14. Am avut un sentiment de mila fata de ei

Din ziua când au fost scoşi deţinuţii politici din fabrica penitenciarului Gherla şi până acum, evoluţia evenimentelor legate de “reeducări” pare să bată pasul pe loc. Declaraţii scrise ale conlocutorului meu, privitoare la torturile suferite de el şi de alţii. Transferuri dintr-o cameră în cea învecinată. Câteva opinii despre mutaţiile sufleteşti prin care a trecut acesta ori acela dintre “reeducaţi”. Noi tentative ale Securităţii de a nu pierde informatorii câştigaţi printr-o atât de cumplită dezorganizare a fiinţei umane – provocată prin cazne şi eradicarea personalităţii -, deşi acelaşi organ al Statului se prefăcea a condamna ororile săvârşite. Mici întâmplări ale zilelor monotone din celular, de pe dubă. Poveşti cu percheziţii sau ale foamei cronice. Existenţa cotidiană în care, de fapt, nu se petrecea mai nimic.

În spatele acestui aparent vid, se urzea procesul intenţionat a fi cu răsunet mondial, ce urma să incrimineze “bestialitatea” unei mişcări politice cu caracter religios, deşi eliminată de judecătorii de la Nürnberg dintre acelea de tip fascist, dar de a cărei incriminare avea nevoie partidul comunist român, anume deoarece semnase un pact cu ea, iar acest acord trebuia să fie făcut uitat. Mă refer la tratativele în vederea eliberării tuturor legionarilor din temniţele noastre, purtate de câţiva emisari ai lui Horia Sima, până la ceea ce aceştia au socotit a fi o împlinire. Necondiţionali, precum comuniştii din întreaga lume, şi ai noştri au încălcat curând înţelegerea: rearestară deţinuţii abia eliberaţi. Iar acum, cu prilejul atribuirii “reeducărilor” ordinului aceluiaşi Sima, guvernanţii voiau să-şi motiveze în faţa opiniei publice internaţionale trădarea tratatului semnat.

Fără să ştie ce se petrecea în subsolurile Ministerului de Interne, Eugen Ţurcanu şi tovarăşii săi, momiţi cu făgăduinţa eliberării, a răsplăţii cu înalte funcţii în cadrul Securităţii, linguşiţi cu ideea că metoda lor de creare a “omului nou” va fi aplicată generalizat, aduceau ultimul serviciu anchetatorilor conduşi de Nicolski. Relatau cu lux de amănunte cum au pus în practică indicaţiile primite de la cel citat şi rezultatele dobândite. În plus, îşi asumau declaraţia ce li se solicita, cum că organizarea “reeducărilor” nu provenea de la conducerea Securităţii şi a Ministerului de Interne, ci de la comandantul Mişcării Legionare.

Cei antrenaţi în foiala obţinerii de declaraţii, printre care şi domnul Aurel Obreja, intuiau câte ceva din planurile ce se ţeseau, dar adevărul este că nici măcar astăzi, la treizeci de ani de la pronunţarea sentinţei, nu au aflat nici complet, nici exact, cele ce au avut loc în camerele de anchetă sau în sala tribunalului.

Dar până la aceasta mai este.

– Mă miram pentru ce fusesem aduşi la Văcăreşti, mărturiseşte gazda mea. Ne-au băgat câte unul în celulă. Erau nişte camere mari. A mea se afla chiar vizavi de biserică. Mă căţăram din când în când pe tinetă şi mă uitam la ea; studiam toate frescele alea şi cât se zărea din sculptură.

Strădania comporta riscuri. Dar cum să se fi abţinut artistul înnăscut ce era conlocutorul meu? Fusese depus dincolo de zidurile ce-l despărţeau de una dintre cele mai celebre capodopere ale artei religioase a românilor – din păcate, astăzi dispărută datorită acerbiei cu care s-a năpustit incultura ajunsă în vârful societăţii asupra a tot ce reprezenta istorie, tradiţie şi mărturie a trecutului în România, când singura lui nevoie, patima ce-l ardea, foamea şi setea lui, îl îndemnau să contemple şi să făurească artă.

