5. Addenda: doua gloante-n trup

Îmi lansam volumul Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste. În cuvântul adresat celor de faţă, mi-am pomenit, jenat, scurtimea detenţiei: patru ani, în perioada majoratului. Un domn smead, cu chip ascetizat de o suferinţă pe care n-o cunoşteam, cu ochi vii şi priviri rămase undeva mai în adânc, fără a-şi fi pierdut concentrarea observării, cu trăsături fine, ca arse de amărăciune, dar şi de îndârjire, cu maxilarul inferior ascuţit şi vag ieşit în afara liniei de profil a feţii, în semn de hotărâre, mă asculta cu pleoapele uşor umezite.

– Cine era bărbatul acela de la capătul primului rând? – am întrebat-o mai târziu pe profesoara Florica Raica, organizatoarea inimoasă şi energică a sărbătorii mele.

– Nu-l ştii? Un om care a trecut prin multe: secretarul general al organizaţiei muncitoreşti centrale a PNŢ-CD, domnul Victor Răducan.

Îmi doream să-l cunosc. Durerile, chiar când tac, îşi găsesc în mine o placă de rezonanţă pregătită să vibreze.

Aşa am început să-l însoţesc, de când era ţânc agăţat de bocceaua muicăi, trasă de cealaltă mână de către fratele lui mai mare, bejenită din plaiurile Gorjului, din pricina sărăciei. O ademenea Capitala. Aceasta avea să-i aducă femeii fără sprijin înălţarea unei case, dar şi invaliditatea pe viaţă a unuia dintre feciori: vremurile bune de odinioară năclăite de vremurile rele.

– În ’46, făceam parte din organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc, din comuna Voievodul Mihai, aşa cum se numea atunci actualul cartier Crângaşi – Giuleşti. Ţinea de sectorul condus de domnul Ion Marinache – azi infirm datorită puşcăriilor făcute – şi activam şi în cadrul organizaţiei muncitoreşti, împreună cu Ion Lambru, tot de la Griviţa, a început să-mi răspundă întrebărilor domnul Răducan.

Războiul sfârşit, tânărul îşi reluase serviciul la Atelierele CFR – Griviţa, secţia a III-a – Cazangerie. Tot la Căile Ferate era muncitoare şi mama sa.

– Exact acolo unde a izbucnit vulcanul bolşevic! – insistă dumnealui. Din nefericire! Muncitorii erau români adevăraţi; n-aveau vină! Educaţia patriotică şi religioasă o primeam la şcoală, prin Străjerie. Era o formare a sufletului, ce includea nobleţea noastră de români. Lucrătorii nu făceau politică.

Câştigându-şi existenţa cu braţele, conlocutorul meu s-a înscris şi la Politehnică, la “fără frecvenţă”, la Material Rulant. Fratele său urma cursurile a două facultăţi.

– Ţara era ocupată de trupele sovietice, reia istorisirea de unde a lăsat-o. Văzusem bine, din anii războiului, ce însemna comunismul. Şi poporul îşi dădea seama ce dezastru îl aştepta. Aveam nevoie de unitate naţională. A realizat-o Partidul Naţional Ţărănesc. Domnii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache – îi pomeneşte cu reverenţa purtată lor când nu fuseseră încă daţi pradă morţii – au reuşit atunci să polarizeze aproape toată suflarea românească. Simţeam că era o datorie să mă înscriu în partidul condus de dumnealor. Suflul naţional al eforturilor acestor doi bărbaţi ajunsese şi în linia întâi, de unde revenisem. În organizaţia de tineret, am primit şi o răspundere: eram şef în comună. Activam şi în organizaţia muncitorească, după cum v-am mai spus.

Entuziastul aducea veşti prin ateliere, distribuia Dreptatea , risca, lupta pe faţă. Oamenii începuseră să se teamă: se formase guvernul Groza. Văzând comuniştii că Victor Răducan era tenace, că nu se speria cu una cu două, au încercat să-l atragă, îi făgăduiau marea cu sarea. Exista unul notoriu printre ei: Moş Bâgu, fost ilegalist; ajunsese preşedintele sindicatului. Mai era unul: Chivu Stoica – căra şpanul de la maşini, cu roaba; mai târziu a fost numit şeful depoului de locomotive; apoi. “mare conducător de republică” – în caracterizarea celui care-mi vorbeşte.

