o repejor şi s-a mutat în ea, deşi nici pe departe nu era o locuinţă pentru un preot. Casa cu pricina era un bordei pe deal, bordeiul lui Miron; o tindă mititică şi întunecoasă de doi paşi, din care intrai într-o cameră cu o sobă, o masă şi o laiţă mai lată.
Bordeiul avea şi două ferestruici mici cât palma, câţiva meri şi pruni împrejur şi, cam atât; căsuţele de felul acesta erau destul de numeroase pe dealurile satului şi aparţineau gospodarilor din Straja, care aveau aici păşuni.Vara veneau la cosit, la făcut otava, şi toamna, când fânul era pus în poclid ori era cărat acasă, se întorceau la bordei cu vitele şi le ţineau la păşunat până dădea zăpada.
Într-un astfel de bordei s-a mutat părintele Vartolomeu pentru o bună perioadă de timp.
Nu-mi aduc aminte cu ce ocazie am ajuns până sus, la dânsul. Expediţii pe deal făceam foarte des fiindcă merele necoapte şi de furat aveau un gust nemaiîntâlnit; atunci însă eram cuminte şi îmi amintesc aşa, ca printr-un abur, cum a ieşit Părintele în uşă şi ne-a chemat în casă.
Mi s-a părut înalt şi foarte alb cu totul. Nu aş putea descrie nimic din ce am văzut înăuntru; ţin minte doar că ne-a dat câte o bucată de fagure şi vă puteţi lesne închipui cam cum te descurci, mic şi fâstâcit, cu  bucata mustind de miere servită pe farfurioară  şi cu pahar de apă rece.
Mai mult ca sigur că am fost operativă şi eficientă, fără să ţin seama chiar de toate cele cuvenite într-o astfel de situaţie; şi probabil, amuzat de rapiditatea acţiunii, Părintele mi-a dat şi niste mere galbene şi mari  “primite de la Hârlău”.
Înclin să cred că totuşi vizita aceasta am făcut-o cu badea Ilie, care va fi avut nişte probleme de rezolvat; umblam noi, copiii, hai -hui pe deal în grupuşoare şi vămuiam pe cât posibil pomii mai fără pază , dar nu dădeam iama la uşa oamenilor.
Şi tot de bordei se mai leagă o amintire.
Era Postul Mare şi Părintele făcea denii; la sfârşitul slujbei, oamenii plecau grăbiţi către casă, câte doi-trei, fiindcă se înnopta repede şi căzuse şi zăpadă destul de mare.
Badea Ilie termină de rânduit în altar; îl aşteptam în mijlocul bisericii pentru că plecam amândoi acasă. Părintele a ieşit cu o lumânare aprinsă în mână şi, când a stins lumina electrică, mi s-a făcut deodată frică. “Niciodată să nu te temi în biserică”, mi-a zis Părintele. Nu prea m-am încrezut în cuvintele lui şi-l strângeam zdravăn de mână pe Badea Ilie.
Am ieşit toţi trei şi, după ce ne-a binecuvântat, Părintele şi-a aprins un fânăraş, din acelea folosite de căruţe pentru semnalizare şi a pornit-o prin zăpadă spre bordei; avea cred, cel puţin două sute de metri de urcat  în singurătate.
Nu era uşor să rupi zăpada la deal şi, după ce badea Ilie a încuiat uşa bisericii  şi poarta, m-am tot uitat în sus, spre munte.
În întunericul cu irizări albăstrui de la zăpadă, urmăream urcând o steluţă pâlpâitoare care aici se pierdea printre copaci, aici apărea iar.
Acasă, mi-am dorit să fac ceva sau să fiu ceva pentru Părintele; am trecut în revistă toate lucrurile care îl înconjurau şi le-am cântărit valoarea; casă, carte, pieptene chiar.
Într-un târziu, am adormit fericită pentru că am descoperit: voiam să fiu o bucată de lemn ca să-l aştept cu un foc viu în vatră şi să-l încălzesc.

Chilioara                

Când a dat Dumnezeu şi Părintele şi-a făcut o căsuţă numai a lui, a fost mare forfotă printre gospodinele satului. Şi iar nu se potrivesc cuvintele chiar după măsură, căci căsuţa era tot un fel de a spune.
De fapt, la iniţiativa oamenilor şi la sfatul Părintelui poate, clopotniţa bisericii, alcătuită numai din scheletul de bârne, aşa cum rămăsese de la părintele Prelipcean, a fost îmbrăcată cu pereţi de lemn, acoperiţi de draniţă măruntă şi un picuţ înflorată la vârf. La corpul propriu-zis al construcţiei, s-a mai adăugat o chilioară şi aşa s-a încropit casa Părintelui.
În prima cămeruţă locuia el, iar în cea de sub clopotniţă era camera “de curat”; acolo aveau să se facă şi botezurile pe timp de iarnă, ca să nu le fie frig celor “mătătăi”.
Nu ştiu cum s-au mobilat cele două odăiţe; mi le aduc aminte însă cu lux de amănunte, de parcă le-aş avea în faţa ochilor aievea, cu mirosul lor subţire de ceară şi tămâie. Erau nespus de luminoase şi cochete în frumuseţea lor simplă, căci femeile de pe la noi simt ca niciunde echilibrul acela discret între folositor şi frumos, până la încântare. Parcă de când lumea numai chiliuţe de călugări aşezaseră…
Odaia de curat avea două ferestre care se alintau în nişte perdele străvezii ca spuma; iniţial se făcuse şi o uşă acolo, dar părintele a blocat-o şi a aşezat în dreptul ei, frigiderul. La răsărit avea o icoană deosebită cu chipul lui Hristos; de departe, aveai impresia că Mântuitorul se uita în jos, iar când te apropiai, părea că te priveşte drept în ochi. Dedesubtul icoanei, erau două etajere pe care stăteau rânduite volumele Filocaliei, în formatul vechi.
O masă şi un pat, aşezat cu perne şi chilote gospodăreşti, scoarţele de pe perete şi ţoalele de pe jos, completau interiorul primitor şi curat ca un pahar.
Cea de-a doua cameră – considerată în ordinea intrării ca prima, era mai mititică oleacă, dar la fel de primitoare şi prietenoasă. Făcuse Părintele două randuri de uşi; cea de afară, dintr-o bucată parcă, fără clanţă şi geam; cea din interior, era din două tăblii, adică cu geam acoperit cu  horbotă subţire şi perdeluţe de soare de un verde dulce. Stătea mai tot timpul deschisă când Părintele avea musafiri, ori când era prin jurul casei. Trebuie să vă spun că seara, îmbrăcat într-un anteriu alb, cu vestă neagră deasupra, ocolea biserica citindu-şi probabil pravila sau făcând Vecernia.
Cum intrai în casă, în dreapta, avea un analog mai înalt şi icoane cu candela aprinsă; pe perete era agăţat anteriul părintelui şi odată am văzut acolo pusă şi schima mică.
Soba era făcută gospodăreşte cu rolă şi cuptioraş mai mititel, aşa că toată căldura să se răspândească  temeinic în casă.
Patul îngust şi călugăresc era între sobă şi peretele dinspre apus; deasupra avea o candelă mică, rusească – nufăr electric, care străjuia, aprinsă tot timpul, fotografia părinţilor săi.
Masa de lângă pat îi servea şi de birou şi de noptieră şi uneori îşi rezema uşor mâna dreaptă de dânsa, când vorbea cu cineva. Acolo era locul lui favorit când stătea în casă, deoarece pe geam putea vedea pe oricine intra pe poartă, iar uşa larg deschisă îi lăsa descoperită cealaltă parte a ogrăzii. Dacă mai adăugăm încă o etajeră mică cu cărţi şi dedesubt, cu câteva crăticioare şi vreo două farfurii, am încheiat inventarul  căsuţei.
Mi-au rămas în gând ferestrele, arcuite delicat, încheiate puternic să nu lase curentul să pătrundă, cu ochiurile veşnic strălucitor de curate, şi cu aceleaşi perdeluţe de soare, verzi.
Le-am regăsit peste ani, şi poate mai sunt şi acum, dar îmi par stinghere şi înfrigurate, căci mâna care le deschidea uşurel, nu mai este demult decât o amintire de mângâiere.

