13. Am avut taria sa spun: ‘NU!

Revenind puţin în urma firului evenimentelor, deţinuţii muncitori în fabrica de la Gherla au primit, într-o bună zi, dispoziţia: “Mâine nu ieşiţi la lucru. Rămâne fiecare în camera lui”. Şi, din acea clipă înainte, nimeni n-a mai lucrat. S-au încuiat celulele şi cei care, până cu o zi înainte, aveau o activitate au început să simtă gustul penitenciarului de execuţie.

– Ce atitudine au avut colegii dumneavoastră care se lăsaseră manipulaţi de “reeducatori” şi bătuseră la rândul lor?

– Unii dintre ei şi-au revenit la ceea ce fuseseră înainte.

– Imediat?

– Da. Ca să înţelegeţi, o parte dintre ei mă păzeau. Invers decât înainte, adică în loc să mă pândească pentru a mă da pe mâna şefilor, mă apărau de pedeapsă. Că eu m-am apucat să lucrez sculptură în os; de exemplu, medalionul cu bătăile deţinuţilor şi cu Arhanghelul acela asupra României l-am făcut în camera 107, la etajul III. Printre ei: Ion Gherasim – care şi-a revenit printre primii; Ticu Ispas, Radu Ciuceanu – deşi era bolnav, săracul, şi de nervi şi de T.B.C. – şi încă o serie mare: ţărani. Parte nu căzuseră. Despre Ciuceanu nu ştiu să fi bătut; deşi fusese prin “reeducare” şi la Piteşti. Dar rămăsese în cameră şi unul de care mă fereau ei, un medicinist – Grigoraş. Administraţia îl folosea în continuare. Majoritatea celor care au trecut prin “reeducări” au fost chemaţi la Securitate, la Cluj, să promită a continua să fie informatorii lor.

Nici una dintre cărţile ce discută fenomenul Piteşti nu se opreşte asupra acestui amănunt. Deşi el este extrem de important în acuzarea Securităţii pentru iniţierea şi folosirea “reeducărilor”, atunci când scenariul impus de ea preconiza că ele au fost iniţiate de către Mişcarea Legionară şi utilizate pentru compromiterea comunismului. Cei care au beneficiat de declaraţiile “reeducaţilor”, obţinute prin tortură, nu intenţionau să piardă armata de “turnători” formată astfel, ci să aibă în continuare iscoade şi provocatori în puşcării, după cum se vede. Aşadar, “reeducaţii” – creaţie a Securităţii – se urmărea să slujească acesteia şi după oprirea procesului de formare a “omului nou” – sau cu atât mai mult. Dacă Securitatea nu ar fi stat la originea “reeducărilor”, dacă atitudinea ei de punere sub acuzare a “reeducatorilor” ar fi fost onestă, dacă intenţia ei de a atribui “reeducările” unui ordin al lui Horia Sima s-ar fi bizuit pe vreo dovadă cât de cât consistentă, cum putea această instituţie folosi în interesul său şi împotriva oamenilor produsele mincinoase ale schingiuirilor şi schingiuitorilor de aşa-zisă provenienţă legionară? Scenariul născocit pentru a se descotorosi de vină îi scoate şi mai tare în vileag duplicitatea şi caracterul bestial.

– Cu alte cuvinte, le cereau “reeducaţilor” să dea informaţii privitoare la ce se discuta prin camere şi la ce se punea la cale. Dar majoritatea studenţilor îşi reveniseră din punct de vedere sufletesc. Unii mai puţin. Grigoraş ăsta, când a fost luat la Cluj, n-a avut tăria să spună nu, aşa cum a făcut-o un student, Ghiţă Olteanu – care era poet. Acesta a refuzat categoric. “V-am servit destul; am fost bătut, terorizat; am făcut-o pentru că nu mai puteam suporta, dar acuma am încetat” – îmi povestea Ghiţă Olteanu; “Domnule Aurel, uite, am lacrimi în ochi că am avut tăria să spun: ‘Nu!'” Vedeţi, ei trăiau încă sub impresia Piteştiului. Ce şi-au zis: “Întreruperea asta a ‘reeducărilor’ constituie una dintre metodele lor. Le opresc acuma pentru a le relua mai târziu. Doi paşi înainte, unul înapoi. Pe urmă le vor reîncepe”. Băieţii stăteau oarecum în expectativă. Nu se rupeau pe faţă, nu adoptau o atitudine dură faţă de “reeducatori” şi faţă de administraţie.