– Aşa-zisele sindicate muncitoreşti, formate o dată cu ivirea comuniştilor, au constituit cele dintâi unelte ale Securităţii. Vreau să se ştie că Securitatea n-ar fi izbândit, n-ar fi reuşit să afle tot ce se întâmpla în fabrici dacă nu existau aceste sindicate care adunau toate cozile de topor. Deoarece muncitorimea de la Griviţa reprezenta atunci o forţă, comuniştii s-au implicat aici cel mai mult. Subminau muncitorimea încă din ’33. Eram elev. Mă duceam şi eu să casc gura la ce pălăvrăgeau agitatorii. Însă n-au izbutit nimic decât atunci când au venit cu tancurile. În faţa forţei, cine mai putea să se opună?! Se ştie prea bine că, la încheierea Armistiţiului, comuniştii numărau sub o mie de membri. În schimb, îşi ziceau: “forţă conducătoare”! În realitate, şi-au crescut “forţa” cu aceia timoraţi, obligaţi să devină membrii Partidului Comunist.

Această timorare, această obligaţie, nu pot fi mai clar ilustrate decât o face în continuare istorisirea domnului Victor Răducan.

– A venit campania electorală din ’46. Formasem o puternică organizaţie de tineret în cartierul meu. Aveam în jur de cinci-şase sute de tineri în circumscripţie, de la Podul Grant, cartierul Crângaşi, până la capătul tramvaielor 11 şi 2, la Giuleşti-Sârbi. Campania se ducea greu. Nu e cum crede lumea. Nu aveam libertatea s-o facem; întocmai cu cea premergând alegerile din mai ’90. Luptam la fel de hărţuiţi ca acum.

– Atrăseserăţi în organizaţie şi colegi de la Atelierele Griviţa? – îl întrerup.

– O sută, o sută douăzeci. Îi voi cita pe doi dintre ei, care mai trăiesc încă. Mi-au fost de mare ajutor să-mi salveze viaţa.

Şi iată că vorbitorul a ajuns la criza maximă a zilelor sale:

– Pe data de 30 septembrie 1946, am hotărât, cu comitetul meu, să difuzăm manifeste şi să începem campania electorală. Ne era foarte dificil să tipărim manifeste. Le difuzam pe furiş. Comuniştii erau cu ochii pe noi. Însuşi domnul Maniu ne dăduse dispoziţie: “Nu riscaţi, pentru că riscaţi să vă pierdeţi viaţa”. Aşa şi era. Dovadă stă ceea ce mi s-a întâmplat mie. În seara aceleiaşi zile, am început să lipim manifestele, pe la orele 18, de la Podul Grant, pe Şoseaua Giuleşti înainte. Eram urmăriţi. Aproape în dreptul străzii unde locuiam, peste vreo două-trei ore – când începuse să se întunece, dar nu de tot -, m-am oprit în faţa unui gard foarte frumos, nou. Proprietarul era peneţist. Vorbisem cu el înainte. Îi cerusem asentimentul. După cum stabiliserăm, am scris personal cu vopsea: regele, patria, biserica maniu le va ap . Voiam să scriu: APĂRA. În momentul acela am fost secerat de gloanţe. N-am văzut cine a tras, pentru că eram cu spatele la stradă. Dar doi prieteni ai mei, despre care v-am pomenit, Bolboceanu şi cu Vasile Surcel, care se aflau lângă mine – ceilalţi erau împrăştiaţi şi lipeau manifeste pe alte garduri -, cei doi, va să zică, au văzut un jeep sovietic din care au coborât trei inşi. I-au recunoscut: era unul Gică Bârjac şi unul Ion Vartic. Făceau parte din garda personală a lui Gheorghiu-Dej. Lucrau la Griviţa. Deci mă cunoşteau din ateliere. Aceştia, demult, când au constatat că nu mă puteau capta, că nu voiam să-mi reneg credinţa, mi-au spus: “Tu n-o să mai trăieşti!” Ştiau limpede de pe atunci că urmăreau să mă distrugă. Au găsit acel prilej.

