– Adrian Maniu

6. ADRIAN MANIU

Începusem a fi preocupat, după cum s-a dedus şi din relatarea anterioară, de opţiunea profesională ce-mi revenea la sfârşitul clasei a XI-a. Ce-mi plăcea? Din ce carieră alegeam să-mi culeg satisfacţia spirituală?

Nu mă atrăgea nici una dintre profesiunile intelectuale. Îndemnurile tatălui meu m-ar fi orientat către Politehnică – el lucrând la un institut de proiectări, unde era înconjurat de ingineri a căror soartă i se părea asigurată cu bani şi onoruri. Lipsa mea de orice brumă a talentului matematic, însă, îl cuminţea. Îl mai sfătuia prietenia cu un jurisconsult al instituţiei lor să mă îndrume pe urmele acestuia. Personal, îi judecam foarte aspru pe oamenii legii nelegitime (cum stăteau lucrurile în ţara noastră pe atunci). În cele din urmă, înclină spre profesiunea dascălului, având eu vagi aplecări către limbile moderne şi chemare mare de irositor al timpului cu cititul poeziei şi romanelor (poate că aceasta îmi era unica ispită). Aveam obiecţii şi împotriva aceleia: cunoşteam, de pe poziţiile elevului, laşităţile breslei, adică de pe poziţiile victimei minciunilor ce-i susţineau în rândurile lefegiilor pe bieţi dascălii noştri, vânaţi de ochiul rece şi răzbunător al turnătorilor buruieniţi printre colegii de catedră, discipolii nevârstnici dindărătul pupitrelor şi femeile de servici de prin closete.

Pe mine mă chema o meserie dură, ce să-mi pună braţele şi toţi muşchii trupului în mişcare. Practicarea ei să fi fost ca un fel de act de pocăinţă pentru întreaga clasă socială din care proveneam; nu cumva să se creadă că pentru păcatele ei sociale, cum ar gândi un comunist; nu, ci pentru absenţa spiritului de luptă şi al supravieţuirii, pentru că lăsase România pradă sovieticilor şi guvernului impus de aceştia, guvernul deculturării şi al deznaţionalizării. O meserie de noapte, ce mi-ar fi dăruit cenuşiul anonimatului, o meserie în aer liber, departe de privirile inchizitoriale ale neaveniţilor de pe post de caiafă. O meserie care să mă înveţe ce înseamnă viaţa, dreptatea, libertatea, adevărul şi celelalte clamări ale romantismului vârstei. Acea meserie o alesesem. Voiam să mă calific… pavator de stradă.

O dată sau de două ori am şi mărturisit-o mamei: o făceam în glumă, nu că mi-aş fi luat peste picior visul, ci să se obişnuiască şi dumneaei cu ideea. Altcum nu mi-am manifestat cu glas tare nici un interes pentru viitorul meu înecat în miasmele putride emanate de bojocii imensului Urs(s) lăbărţat peste frontierele politice şi naturale ce nu-l ştiau, nu-l voiau, nu-l puteau închinga, şi risca să ne sufoce pe toţi cei din spiţa noastră, de la Nistru şi până la Canalul Mânecii, că ce mai era peste val ar fi hăpăit dintr-o înghiţitură.

Această neimplicare în propriu-mi exil în maturitate pesemne i-a necăjit şi pe Rose şi Hrandt Avachian, pe care, oricât de pietruitor aş fi fost în pregătire, nu osteneam a-i vizita, plăcându-mi, în continuare, să vieţuiesc pe continentul lor împădurit cu statuete de bronz şi brûle-parfum-uri evocându-mi Orientul Îndepărtat.

N-au comentat în nici un chip dezinteresul meu; în schimb, m-au invitat într-o după-amiază când mai aveau un oaspete, un domn de mare încredere dacă era vorba de judecarea calităţilor şi defectelor unui tânăr capricios şi necopt la tărtăcuţă ca mine.

