– Actul II

Tabloul 5

Aceeaşi lipsă de decor. În scenă, două conuri de lumină, unul asupra lui Beaumarchais, care şade pe un scaun, cu faţa la rampă, celălalt asupra lui Pâris-Duverney, care, şi el, şade pe un scaun, cu spatele. Cum stă, nu poate fi recunoscut. Lângă Pâris-Duverney, în picioare, o tânără slujnică; aceasta, cu faţa la public, îi va citi cu glas tare. Ambii, ea şi Beaumarchais, citesc, alternativ, corespondenţă.

FATA (descifrează cursiv, dar, la obscurităţile voite ale mesajelor cifrate, se opreşte, recurge la grimasă şi stupoare): Copila mea, citeşte ceea ce-ţi trimit şi vesteşte-mă asupra părerii tale. Ştii prea bine că într-o chestiune de natura aceasta nu pot hotărî nimic fără tine. Folosesc în scris stilul nostru oriental, din pricina căii pe care îţi parvine giuvaerul ăsta de epistolă. Spune-mi părerea ta; dar fă-o degrabă, că lucrurile se precipită. Adio, iubirea mea, te sărut cu foc.

(A rămas într-o poziţie aproape crăcănată, către care au împins-o dificultăţile textului şi uimirea. Pâris-Duverney, după o oarecare pauză, se ridică încet, foarte încet, în continuare cu spatele la public, se lungeşte, se subţiază, tot creşte, iar când nu mai are ce să se întindă, rămâne ţeapăn. Brusc, se cocârjează şi începe să dea ocol cercului de lumină, sprijinit într-un baston; e foarte ramolit. Mişcări din cap. Bătăi din baston, întoarcerea lui la spate pentru a-şi lovi cu el fesele, pantoful, etc. Fata îi arată o nouă scrisoare. Scena se reia.)

FATA (citeşte): Mi-e greu să-nţeleg cum s-a ajuns la această idee… (Continuă prin mimarea lecturii.) Mi-e teamă că-i nevoie de izbândit. O ard.

PÂRIS-DUVERNEY (repetă jocul. Se apropie de Fată. Vocea, la început, îi este teribil de piţigăiată. La reluarea propoziţiei, glasul i se drege, rămânând acela al unui om de 80 de ani, dar plin de energie): Stai jos, fetiţo! Stai jos, fetiţo! (Fata întoarce scaunul la public şi se aşază. Pâris-Duverney se depărtează un pas, se lasă foarte pe spate şi împinge bastonul către ea, în aer): Scrie! (Fata scrie. Foloseşte pană, călimară şi hârtie imaginare. Va relua cuvintele lui.) Hm! Hm! Mâine…

BEAUMARCHAIS (citeşte, în timp ce ceilalţi doi încremenesc): Mâine, între ceasurile cinci şi şase. Dacă nu voi fi sosit, va trebui să mă aştepţi. (Se ridică şi pleacă, hotărât, către arlechinul opus.)

PÂRIS-DUVERNEY (pleacă; plin de prudenţă; oprindu-se; mergând pe vârfuri; ghemuindu-se cu genunchii la gură; sculându-se cumplit de anevoie; lipindu-se cu spatele de un zid imaginar şi contopindu-se cu acesta; în sfârşit, mimând toate peripeţiile unei persoane urmărite pe străzile Parisului. Când îl vede pe Beaumarchais, începe să vorbească, temându-se să nu fie auzit de vreun urmăritor prezumtiv): Sărmanul meu prieten, sunt prea bătrân. Nu? Prea bătrân… Sunt prea slab. Nu? Prea slab… Nu mă mai pot mişca în libertate. Nu? Nu mă mai pot mişca… De şase luni, de şase luni, nepotul meu locuieşte cu mine. Nu? Nepotul meu… E o hienă. Nu? O hienă… E-un şacal. Nu? Un şacal… E-o cârtiţă. Nu? O cârtiţă… Dar ce pot face? L-am desemnat moştenitor. Nu? Moştenitor… Dacă mi-e moştenitor, l-am luat în casă. Nu? În casă… (Izbucneşte.) În casă cu mine! Că trebuie să-şi păzească averea. Nu? Averea… Şi-aşa… s-a zis cu libertatea mea. (Scutură palmele, una de cealaltă.) S-a zis… cu… libertatea mea… (Discret. Visător.) S-a zis… Mă jenez… până şi să primesc o femeie…

BEAUMARCHAIS: Dar, trebuie încunoştiinţat, iubite amice, trebuie încunoştiinţat că suntem asociaţi, că avem interese comune, că…

PÂRIS-DUVERNEY:…şi că. I-am comunicat că, că şi că.

BEAUMARCHAIS: Iar el?