Românul în general este adeptul înţelepciunii lui “capul ce se pleacă sabia nu-l taie”. Veacuri şi veacuri de experienţă istorică l-au învăţat că supravieţuieşti doar prin compromis. Dar mi-te nişte tineri care abia scăpaseră cu viaţă dintre fălcile iadului. Exemplele de mai sus confirmă opinia că adevăratul curaj nu este acela de o clipă, când te repezi cu capul înainte, aproape inconştient de cele ce te pândesc, ci este îndârjirea bietului om înfricoşat de a făptui conform conştiinţei sale, şi nu ascultând de instinctul de conservare. A fi curajos înseamnă să strângi din dinţi şi să-ţi calci spaimele-n picioare.

– Dar să revin. Grigoraş – era un tânăr destul de fin şi de cult; şi cânta foarte frumos – n-a avut tăria. Am auzit, mai târziu, că s-a spânzurat tot la Securitate, la Cluj. Ceilalţi, însă, unii rămânând sub spaima lui Ţurcanu şi a “reeducatorilor”, nu luau nici o atitudine. Cu timpul, când s-au asigurat că “reeducarea” s-a încheiat, că fuseseră chemaţi la Bucureşti şi alţii, Mărtinuş, Popa Ţanu – singurul care a scăpat, am auzit că n-a fost executat, trăieşte pe la Sibiu, deşi era mâna dreaptă a lui Ţurcanu, l-au lăsat în viaţă deoarece era informatorul K.G.B.-ului -, când şi-au dat seama, s-au desprins de obiceiurile lor. Şi Grigoraş m-a turnat. Studenţii nu-l lăsau să vadă ce subiect avea medalionul, dar ştia că lucram ceva. Am fost anunţaţi prin perete, cu alfabetul Morse, că urma să ni se facă percheziţie. A apărut comandantul Goiciu, cu echipa lui de bătăuşi. Ne ia la rând să-i spunem numele. Pe mine şi pe Gherasim ne-a ales să trecem deoparte; el era prietenul meu. Am aruncat mânerul dăltiţei şi am scos din el oţelul făcut dintr-un ac; l-am băgat în buzunar. Era prea mic să-l găsească. Medalionului i-am dat drumul în buzunarul cămăşii. Când au pornit percheziţia, au întors toate priciurile pe dos. Au controlat peste tot. Pe mine şi pe Gherasim ne-au dezbrăcat în pielea goală. Înţelegeam ce căutau. Când mi-au spus să scot cămaşa, am luat medalionul, pe feritelea, şi l-am băgat în gură – chiar sub nasul lor. Când m-au pus să mă-mbrac, l-am scos din gură şi, pe neobservatelea, când îmi trăgeam cămaşa, l-am ferit iar în buzunar. Aşa am scăpat, vă-nchipuiţi cu ce emoţii.

Şi totuşi, domnul Obreja a fost norocos. Percheziţiile prin lagăre, mai ales acelea de iarnă, erau scene de neuitat. Câte o mie-două de bărbaţi dârdâind în pielea goală pe zăpadă, nu rareori sub tăişul viscolului, puşi să se aplece, pe rând, înainte ca să li se controleze anusurile în adâncime, prin introducerea degetului caraliilor, şi să-şi caşte gurile, cu aceleaşi degete să le fie pipăite pe dinăuntru. Iar acestea, în toiul nopţii apăsătoare şi al iernii.