Era poetul Adrian Maniu, al cărui nume nu scăpase investigărilor mele în literatura română contemporană, dar versurile căruia îmi rămăseseră cu desăvârşire necunoscute, opera lui nefiind ‘reconsiderată’, cum se numea procedura, deci găsindu-se încă interzisă publicului, iar ineditele, dacă existau, neavând acces la tipar. În biblioteca familiei volumele sale antume nu le-am descoperit, deşi tatăl meu începuse să o adune de la paisprezece ani.

Întâlnirile cu el, din casa Avachian, mi se suprapun în memorie, ba chiar se întrepătrund cu acelea cu profesorul Constantin Nedelcu, o ţinere de minte înşelătoare confundând într-unul singur cele două personaje: anume în Îndrumătorul provenind din generaţia precedentă. Reamintesc cititorului că nu agream foarte tare acea generaţie, socotită de puştanul de mine ‘zaharisită’ şi trădătoare de neam.

Fără să pot băga mâna în foc că astfel au stat lucrurile cu adevărat, înclin să cred că, îndemnat de unul dintre soţii Avachian – mai curând putea fi vorba despre Rose, mai volubilă, mai energică şi mai îndrăzneaţă -, poetul a trebuit să opineze asupra profesiei ce mi s-ar fi potrivit, după o descoasere săvârşită pe nesimţitelea, dar amănunţit. Singura mea legătură cu literatura, ce i-a fost deconspirată de către soţia lui Hrandt, fu faptul că scrisesem unele versuri în limba engleză, împărtăşite dumneaei, cu rugămintea să-mi verifice, eventual, exprimarea; doamna căzu într-o admiraţie fără margine, pentru care nu port nici o răspundere, faţă de o atare capacitate la un băietan ce învăţase acasă urmaşa limbii anglilor şi nu practicase cunoştinţele sale în nici un alt fel decât prin accesul la romancieri, dramaturgi şi poeţi britanici şi americani.

Poate că din intonaţiile mele, când i-am recitat acele strofe, poate pentru înfăţişarea ce mă avantaja, o mărturisesc cu toată modestia necesară, numai de dragul înţelegerii acelui moment, m-am pomenit că Adrian Maniu mi se adresă ca şi cum am fi ajuns împreună la concluzia că aveam să mă pregătesc pentru examenul de admitere la Institutul de Teatru şi Cinematografie “I.L.Caragiale”. Nu pot să-l acuz că sărise peste o etapă, cea mai importantă în îndrumarea mea, deoarece nu ştiu cum fusese pregătită de către gazdele noastre acea convorbire.

Cert este că trecu la a dintâi lecţie, una de ţinută corporală, cu privire la arta actorului. Sfaturile – cât regret să afirm aceasta! – îi erau vetuste, în neconcordanţă cu realităţile scenei din acea perioadă. Poate că el reprezenta deţinătorul cheilor adevăratei arte a interpretării, adică aceea de la începuturile perioadei interbelice, o interpretare retorică, expozitivă, căutând sonuri ‘frumoase’, grandilocvente şi nu mişcătoare prin interiorizare şi expresivitatea realismului, alegându-şi postúrile dintr-o galerie de gesturi şi dintr-o panoplie de ‘poze’ ale distincţiei, prestanţei, raţionalităţii, răcelii gongorice, cu mişcări apăsate, rare, ample, impunătoare şi modulări ale glasului, modulări vibrate în cercuri concentrice, să convingă prin neverosimil, artificiu şi depărtarea de viaţa de zi cu zi.

Recomandarea pictorului Avachian cum că Adrian Maniu era un estet, se întorcea în sufletul meu împotriva poetului rămas în urma evoluţiei artei teatrale aşa cum o cunoşteam eu din spectacolele urmărite seară de seară. Poate că tocmai aceste adulmecări cotidiene ale rampei o îndemnaseră pe Rose să vorbească despre mine ca despre un tânăr aspirând a se sui pe scenă.