Strigă în jurul meu bucăţi de os şi de lemn, troiţe în miniatură, fără număr: sunt reproducerile celor mai singulare opere de acest gen de pe teritoriul nostru; candele înflorate, parcă anume zămislite pentru palatele fastuoase ale Bizanţului; personaje transpuse de rugăciune; crucifixuri cu Hristoşi răstigniţi; Madone ca nişte flăcări ale bunătăţii; vulturi de pază; piesele unui şah cu chipuri osebite de tot ce am văzut până astăzi: este vorba despre ostaşi în uniformele armatei române din războiul pentru întregirea Patriei. Şi, cuminte şi înţelept, bustul mic al părintelui Nicolae Steinhardt, rugându-se – om printre evocări ale Nevăzutului -, alături de toate puterile cereşti prezente cu noi în cursul acestei îndelungate slujbe a suferinţei.

Adast cu privirile asupra unei icoane a Sfintei Familii, ce reia în basorelief tema şi dispunerea personajelor dintr-o pictură renascentistă. Dacă cele menţionate amintesc originalul, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre figura Sfântului Iosif. Din finisarea, din patinarea lemnului până ce a căpătat aspectul ivoriului preferat de artiştii extrem orientali, chipul emaciat al soţului vârstnic te cutremură prin smerenia sa aproape disperată, simultană adâncirii în rugă. Un ochi s-a cufundat în sinele bărbatului, celălalt urcă, atât de timid nădăjduind, către Dumnezeirea ce coboară asupră-i: e starea omului care se simte prea mărunt în faţa unui destin prea greu şi prea mare.

După ce trec iarăşi în revistă toate acestea, sunt convins că gazda mea nu putea decât să înfrunte orice pericol pentru a sorbi emanaţiile Frumosului zidit în Mănăstirea Văcăreşti.

– Gardienii, reia istorisirea domnul Obreja, se purtau foarte frumos cu noi. Mi-aduc aminte că aveam o mustaţă mare. Când o-ntindeam, mi-ajungea până la urechi. Şi vine un miliţian, mai în vârstă ca mine, să-mi aducă polivitamine – că ne puseseră la regim de refacere – şi-mi zice: “Moşule, vrei nişte bomboane?” – “Câte-mi daţi?” Dacă a-nceput el cu gluma, mi-am spus să profit. “Cinci. Să le iei de cinci ori pe zi.” – “Nu-mi trebuie. Mie-mi daţi un pumn, că-mi plăceau dulciurile afară.” – “No, lasă să le-mpart la toţi ceilalţi şi câte rămân ţi le aduc dumitale.” Aşa-mi aducea, cu pumnul. Am stat pe mâncare bună vreo lună şi ceva. Au reînceput anchetele. Insistau asupra afirmaţiei că Horia Sima dăduse porunca “reeducărilor”, pentru a-i compromite pe comunişti. Le-am spus: “Cum putea el da ordinul să se omoare între ei legionarii? Măcar atâta raţiune o fi având şi el, să nu se lipsească de ai lui, nu? Aşa pare logic. Cum să-i compromită pe comunişti? Dumneavoastră aveţi puterea în mâini. Fără ordinul dumneavoastră nu se clinteşte un ac”.

– Domnule Obreja, când discutau anchetatorii cu dumneavoastră despre “reeducatori”, atitudinea le era de condamnare a acestora? Le judecau faptele cu asprimea necesară? – îl întreb, vrând să aflu până unde era dusă comportarea cu două feţe.