De-acasă 
          
N-aş zice că Părintele făcea însemnări de lectură după experienţa închisorii; cred -dar nu ştiu sigur – că am văzut pe marginea unor articole de ziar, acolade uşoare din creion.
“Şparhat” era denumirea germană a plitei, mai exact partea de sus, placa de metal prinsă în zidul sobei,  şi pe care se făcea mâncare. Se spunea obişnuit “nu te duce la şparhat, să nu te frigi”, adică nu te duce la sobă…
În vorbirea curentă a satului, se păstrau multe cuvinte de origine germană, deoarece în sat erau şi  familii de nemţi şi biserică catolică. Până să se construiască biserica noastră ortodoxă, se făcea uneori slujba în casa unor gospodari de pe Ciumărnari (partea de miazănoapte a satului); când nu era slujbă acolo, oamenii mergeau şi la biserica catolică, fără să fie nici un fel de supărare sau neînţelegere.
Când a venit Părintele în sat, a îndatinat chiar ziua de 1 noiembrie, ca zi a  morţilor, serbată şi de ortodocşi. E adevărat că se obişnuia ca ziua respectivă să fie cinstită cum se cuvine, dar nu mergeau în cimitir chiar toate familiile.
Părintele însă, ne-a explicat că e o sărbătoare frumoasă să-ţi cinsteşti morţii şi că fala  unui sat stă în şcoală, biserică şi cimitir; dacă acestea trei strălucesc oricând, satul este vrednic şi de oameni gospodari.
Aşa că noi, copiii, am prins drag de cimitir tot de la Părintele. Cu el am mers prima oară, purtând săpăligi, găletuşe cu var şi perii de văruit. S-a pornit de la mormintele cele mai uitate, în majoritate ale nemţilor care nu mai aveau familie; era o dimineaţă răcoroasă, dar limpede şi tare, aşa cum sunt dimineţile de munte. Nu ne era nici frig, nici foame, ci eram parcă toţi într-o bucurie năvalnică. Femeile lucrau care pe la mormintele cunoscuţilor, care pe la cei apropiaţi; noi eram prin tufăriş cu Părintele, să desţelenim locuşoarele uitate.
Şi ce frumoase erau la sfârşit mormintele străjuite de crucile proaspăt văruite… Ne mai spunea el, că ştie Dumnezeu unde vom avea fiecare odihna, şi dacă vom fi departe de cei dragi, şi de noi va avea milă cineva, cum am avut şi noi de aceşti necunoscuţi… După ce tot cimitirul era pregătit şi împrospătat, ţin minte că acasă era mare zor pentru coroane; mama hotăra din timp cu bunica banii necesari pentru coroanele pe care le făcea doamna Emilia. Nu mai spun de hârtia creponată care nu se prea găsea şi trebuia procurată dinainte, şi să fie şi două culori potrivite, nu aşa, să iasă florile “dăplite”. Fiind o femeie cu mult bun gust – doar este pe jumătate nemţoaică, – mama aduna nişte bobiţe anume, albe sidefii, care ţineau la subsuoara frunzelor câţiva muguraşi roz; cu aceste bobiţe împodobea mărunt marginea mormântului şi aşeza pe mijloc o cruciţă de toată frumuseţea.
În ziua respectivă, ortodocşi şi catolici veneau la cimitir, cu coşuri încărcate  şi lumânări. Peste mormânt se despăturea ştergarul, peste care se aşezau toate cele aduse de acasă. Şi Părintele făcea întâi pomenire, frumos, în mijlocul cimitirului, apoi trecea pe la morminte şi tămâia cântând şi rugându-se cu cei de faţă.
Era o bucurie şi o împăcare, ca de Sfintele Paşti; nu erau acolo oameni nesimţitori, veniţi doar să împlinească o datină, ci era inima noastră, a satului întreg, adunat la rugăciune, ca să nu li se pară celor plecaţi că  sunt depărtaţi şi uitaţi… Poate pentru unii, scenele acestea sunt desuete sau intră în lumina unei corvoade plicticoase; noi nu ştiam de moşi de vară, de toamnă sau alte datini. Cei plecaţi erau pomeniţi la soroacele cuvenite şi la biserică, iar ziua aceasta, temeluită de Părintele, să fie pentru totdeauna numai a lor, intra în rândul sărbătorilor aşteptate cu înfrigurare.
Înmormântările în schimb, nu ne prea atrăgeau, ba chiar aş zice, dimpotrivă; atâta era interesant pentru noi la biserică, atunci când se făcea pomenirea celui adormit.
Tot ce era pe masă, de la pom la colacii cei mari, fructe, dulciuri, totul era împărţit până la ultima fărâmitură copiilor; nu se făceau înmormântări cu mai mulţi preoţi şi nici nu avea el voie sau nu li se dădea altora voie să slujească cu el, însă, repet, oricine ar fi fost faţă străină venită acolo, nu primea nimic din pomeni, căci se împărţea totul la copii.
—————————————————————————————————-
Părintele a venit la Falcău după ce a ieşit din închisoare; am să vă trimit datele exacte după ce voi consulta arhiva bisericii din sat.
Eram în clasa a V-a parcă; ştiu că restul copilăriei de la acea dată, adolescenţa şi primul an de facultate, i-am petrecut sub lumina lui.
Cât despre mine, eram un copil năbădăios, deloc ascultător, mai ales în faţa mamei; cele mai multe “întâlniri” cu autoritatea ei, se lăsau cu scântei şi lacrimi. În schimb, eram preferata bunicii, care m-a crescut şi care mi-a dăruit cea mai gingaşă şi senină parte a vieţii mele, de când mă ştiu.
Ea m-a învăţat în joacă, să citesc de la cinci ani – şi cu ea alături, citeam ziarul, spre încântarea domnului Goraş şi a soţiei sale; de la ea am învăţat nemţeşte, atât cât să  înţeleg perfect când stabilea cu mama ce să se cumpere de sărbători şi unde să pună darurile de Crăciun şi de iepuraş, ca să nu le găsesc.
Nu i-am spus niciodată că ştiu ce vorbeau şi mă mustră cugetul şi azi că am fost cel mai imposibil copil care putea exista; de la biblioteca mamei pe care o cotrobăiam sistematic spre marea “bucurie” a doamnei Trudi, de la toate mofturile închipuite pe care le poate avea cineva care  ştie că nu poate fi refuzat, şi până la zilele mele de boală, când se aşeza în genunchi şi se ruga la Dumnezeu să-i dea ei boala care mă chinuia.
Bunica mea se ruga pe piatra cu lumânări aprinse ca să-mi fie uşor la examene; bunica venea cu mine la gară, prin ger, dimineaţa, la patru jumate, deşi era bolnavă cu inima şi se oprea ades ca să poată respira. Dar nu m-a lăsat niciodată să plec singură ori să nu am ceva bun, făcut de mâna ei, în geantă. Şi rămânea pe peron până făcea trenul curba pe pod şi  mă pierdea din vedere…
Alintată de iubirea ei fără margini, îmi plăcea să umblu pe deal, să merg cu dânsa la arnică, la strâns alune şi araci, la zmeură…

Domnule Profesor,
Rândurile pe care mi le acordaţi, mă odihnesc şi mă bucură deopotrivă; am rămas datoare cu multe răspunsuri, dar  aţi avut  răbdarea delicată de a mă aştepta, înţelegându-mă. În fiecare mesaj puneţi un strop de  încurajare; şi, deşi ştiu că sunt departe de a-l merita, mă înseninez că sunt măcar în apropierea lui.
Când această corespondenţă se va sfârşi, bucuria de a fi întâlnit un om de talia Dumneavoastră, va fi  umbrită doar de tristeţea că întâlnirile şi taifasurile de acest fel durează prea puţin.
Însetaţii nu au voie să bea decât cu picătura…
Acum, când Vă scriu, la geamul balconului meu, mestecenii – căţi au mai scăpat de furia garajelor – se joacă în lumina apusului cu sclipiri de roşu şi auriu palid. Ciorchini uriaşi de frunze leagănă lin frânturi de cer şi umbrele coboară grăbit, poate prea repede, estompând totul.
Nu, problemele nu s-au terminat, căci ele reprezintă aproape firescul fiecărei zile: numai că uneori mă copleşesc prin cantitate şi duritate şi atunci sunt nevoită să mă opresc puţin, ameţită de puterea loviturii. După ce mă obişnuiesc,…