Un fior de gheaţă îmi străbate spinarea de-a lungul şirii. Lucrători, colegi de muncă, pot urî într-atâta un tânăr, pentru că are alt crez politic, încât să-l condamne la moarte, fără să li se fi acordat dreptul legal s-o facă, sfidând legile, nefiind pregătiţi pentru împărţirea dreptăţii nici cât negru sub unghie?! Mai mult, îl pot urî ei până la a-l executa măcelăreşte, cu sânge rece, după o urmărire îndelungată, pe parcursul căreia l-au văzut râzând, dând din braţe, conversând, grăbindu-se, împiedicându-se, strănutând, l-au văzut că era asemenea tuturor oamenilor de pe stradă, asemenea lor înşile, un biet muncitor sărac şi harnic, abia însurat, cu tot viitorul înainte?!. Anormalitatea lor proprie nu le-a sărit în ochi? Nu le-a strigat nici un glas în piept: “Opreşte-te! Ai înnebunit?! Întoarce arma spre gura ta şi năclăieşte-ţi-o, dacă de gustul sângelui ţi s-a năzărit!” Cum de este cu putinţă ceea ce au făcut ei? Ce dereglare psihică monstruoasă conduce o fiinţă umană la a accepta să devină călău? Mai ales călău al fraţilor săi, în numele unei puteri străine cotropitoare.

Aşadar, au coborât din jeep şi au tras.

– Sigur, când m-au ameninţat, n-am luat asta în considerare. Poate că m-a împiedicat elanul tineresc. Abia venisem din război: viaţa n-avea importanţă pentru mine. Mă angrenasem în această luptă împotriva comunismului şi socoteam că nimic nu era prea mult pentru idealul meu. Când am căzut, sincer să vă spun, n-am simţit durere. Am simţit un regret parcă, fiindcă n-am terminat ce aveam de scris acolo. Mai departe nu ştiu ce s-a petrecut.

I-au povestit prietenii.

– M-am trezit, după vreo zece-douăsprezece ore, la postul de jandarmi. Zăceam într-o sală, pe ciment. Durerile mă făceau să gem. Nu venea nimeni să-mi dea vreun ajutor. Au sosit acei doi tineri care fuseseră cu mine. Mi-au spus că ei mă luaseră-n spinare, cum eram – cu sângele şuvoi – şi mă aduseseră la postul de jandarmi.

– Nu se trăsese şi în ei?

– Eu am fost ţinta. Când s-a dezlănţuit focul, ei erau împrăştiaţi. Când şi-au dat seama că ăia coborau din maşină, fiecare a fugit cum a putut. Când am căzut, cei care au tras s-au năpustit în maşină. Şi-au zis că şi-au făcut datoria şi au plecat. M-au lăsat acolo.

După mult timp, au revenit prietenii săi şi, deşi riscau să fi fost identificaţi pe când îl ajutau, l-au dus la post. După zece-douăsprezece ceasuri, s-au reîntors aici. Constatând că nimeni nu mişcase un deget în favoarea rănitului, au insistat să fie chemată o maşină a Salvării. Au vociferat; au ameninţat să strige trecătorii de pe stradă, să le dezvăluie adevărul. În cele din urmă, a fost solicitată Salvarea. L-au condus pe domnul Răducan la spitalul Witing, al Căilor Ferate.

– Cum vă explicaţi că jandarmii nu şi-au făcut datoria de a vă salva de îndată ce le-aţi fost adus?

– Pur şi simplu o laşitate. Şi-au dat seama că nu era deloc sigur ceea ce urma să se petreacă în ţară. Totul era nebulos. Şi-au zis: “Dacă rămân comuniştii, noi ne pierdem pâinea”. Mai mult decât atât. Am aflat de la prieteni că, atunci când zăceam acolo, au venit şi cei care au tras. Au venit acolo să se justifice de ce au tras.