– După câte am înţeles din cele ce-mi spuneţi, în cameră, ca şi în fabrică, cei care trecuseră prin “reeducări” erau amestecaţi cu condamnaţi care nu cunoşteau “reeducările”. Ce relaţii s-au născut între o categorie şi cealaltă? În definitiv, erau două grupe umane cu experienţă de viaţă atât de deosebită, încât raporturile lor, fără doar şi poate, trebuie să fi fost marcate de aceasta.

– Amestecaţi, da: studenţi, ţărani, intelectuali, muncitori, cu un scop – să înceapă râca între unii şi alţii. Oamenii şi-au păstrat calmul şi judecata şi nu le-au făcut jocul. Eu, personal, n-am bătut deţinuţi. Drept care, nu puteam fi acuzat. Era singura satisfacţie a mea, că nu cedasem în privinţa aceasta. Erau şi alţii în aceeaşi situaţie. Aşa că aveam curajul să luăm apărarea studenţilor când erau atacaţi. Ei se simţeau prost în urma celor făcute şi nu îndrăzneau, pur şi simplu, să le spună acelora care-i atacau: “Tu, dacă erai pe unde-am fost noi, îţi dădeau două bâte şi-i turnai pe maică-ta şi pe taică-tu!” Umbra aceasta a lui Ţurcanu, cum vă spuneam, încă bântuia prin închisoare. Şi eu, cum am văzut la 99, când l-a călcat în picioare pe studentul teolog Leşeanu, m-am îngrozit. Privirea aceea şi ferocitatea lui Ţurcanu nu le pot uita.

Domnul Obreja reia cursul naraţiunii întrerupte de mine.

– Am fost scos în două rânduri din această cameră la ofiţerul politic. Nu mai era Avădanei – el fusese dus la Ministerul de Interne. Cel care m-a chemat era ţigan. Mergeau – şi el şi colegii lui – mână-n mână cu procurorii în a se preface că ne sunt binevoitori şi, simultan, a nu ridica un deget pentru umanizarea existenţei noastre. Veneau procurorii la noi lună de lună. Ne întrebau ce ne lipsea, cum ne puteau ajuta. Tot aşa intră ei o dată. Eram în cameră cu Iosif V. Iosif. El ridică mâna: “Domnule procuror, eu aş avea ceva de raportat. Daţi dispoziţie miliţienilor să ne aducă nişte cârpe de spălat pe jos, dacă altceva n-avem dreptul să primim.” Aceasta era atenţia ce ni se acorda. Aşa că n-au mai trecut pe la noi procurorii. Noul ofiţer politic, va să zică, încerca şi el să se prefacă a fi apropiat de noi. Căuta să-şi creeze informatori. Am fost, deci, şi eu chemat, printre alţii cincisprezece-douăzeci. Îmi spune, exact ca şi Burada, de la Târgşor: “Eu te scot din închisoare!” Zic: “Ce vorbeşti, domnule?!” – “Da. Eu te voi scoate de la închisoare. Cu o condiţie.” – “Care-i condiţia?” – “Să fii omul nostru.” – “Adică să torn. N-am făcut-o când eram chinuit şi o s-o fac acuma?! Nu se poate, domnule! Nu vreau mâine-poimâine să-mi dea una-n cap cineva pe aicea, să mă omoare că i-am făcut ceva!” – “O să-ţi pară rău!” – “Dacă o să-mi pară rău, o să-mi pară rău; dar lucrul ăsta nu-l fac.” A renunţat. A mai chemat şi pe alţii. În general, băieţii, chiar şi aceia care trecuseră prin Piteşti, au refuzat să mai colaboreze.