PÂRIS-DUVERNEY: Iar el comunică oricui vrea să-l asculte, că te de-tes-tă! Că te-ar face chiseliţă! Că se va strădui cât îi stă-n putinţă să te-ndepărteze de mine! Că, fiind o hienă, un şacal, o cârtiţă – nu el, despre dumneata este vorba -, te va-ngropa cu orice chip. Ce vrei? Ăsta-i nepotul meu, La Blache, şi bine faci că te abţii să-l întâlneşti şi mai ales…

BEAUMARCHAIS:…că te evit pe dumneata !…

PÂRIS-DUVERNEY:…că mă eviţi pe mine. Aşa că nu te bizui să ne vedem prea des. Nu? Prea des…

BEAUMARCHAIS: Nici nu mă pot plânge că m-ai ostenit cu întâlnirile…

PÂRIS-DUVERNEY:…Vom continua pasionanta noastră corespondenţă…

BEAUMARCHAIS:…Rămâi “copila mea iubită”… Dar…

PÂRIS-DUVERNEY: Dar?

BEAUMARCHAIS: Dar cum facem să-mi recuperez banii?

PÂRIS-DUVERNEY: Banii? Mda, banii. Aşa e. Toate la vremea lor, iubite prietene.

(Se despart. Beaumarchais se îndreaptă către Jacques Coquaire-fiul. Lumina îl urmăreşte. Pâris-Duverney iese.)

BEAUMARCHAIS (lui Jacques Coquaire-fiul): Când a vrut să ne-ntâlnim să-mi dea banii, eram bolnav copt; febră, năduşeli, delir. Când am început să mă vindec şi am vrut să-l văd din nou, murise…

(Se micşorează lumina. Spot asupra lui La Blache. Beaumarchais va evolua alături de el.)

LA BLACHE: Stimate domnule notar, am văzut actul. Semnătura nu aparţine răposatului Pâris-Duverney, unchiul meu. E un fals.

BEAUMARCHAIS: “Am lucrat la domnul Pâris-Duverney, de copil. Bineînţeles că este semnătura sa”, a zis un funcţionar bătrân.

LA BLACHE: Îl urăsc pe Beaumarchais aşa cum îşi poate iubi un bărbat femeia.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Beaumarchais, te-ai ales cu banii, ori cu spânzurătoarea?

BEAUMARCHAIS: Îmi spuneam că dacă mă spânzură, se rupe funia.

LA BLACHE: Domnule judecător, n-aş vrea să vă lăsaţi indus în eroare de aparenţe şi să vă lăsaţi influenţat de ele în procesul pe care-l veţi judeca în curând. Beaumarchais, mitocanul ăsta care-a fost izgonit de tat-su de la 16 ani, pentru furt şi desfrâu, şi care-a ajuns hamal, jongler la bâlci, ucigaşul primei sale soţii, şi care i-a dat şoricioaică celei de-a doua; trişor în Spania, şi-a pierdut şi bruma de reputaţie ce-i mai rămăsese, l-a extorcat pe unchiul meu de ultimul bănuţ, a fost alungat de fiicele Majestăţii-Sale, e o haimana ordinară etc. etc. etc.. Punct. (În timpul celor ce urmează, La Blache dispare.)

BEAUMARCHAIS: Tună şi fulgeră, Joseph Alexandre Falcoz de La Blache. Asudă, zbate-te, frământă-te, târăşte-te, zvârcoleşte-te; munceşte cu gura, mârâie, schiaună, latră, tuşeşte, zbiară, urlă, mugeşte, ragi; încruntă-te, scălămbăie-te, dă din mâini, dă din coate, dă din picioare, strâmbă-te şi fă ca toţi dracii; chiţcăie, miaună, ţipă, pierde-ţi glasul; şerpuieşte, umblă-n genunchi, umblă pe brânci, sari ca broscoiul, ţopăie ca iepurele, saltă ca leul; înnoadă-te, deznoadă-te, înţepeneşte şi descleştează-te; topeşte-te şi îngheaţă; curgi şi încremeneşte; fărâmă-te şi te-adună; pledează, fă-te râs, lup, panteră, fă-te ploşniţă şi elefant şi, în special, fii maimuţă, cum te-a făcut mămica-n patul ei preacinstit, unde-n afara tatălui tău şi-a generalului său n-a mai dormit decât restul regimentului şi flota Majestăţii-Sale, câteva mii de cavalerişti şi, când aveau loc, mai multe zeci de mii de spadasini ai Franţei; căzneşte-te, icneşte, screme-te, încordează-te, poate-o să feţi o dovadă ce să-ncline balanţa Justiţiei în favoarea ta, izmenitură de scârnăvie! Până atunci, eu scriu Bărbierul din Sevilla !