– Vorbeau cu severitate mare despre ei. Mă rog, dacă o adoptau numai pentru a ne lăsa nouă impresia asta, era greu de spus. Ziceau: “Când am aflat ce se-ntâmplă-n închisori, am luat atitudine şi-i judecăm şi-i condamnăm pentru cele ce au făcut”. Şi eu le pomeneam despre cazul ofiţerului politic de la Gherla, Avădanei. “Cum e posibil să fie adevărat? Doar eu personal am fost scos la Avădanei şi i-am declarat că tot ce am recunoscut în bătăi erau invenţii, pentru a nu muri acolo. Şi, când am afirmat că nu erau adevăruri, ofiţerul mi-a dat câţiva pumni şi pe urmă m-au luat în primire bătăuşii!” – “Mda, au fost amestecate şi unele dintre elementele noastre, dar, în general, au făcut-o ai voştri. V-aţi bătut între voi.” – “Domnule, eu nu m-am bătut cu nimeni. Eu sunt acela care a fost bătut. Iar pe cei cu care am stat la 99, unde era camera de exterminare, i-am văzut bătuţi de miroseau a hoit. Toţi au fost bătuţi de cei care-şi ziceau ‘reeducatori’. Şi cînd veneau miliţienii şi directorul închisorii, ei ştiau de aceste lucruri şi, când intrau, pe noi, pentru că eram mutilaţi, eram negri, ne scoteau şi ne băgau într-o cameră, cu păturile pe noi, şi ziceau că eram bolnavi.” Cam asta discutam cu anchetatorul. Şi s-a încheiat dosarul.

– Începea procesul.

– Da. Ne-au suit într-o dubă. Fiecare singur, să nu luăm contact între noi. Ne-au dus la tribunal. Am fost al nouălea la rând. Era o sală mare, plină de securişti îmbrăcaţi militar, unii în civil. Completul mi-a atras atenţia să nu cumva să vreau să scap pe cineva, ci să povestesc pe de-a-ntregul cum am fost torturat la Gherla. Am început s-o fac. M-am uitat în sală. Erau în jur de patruzeci-cincizeci de deţinuţi acuzaţi. Printre ei, şi Ţurcanu. Slaaabi, aaalbi, toţi ca varul. Am avut un sentiment de milă faţă de ei. Mă gândeam să-mi schimb atitudinea, dar mi-am dat seama că, orice aş fi spus eu, nu se modifica sentinţa cu nimica. Am înşirat felul cum am fost bătut. La un moment dat, sunt oprit: “N-ai spus adevărul”. – “Ce am omis?” – întreb. “De ce n-ai menţionat că ţi-au fost date fecale să mănânci şi urină să bei?” – “Domnule preşedinte, n-am menţionat-o din respect faţă de complet, faţă de atâta lume care este aicea. Aceste lucruri le aveţi consemnate în declaraţiile noastre şi în ale lor, probabil. N-am zis, că, vorba aia: mi-a fost şi mie ruşine de ce pot face oamenii.” I-a pus să se ridice în picioare pe aceia numiţi de mine că mă bătuseră. “A spus adevărul?” – “Da.” – “L-aţi bătut aşa cum a declarat?” – “Da.” Mă întreabă iar pe mine: “Ce-ţi cereau aceşti bătăuşi?” – “Să renunţ la convingerile mele. Să devin turnător. Mă minţeau că, dacă eram eliberaţi, ni se dădea dreptul să ne continuăm studiile şi că vom fi prin facultăţi sau în câmpul muncii. Vom apărea ca eroi în ochii celorlalţi, pentru că am suferit, şi lumea va avea încredere în noi şi va vorbi mai deschis decât în faţa celor care n-au suferit. Şi, cu timpul, vom ajunge chiar şi membri de partid.” – “Bine, bine, bine, lasă asta.” – “Aşa încât ne băteau, să ne facem oamenii lor, odată ieşiţi afară.” Nu ştiu dacă aceste lucruri din urmă le-a consemnat grefierul, că m-au oprit să mai vorbesc.

– Cine au mai fost martori dintre aceia pe care vi-i amintiţi?