Încrederea în amăgirea speranţei nenorociţilor care zăceau în puşcării, demonstrată cu acest prilej de ofiţerul politic, este stupefiantă. Că un securist îşi închipuie că poate înşela buna-credinţă, naivitatea, deznădejdea unui condamnat abia căzut în prăpastia temniţei, mai pare raţional. Dar să-ţi imaginezi că, după câte suferinţe înduraseră, cei trecuţi prin “reeducări” ar mai fi putut fi ademeniţi cu perspectiva unei prezumtive eliberări datorate unui om fără nici o însemnătate, cum era un nimica de ofiţer politic din fundul ţării, dovedeşte o prostie fără calificativ posibil. De altfel, numărul “turnătorilor” din închisori, fără a fi nul, era extrem de mic şi, în orice caz, ei n-au fost recrutaţi din rândurile caracterelor greu încercate, cum era acela al conlocutorului meu. În definitiv, întreaga sa biografie de deţinut vădise refuzul metodelor minciunii. Pe ce se bizuia acel ofiţer, în încercarea sa stupidă şi în mod evident sortită eşecului?

– M-au scos din camera asta. Am stat singur într-o celulă de la etajul I, un timp. După vreo două luni, m-au băgat iară într-o cameră cu alţii, apoi m-au trecut la parter cu mai mulţi, dintre care inginerul Cociu Barba, Maxim Virgil, Lupoaia Constantin.

– Numai dintre aceia care cunoşteau “reeducările”?

– Nu. Erau doi ţărani din Neamţ, Moş Secaru – semăna cu Ştefan cel Mare, avea o mustaţă mare; şi un altul – răzeşi. Toată ziua-i puneam să ne cânte: “Pe o stâncă neagră, / Într-un vechi castel.” Ei nu ştiau ce însemna “reeducarea”. Am rămas cu ei vreo lună de zile. Un regim mai blând, o mâncare mai bună. Şi, într-o zi, ne-au luat pe vreo zece-doisprezece, toţi care trecuserăm prin 99. Ne-au îmbarcat într-o maşină-dubă. Ne-am îndreptat spre Aiud. De acolo, au mai urcat o serie de poliţişti – de fapt, foşti S.S.-işti, din Siguranţa Statului, care încă mai erau anchetaţi. Şi ne-am oprit o noapte la Securitate la Cluj. Ne-au dat jos din dubă. Ne-au băgat într-o sală mare de-a securiştilor. Acolo, un ofiţer foarte drăguţ: “Domnilor, vă e foame?” Noi: “Da”. Mai ales poliţiştii de la Aiud; erau arestaţi de mulţi ani, de prin ’45-’46. Ne-au dat nişte castroane mari umplute vârf, cu pâine aproape la discreţie: fasole groasă, cu slănină şi carne. Am mâncat, dar tot flămânzi eram. Simţeam că mai trebuie să mâncăm. Vine din nou ofiţerul: “Mai vreţi?” – “Mai vrem.” Ne-au mai pus un castron. Era pe acolo o femeie de serviciu care, probabil, îi servea pe securişti. Când am isprăvit, ne întreabă şi ea dacă mai pofteşte cineva o porţie. Sigur că mai doream, dar nu mai puteam. Ne miram şi noi cum izbutiserăm: într-un castron intrau vreo două kile de mâncare. Iar de flămânzi, eram tot flămânzi. Şi unul, Babici, zice: “Eu mai vreau. Mi-e o foame., parcă m-am născut flămând”. Zic: “Domnule Babici, să nu vă fie rău”. – “Măcar să mor, dar să mor sătul!” N-avea dantură. Nu mai mesteca. Aşa înghiţea, cum lua din castron. Nu cu lingura. Ne uitam toţi la el. A dus şi al treilea castron la gură şi a turnat în el. Ne-a impresionat şi pe noi, deşi şi noi eram flămânzi. Şi îi spune femeii: “Mai dă-mi, te rog, unul.” I-a mai dat unul. “Doamnă, mai ai să-mi mai dai?” – “Doamne fereşte! Dar câte ai mâncat?” Zice: “Trei sau patru.” – “Să-l întreb pe ofiţer.” Îl anunţă. Apare şi-i spune: “Măi, omule, dacă mori, răspund eu că ţi-am permis”. – “Vă dau scris că nu mor.” L-a mai lăsat să mănânce unul. Dar de murit, n-a murit.

În final, povestitorul adaugă:

– În Bucureşti, în loc să ne care la Securitate, ne-am pomenit la închisoarea Văcăreşti, pentru dreptul comun.