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Doi ani a durat s-o scrieţi?

BEAUMARCHAIS (aşezându-se lângă el): Doi ani. Ca şi procesul cu La Blache. Primul.

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Primul?

BEAUMARCHAIS: Păi, ce? Crezi c-a fost fericit c-am câştigat eu?! A făcut apel.

GLASUL TEMNICERULUI-ŞEF: Băăă!… Beaumarchais!! Băăă!…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Acu e-acu, prietene…

TEMNICERUL-ŞEF (intră grăbit): Băă, Beaumarchais. Iote ce scrie-aici, în docomente… Băă, tu ai mai fost închis… Aşa-i? Să nu tăgăduieşti, că ştiu tot. Da’ vreau să te-aud pe tine că recunoşti. Ai fost sau n-ai fost?

BEAUMARCHAIS: Nu-i nici un secret. Sau, ca orice secret, îl ştie tot Parisul.

TEMNICERUL-ŞEF: La For-l’Evêque, bă?

BEAUMARCHAIS: La For-l’Evêque.

TEMNICERUL-ŞEF:…să trăiţi…

BEAUMARCHAIS: Şi dumneavoastră…

TEMNICERUL-ŞEF: Ce’ş’… şmecher, domnu’?… Am mai văzut noi şi alţi ‘telectuali ca tine, şi tot le-a dat borşu’ pe nas. Ba chiar mai uşor ca la mocofani. Că ‘telectualii are nasu’ pe sus şi-l ţinteşti mai bine! (Râde.) Ai noroc c-am venit cu altă treabă, că tare mi-ar place să văd culoarea borşului tău. Trebe să completez fişa. Aşa că bagă-ţi minţile-n cap şi răspunde la-ntrebări. Fii atent ce răspunzi, că dosaru’ ăsta te urmăreşte toată viaţa prin gherle. Dacă răspunzi cinstit, ţi se iartă toate. Vorba vine. Aşaaa!… Îl cunoşti pe ducele de Chaulnes?

BEAUMARCHAIS: Bineînţeles. Am fost prieteni buni, până…

TEMNICERUL-ŞEF: Nu mă-ncurca. Ce-nseamnă asta?! Da, nu sau nu e cazul.

BEAUMARCHAIS: Nu e cazul să vă spun dumneavoastră. (Jacques Coquaire-fiul tuşeşte semnificativ, să-l tempereze.)

TEMNICERUL-ŞEF: Ce-ai spus? Mă, tu eşti ţicnit de-a binelea? Vrei să-mi las treburile şi să te cotonogesc?

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Nu vă supăraţi, domnule Temnicer-şef, domnul de Beaumarchais vrea să rămână discret în privinţa treburilor care-i implică pe alţi domni nobili.

TEMNICERUL-ŞEF: Tot respectul pentru nobili, dar ce-am eu cu discreţia lor? Faptele, pentru mine faptele contează. Fii atent, Beaumarchais, şi nu călca-n străchini. Îl cunoşti pe ducele de Chaulnes? Da? Nu? Sau: nu e cazul?

BEAUMARCHAIS (plictisit): Da, da, da.

TEMNICERUL-ŞEF: O singură dată-i destul. V-aţi certat?

BEAUMARCHAIS: O singură dată mi-a fost destul…

TEMNICERUL-ŞEF: Motivul?

BEAUMARCHAIS: Femeia…

TEMNICERUL-ŞEF: A ta sau a lui?

BEAUMARCHAIS: Până atunci, a lui. După, a nimănui.

TEMNICERUL-ŞEF: Povesteşte amănunţit ce s-a-ntâmplat.

BEAUMARCHAIS: Apare-n dosarul anchetei.

TEMNICERUL-ŞEF: Bă, aici eu sunt mama anchetei. Dă-i drumul!

JACQUES COQUAIRE-FIUL (rugător): Domnule de Beaumarchais… Prietene… (Mai încet.) Povestiţi-mi mie…

BEAUMARCHAIS: De Chaulnes se certase cu Mademoiselle Mesnard; definitiv. Într-o zi, ea m-a invitat să-i fac o vizită. Plecând de la ea, pe trepte, de Chaulnes. (Arogant.) “Bună-ziua, domnule”, zice. (Ironic.) “Bună-ziua, domnule”, zic. “Cum o mai duceţi cu viaţa…?”, adaug, şi era cât pe ce să continui: “…cu viaţa sentimentală?…” A simţit ironia. Am mers la judecătorie… (Lumina se stinge. Se reaprinde în alt loc al scenei: o bancă fără spetează; Tînărul Braconier, în zdrenţe, şade pe ea. Apare Beaumarchais, judecător. Ia loc la o masă simplă, în faţa acuzatului. La intrarea lui, Braconierul s-a ridicat. Beaumarchais îi face semn să se aşeze): Va să zică, ai pus capcane pentru iepuri?