“Părintele Goraş” – există la Moldoviţa un preot cu acest nume; dacă nu mă înşel, este chiar  protopop de Câmpulung; între el şi personajul meu nu este decât o similitudine de nume.
“dăplite” – înseamnă pus aiurea, fără noimă, fără grijă;
“arnică” – este o floare care creşte prin poiene şi fâneţe, mult utilizată în farmacia populară, mai ales  în tratarea reumatismului.
Sigur, nu am procedat cu grijă în cele povestite, pentru că nu V-am spus câteva lucruri despre satul Falcău.
E adăpostit între munţi ca într-un căuş uriaş şi, datorită importanţei sale economice, fabrica de cherestea cu şapte gatere, nici nu era trecut pe hartă.
Ca aşezare, este mărginit la nord de prietenii noştri, la sud de Obcine, la răsărit, de satul Straja, iar la apus, de comuna Brodina.
Legătura cu Rădăuţi-ul, Suceava, se făcea prin trenul personal CFR, cu patru curse zilnic.
În vremea aceea, satul era considerat centru muncitoresc, dotat cu multe utilităţi; dispensar uman cu staţionar de bolnavi, cabinet stomatologic, club cu o bibliotecă impresionantă, sală de spectacole şi cinematograf, brutărie, două magazine, frizerie, CEC, grădiniţă şi cămin de zi pentru copii şi, de asemeni, şcoală cu clasele I-VIII.
Ocolul silvic-centru pe zonă în acest domeniu, cantoanele silvice cu pepiniere unde făceau copiii practică toamna, birourile fabricii, fabrica şi depozitele sale, unde lucrau oameni din toate comunele învecinate până la Rădăuţi şi gara, completau peisajul social al satului. De remarcat este şi faptul că Falcăul avea şi un depou pentru “trenişor”, adică mocaniţă, cum este cunoscut astăzi.
Muncitorii forestieri erau duşi zilnic cu trenişorul “la deal”, adică la lucru în pădure; garnitura avea două vagoane pentru persoane şi restul erau vagoane cu care se transportau buşteni. La început, se ataşa şi un vagon pentru aprovizionarea cu alimente a cabanelor şi magazinelor forestiere aflate la cotele de lucru; după ce s-au mai înmulţit transporturile şi cu maşinile, vagonul acesta a fost scos şi au rămas doar cele pentru muncitori şi pentru lemn.
Una din cele mai frumoase laturi sufleteşti ale satului era însă faptul că acolo se mai găseau câteva familii de nemţi, armonizate desăvârşit cu locul şi oamenii lui.
Gospodinele făceau schimb de reţete şi tot felul de modele croşetate şi cusute; prăjiturile, torturile şi aluatul franţuzesc erau la mare cinste, şi tot raiul copilăriei mirosea a vanilie şi scorţişoară. Am mai remarcat şi altă dată că germana era limba de taină (în faţa copiilor) şi limba de conversaţie între bunicile şi doamnele respectabile care îşi mărturiseau tot felul de combinaţii culinare şi de croitorie.
Sâmbăta  după-amiaza, era zi de mare tristeţe; când ţi-era jocul mai drag şi mai aprins, trebuia să laşi totul baltă şi să te înfiinţezi la măturat în faţa porţii. Să nu ridici praful, căci toate geamurile erau deschise, să strângi pietrele, să faci lună  curtea şi câte şi mai câte pe lângă casă.
Doamne – fereşte să te prindă apusul soarelui, că era clipa când începea Sfânta Duminică!
N-am priceput mult timp de ce sâmbăta, duminica începea mai devreme, dar cum bunica avea la îndemană un argument care ustura dacă erai prea insistent cu întrebările şi lipsă cu practica, m-am lăsat păgubaşă.
Am descoperit pe urmă un mijloc uşor de a scăpa de corvoadă; ne jucam pe deal, departe de orice “apel” şi veneam – calculat – transpirată şi cu cele mai bune intenţii, tocmai când toate străluceau de curăţenie..
Un singur lucru îmi era cu adevărat nesuferit; de ce trebuia să-mi spăl şireturile la sandale şi papucei cu  periuţa?!  Tot bunica era rezolvarea în toate, căci nu se putea să ieşi în sat, la biserică şi să fii în neorânduială… Buna cuviinţă, exemplul celor din jur şi propria decenţă, erau de mare preţ.
Într-un cuvânt, satul era viu şi activ, iar vestea despre părintele “călugur”, care apăruse în sat, s-a răspândit cu repeziciune. Nu era cum voiseră… domnii pentru Părintele, ci a fost cum a vrut Domnul.
Asta doar pentru suflet, căci pentru trup… Dar nu spune frumos Mântuitorul, “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul?”…
Cu mult drag,
Luminiţa Vartolomeu

 

“Bătrânul” Putnei

De multe ori, în discuţii faţă către faţă, sau poate la Sfânta Spovedanie, Părintele îi trimitea pe oameni la Mânăstirea Sihăstria, ori la Putna. Vara mai ales, când era vorba de lucru la fân ori la grădină , ajutorul acesta nesperat era o binecuvântare pentru părinţii călugări.
Multe femei din Straja erau deja “în duhovnicie”, dacă se poate spune aşa, la părinţi vestiţi în lumea ortodoxă; Părintele Paisie, Părintele Calinic, Părintele Cleopa…
Tinerii mergeau la Putna, unde – în taină – Părintele era considerat adevăratul stareţ; şi acolo erau oameni care îl cunoşteau de aproape, mai ales ca preot şi duhovnic, iar preţuirea era aşadar, pe măsură: Părintele Gherasim Cucoşel, Părintele Iachint, Părintele Pimen, Părintele Ioan şi câţi alţii, pe care numai Bunul Dumnezeu îi ştie.
M-am dus într-o vară până la Putna să cumpar iconiţe, cruciuliţe şi ce mai credea Părintele de cuviinţă că are nevoie pentru a le da de binecuvântare mai departe.
Dupa vreo două vizite din acestea, am decis să rămân pentru câteva zile la mânăstire , având mai întâi aprobarea familiei mele şi acceptul  părinţilor.
Se făceau atunci săpături arheologice în ograda mânăstirii, se lucra pare-mi-se şi la Casa Domnească; ştiu că era o forfotă şi  aglomeraţie zilnică de specialişti, studenţi, seminarişti, muncitori etc.
Eu am rămas la bucătărie pe lângă maicile Zenaida – Dumnezeu să o odihnească – şi neîntrecuta maestră în tainele bucătăriei, maica Adriana, actualmente pensionară la Mânăstirea Buciumeni – Suceava.
Am avut prilejul atunci să-l cunosc pe Părintele Ioan, cizmarul Mânăstirii, un om de o fineţe şi o gingăşie duhovnicească, aşa cum rar cred că poţi găsi. Avea chiliuţa numai într-un fel de a spune: patul său simplu era înghesuit între vrafuri uriaşe de cărţi, pachete de lumânări, cutii cu tot felul de obiecte care  se vindeau la pangarul mânăstirii.
Era veşnic luminos şi senin la faţă, cu un cuvânt de bucurie pentru oricine i se adresa; cu făptura lui mititică şi subţiratică, îl recunoşteai uşor după mersul puţin îngreunat de o problemă la picior.
Doamne, câtă seninătate şi lumină era în bucătărie când venea să-şi ia ceaiul sau o bucăţică de pâine pregătită de maica Adriana.
De fapt, măicuţa avea pentru fiecare ceva pus deoparte, pentru că îi ştia pe toţi cu nevoinţele lor; tot felul de ceaiuri aşteptau cuminţi pe marginea plitei până veneau părinţii  şi îşi luau cănuţele cu leacurile de buruieni pregătite de mâna şi inima grijulie a măicuţei.
Primisem şi eu – pentru cele câteva nopţi cât am stat – un loc de dormit. Era de fapt un pat pliant , întins între o grămadă de cozi de sapă, lopeţi, cutii de lemn şi tot felul de lucruri mai puţin trebuitoare. Tronam în mijlocul lor, nespus de fericită, şi nici o clipă nu mi-a fost frică sau n-am ştiut ce e neodihna; am dormit acolo ca în puf şi pot spune desăvârşit, că au fost cele mai fericite zile pe care le poate trăi un muritor.
Într-o zi, a venit Părintele Stareţ Iachint în bucătărie şi mi s-a adresat direct, numindu-mă “soră”. Mi-a cerut să mă prezint, deşi ştia cu siguranţă de situaţia  mea acolo şi mi-a mai spus că a aşteptat să vin la dânsul  şi să-i cer cărţi de citit. Cum însă eu nu am făcut-o, mi-a adus el una şi mi-a dat-o, spunându-mi că pot s-o păstrez.
Volumaşul se intitula Patimile Mântuitorului văzute de un medic şi îl numesc impropriu volum, deoarece era de fapt, un mănunchi de pagini scrise  de mână într-o caligrafie impecabilă. În seara aceea, l-am citit tot în chiliuţa mea şi am plâns nestăvilit, pentru că am avut conştiinţa tuturor chinurilor suportate de Iisus, pentru singura vină de a fi iubit fără condiţii şi din toată inima.
În altă zi, maica Adriana mi-a dat să curăţ nişte cartofi.
Părintele stareţ a venit din nou în bucătărie să bea o cănuţă de ceai – poate  de roiniţă, nu mai ţin minte şi, stând la colţul mesei, mi s-a adresat, zicând printre altele: “Doar şi aşa pleacă Vartolomeu de la voi!”
N-am spus nimic: oricum nu purta el discuţii cu mine, însă cuvintele acestea m-au buimăcit pur şi simplu şi m-au lăsat fără suflare. Am lăsat capul în piept şi am continuat să curăţ cartofi, fără să încerc măcar să stăvilesc lacrimile care au început să se rostogolească des, des… A mai spus maicii Adriana ceva de “borş cu lacrimi” şi a plecat. N-am întrebat nimic, nu am vorbit cu nimeni despre această veste năucitoare şi, mai mult ca sigur, inima mea a refuzat să-i dea crezare. Părintele nu putea să plece nicăieri pentru că el era doar al nostru!
Viaţa şi cei urători de tot binele, se pregăteau însă de răstălmăcirea acestor cuvinte şi au şi făcut-o, fără a putea schimba adevărul, însă; noi am rămas ai săi pentru totdeauna, indiferent unde l-au prigonit şi l-au ascuns ei…

