– Actul II

Aceiaşi, fără Doamna Goëzman.

 BEAUMARCHAIS: Domnule judecător, curajul care te face să bravezi tot, activitatea care te face să parezi tot, şi răbdarea care te face să rabzi tot, nu izbutesc să facă jignirile mai puţin sensibile, nici suferinţele mai puţin dureroase. Femeile, a căror purtare este atât de încântătoare încât nu par să fie sortite decât pentru a răspândi flori în existenţa noastră, femeile însele ne predau fără răgaz lecţia dulce a acestui curaj instinctiv, a acestei filosofii practice: făurite de natură mai slabe ca bărbaţii, şi suferind aproape necontenit, au o răbdare, o blândeţe, o seninătate la necaz ce m-au îndemnat întotdeauna să roşesc de ruşine, pe mine, făptură total lipsită de cuminţenie, irascibilă şi care, totuşi, pretinde la cinstea de a şti să se stăpânească. Mai puţin preocupate să se plângă decât să ne placă, le vedem dându-şi uitării suferinţele pentru a nu gândi decât la plăcerile noastre. S-ar spune că stima şi iubirea noastră le răsplătesc toate suferinţele. Obiect al cultului meu, de când mă ştiu, acest sex îndatoritor îmi este model şi acum. Aşadar, sunt precum Sosia; nu mai sunt eu cel care suferă şi este nenorocit, sunt un alt eu, curajos, arzând de dorul de a repara pierderile pricinuite de răutate în opinia concetăţenilor mei, un eu măcinat de nerăbdarea de a fi înţeles de sufletele sensibile, un eu care se străduieşte să excite curiozitatea celor indiferenţi. Aspir la bunăvoinţa publică, aspir să opun proteguirea oamenilor de bine urii celor care mă persecută. Pe scurt, stând de vorbă cu dumneavoastră, îmi uit durerile, mă simt mai nobil, văd revenindu-mi buna dispoziţie. Stimate domnule judecător, ce-ar fi să ne jucăm toţi trei?

MAGISTRATUL: Aud?

BEAUMARCHAIS: Foarte bine, auziţi foarte bine, domnule judecător!

GREFIERUL: Să consemnez?

MAGISTRATUL (Grefierului): Nu e nevoie. Se ştie că aud foarte bine… încă.

BEAUMARCHAIS: “Încă”, aţi spus? Încă n-aţi auzit nimic, domnule judecător. Vreau să fim noi înşine actorii dramei la care până acum aţi asistat doar. Un judecător este un spectator detaşat; numai un actor, care trăieşte în miezul lucrurilor, cu sufletul, cu inima, cu viaţa, angajându-şi întreaga memorie şi visele toate, numei el poate înţelege unde este dreptatea. Hai să ne jucăm de-a piesa dramei mele, domnule judecător!

MAGISTRATUL (cu fineţe): Ne jucăm de-a drama, stimate domnule de Beaumarchais, de când ne naştem.

BEAUMARCHAIS: Una este, domnule judecător, întruparea propriei drame, asumarea suferinţei personale, şi alta este întruparea unei drame a aproapelui nostru, asumarea suferinţei lui. Domnule judecător, nu devenim oameni decât când acceptăm acest al doilea joc, jocul intrării în pielea nenorocirii, jocul renunţării la suferinţa personală în favoarea suferinţei celor care ne înconjoară. Jocul omului superior, jocul înţelepciunii, este jocul uitării de sine şi al trăirii în numele celor din jur.

MAGISTRATUL: Un astfel de joc v-a îndemnat să scrieţi teatru…

BEAUMARCHAIS:… drame, domnule judecător, deşi le-am numit comedii, pentru uzul cenzurii şi al celor uşurateci…

MAGISTRATUL: Încep să fiu ispitit de propunerea dumneavoastră. Cine ar putea refuza să trăiască viaţa celui mai scandalos dramaturg contemporan?