TÂNĂRUL BRACONIER: Eu? Nu!

BEAUMARCHAIS: Dar, cine? Eu?

TÂNĂRUL BRACONIER: Asta nu pot şti eu…

BEAUMARCHAIS: Foarte logic.

(Spot pe Temnicerul-şef.)

TEMNICERUL-ŞEF: Îţi place şi ţie logica. Eşti cineva, bă. Las’ că dac-avem timp, te perfecţionez eu…

(Se stinge spotul.)

BEAUMARCHAIS: Află că eu n-am pus capcane.

TÂNĂRUL BRACONIER: Vă felicit. Nici eu nu pun.

BEAUMARCHAIS: Te felicit. Totuşi, ai fost adus în faţa judecăţii, pentru braconaj, dacă nu te superi…

TÂNĂRUL BRACONIER: Nu mă supăr. Puteţi continua.

BEAUMARCHAIS: Ascultă! Ştii în faţa cui te afli?

TÂNĂRUL BRACONIER: Cu voia domniei-voastre, a unui autor dramatic celebru…

BEAUMARCHAIS (puţin surprins, dar redobândindu-şi stăpânirea de sine):…prin înjurături…

TÂNĂRUL BRACONIER (joacă teatru; îl flatează): Nu din partea mea. Eu sunt un admirator.

BEAUMARCHAIS (mucalit): Foarte logic.

(Spot pe Temnicerul-şef.)

TEMNICERUL-ŞEF: I-ai zis-o, Beaumarchais! Ai cap, nu glumă!…

(Se stinge spotul.)

BEAUMARCHAIS: Dar cu iepurii cum stai?

TÂNĂRUL BRACONIER: Doi-trei, pe săptămână…

BEAUMARCHAIS: Îi vinzi?

TÂNĂRUL BRACONIER: Ce-s prost?! Şi mie-mi place carnea bună…

BEAUMARCHAIS: Dar, cum îi prinzi?

TÂNĂRUL BRACONIER (infatuat): Nu-i prind. Îi împuşc.

DUCELE DE CHAULNES (apare, scos din minţi): Te-mpuşc! Te-mpuşc, ticălosule! Ţi-arăt eu să râvneşti la femeia mea!

BEAUMARCHAIS: Domnule duce de Chaulnes, vă aflaţi în faţa unui tribunal!

DUCELE DE CHAULNES: Ba-n faţa unui criminal pe care o să-l omor!

BEAUMARCHAIS: Omoară-ţi puricii, mai bine, domnule! Dar, operaţia asta te poftesc s-o faci afară!

DUCELE DE CHAULNES (scoate la iveală un pistol): Ori vii cu mine să ne batem în duel, ori te-mpuşc ca pe-un iepure!…

BEAUMARCHAIS: Sunt neînarmat, domnule. Binevoiţi să mă-nsoţiţi acasă. (În trecere, Tânărului Braconier.) Acum, învaţă şi tu ce-nsemană… “braconajul de persoane fizice”. (Se stinge lumina. Nou con de lumină, în altă parte a scenei: o masă încărcată de bunătăţi. Apar: Ducele de Chaulnes şi Beaumarchais. Beaumarchais, conducându-l şi împingând scaunul, să-l ajute să se-aşeze): Iubite duce, dacă tot ne aflăm la mine, află că nu sunt obişnuit să prânzesc singur. Aşadar, eşti invitatul meu.

DUCELE DE CHAULNES: Chiar mi-era foame.

BEAUMARCHAIS: Şi eu mă gândeam: de ce să-l omor cu burta goală?…

DUCELE DE CHAULNES: Eu, unul, prefer să te păgubesc înainte de a te ucide.

BEAUMARCHAIS: Aşadar, mâncând, amândoi ne împlinim scopurile de taină, şi toată lumea e mulţumită…

DUCELE DE CHAULNES: Nu, până nu te văd scăldat în sânge!

BEAUMARCHAIS: Bineînţeles. La fel gândeam şi eu. Dar te vedeam pe dumneata în locul pe care mi-l rezervi…

DUCELE DE CHAULNES: Un vin excelent. De când e?

BEAUMARCHAIS: 1753.

DUCELE DE CHAULNES: Un buchet de douăzeci de ani… (Pe gânduri.) O să puţi a hoit mult mai curând.

BEAUMARCHAIS (scoţănd o muscă din mâncare): Vezi musca asta? I-a luat mai mult timp să sucombe în stufat decât o să-ţi ia dumitale să mori în vârful spadei mele.

DUCELE DE CHAULNES: Beaumarchais, simt c-am mâncat destul.