– Mai munceau cei doi criminali în acea perioadă?

– Nuuu! Erau scoşi din producţie. Cum aţi auzit, făceau parte din garda personală a lui Gheorghiu-Dej. Toate elementele acestea de bază erau scutite de muncă. De îndată ce s-au format sindicatele, îi scoseseră pe toţi din producţie. Conducerea sindicatelor era compusă din elemente neproductive.

De aceea ruptura definitivă a păturii conducătoare, ridicată peste noapte, de mediul muncitoresc din care provenea, dezinteresul ei faţă de muncă şi de lucrători, dispreţul faţă de traiul truditorilor din fabrici şi uzine, jaful sistematic la care au fost supuşi ţăranii şi populaţia fabricilor, de aceea brutalitatea ucigaşă a Securităţii şi Miliţiei, fiindcă ele erau selectate din indivizi declasaţi, puşi pe îmbogăţire ilegală. Orice muncitor serios, cu respect faţă de activitatea sa, cu dragoste faţă de producţia la care participa, le stătea ca un ghimpe în ochi, era târât în faţa secretarului local de partid, batjocorit, dat pe mâna uniformelor albastre şi a securiştilor, schingiuit, eliminat din turma celor obedienţi, zvârlit în temniţe, supus dezumanizării şi, în final, omorât.

Revenind la cei din sindicate, domnul Victor Răducan reia:

– N-aveau nimic comun cu producţia! Nu făceau altceva, decât să informeze. Erau oamenii Securităţii. Mai mult decât atât. La Teatrul Giuleşti era sediul Securităţii CFR-ului, dirijat de acel Bâgu Vasile. Deci toţi cei proveniţi din ramura Căilor Ferate erau căraţi întâi la Teatrul Giuleşti. Acolo erau chinuiţi; acolo erau maltrataţi; acolo erau bătuţi şi aşa mai departe. Probabil că şi eu aş fi avut aceeaşi soartă, dacă nu ajungeam la spital. Odată aici, medicii – cărora le sunt recunoscător – s-au arătat doctori cu adevărat. E vorba despre chirurgul Teodor Teodorini, un specialist foarte bun – a decedat acum doi-trei ani – şi dr. Arnăuţescu. Despre acesta se spune că l-ar fi îngrijit pe Gheorghiu-Dej în nu ştiu ce împrejurări. Totuşi, deşi comunist – era directorul spitalului -, a avut un gest de umanitate. Adică s-a purtat cum îi era datoria omeniei.

S-a constatat că pacientul fusese lovit de trei gloanţe. I-a fost extras acela din omoplatul drept, aflat mai la suprafaţă. Mai existau două: unul în coloana vertebrală şi altul în bazin. În legătură cu acestea, i s-a comunicat că. nu puteau fi scoase; posibilităţile tehnicii medicale de atunci nu reuşeau să se confrunte cu o operaţie atât de fină; pe de altă parte, pierderea sângelui timp de zece-douăsprezece ore îl făcea inapt de o operaţie de o astfel de anvergură.

A fost internat. Dar a venit un grup de comunişti de la Griviţa, alţii decât inşii care-l împuşcaseră, vreo patru-cinci canalii care au cerut medicilor să-l externeze pe dată.

– Adică, au cerut să fiu aruncat în stradă! Poate că medicii s-au opus. Însă n-au avut ce face. Probabil că li s-a spus că altă cale nu era. Comuniştii deveniseră o ameninţare pentru toată lumea. Dispuneau cum voiau.

Urmează o pauză de contemplare a decăderii în care lunecase România. Apoi:

– În situaţia în care mă aflam, am fost nevoit să mă duc acasă. Vă imaginaţi cu ce dureri. Dar acestea nu mai contau. Partidul Naţional Ţărănesc avea posibilităţi foarte restrânse de a mă ajuta, pentru că începuse prigoana membrilor noştri şi fiecare dintre ei îşi risca libertatea care, de altfel, arăta a nu mai fi.