Luminiţa Vartolomeu

Domnule Profesor,
Dacă-mi permiteţi o sugestie muzicală, V-aş recomanda muzica lui Leonard Cohen; nu toată, desigur, ci cea de tipul  Dance me to the…, Suzanne,Take this waltz, Waiting for the mir, The letters, etc. Vă asigur că este o încântare. Îl ascult acum, ca să-mi pară mai uşoară seara în care – pentru ultima oară, cuvintele respiră viu odată cu inima mea, de dragul Părintelui Vartolomeu Dolhan. Când voi pune punct după ultima propoziţie, oblonul amintirii se va închide uşurel, pentru că afară, s-a lăsat demult, demult, noaptea.
Trebuie să mai primesc mărturiile Părintelui Vartolomeu Florea, ucenicul-pictor al Părintelui şi Vi le voi transcrie imediat ce le voi primi.

Septembrie cu trandafiri şi îngeri

Eram la Iaşi pentru nişte examene. Nu ştiu de unde am aflat că Părintele este internat în spital  la Colentina.
Curios însă, împrejurările care mă aduceau în preajma lui s-au estompat totdeauna ca marginile unei gravuri de demult în care a rămas şi  trăieşte viu doar mesajul.
Am aflat aşadar, că este bolnav. Nu aveam cunoştinţe de nici un fel – de unde? –  acolo, dar m-am dus, convinsă ca voi ajunge să-l văd. Am cumpărat un trandafir,  deschis timid în nuanţe aurii şi înconjurat de căţiva bobocei cu sclipiri galben – crem, şi mă văd ajunsă la Reanimare.
Acolo, surpriză, mă întâlnesc cu o fostă colegă de liceu, devenită asistentă chiar în secţia respectivă; am fost fericite ca ne-am văzut şi, după ce ne-am îmbrăţişat, m-a întrebat firesc, dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am spus bucuroasă că îl caut pe Părintele Vartolomeu Dolhan, internat acolo. Probabil tonul i s-a părut indiferent şi neutru, fiindcă mi-a răspuns că “aaaaa, preotul care e foarte bolnav şi care trebuie operat, dar nu are şanse… Are metastază…”
Vă mărturisesc sincer, că sunt un om lipsit de profunzime şi aiurit până la Dumnezeu; când trebuie să fiu mai atentă şi judecată, atunci trec pe lângă probleme, ca prin brânză, fără să mă atingă ceva sau să mă opresc la esenţial.
M-a dus până la salonul unde era Părintele; era întins pe un pat, având două perne sub cap şi căpătâiul ridicat. Era alb, alb tot, ca şi aşternutul. Alături, pe noptieră, era o carte bisericească şi un caiet plin cu pomelnice, deoarece chiar şi acolo, pe patul spitalului, Părintele îi pomenea aşa cum putea, pe toţi ai săi.
“Luminiţa, m-ai găsit ?”
“Am venit să vă aduc toamna”,  i-am răspuns.
Neofita, una din fetele din satul nostru, plecată la mânăstire, era lângă el. S-a ridicat şi ne-a lăsat singuri pentru câteva minute.
Nu ştiu ce i-am mai spus şi ce mi-a răspuns el. Ştiu că era foarte slăbit şi cu ochii încercănaţi, însă îşi ţinea mâna dreaptă tot deasupra inimii, ca unul  ce se ruga mereu cu rugăciunea lui Iisus.
La un moment dat, i-am spus că am citit “Cel mai iubit dintre pământeni” şi că sunt super încântată de roman. Nu mi-a răspuns nimic, ci doar a ridicat neputincios ochii în sus, ca şi cum el nu este răspunzator de cuvintele mele.
Şi-a mutat apoi mâna cu greutate sub pernă, să ia o batistă. Mişcările îi erau foarte încete, ca cele ale unui om sfârşit de puteri şi epuizat de suferinţă.
Mi-am luat rămas bun în grabă, cu promisiuni – cred – şi m-am dus să o caut pe colega mea, ca să-i cer mai multe amănunte. Ciudat însă, mi s-a răspuns de către o persoană straină că nu o pot contacta pe colega mea, fiindcă este ocupată şi că nu are rost să o aştept.
Era 14 septembrie 1980; pe 15 a fost programat pentru operaţie. I-au făcut pregătirile necesare – nu cumva prea multe? şi l-au urcat pe masă. Nu au mai apucat să-l deschidă, pentru ca şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, spunând  “Tatăl nostru…”
Da, era fiu vrednic al Tatălui Ceresc şi L-a chemat să-l primească pentru odihnă şi răsplată.
“Intră, slugă bună şi credincioasă. Peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune. Intră în împărăţia Tatălui tău”.
Despre ceea ce i-a cauzat moartea părintelui Vartolomeu Dolhan, cunosc următoarele:
Într-o noapte au intrat la el în casă nişte indivizi care l-au bătut între două scânduri, în aşa fel încât nu a rămas nici o urmă pe corp, dar în interior totul a fost nenorocit şi distrus.
A stat multe zile închis, neputându-se mişca din cauza durerilor; se târa pe jos de-a buşilea ca să poată ajunge la toaletă.
Când a venit la el Verginica, l-a găsit într-o stare jalnică. L-a urcat în maşină şi l-a dus de urgenţă la Iaşi, unde avea cunoştinţe şi spera să-l vindece, sau măcar să-i amelioreze starea.
Însă…
Pentru rugăciunile Părinţilor noştri şi ale Părintelui nostru, Vartolomeu Dolhan, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin!

“Nu eşti înfrânt atunci cand sângeri
Sau când în lacrimi ochii ţi-s;
Adevăratele înfrângeri
Sunt renunţările la vis.”
Radu Gyr

Domnule Profesor,
persoana mea încape foarte simplu în câteva fraze, pentru că ea nu are nimic deosebit  în felul de a exista.
Nu voi avea cuvânt în faţa lui Dumnezeu pentru toate darurile cu care m-a  înzestrat şi pe care le-am ascuns în nepăsare, mândrie, răutate şi egoism.
Am 52 de ani, sunt căsătorită de 25, şi avem doi băieţi: cel mare, Daniel-Octavian, este student la Sibiu, Facultatea de Teologie – Istorie;  mezinul, Radu-Ştefan, este licean în an terminal.
Sunt prof. gr. I şi predau franceza şi româna la gimnaziu. De zece ani sunt şi redactor la postul de televiziune Antena 1 – Suceava, pentru emisiunea religioasa “Trepte spre Lumină”.
Am vrut să devin medic, însă mama mi-a spus că nu e o profesiune pentru  mine,  deoarece la primul pacient pierdut, aş muri şi eu alături.
Ca să pot fi sigură de un post mai la lumină, profesoara mea de română din liceu m-a sfătuit să nu dau la română pură, ci să aleg filo cu dublă specialitate; aşa am făcut şi în primii ani de facultate, începută la Suceava, l-am avut ca profesor pe Domnul Vasile Andru. Au fost ore regeşti alături de cursurile de literatură, ţinute de Domnul Mihail Iordache.
La Bucureşti nu a mai fost aşa; rămâneau drumurile lungi, de noapte, în sesiune, în ajun de examene, cu frica şi strângerea  de inimă de rigoare.
Dacă porneam pe ploaie la examen, ştiam că voi lua 10; a plouat mai puţin în anii aceia…
Însă, când terminam victorioasă şi-mi permiteam un sirop la pahar, cu un crenwurşti cald şi o chiflă, eram omul cel mai fericit…
Om mărunt dar, măcar om.
Cu aceeaşi dragoste,
Luminiţa Vartolomeu