BEAUMARCHAIS: Încă nu suficient, amice, ca să ne împăcăm…

DUCELE DE CHAULNES: Să ce? Tu spui asta? tu, care mi-ai furat iubita?

BEAUMARCHAIS: Mademoiselle Mesnard e o femeie liberă. V-aţi despărţit de mult.

DUCELE DE CHAULNES: O femeie care m-a iubit nu mai poate fi niciodată liberă. Trebuie să mori. Ţi-o cere onoarea.

BEAUMARCHAIS: Doar atât?

DUCELE DE CHAULNES: Te previn că dacă nu-ţi iei spada…

BEAUMARCHAIS: Şi eu te previn că dacă mi-o iau, s-ar putea să-ţi iau şi… (Semn de tăiere a beregatei. Vede pe o tav㸠o scrisoare.) Ah ! o scrisoare… Nu te superi dacă… (Rupe sigiliul. Vrea să citească.)

DUCELE DE CHAULNES (îi smulge scrisoarea şi o aruncă): Destul cu gluma! Scoate spada!

BEAUMARCHAIS: Am mâncat, am băut…

DUCELE DE CHAULNES: A sosit clipa să mori! (Scoate spada din teacă.) Şi, pentru că eşti prea laş ca să pui mâna pe armă, te voi străpunge ca pe-un şobolan!… (Se năpusteşte asupra lui.)

BEAUMARCHAIS (fuge în jurul scenei, urmărit de celălalt. Apucă, din goană, un sfeşnic şi vătraiul. Se apără cu ele. În cele din urmă, Beaumarchais îl dezarmează pe duce, care-i sfâşie hainele, îl zgârie, se luptă cu palmele, pumnii şi picioarele): Săriţi! Jean! Jacques! Oameni buni ! Săriţi! Nebunul! (Ducele de Chaulnes îl dezarmează la rândul său. Apar slugile, care mai curând urmăresc lupta decât intervin.)

BEAUMARCHAIS: Puneţi mâna pe el! Opriţi-l! Nu vedeţi că-i bun de legat? Vreţi să rămâneţi fără simbrie?!

DUCELE DE CHAULNES (poate rosti orice alte ameninţări şi injurii de tipul): Ticălosule! Îţi iese spada prin fund, dacă te ajung! Te fac hălcuţe-hălcuţe şi te dau la ciori! Îngraş pământul cu tine! (etc.)

BEAUMARCHAIS (în timpul goanei, de câte ori ajunge în dreptul ferestrei, strigă): Poliţia! Poliţia! Săriţi! A-nnebunit! (Ambii, când trec prin dreptul mesei, se opresc o clipă, să guste câte ceva. Bătăi puternice în uşă.)

GLASUL COMISARULUI: Deschideţi! Deschideţi! Poliţia! (Apare.) În numele Regelui, opriţi-vă! Sunteţi arestaţi!

DUCELE DE CHAULNES: Cine, eu? Ştii cine sunt eu?!

COMISARUL (lui Beaumarchais, încet): Cine este?

BEAUMARCHAIS: Ducele de Chaulnes.

COMISARUL: El e ducele? Atunci tu eşti vinovatul. (Îl înhaţă.)

(Se stinge lumina. Spot pe Temnicerul-şef, singur.)

TEMNICERUL-ŞEF: E logic. Dacă el era ducele, numai tu puteai fi vinovatul! Deci, Beaumarchais, răspunde prin da, nu sau nu e cazul: recunoşti c-ai fost întemniţat pe drept?

(Se stinge spotul.)

Tabloul 6

SARTINES: Este adevărat, dragă domnule Beaumarchais, că aveţi viza cenzorilor, a domnului Marin şi a mea, de un an de zile…

BEAUMARCHAIS:…Şi totuşi, domnule Sartines, aveţi curajul să-mi spuneţi acum că Bărbierul din Sevilla nu se va mai juca, după ce am ajuns cu repetiţiile până aproape de premieră!

SARTINES: N-avem nici o vină, dragă domnule Beaumarchais, dacă se face atâta zgomot în jurul persoanei dumneavoastră…

BEAUMARCHAIS: Mult respectate domn, singur aţi spus-o: zgomotul nu-l fac eu, ci alţii…

SARTINES: Scandalul izbucnit în sală, la ultimul spectacol cu Eugenia, v-a făcut foarte mult rău…

BEAUMARCHAIS: Credeţi? Eu m-am simţit foarte bine. Publicul a înţeles corect acuzaţiile pe care le-am adus justiţiei corupte…