– Maxim Virgil, Teja Constantin, Cociu Barba – care trecuse şi prin Piteşti, că şi acolo puteai scăpa, cum era cazul lui Leşeanu, vă amintiţi: acela n-a bătut; şi au mai fost băieţi care n-au bătut. La fel, am întîlnit la Gherla un elev, Mateescu: era înnebunit în bătaie, dar n-a dat o palmă nimănui. Era pus “în poziţie” lângă noi; se ridica şi striga la ei: “Criminalilor!” Se năpusteau asupra lui şi-l trânteau din nou jos.

La cele de mai sus, nu mai sunt de adăugat decât două-trei cuvinte de o mare simplitate. Organizatorii, dintre deţinuţi, ai “reeducărilor” şi marii bătăuşi care li s-au raliat au fost condamnaţi la moarte şi executaţi în majoritate. Securitatea n-a fost implicată.

Însumată informaţiilor din lucrările lui Dumitru Bacu şi Virgil Ierunca, mărturisirea de faţă s-ar părea că rotunjeşte imaginea pe care o avem despre “reeducările” de la Piteşti, cu finalul lor de la Gherla, acesta din urmă abia menţionat până-n prezent.

Însă revelaţiile asupra fenomenului “reeducărilor” în închisorile comuniste nu s-au isprăvit.

Iată ce adaugă domnul Obreja:

– La Jilava, cam în acelaşi timp cu începerea “reeducărilor” de la Piteşti, fuseseră doi “reeducatori”: Ludovik Reck şi Ardeleanu. Ăştia erau comunişti care, din anumite motive, sub Antonescu, i-au trădat pe tovarăşii lor. După 23 august, faptele lor aflându-se, au fost închişi şi condamnaţi la ani grei. Nu erau numai ei doi. De Vlădescu v-am vorbit. Aceştia doi, Reck şi Ardeleanu, îi anchetau pe ceilalţi deţinuţi. Era o baracă la secţia I, vizavi de noi. Am fost şi noi chemaţi la ei. Mai întâi un camarad de-al nostru, Vasile Popescu. Eram duşi cu sacul în cap. Ne cereau să turnăm ce se discuta în cameră. Ne băteau pentru asta. Cum am aflat noi cine erau anchetatorii? Baraca lor avea un om s-o îngrijească, un ungur. Vreun deţinut sau vreun miliţian s-a dus să-şi facă treaba mică pe baraca unde-şi aveau birourile Reck şi Ardeleanu. Ungurul, revoltat, i-a făcut scandal, recurgând la numele celor doi ca la ale unor sperietori de ciori. Aşa s-a aflat cine erau acei mari ticăloşi care ne anchetau acolo. Aşa au început “reeducările”.

– Ce s-a întâmplat cu ei ulterior?

– I-am întâlnit la Gherla, mai târziu. Unul era şef la tâmplărie, în fabrică, şef politic. Secţia era condusă de ajutorul lui, Şimon – un ungur.

– N-au fost integraţi în echipa lui Ţurcanu?

– Nuuu! Aveau regim aparte.

– Nici n-au fost judecaţi şi condamnaţi pentru aceste anchete cu bătaie?

– Nici.

O ultimă curiozitate am în legătură cu cele ce am aflat:

– Vi s-a întâmplat să vă mai întâlniţi în aceeaşi cameră cu unii dintre aceia care v-au schingiuit?

– Mi s-a mai întâmplat. Dar n-am avut nimic cu ei, pentru că am înţeles procesul prin care a trecut fiecare. Oamenilor li s-a pus în spate mult mai mult decât puteau duce. Torturile au fost peste puterile şi închipuirea omului. V-am spus: în timpul bătăilor, m-am păzit cât am putut să-mi dibuiască slăbiciunea a ce nu izbuteam să suport. Dacă ar fi ghicit, insistau atâta, încât făceam orice îmi cereau, până şi să bat alţi colegi de suferinţă.