Domnule Profesor,
Pentru prima oară îmi vine să Vă scriu cu lacrimi; poate pentru că  amintirile devin încet-încet, silabe ascultătoare sub mâna Dumneavoastră, poate pentru că  în curând voi deschide mail-ul doar ca să rememorez serile în care mă înseninam citindu-vă…
Bun înţeles că nu mă recunosc în dantela delicată a aprecierilor pe care mi le adresaţi, dar mi-s dragi şi le-am păstrat pe toate aşa cum le-am primit.
Seamănă cu nişte trepte care urcă spre locul alb în care nu voi mai avea ce scrie; ajunse acolo – vom aştepta împreună, răbdătoare, până vor apărea ELE, paginile. Şi ne vom întâlni iar cu Părintele, ca într-o oglindă sau ca într-un tărâm nou.
Dar până atunci…

 

Lecţii pe acoperiş… cu prăjituri şi penson

Părintele începuse să picteze bisericuţa noastră. Alături de dânsul, – ca în tot ceea ce făcea, mulţi tineri; băieţandri din Straja mai ales, care, sub puterea exemplului său au pornit spre seminar, gospodine  pregătind în sticle emulsia pentru pereţi, încurcă-lume, aşa ca mine…
Cum una-două eram sus pe deal la biserică, de îşi luase bunica nădejdea să mă mai vadă pe acasă, trebăluind şi eu măcar ceva, şi măcar de gura ei, sărăcuţa, am nimerit într-o după amiază, când Părintele picta icoana Deisis afară, deasupra uşii de la intrare.
Pe schelă erau şi câţiva seminarişti cu ifose de mari calfe în ale picturii şi, dacă nu mă înşel, pe partea cealaltă de schelă – peretele de la nord, lucra ucenicul său, Părintele Vartolomeu cel tânăr, cum îi spunea satul. Venise de la Sihăstria să-şi ajute Avva; presimţea că trebuia să termine repede, mai repede?
Normal că mă uitam de jos cu jind, la cei harnici şi foarte adânciţi în opera lor şi, tot normal, că Părintele m-a simţit. Nici nu ştiu când am aterizat pe schelă, fără să-mi fac o clipă măcar gânduri că totuşi sunt la o distanţă bunicică de sol.
Pensonul avea coada cam prea lungă pentru emoţiile mele, “artiştii” lucrau voit concentraţi, dar îi simţeam cu coada ochiului gata să izbucnească în râs la stângăcia mea, şi malstocul mi s-a părut deodată imposibil de manevrat, cu atâta asistenţă în jur.
Destul că am tras aer adânc în piept şi… am pornit să trag conturul lateral, indicat de Părintele… Eram tare atentă la linia aceea care se încăpăţâna să rămână ciufulită, ezitantă şi deloc armonioasă, cum era modelul. Când credeam că m-am împăcat cu malstocul şi că uite, gata, aproape, aproape am reuşit, îl aud pe Părintele că spune: “Luminiţa, dacă scoţi limba, liniile ies mai drepte?”  Ce mai râsete de “maeştrii”…
În  focul creaţiei, uitasem de atitudinea consacrată a unui artist şi liniam îndârjit, subliniid meandrele pensonului încăpăţânat, cu vârful limbii. Era mai uşor şi… de ajutor.
Părintele coborâse demult de pe schelă şi, de la distanţă, analiza cât de vizibile sunt “urmările” talentului meu; m-a încredinţat cu toată seriozitatea, că liniile drepte trebuie să fie un pic… strâmbe, ca să se vadă bine de la distanţă.
Astăzi, Deisis este încadrată suav şi arcuit cu penelul său delicat, căci după plecarea mea acasă, a refăcut… capodopera.
Lângă el nu era nimeni trist sau morocănos şi toată lumea se bucura sincer, din copilării de tot felul. Aşa a fost păcăleala cu prăjitura.
În vara aceea venise la Părintele o nepoată a sa, care locuia la Iaşi, cu soţul şi cei doi copii; veneau des în vacanţă la Falcău şi-i înseninau zilele şi inima, Părintelui.
Deşi erau în gazdă la o gospodărie de pe Ciumărnar, acolo rămâneau doar peste noapte, iar restul zilei era petrecut la chilioară.
Verginica – aşa o chema pe nepoată – făcuse o prăjitură de post, foarte populară acum, numită salam. Tăiată în feliuţe pe farfurie, cu bucăţele mici şi albe în compoziţie, ziceai de departe şi necunoscător, că e chiar mezel făcut de casă.
Părintele încărcă un platou de prăjitură şi-i cheamă pe muncitorii de la schelă, să vină şi să se  servească cu salam.
Oamenii se uită ponciş unii la alţii, apoi la Părintele care, nepăsător, se delectează încântat foarte, şi murmură stânjeniţi: “ştiţ’, azi îi miercuri şi noi nu mâncăm de frupt”…
A râs foarte bucuros că a reuşit să-i păcălească şi bineînţeles că a dat pe faţă marele secret… fără  salam.
Încredinţată că mi-am descoperit menirea şi ştiu ce voi face în viitor, mă văd într-o altă zi, cocoţată tot pe schelă, sus, la turla de afară. Ştiu că urcam şi coboram fără nici o strângere de inimă,  simţindu-mă în elementul meu.
Era vară, era soare, un senin de cer proaspăt şi până şi tabla acoperişului, uşor încălzită, întărea ideea de calm şi bucurie.
Acolo sus, pe partea de răsărit a turnului, Părintele mi-a schiţat conturul unui chip de înger, pe care l-am lucrat eu, singură-singurică. Prima cornişă a zidului îl acoperea şi, ca să fie admirat, ar trebui să urci sus, până la turn.
Nimeni nu l-a mai văzut  însă din ziua când s-a ridicat schela, dar eu îl ştiu acolo, străjuind cu aripi deschise delicat, drumul pe care Părintele l-a făcut spre slava cerească.
De la poarta raiului, Părintele l-a trimis înapoi să vegheze  cărarea de dor pe care ne trimite aievea binecuvântarea rugăciunii.