SARTINES: Acestea, însă, în contextul procesului dumneavoastră…

BEAUMARCHAIS: Care dintre ele, stimate domn? La Blache face apel. Solicit o întrevedere cu raportorul oficial asupra dosarului şi vrednicul de respect magistrat al Majestăţii-Sale, Goëzman, îmi trimite vorbă că nu-l pot vedea decât dacă-l şperţuiesc. Îl şperţuiesc şi nu mă primeşte: vrea un cadou. Îi dau şi cadoul, cere bani, şi pentru secretarul său. Dau bani secretarului. Primesc şperţul înapoi, primesc cadoul înapoi, pierd procesul şi, cu el, tot avutul, inclusiv casa, dar… nu mi se restituie banii destinaţi secretarului. Cum erau de-mprumut, mă interesez, cercetez şi aflu că secretarul usturoi n-a mâncat şi gura nu-i miroase. Banii îi încasase doamna Goëzman, soţia magistratului, drept cheltuieli ale intermediarului. Fac afacerea publică, şi prietenii mei sunt chemaţi, ameninţaţi, maltrataţi. Semnează declaraţii dictate, toate acuzându-mă de corupere a funcţionarilor justiţiei. Mă zbat ca un vârtej, întorc lumea pe dos; cel care-a spus da, acuma spune nu; cine a spus nu, recunoaşte că da; falsul se dovedeşte autentic şi adevărul, minciună; incoruptibilul magistrat apare în lumină nouă: cerşetor ordinar, falsificator de acte publice, traficant de influenţă, arogându-şi o identitate inexistentă, manipulator al realităţilor, de parcă acestea ar fi păpuşi de sfori în teatrul lui privat, escroc şi călău. Dovedesc opiniei publice, prin patru broşuri…

SARTINES: Păi, da… păi, da… aia este… cele patru Memorii...

BEAUMARCHAIS:…prin patru Memorii, că s-a năpustit împotriva mea o conjuraţie a viciului, egoismului şi necinstei; Voltaire mă salută; Goethe îşi ia subiectul unei lucrări dintr-una din broşurile mele. Parisul, Franţa, Europa, râd de fiece cuvânt cu care mi-am încondeiat adversarii, i-am făcut o apă şi-un pământ, praf şi pulbere…

SARTINES:…ciulama…

BEAUMARCHAIS:…ciulama – de ce nu ? -, şi dumneavoastră domnule Sartines, veniţi acum să-mi spuneţi că nu am voie să scot premiera Bărbierului.Ba o voi scoate. Insist să nu mai pierdem vremea cu discuţii inutile. Chiar acum mă-ntorc la repetiţii. Spuneţi superiorilor dumneavoastră că dacă mai îndrăzneşte careva să mi se opună, voi cere permisiunea să citesc textul în Parlament şi voi publica, pe deasupra, o nouă broşură, în care voi arăta cât este de neputincioasă cenzura Regelui Franţei! (Îi întoarce spatele şi se depărtează.) Auzi! Să am de un an viza cenzurii, şi să nu pot fi jucat! Mai bine nici că se putea!… (Se întoarce către Sartines.) Dar câte cenzuri există, domnule Sartines, în ţara asta?!

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 7

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Şi procesul, cum mai evolua ?

BEAUMARCHAIS: Am fost pedepsiţi toţi – şi Goëzman, şi nevastă-sa, şi eu. Dar parcă pe mine m-au pedepsit cel mai tare. Printre altele, urma să cer scuze Curţii judecătoreşti, în genunchi, cu capul plecat, cu mâinile la spate, pentru faptul de a fi atacat magistratura în Memoriile mele. Mai aveam de ascultat glasul preşedintelui spunându-mi: “Te blamez şi te declar infam!” Şi culmea, Memoriile mele urmau să fie rupte-n bucăţele şi arse la picioarele scării mari a tribunalului!… Era peste puterile mele! Dacă, temându-mă de condamnarea la stâlpul infamiei, în centrul Parisului, mă gândisem să mă omor, acum, aflând “blânda” lor sentinţă, nu-mi rămânea decât să mă exilez în Anglia…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Au ars Memoriile ? Curios, nu-mi amintesc.

BEAUMARCHAIS: N-au avut curajul. Eu, de frică, m-ascunsesem. Tot Parisul a defilat prin faţa ferestrei mele. (Cei citaţi în continuare defilează prin faţa lui Beaumarchais şi-i aduc un omagiu: salut, strângere în braţe, sărut, suspin, bătaie pe umăr, o floare, etc. etc. Acestea se cade a fi distribuite foarte variat.) Ducele de Nivernais, marchiza de Tessé, ducele de Noailles, ducele d’Orléans, prinţul de Monaco, domnul de Miromesnil, ducele de Chartres, doamna contesă de Miramont, ducele de Richelieu, ducele de La Vallière, domnul de Maurepas, domnul de La Borde, domnul de Mézieu, prinţul de Conti… Închipuie-ţi, dragă Jacques Coquaire-fiul, că a venit şi domnul de Sartines, cenzorul, incognito. Avea un gust literar prea subţire ca să nu sufere pentru modul indiscret în care era tratat autorul Bărbierului din Sevilla.