Patima despre care vorbesc îmi creştea odată cu întărirea constatării că, la sfârşitul pauzei de după actul întâi, mă puteam strecura în sală odată cu fumătorii ce invadaseră strada din faţa clădirii (spiritul conspirativităţii mă îndemna să şi sorb în grabă trei-patru-cinci ţigări, până ce indivizii din jurul meu o isprăveau pe cea dintâi…).

A intra devenise pentru mine un joc, ca şi la concertele Filarmonicii, unde deprinsesem de la alţii mai vârstnici să mă împing cu umărul în uşile gigantice ale Ateneului Român, până cedau, lăsându-ne loc liber să năvălim pe scări în sus pentru a ne aciui pe scaunele neocupate sau măcar pe treptele micuţe şi elegante conducând la loji. Împotriva acestor invazii se aduceau poliţişti – “miliţieni” le zicea -, mai ales dacă se producea vreun solist sau dirijor străin, când rândurile noastre se înmulţeau cu melomani şi de altă etate. Cordoanele deveneau inutile la cea dintâi opintire a superbilor zănatici de afară, căci aşa era consemnul uniformelor: fără victime ale brutalităţii obişnuite şi fără reţineri de persoane. Ba chiar, nu se dădea omului cu bagheta semnalul verde că auditoriul se liniştise şi era pregătit să-l asculte, deci putea străbate culisele către scenă, până ce nu izbuteam şi noi să ajungem în sala de concert şi să ne potolim! Printre aceşti pătimaşi ai muzicii se numărau mulţi clienţi ai apropiatelor arestări politice de studenţi şi elevi, astfel încât, la ieşirea mea din închisoare, am avut surpriza tristă să constat că nu mai existau melomani dornici să-şi rişte curăţenia veşmintelor prin frecare cu umerii de lemnul murdar al portalului de intrare; în schimb, Conta, director al orchestrei simfonice a Radiodifuziunii, dăduse poruncă la poartă să fie primită juneţea, pentru a se umple locurile totdeauna rămase goale, din pricina năpârlirii extreme şi definitive a rândurilor unei generaţii.

În aceeaşi perioadă de dinainte de aruncarea mea în cuşcă, ajunsesem să vizionez actele doi şi trei ale diferitelor piese din repertoriu de, să spun, o sută, două de ori, pe când la actul unu asistam o singură dată, pe bilet; în cel mai bun caz, îmi reîmprospătam fiorii cumpărând bilet şi o a doua oară, la cucurigu.

Nici părinţii, nici familia Avachian, nu cunoşteau detaliile privitoare la împlinirea patimii mele pentru teatru. Din ea, însă, e adevărat că se deducea cu uşurinţă aplecarea ce o aveam pentru arta spectacolului. Deci se dovedea necesară recomandarea făcută lui Adrian Maniu de către Hrandt şi Rose (după cum bănuiam), de a mă pregăti în această direcţie.

Pe lângă cele bârfite mai sus aş adăuga faptul că mi-au rămas imprimate în amintire tonalităţile poetului, prin care m-a îndemnat să mă aşez pe scaun şi să mă ridic de pe el în mai multe rânduri, acelea ale beştelirii felului cum o făceam, un dezacord deloc umilitor dar nici îngăduitor, urmat îndată de exemplificarea aşezării, şederii şi ridicării din poziţia şezând, realizate live , cum se spune în show business astăzi, realizate, ziceam, de însuşi maestrul meu care-şi apucase cu penseta a două degete aristocratice (cel mare şi arătătorul) dungile pantalonilor bine călcaţi (eu purtam încă pantaloni scurţi şi iarna, din dorinţa de a epata cu sportivitatea mea), să-i izbutească ţinuta perfecţiunii fără a-şi boţi linia desăvârşită a hainelor, oglindă a seninătăţii spiritului său olimpic propus drept model publicului venit la şcoala spectacolului de artă.

Constatând că eram şi amator de pictură, amicul soţilor Avachian mi-a arătat cinstire – ceea ce se vede acum că nu meritam – şi prin poftirea mea la domnia sa acasă, pe strada Regală (cum i-o fi zis sub comunişti?), unde fusese blocul Carlton, nemurit de Cezar Petrescu, să-i văd de aproape colecţia excepţională de tablouri vechi şi icoane, de mobilă stil, de ţesături, covoare şi orice obiect al Frumosului s-a putut aduna într-o lungă viaţă închinată dimensiunii estetice a existenţei de către un poet.