Domnule Profesor,
Regret acest hiatus – ca şi pe toate cele de  până acum de altfel, însă situaţia mea nu cunoaşte nici un fel de schimbare şi deci, poticnirile sunt la ordinea zilei.
Am ieşit din firesc şi literalmente trag de mine însămi să fiu cât de cât verticală în tot ce-mi propun. E greu să scapi de resemnare când nu există orizont, şi mai ales senin…
Mi-am propus ca pentru acest taifas cu Dumneavoastră, să Vă  mai relatez despre:
– lecţii… pe acoperiş;
– primul hram al bisericii;
– slujbele din Săptămâna Mare;
– dimineaţa zilei de Paşti;
– la Putna;
– trandafirul galben de la Iaşi.
Toate acestea însă, puţin mai târziu, pentru că acum trebuie să Vă răspund la întrebările pe care mi le-aţi trimis.
a) Părintele nu mi-a vorbit niciodată pe larg şi cu amănunte despre anii petrecuţi în detenţie. Am aflat pe ocolite că ar fi fost cinci, petrecuţi la Canal, în lotul preoţilor, dar iată că sunt nesigură de acest număr. Informaţiile despre acea perioadă sunt răzleţe şi subliniau mai mult o situaţie, fără să implice amănunte.
Aşa, de exemplu, îmi spusese că de multe ori seara, după ce veneau de la tăiat stuf,  li se dădea să mănânce peşte sărat, dar caraliii  “uitau” să le mai aducă şi apă. Uscaţi de focul sării şi întinşi în cala vasului unde dormeau, îşi lipeau buzele de peretele ruginit,  dincolo de care se auzeau clipocind, valurile Dunării. Aveau impresia că în felul acesta îşi potolesc arşiţa care le chinuia trupul stors de vlagă şi ucis de sete.
Altădată mi-a spus cât de bună poate fi o coajă de cartof crud  sau ce gust dumnezeiesc a avut o jumătate de biscuit găsit pe jos.
Când lucrau la ridicarea unui taluz de pământ, li s-a impus o normă greu de atins chiar de un bărbat  în deplinătatea puterilor fizice; numărul de  roabe pline, îndeplinit, era recompensat cu încă o porţie de terci.  Aveau printre deţinuţi o persoană aparent mai robustă, care trăgea în disperare pentru a-şi îndeplini norma, de fapt pentru a obţine acea iluzorie porţie suplimentară. Efortul supraomenesc era în defavoarea celorlalţi, pedepsiţi ca… leneşi, pentru că nu voiau să urmeze abnegaţia colegului lor.
Acestea sunt singurele aspecte cunoscute mie din viaţa de deţinut a Părintelui.
b) La Râşca nu l-am vizitat niciodată, ci numai la Văratic; a fost o vizită scurtă, în pleasnă de bici, cum se spune. O colegă de serviciu, împreună cu soţul ei, Dumnezeu să-l ierte, a fost de acord să tragem o fugă la mânăstire, într-o după-amiază.
L-am găsit acasă şi ne-am bucurat  tăcut, de revedere, deoarece erau şi oameni străini de faţă. Nu puteam vorbi pe îndelete despre toate, fiindcă nu aveam cum, dar simplu fapt că ne-am văzut într-o câtime de timp, m-a înseninat şi m-a făcut fericită.
c) Ştiu de o singură revenire acasă – pentru scurt timp, după  ce a fost scos de la Falcău. Era – mi se pare, în perioada când a fost transferat de la Râşca la Văratic. Ţin minte doar că avea o situaţie nesigură şi lumea spera cu tărie că va fi lăsat să se întoarcă definitiv acasă. Toată suflarea satului se considera pentru Părintele acasă şi ştiu că şi-a dorit ca după trecerea la Domnul, să aştepte trâmbiţa Judecăţii de Apoi în pământul nostru.
Atunci i-am făcut o colindă pe care am citit-o de la strană, dar pentru care nu mi-a dat binecuvântare. N-am înţeles pe moment de ce, şi-mi ziceam că este deosebit de smerit; târziu, mi-am dat seama că supraveghetorii lui îl puteau bănui de influenţă şi presiune discretă asupra sătenilor, ca să fie lăsat în continuare la biserica noastră.
În ziua aceea de sărbătoare, ştiu că se adunase atâta lume în biserică, încât, deşi interiorul era încălzit în permanenţă, pe pereţi apa se prelingea în şiroaie subţiri…
Poate şi sfinţii pictaţi plângeau alături de oameni, poate lăcrimau şi pereţii de mila lui şi de jalea noastră…  Atunci am avut un vis lung şi încâlcit care m-a urmărit mult timp şi căruia nu i-am dat de capăt; într-un episod se făcea că eram cu Părintele care, surprinzător, ieşise dintr-un fel de cutie de lemn, băgată în pământ, dar care se deschisese la un capăt. Părintele era deasupra ei, în picioare, şi ţinea în mână o năframă albă, din tifon rar. Era pătată cu nişte picături de ceară, ca lacrimile. Părintele îmi explica că trebuie scoase fire din ea, cam douăzeci – douăzeci şi patru şi că numai după aceea, năframa trebuia folosită. Să fi fost cei douăzeci şi ceva de ani care au trecut de la moartea sa, şi Dumneavoastră sunteţi năframa albă, reabilitarea lui în pagini de carte? Unul Dumnezeu ştie…
Referitor la plecarea  definitivă, ţin minte că şi-a împărţit tot ce avea în chilie; cărţi, colecţii de ziare, reviste, obiecte mai mici… În ciuda acestui lucru, oamenii din sat au sărit cu mic cu mare şi l-au înzestrat ca pe un mire, cum spunea o femeie; perne, chilote, aşternut, frigider, cratiţe, tot ce se cuvine la căsuţa cuiva care se gospodăreşte singurel. Nu ştiu ziua plecării şi nici nu aş fi vrut să o ştiu.
d) Ştiu că în jurul său erau mereu copii, oameni mari cu diferite probleme; avea un grup de copii pe care îi ajuta la lecţii. Locuiau în apropierea bisericii, la pavilioane cum li se spunea în sat, şi părinţii lor, mai ales mamele, veneau des la Părintele.
Iertaţi-mi modestia, dar eu nu veneam cu grupul de copii la dânsul; la început cu domnul Goraş, pălimarul şi vecinul nostru, apoi singură, mereu singură. Tăifăsuia cu mine afară, pe capătul de bancă de lângă gard, ori în casa cu uşile larg deschise. Niciodată nu mi-a dat de înţeles ca îl stingheresc ori că l-am deranjat într-un moment nepotrivit. Dacă discuţiile se prelungeau mai mult şi se însera binişor, mă conducea până la portiţa bisericii în vârful tăpşanului şi, de jos, din sat, ne putea vedea oricine; un Părinte blând şi bun alături de un năpârstoc de copil…
Începusem să desenez după indicaţiile lui şi mă munceam într-un timp cu schiţe făcute după un album cu picturile lui Rafael Santio.
Poate vorbea mai mult cu sufletul său şi eu eram doar martor mut, căci ce putea să înţeleagă un biet copil de sat care nici azi, la bătrâneţe, nu se înţelege, pe sine măcar?
Mă simţeam atât de bine lângă dânsul, era atât de odihnitor pentru mine, încât duminica, la împărţit Sfânta Nafură, dacă nu-mi zicea un cuvinţel măcar, mă posomoram şi credeam că nu mă mai iubeşte ca pe ceilalţi, şi că  m-a scos de la inima lui. Atenţia şi bunătatea sa  erau vitale pentru gândurile şi viaţa mea de atunci.
“Hrană a dat Domnul celor ce se tem de Dânsul”, era formula pe care o folosea mereu, dar avea timp să spună şi “ce mai faci mata, Luminiţa?” Şi ce bucurie mai  mare puteam avea decât aceea că vorbeşte cu mine de parcă aş fi cineva important?!…

Domnule Profesor, aş vrea să vă rog ceva. Sfătuiţi-mă cum aş putea să găsesc un manual sau un îndreptar de corectură teologică, întrucât am mare nevoie de aşa ceva.
Prin bunăvoinţa ÎPS Pimen, am o jumătate de normă la tipografia mânăstirii; în felul acesta pot să suplimentez salariul de profesor şi unic susţinător de trei persoane. Numai că nu toţi sunt de acord cu prezenţa mea în acel loc şi, de aici la câte toate, nu e mult.
Un singur exemplu: corectam  <<biserica “Sfânta Treime”>> cu majusculă, făcând analogie cu Şcoala Nr. 3, de ex. Nu e bine, căci se poate înţelege că sunt mai multe biserici în cadrul Bisericii Ortodoxe. Am început să folosesc minuscula pentru acelaşi cuvânt şi iar nu e bine; acum trebuie scris – fără explicaţii – Biserica “Sfânta Treime”, cu majusculă!
Ce material aş putea consulta ca totul să fie corect lucrat, să nu-mi întristez binefăcătorul cu neştiinţa mea şi nici să nu dau prilej de poticnire pentru greşeli în  această privinţă?
Aştept cu nerăbdare răspunsul Dumneavoastră şi Vă mulţumesc pentru faptul că indiferent de programul avut, cuvintele Dumneavoastră vin la timp şi totdeauna în haină de bucurie luminoasă.
Cu drag, Luminiţa Vartolomeu