Să nu se creadă că o dată cu aceasta s-a terminat ceea ce este de spus despre “reeducări”. Dovada cea mai elocventă că ele au fost produsul Securităţii este că eliberarea tuturor deţinuţilor politici, din 1964, s-a făcut în urma unei alte serii de “reeducări”, de data aceea ele constând doar în presiuni morale şi în “izolare”.

Dar cu ele este o altă poveste.

Revin la buşteanul despicat în două, cu care am început a cunoaşte arta domnului Aurel Obreja. Spuneam că are două feţe şi am pomenit ce conţine una dintre ele. În firida scobită pe spatele lui, sunt ilustrate versurile unui cântec de detenţie, bănuit de sculptor a fi fost compus la Canal:

 

“Se-ntorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii,

Năvala vieţii sfinte vine.

Din lagăr, temniţe şi mine.”

 

Trei personaje resemnate, vlăguite, dar nu strivite, se află în marş; pentru prima oară de când privesc operele artistului – cu lanţurile mâinilor şi picioarelor frânte. O mândrie, o bucurie a triumfului vieţii te furnică. Cei doi bărbaţi de pe margine poartă bărbi, cel din mijloc – nu. Acesta se sprijină de o spadă-cruce. Acela din dreapta sa şi-a înclinat capul pe umăr, de parcă ar fi adâncit în Rugăciunea Inimii. Toţi trei îşi ţin picioarele plecate şi coloana vertebrală înaltă.

E o eliberare. Dar a pierit întreagă resursa bucuriei. Rămâne o eliberare resemnată.

Oare şi ei pot fi regăsiţi printre cele douăzeci de personaje din trupurile cărora creşte macheta troiţei astăzi înălţate la bisericuţa de la întretăierea Şoselei Căţelu cu Baba Novac? Tot acolo, gazda mea a elaborat proiectul catapetesmei şi a sculptat o Cruce cu Răstignirea, ce priveghează Sfânta Masă din Altar. Dar să revin la troiţă. Este vorba despre un lanţ vertical de corpuri sfârtecate în zilele Revoluţiei din Decembrie ’89, ce evocă viziunea ascensională a Sfântului Ioan Scărarul: opt morţi şi răniţi; cresc unii din ceilalţi; se sprijină acesta pe acela, copac sălbatic al suferinţei unui neam, copac contorsionat, cu fibra dureroasă, urcă anevoie din tină spre ceruri. Deasupra acestei torţe vii, în care se zbuciumă tot atâtea destine câte zile are săptămâna, ea anunţându-şi revenirea printr-a opta figură. Săptămâna Patimilor, ce va reapărea la nesfârşit, într-un calvar perpetuu, mai presus de viermuirea nobleţii pământeşti, deasupra acestei torţe vii, spuneam, Arhanghelul Mihail cu balanţa în mâna stângă şi cu dreapta-i desemnând Pruncul Divin aflat la capătul unuia dintre braţele laterale ale Crucii, la sânul Maicii Sale. Răstignirea lămureşte zbuciumul din care ascende, ca sămânţă a caznelor însele ale lui Dumnezeu. Acestea, cum e firesc, sunt vegheate, de cealaltă parte decât Maternitatea, de Sfântul Ioan Botezătorul. Mai sunt prezente şi două capete de tineri care plâng.

La picioarele Sfintei Troiţe, ideea grupului de pe buştean, tocmai menţionată, este reluată; cei trei au ajuns – Magi ai Suferinţei – să-şi depună la picioarele Calvarului propriul lor calvar. În latura opusă: un bărbat îngenuncheat; mama sa, ţărancă acoperită cu o broboadă, îl alipeşte de trupul ei: lumânare umană aprinsă îndărătul lui, să-l apere de rele, să-i lumineze calea.

Istoria Sfântă se repetă la nesfârşit.

În definitiv, domnul Aurel Obreja să-mi fi vorbit zilele acestea despre altceva decât de Răstignire?