A stat astfel până la 15 ianuarie 1947. Cinci luni de la comiterea agresiunii criminale. Abia atunci i s-a îngăduit o internare, nu mai lungă decât trei zile.

– Certificatul meu medical reprezintă un act de acuzare împotriva comunismului: gloanţele nu mai puteau fi scoase niciodată; le am şi acum în mine; de aia arăt cum arăt. Singura şansă de tratament mi-a dat-o PNŢ-ul, cu toate greutăţile întâmpinate. Domnul Ion Marinache se străduia, prin medicii noştri, să mă ajute cu medicamente. Era o doamnă dr. Ionescu: venea pe la miezul nopţii să-mi aducă cele necesare. Ziua nu mai îndrăznea nimeni să vină. Începuserăm să fim hărţuiţi în primăvara anului 1947, domnul Iuliu Maniu, care aflase despre cazul meu – căci imediat după împuşcarea mea s-a publicat în ziarul Dreptatea un articol intitulat “A căzut un erou” -, a cerut să mă vadă. Un grup de peneţişti m-a condus în strada Schitu Măgureanu, la domiciliul domnului Leucuţia. Ştiţi că domnul Maniu n-avea locuinţă, dormea pe unde apuca, vai de capul său.

Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc l-a îmbrăţişat, l-a mângâiat şi i-a spus: “Eşti un erou, fătul meu.”

Domnul Victor Răducan plânge.

– Iertaţi-mă. Vă rog să mă iertaţi. de câte ori îmi amintesc clipa aceasta, nu mă pot opri. Pentru mine a fost o zi sfântă. aşa este. aşa o să rămână totdeauna. Când am fost la Sighetul Marmaţiei, în pelerinaj la locul calvarului lor, am îngenuncheat. Nu mă pot abţine. Eu nu sunt nimica. Un ilustru necunoscut. Să nu cumva să mă prezentaţi în culori. Am fost un nimeni. Doar domnul Maniu şi ceilalţi care au suferit cu adevărat.

Până în luna aprilie, până prin mai, n-a mai intrat în fabrică. Dacă a făcut-o, colegii de muncă l-au privit cu compătimire, dar erau înfricoşaţi.

– Sufleteşte erau alături de mine, îmi înţelegeau suferinţa, dar nu aveau tăria de a se manifesta.

La 1 iunie, a fost dat afară din serviciu. Începuseră comprimările. Deci comuniştii porniseră să-şi impună voinţa şi în instituţii.

– Organizaţia dumneavoastră de tineret s-a risipit atunci?

– Nu. Mai mult decât atât, am format, împreună cu Ermil Comăniţa, după trecerea în ilegalitate a partidului nostru, din iulie ’47, o nouă organizaţie a tineretului nostru naţional-ţărănesc, denumită “Organizaţia Regele Mihai I”, al cărei conducător a fost Ermil Comăniţa. Optzeci dintre membrii organizaţiei mele de tineret au intrat cu mine în temniţă! E foarte important să se ştie că muncitorii ceferişti, despre care v-am zis că iniţial nu aveau culoare politică, în pofida terorii la care v-am spus că eram supuşi atunci, şi-au asumat să acţioneze în continuare pentru ideea naţional-ţărănistă! Au devenit, din indiferenţi, nişte luptători şi nişte oameni de sacrificiu naţional-ţărănişti, pentru Ţara şi Regele lor! Chiar după cele petrecute cu mine, au avut tăria să intre în “Organizaţia Regele Mihai I”. Dar aceasta este o altă istorisire.

Adevărat. Lupta românilor pentru eliberarea de sub comunism, începând cu primele alegeri “libere”, nu a contenit nici o clipă şi nu s-a isprăvit. Cât de “libere” au fost acele alegeri, s-a văzut. Gustul “libertăţii” acelora din mai 1990 ne amărăşte buzele. Şi iată-ne încheind alte alegeri.