Se cuvine ştiut că pe Hrandt îl lega mult această colecţie de poet. Adrian Maniu, alături de Alexandru Satmari, de dr. O. Proca, colonelul Al. Băgulescu, Baranghian, D. St. Rădulescu (l-am numit pe tatăl meu), Sarchisian, Harmelin, D. Neagoe, a reprezentat unul dintre izvoarele propriei sale colecţii de artă. Gemele romane, de la cetatea Romula, aflată nu departe de moşia părinţilor săi, îi crescuseră faima celei adunate de poet. De la el, pictorul cumpărase o Venus (descoperită în aceeaşi zonă), o placă persană cu marginile polilobate, din veacul al XVIII-lea, un cap de negru datorat artei romane (sec. al III-lea). Astăzi cumpăra, mâine primea în schimbul restaurării. Însă, Adrian Maniu, prin numeroasele sale legături cu amatorii de artă, îl ajuta şi în anumite tranzacţii, unde răbdarea lui Hrandt nu mai izbutea să învingă nehotărârea unui vânzător sau altuia, când era vorba despre renunţarea la un obiect mult iubit din colecţie.

Doctorul Proca a rămas celebru pentru această incapacitate de a lua decizii. Propunea spre vânzare un obiect şi, pe măsură ce târguiala înainta, se răzgândea sau, în cel mai bun caz, propunea înlocuirea obiectului în discuţie cu altul la care Hrandt nici nu se gândise anterior că i-ar fi fost oferit spre cumpărare. Totuşi medicul era uneori presat să facă rost de bani cu orice chip. În astfel de situaţii, revenea la obiectul pe care îl scosese din afacere şi-l vindea la un preţ, culmea!, mai mic decât cel discutat, deoarece se ‘pedepsea’ pentru lipsa lui de loialitate faţă de Hrandt, atât de blajinul său client de o viaţă. Avachian, cunoscându-i bine ezitările din născare, nu se supăra, ci continua a-l vizita până ce obţinea ceea ce-şi dorea. Medicul Proca găsi o soluţie pentru suferinţa trăită cu prilejul vânzărilor. O delegă pe sora lui să-i ia locul în astfel de pertractări. Iar dumneaei, nepricepută suficient să lucreze cu oamenii, îl ruga mereu pe Adrian Maniu să o salveze, prilejuri când drumurile lui Hrandt cu ale lui se întretăiau iarăşi în jocul acesta al Frumosului şi al Patimilor…

Oricât de apropiat încerca să mi se arate acest Adrian Maniu, oricât mă preţuia dincolo de cele îngăduite de nematurizarea mea, dintr-o simplă nevoie de amiciţie la vârsta însingurării de toţi şi toate, poetul nu izbutea să se facă auzit de sufletul meu ce prefera vacarmul independenţei adolescentine. Astăzi, faptul că mi-a împrumutat atunci o câtime din încrederea sa şi că eu n-am înţeles nimic din nevoia lui de căldură mi se pare tragic. Dacă nu m-aş fi dovedit cu regularitate lipsit de sensibilitate de câte ori se repeta întinderea unei mâini pline de speranţă din partea unui adult şi neobservarea de către mine a aşteptărilor din spatele acelui gest, s-ar cuveni să mă acuz cu toată forţa pentru refuzul – nici măcar refuz nu era neînţelegerea mea – acelei prietenii posibile. Dar aşa…

Nici nu înţeleg cum de mi-a dăruit viaţa, totuşi, mai târziu, să particip la alcătuirea unei cărţi, a unui album prefaţat de el, de Adrian Maniu, intitulat:“Delta” , ce a însemnat debutul meu editorial, cu câteva texte originale – stihuiri , le-am numit -, datorat lui Hrandt Avachian.