SARTINES (apare): Ştiu şi înţeleg.

BEAUMARCHAIS: Din clipa în care am ajuns să nu mai fiu nimic, încep să însemn câte ceva pentru toată lumea. Ce se-aude, când mă vor umili?

SARTINES: Îmi vine să cred că sentinţa nu se va pune-n aplicare niciodată. Tot Parisul vuieşte. Nu se mai poate rosti cuvântul “magistrat”, într-un spectacol, că-ntreaga sală izbucneşte-n huiduieli. Jucându-se serile trecute Crispin, rivalul stăpânului său, un judecător identificat în public a fost nevoit să părăsească sala, însoţit de fluierăturile spectatorilor.

BEAUMARCHAIS: Nu cred că aceasta-i spre binele meu.

SARTINES: Nici eu.

BEAUMARCHAIS: Şi-atunci?

SARTINES: Spuneai că vrei să pleci în Anglia…

BEAUMARCHAIS: Şi-acolo?

SARTINES: Acolo, lucrezi la reabilitarea ta de-aici…

BEAUMARCHAIS: Acolo, la reabilitarea mea de-aici?…

SARTINES: Nici că s-ar fi putut ivi prilej mai potrivit.

BEAUMARCHAIS: Într-adevăr, umilinţe publice, urmând dezastrului financiar, concomitent cu ratarea ca autor dramatic, constituie, toate la un loc, un prilej nici că se poate mai fericit… Te felicit, Sartines, ai haz… Un umor imbatabil!

SARTINES: Ei bine, află că-n Anglia apare Fiţuica împlătoşată...

BEAUMARCHAIS: Fiţuica împlătoşată! Există nume de gazetă mai războinic?

SARTINES: O editează Théneveau de Morande, un ticălos care face pe refugiatul politic…

BEAUMARCHAIS: Deci, un luptător.

SARTINES: Iar acest caraghios a publicat recent Memoriile secrete ale unei prostituate...

BEAUMARCHAIS: Un titlu picant şi de succes şi-o carte lungă cât zilele de post…

SARTINES: Şi i-a expediat un exemplar doamnei du Barry, care, afirmă intrigantul, i-ar fi slujit drept model, când a redactat Memoriile secrete...

BEAUMARCHAIS: Ce minciună sfruntată! O fecioară imaculată ca doamna du Barry!…

Şi dumneaei s-a simţit flatată ?

SARTINES: Doamna du Barry l-a rugat pe rege să-nchidă gura mitocanului…

BEAUMARCHAIS: Iar Majestatea-Sa…?

SARTINES: M-a chemat pe mine să expediez câţiva agenţi care: unu...

BEAUMARCHAIS: Unu...

SARTINES:… să-l înhaţe pe Théneveau de Morande, să-l facă pachet şi să-l expedieze în Franţa; sau, doi...

BEAUMARCHAIS: Doi...

SARTINES:… să-l facă balot şi să-l expedieze în fundul Tamisei.

BEAUMARCHAIS: Deci, din punctul de vedere englezesc – un punct de vedere foarte comercial, se ştie -, fie o afacere de export, fie una pe piaţa locală.

SARTINES: Şi, fără taxe vamale ori de transport. Aveam încuviinţarea secretă a Majestăţii-Sale britanice, pentru ambele operaţiuni. Numai că agenţii mei au contactat o femeie de moravuri…

BEAUMARCHAIS:…similare celor ale doamnei du Barry…

SARTINES:…fără pondere la cântar, Beaumarchais, fără pondere… doamna de Godeville…

BEAUMARCHAIS:…cum god înseamnă “Dumnezeu”, în engleză, şi ville, oraş, pentru noi: numele său predestinat era: “cetatea lui Dumnezeu”, cu alte cuvinte, un paradis pentru agenţii tăi…

SARTINES:…au contactat-o.

BEAUMARCHAIS:…în calitatea ei de spioană a Franţei?

SARTINES: Din păcate, nu. În calitatea ei, cum să spun…

BEAUMARCHAIS:…nocturnă…

SARTINES: Întocmai. Şi, astfel… secretul de stat…

BEAUMARCHAIS:…a răsuflat…

SARTINES:…Exact.

BEAUMARCHAIS: Iar iepurele vânat, domnul Morande…

SARTINES:…a început să urle, ca din gură de şarpe, că refugiaţii politici nu se mai pot încrede în regele Angliei…

BEAUMARCHAIS: Şi-atunci?