Cu multă dragoste              

Toate amintirile legate de denii sau de Vecernie sunt pline de soare, atunci când se referă la Părintele.
Vecernia – cu litie – mi-o amintesc legată în primul rând de ziua hramului, fixată de Părintele la 29 iunie, de ziua Sfinţilor Apostoli.
Toată biserica trebuia să strălucească de curăţenie, aşa că e lesne de înţeles ce zor şi ce activitate febrilă era peste tot. Fiecare avea bucăţica lui de lucru şi nimeni din cei care veneau să dea o mână de ajutor, nu era refuzat. Părintele avea câte o explicaţie pentru fiecare gest şi nimic nu era la voia întâmplării.
Desfăceam cu migală nodurile formate de şireturi la mânecuţe, lustruiam icoanele, smulgeam firele de iarbă de pe trotuar, ca să fie aleile curate şi să se bucure sfinţii, curăţam sfeşnicele aduse din biserică şi de pe Sfânta Masă, cu pastă de dinţi şi cu diferite creme pe care le cumpărase Părintele, special pentru asta.
Îmi amintesc o poznă pe care am făcut-o din nepricepere, dar care tot poznă s-a chemat, şi pentru care Părintele nici nu m-a dojenit, nici nu s-a uitat la mine cu mânie sau cu un cuvânt aspru.
De la Părintele Prelipceanu – ctitorul sfintei noastre biserici – rămăsese ca odor de mare preţ, o Sfântă Evanghelie aurită, având patru medalioane lucrate în smalţ; era foarte frumoasă ca operă de artă şi era scoasă numai la ocazii deosebite.
După ce am lustruit noi şi celelalte Sfinte Evanghelii, Părintele a scos din culcuşul de catifea roşie şi pe cea de care vorbim şi mi-a căzut mie rândul să curăţ cotorul şi marginile aurite. Am făcut-o cu toată atenţia de care eram în stare – fără să uit, desigur, să fiu şi foarte încântată de mine pentru aşa încredinţare. Şi, – mai mult ca sigur că îngerul meu păzitor, mâhnit pentru atâta infatuare, m-a părăsit pentru o clipă, iar eu am trecut cu o unghie peste ramă şi am atins pe spatele copertei, catifeaua. M-am oprit îngrozită şi, văzându-mi disperarea, Părintele s-a gândit că îmi este destulă pedeapsă ceea ce mi-a citit pe chip. Nu l-am văzut nicicând mânios, încruntat, ţipând sau răstindu-se la cineva. Când era atâta lume în jurul bisericii, parcă îi râdea chipul de fericire şi era tot numai o lumină şi o bucurie. Faptul că îl vedeai mângâindu-te cu privirea sau cu un cuvânt blând, simpla lui prezenţă alături de tine, îţi dădea un sentiment pe care tare greu mi-ar fi să-l denumesc azi, altcumva decât bucurie de rai. Lângă el nu existau lucruri grele sau cu neputinţă de realizat, şi nu-şi avea locul nici cuvântul întunecat, impus drastic ori amar.
Curăţatul candelelor – de exemplu, nu era pe placul nostru; ulei îngroşat, funingine care trebuia înlăturată cu nisip, nu era deloc lesne să ajungi la un capăt cu ele. Când Parintele a  văzut ca ne codim şi le cam împingem în lături, ne-a spus că lustruitul candelei şi mai ales curăţatul punţilor de la candelă, ne ajută mult la judecata din urmă; câte punţi la candele vom curăţa, atâtea punţi vom trece fără primejdii şi  cu îngerii lângă noi. După un aşa sfat discret, să fi căutat cu lumânarea şi nu mai găseai vreo căndeluţă sau o punte de lustruit… Forfota aceasta de albinuţe muncitoare se liniştea încetul cu încetul, astfel că la ceasul când suna toaca pentru slujbă, curtea era demult oglindă şi toate erau la locul lor.
Apusul cuprindea din plin biserica, învăluind-o într-o lumină mierie; pulberea subţire de raze ajungea până pe solee, rumenind blând picoarele Maicii Domnului, zugrăvită pe uşa Sfântului Altar. Lumea se aduna tăcută şi cu înfiorare parcă, pentru slujba de seară; mulţi, foarte mulţi erau din cei care trebăluiseră cu câteva ceasuri în urmă prin toate părţile şi sfânta biserică respira încă mirosul acela proaspat şi viu de curăţenie abia isprăvită.
Când însă ieşea Părintele să cădească, toate se făceau duhovniceşti parcă, şi se schimbau în ceva tainic. Purta camilafcă şi o mantie neagră, căptuşită cu mătase mov, plisată mărunt, care se deschidea amplu  în urma lui. Era şi acum luminos şi blând, dar nu mai era al nostru parcă; întors în sine, cu inima şi toată făptura spre Dumnezeu, devenea Preotul faţă de care nu puteai să ai decât ascultare şi o nemăsurată şi adâncă dragoste.
Luminiţa Vartolomeu
“Nădejdea mea este Domnul…”

În Săptămâna Mare, Părintele obişnuia să facă un post foarte sever; niciodată nu l-a mărturisit la nimeni, desigur, însă acest lucru se observa din detalii aproape insesizabile. De aceea poate, multe femei din sat – printre care şi mama – au început să postească Săptămâna Patimilor într-o manieră asemănătoare cu cea a Părintelui.
Şi, pentru că am amintit de mama, permiteţi-mi să întăresc ideea că Părintele era şi văzător cu duhul.
Pe mama o numea delicat, duduia Trudi. Avusese ea o problemă gravă de sănătate şi a pierdut o sarcină gemelară, fiind la un pas de moarte. Sigur că, transportată la spital în ultima clipă şi cu lumânarea alături, au adus-o la viaţă lacrimile bunicii şi rugăciunile fierbinţi ale Părintelui.
Vremea a trecut şi, la un control de rutină, mama află că în ciuda realităţii medicale, este din nou însărcinată şi, dacă vrea să scape cu viaţă, trebuie neapărat să facă avort. A alergat desigur, la Părintele după sfat; ce să facă? Acasă ar fi rămas pe drumuri doi copii şi o bunică, pentru că tata, deşi bun şi cu inimă de om, era totuşi un bărbat… Părintele a încurajat-o şi a rugat-o să nu facă nimic împotriva copilului, ci să aibă nădejde la Dumnezeu!
A urmat întâi o semnătură, ca la deces familia să nu aibă nici o pretenţie, pentru că mama refuza avortul, apoi,  luni întregi de spitalizare la Cluj  şi la Iaşi… Când era întrebat despre sănătatea mamei, Părintele răspundea senin şi încrezator că totul va fi bine şi că duduia Trudi o să aducă pe lume o fetiţă sănătoasă şi frumoasă, fără să păţească nimic nici ea, nici copilul. Aşa a şi fost în a treia zi de Crăciun a acelui an; cu toate previziunile sumbre ale doctorilor, mama a adus pe lume o fetiţă ca un înger, pe care a şi numit-o Cristina-Maria. Era atât de fericită alături de copil, încât mi se părea că e o codană de 18 ani şi primul sentiment pe care l-am încercat văzându-le, a fost unul de gelozie. Voiam ca frumoasa aceea pe care o ştiam de mamă, să-mi acorde atenţie doar mie şi nu  gâgâlicei înfăşate din braţele ei!
Sora mea mai mică este – pentru mine – rodul iubirii şi al rugăciunii; câtă încredere avea mama în cuvintele lui, să facă aşa un gest, şi cât de hotărâtă i-a urmat sfatul…Poate de aici a rămas cu dorinţa de a posti într-un fel mai aparte.
Să revin însă la Săptămâna Mare.
Era, cred, spre mijlocul ei, şi noi eram în vacanţă. M-am dus la biserică, nu stiu, pentru Spovedanie, să ajut la ceva, să-l văd pe Părintele, nu mai reţin exact. Ştiu doar că era – ca totdeauna parcă – soare, însă şi foarte, foarte frig. Când am ajuns acolo însă, Părintele nu era în biserică, ci acasă; întins în pat, vorbea foarte puţin şi moale, fără să dea nici un fel de amănunte despre starea aceea. În jurul lui trebăluiau două persoane, mamă şi fiică. (Mai târziu, amândouă s-au călugărit). I-au adus Părintelui nişte pastile pentru răceală, mă rog, ce se foloseşte în astfel de cazuri, însă l-am văzut cum le pune discret deoparte, zicând că le ia mai târziu. Era aşa de slăbit şi fără putere, încăt l-am rugat să-mi dea voie să merg la Putna şi să chem un părinte ca să slujească în locul său, deoarece se vedea de la o poştă că era sleit de puteri… Nu a fost de acord. Pălimarul a făcut foc în biserică, toata lumea ştiind că Părintele este gripat.
Am aflat mai târziu că fusese prins pe Caraulă (drumul intermediar între satul Straja şi Falcău) de către nişte binevoitori, care l-au bătut şi l-au aruncat în apa Sucevei. De acolo gripa şi celelalte… Numai că, deşi atât de bolnav, nu şi-a călcat postul şi nici nu a luat pastilele, pentru că nădejdea lui era întâi la Dumnezeu sau poate, numai la Dânsul.

Am deschis dimineaţă căsuţa poştală pentru că mi-era dor de un cuvânt senin; şi eram sigură că de la Dumneavoastră va veni o adiere de suflet care încălzeşte şi bucură. Îi fericesc pe cei care Vă sunt aproape de inimă şi se numesc frumos, prieteni.
Dumnezeu le potriveşte pe toate cum nu se poate mai bine. Să publicaţi la Iaşi… O bucurie de două ori luminoasă!

(Soleea este treapta din faţa Sfântului Altar pe care – spun unii Sfinţi Părinţi – nu au  voie să calce decât preoţii; dacă tu, ca mirean, te duci acolo pentru închinare, ar trebui să spui acest lucru la Spovedanie, pentru că ai făcut un gest interzis.
Pozna pe care am făcut-o atunci era, că lustruind cotorul, am atins cu substanţa respectivă şi catifeaua şi a rămas în locul acela o dungă de stofă în loc de pluş.)