SARTINES: Şi-atunci, agenţii noştri au fost invitaţi în mod discret să părăsească insula, ca să nu fie spânzuraţi în calitate de spioni francezi.

BEAUMARCHAIS: Şi, socoteşti că eu…

SARTINES: Întocmai. Tu, pentru că tot te duci în Anglia fără treabă…

BEAUMARCHAIS:…merită să-ncerc marea cu degetul şi…

(Se stinge lumina.)

 

Tabloul 8

Coboară o cortină de voal. Se proiectează pe ea o corabie de hârtie, pe fondul unor diapozitive înfăţişând o mare în furtună, un cer cumplit, dacă nu este posibilă proiectarea unor secvenţe de film cu acelaşi subiect. Când şi când, fulgere, trăsnete. Vântul vuieşte năpraznic. Talazurile mugesc. Beaumarchais şi Jacques Coquaire-fiul, ca umbre proiectate.

BEAUMARCHAIS: Jacques! Jacques! Vino să m-ajuţi la cârmă! Cred c-am intrat la apă-n Canalul Mânecii ăsta nenorocit!

JACQUES COQUAIRE-FIUL (alergând): Viiin! Sosesc! Curaj! Au supravieţuit unor astfel de furtuni lupii de mare, darmite noi, care suntem oameni adevăraţi!…

BEAUMARCHAIS: Aşa e! Noi, care-am scăpat de lupii din rândurile oamenilor, de ce ne-am mai putea teme?!

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Atenţie la babord!

BEAUMARCHAIS: Şubredă! Şubredă, coaja asta de nucă, pe care ne aflăm!…

JACQUES COQUAIRE-FIUL: Vrei să spui: coşciugul plutitor!

BEAUMARCHAIS: Parc-ar fi un leagăn de copil de ţâţă… Pe Dumnezeul meu dacă nu mă simt ca ajuns în mintea copiilor, de-am acceptat să plec în Anglia în calitate de agent secret…

(Trăsnet.)

(Se aprinde lumina. La unul dintre arlechini, Contele şi Figaro interpretează un fragment din Nunta lui Figaro: III, 5.)

CONTELE: (…) Intenţionam, da, intenţionam să te iau cu mine la Londra, în calitate de curier;…dar, gândindu-mă mai bine…

FIGARO: Stăpânul s-a răzgândit?

CONTELE: Întâi şi-ntâi, nu ştii englezeşte.

FIGARO: Ba ştiu: “du-te dracului “.

CONTELE: Aud?

FIGARO: Ştiu: “du-te dracului “. God-dam.

CONTELE: Nu-nţeleg.

FIGARO: Zic că ştiu: God-dam. “Du-te dracului “.

CONTELE: Şi ce-i cu asta?

FIGARO: Drace! Asta limbă, engleza! n-ai nevoie să ştii multe ca s-ajungi departe! Cu God-dam, în Anglia, nu poţi duce lipsă de nimic… Englezii, într-adevăr, mai folosesc, din când în când, câte-un cuvânt, când fac conversaţie; totuşi te simţi nu ştiu cum, când îţi dai seama că God-dam constituie fondul principal al limbii; aşa că, dacă stăpânul n-are alt motiv să mă lase-n Spania…

(…)

CONTELE: Cu puţin caracter şi cap, ai putea-ntr-o bună zi să te pomeneşti avansat într-un birou.

FIGARO: Să ai cap ca să fii avansat? Stăpânul râde de mine. Totu-i să fii un tip mediocru şi o târâtoare: atunci îţi izbuteşte orice plan.

CONTELE:…N-ar trebui decât să studiezi puţin politica, sub îndrumarea mea.

FIGARO: O cunosc.

CONTELE: Cum cunoşti engleza: fondul principal al limbii!

FIGARO: Parc-ar fi vreo laudă s-o cunoşti; să te faci că nu ştii ceea ce ştie chiorul şi să te faci că ştii ce nu ştie nimeni, să te faci că pricepi ce nu e de-nţeles şi că nu-nţelegi nimic din ce-i limpede ca lumina zilei, mai ales să te faci că poţi ceea ce nu-i omeneşte cu putinţă; adeseori taina cea mai mare pe care o ascunzi să fie apă de ploaie; să te-ncui în birou ca s-ascuţi penele de scris şi să pari profund când eşti găunos, cum se spune, şi-ai capul sec; să joci bine sau rău un rol, să răspândeşti spioni şi să răsplăteşti turnători, să dezlipeşti plicuri, să interceptezi scrisori şi să te străduieşti să înnobilezi sărăcia mijloacelor prin importanţa scopului, asta-i toată politica, să mor dacă nu-i aşa!

 CORTINA