Tot materialul înseamnă  mărturii legate de Părintele, din toate sursele posibile, nu-i aşa? Dacă eu sunt aşa zăbavnică şi împiedicată la scris, ce să mai spun de cei de la care aştept gânduri pe hârtie? Bun e Dumnezeu şi nu va trece această ocazie nefructificată; nu în zadar s-au rânduit ele; întâlnirea pe net, împlinirea a 25 ani de la adormirea sa, acceptul Dumneavoastră de a mă asculta, răbdarea cu care alegeţi şi rânduiţi cuvintele… Numai să dea Maica Domnului să nu Vă fiu eu piedică, în loc de ajutor!
Cu multă dragoste şi nădejde,

Luminiţa Vartolomeu

Partea a doua a scrisorii primite de la maica stareţă Haritina, actualmente pensionară   la Mânăstirea Văratic: 

 Amintiri  ( II )

“Ceea ce mi-a spus odată, când eu încercam cu nişte examene, să intru la Şcoala Sanitară, Părintele mi-a spus că eu nu sunt pentru meseria asta, că voiam să intru la moaşe, tu ai în altă parte, alte lucruri de făcut, te aşteaptă o altă direcţie şi vei fi acolo de folos.” Pe atunci nici nu mă gândeam la mânăstire, dar Părintele a spus: “tu nu eşti pentru aşa ceva, că îţi pierzi sufletul”. Şi cu adevărat, am venit aici, la Mânăstirea Văratic, unde sunt şi în prezent; aici am învăţat în şcoală ceeea ce voiam eu; m-a dat Maica Stareţă la şcoala de şoferie. Imediat ce am intrat în mânăstire, a cumpărat maşină şi am condus. În 1975, am fost prima şoferiţă maică din România… Mai târziu,  cam în anul 1979, am intrat la Seminarul Teologic de la Mânăstirea Neamţ, cu mare greutate; se aproba numai înscrierea unei singure maici pe un an. Când am intrat la seminar, Părintele era deja venit aici şi, tin minte că mi-a dat cadou un radio-casetofon. În anul ’77-’78, nu mai reţin exact, am primit rasoforia cu numele de Cristina şi Părintele a venit să vorbească cu maica stareţă Nazaria Niţă, pentru a veni aici. A stat la rasoforia mea. Am considerat aceasta o minune, că a fost de faţă la acea binecuvântare şi a doua zi, duminică, a slujit aici şi am stat cu toată obştea la masă.
Din comuna Straja şi satul Falcău ne-am ridicat mulţi preoţi şi maici, plecaţi în diferite mânăstiri, ucenice şi ucenici ai Părintelui.
Mergeam cu maşina pe la Râşca, atunci când era acolo; era foarte frig şi Părintele era cam bolnav. De aceea a vrut să se retragă undeva la linişte şi a venit la Văratic. Însă şi aici, nu a avut căldură; a stat într-o casă neterminată. Avea doar o cameră, baie şi bucătărie, în rest, camere neterminate. În scurt timp s-a îmbolnăvit şi l-am dus la Bălţăteşti, la staţiune, însă a anchilozat şi a venit  Verginica, nepoata Sfinţiei sale, şi l-a dus la Iaşi, la Recuperare.
Acolo nu ştiu ce s-a întâmplat,  că i-a fost rău şi pe 15 septembrie 1980 a murit. A fost adus aici şi înmormântat la Văratic, dar când l-am scos din spital, a fost depus la Cetăţuia – mânăstire de călugări.
Merg mereu la mormânt şi mă rog când am vreo ispită sau necaz şi simt că se roagă pentru noi toţi, care ne aducem aminte de Sfinţia sa. M-am rugat să revin la această mânăstire de metanie de unde am plecat,  şi în anul 2000 am revenit cu aprobarea ÎPS Daniel.
Sunt multe lucruri legate de Părintele, dar Sfinţia sa era foarte discret, nu vorbea mult fără folos, iubea liniştea şi rugăciunea; avea şi o voce de neegalat şi era un predicator neîntrecut. Avea multe calităţi şi haruri, dar nu voia să le arate pe faţă; ceea ce îmi aduc aminte, este că îi duceam de multe ori mâncare de la stăreţie şi era ora 5 după amiază, când Părintele lua sfânta anafură.
Am nişte cărţi de cântări pe muzică psaltică  rămase de la Sfinţia sa, cărţi care m-au ajutat foarte mult şi la Ierusalim; cât am stat acolo, 3 ani,  am cântat la strană după ele.
Îi păstrez vie amintirea, ştiu că a dobândit iertare şi trecere la Dumnezeu, lângă Sfinţii Cuvioşi, se roagă pentru noi şi ne vede.
Ceea ce mi-am adus aminte, v-am aşternut pe hârtie, în afară de date legate de moartea sa, care este o poveste lungă, ştiută sau mai puţin cunoscută.
Bunul Dumnezeu să-L odihnească cu drepţii, iar nouă să ne uşureze crucea pe care o purtăm fiecare pe umeri – mai uşoară sau mai grea –  şi să ne ajute să dobândim mântuirea de care toţi avem nevoie.
Cu toată stima şi dragostea în Hristos, monahia Haritina, păcătoasa.

Cu câţiva ani în urmă, am fost la Cluj, pentru a realiza un interviu cu ÎPS Bartolomeu Anania şi un reportaj mai amplu despre Seminarul Teologic de la Cluj.
ÎPS-Sa m-a primit cu toată bunăvoinţa şi mi-a povestit întâmplarea de mai jos.
Când am intrat în corespondenţă cu Dumneavoastră, i-am cerut permisiunea să vă relatez acest fapt şi să vă trimit şi poezia.

“Pe Părintele Vartolomeu Dolhan nu l-am cunoscut personal. Într-un an însă, fiind la Văratic de Crăciun, m-am dus după Sfânta Liturghie în cimitir, pentru că am acolo mulţi cunoscuţi şi prieteni adormiţi întru Domnul.
Am fost uimit când, în jurul unui mormânt, am găsit un grup de măicuţe care cântau colinda Cetiniţă, cetioară dragă. Le-am întrebat  cui cântă şi mi-au spus că Părintele lor le-a lăsat cuvânt, ca după plecarea sa la cele veşnice, să vină să-i colinde la mormânt, că el le va auzi. Întors acasă, am scris câteva stihuri, intitulate:

Anotimpuri

Pe acest mormânt – al cui o fi ? – a nins
Nu plânge, heruvimul nu s-a stins.

Pe-acest mormânt a răsărit o floare
Nu plânge, heruvimul n-o să zboare.

Pe-acest mormânt s-a veştejit o fragă, 
Nu plânge, heruvimului i-i dragă.

Pe-acest mormânt se cântă o colindă
Nu plânge, heruvimul  e-n oglindă.

Pe-acest mormânt nu s-antâmplat nimic.
O lacrimă se-aprinde-n cerul mic. 

Bună să Vă fie inima şi să Vă dea Dumnezeu putere şi bine ca să împliniţi cu folos cele ce Vă doriţi.
Mă gândesc iar, ce voi face în serile lungi când nu voi mai găsi  cuvintele Dumneavoastră decât în memoria fişierului?!
În privinţa celor semnalate de Dumneavoastră în mesajul citit, doresc să vă spun următoarele:
a) Maica stareţă Haritina (eu îi spun aşa, deoarece titlul de stareţă îl are, deşi este doar pensionară acum) nu era în ţară când a murit Părintele; nu este din fire o persoană foarte băgăcioasă şi ahtiată după amănunte; ia totul aşa cum i se dă, considerând în toate voia lui Dumnezeu, Care ştie mai bine de ce se orânduiesc lucrurile într-un anume fel şi nu în altul.
b) înainte de a Vă scrie, am cerut încuviinţarea ÎPS Bartolomeu pentru tot, inclusiv pentru publicare şi, ca să fie cât mai credibil acest demers, i-am indicat şi adresa Dumneavoastră de e-mail, să poată verifica.
Pot să Vă dau şi adresa ÎPS-sale; bartolomeu@arhiepiscopia-ort-cluj.org, adresă care se află de altfel, pe site-ul Arhiepiscopiei Vadului.
c) permiteţi-mi să vă amintesc de domnul Mihai Urzică de la care aţi putea primi multe amănunte legate de Părintele şi de asemeni, cât mai este timp, de Părintele Director Ioan Ivan, trăitor pe lângă Mânăstirea Neamţ. Domnia Sa este singur acum – de puţină vreme i-a repausat soţia şi este şi în vârstă.
Repet ceea ce V-am spus şi altădată; Prea Sfinţitul Gherasim îl numea cronicarul Moldovei. Dacă adăugaţi delicateţea, bunul simţ al unui adevărat senior, înţelepciunea şi desăvârşita documentare în ceea ce priveşte problemele bisericeşti, aveţi abia o imagine a ceea ce este cu adevărat Părintele Ioan Iovan.
d) Textul colindei Cetiniţă, cetioară dragă

Cine coasă la fereastră, 
O năframă mult frumoasă
                             R: Cetiniţă , cetioară dragă,
                                  Cetiniţă, cetioară dragă.
Este Maica lui Hristos
Mesia, chip luminos
                             R:
Coroană de îngeraş
Pentru Iisus, copilaş.
                             R:
O, Maică , nici nu visezi,
Cât ai să te întristezi.
                             R:
Coroană de trandafiri
Care au să devină spini.
                              R:

Este o melodie uşoară, simplă, cu volute delicate, mai ales la refren; am ciudata impresie că, dacă s-ar putea transpune melodic în oglindă , ar suna a tânguire de bocet.
Cu multă dragoste,
Luminiţa Vartolomeu