BEAUMARCHAIS: Că am stârnit scandalul, de acord, domnule judecător; nu-i vina mea că adevărul scris de mine a scandalizat. Eu, însă, nu sunt un dramaturg scandalos, sunt doar un scriitor exact. Iubesc adevărul. De aceea vă propun să ne jucăm de-a adevărul meu. Până acum ne-am jucat de-a adevărul magistratului Goëzman.

MAGISTRATUL: Şi propuneţi…

BEAUMARCHAIS: Propun ca dumnealui (semn spre Grefier) să fie sora mea, pe scena acestei camere de anchetă. (Grefierul tresare, indignat.)

MAGISTRATUL: Şi eu?

BEAUMARCHAIS: Vă voi da indicaţii, domnule judecător, la momentul potrivit.

MAGISTRATUL (cedând): Grefier! (Grefierul se ridică, alb de stupoare. Beaumarchais îşi scoate batista şi i-o înnoadă în jurul capului. Aranjarea veşmântului Grefierului simulează o rochie pe sub care apar cracii pantalonilor.)

BEAUMARCHAIS (isprăvind deghizarea): Draga mea, draga mea… (îl sărută. Grefierul rămâne ţeapăn, scârbit.)

MAGISTRATUL (intervenind în favoarea jocului): Grefier…

GREFIERUL (acceptând înţepat. Înapoiază sărutul): Dragul meu…

BEAUMARCHAIS (suflând): Ce s-a-ntâmplat? Ce cauţi aici? De ce nu stai cuminte la închisoare? (Grefierul reia. Beaumarchais răspunzând.) Mi s-a dat voie să ies, însoţit de un paznic, să obţin o audienţă de la judecătorul Goëzman. El e cel care face raportul asupra procesului meu cu La Blache.

MAGISTRATUL (suflă): De ce ai nevoie de audienţa asta? (Grefierul reia.)

BEAUMARCHAIS: Un judecător se cuvine să ţină seama şi de adevărul acuzatului nu numai de scornirile reclamantului. (Suflă:) Şi? (Grefierul reia. Beaumarchais în rolul său): Am fost de-o sută de ori. Refuză să mă primească.

GREFIERUL (inspirat): Dacă nu vrea omul, dă-i pace.

BEAUMARCHAIS: Pacea lui o plătesc cu ruinarea mea, cu libertatea, cu obrazul!

MAGISTRATUL: Poate că La Blache a plătit ceva mai consistent: în aur.

BEAUMARCHAIS: A plătit ţinerea mea la uşă până poimâine, când are loc ultima înfăţişare!

GREFIERUL (entuziasmat că-l pune pe magistrat într-o situaţie la fel de penibilă ca a sa): Uite-l pe Le-Jay; e librarul care pune-n vânzare broşurile lui Goëzman. Poate ne dă o idee…

MAGISTRATUL (intrând în pielea lui Le-Jay): Eu? Cum să-ndrăznesc? Împotriva unui judecător?

BEAUMARCHAIS: Nu sunt împotriva nici unui judecător. E dreptul meu, ca şi al lui La Blache, să-l informez pe magistrat asupra adevărului. Nu doresc decât să se aplice legalitatea. Să intrăm în legalitate, domnule. Sunt sătul de bisericuţe şi de sfinţi. Toate merg pe dos în Franţa noastră pentru că funcţionează numai proptelele. Iar constituţia se aplică exclusiv pe fundul gol al celor care nu ştiu să dea din coate sau sunt prea cinstiţi ca s-o facă, aşteptând ziua de apoi, cu dreptatea ei. Această audienţă mi se datorează conform procedurii judiciare!

MAGISTRATUL: Atunci s-o obţinem prin doamna Goëzman. Soţia ştie să-şi impună dreptul, în alcov. Să vă moşească şi dreptatea dumneavoastră.

BEAUMARCHAIS: Sacrific orice.

GREFIERUL: Ce? Până şi câinele din lanţ ţi-e proprit.

BEAUMARCHAIS (Grefierului): Mă-mprumuţi cu o sută de ludovici de aur?

GREFIERUL: Poftim.

MAGISTRATUL: Voi lua cu mine numai cincizeci. Restul, dacă va fi nevoie.

GREFIERUL: Nici vorbă. Libertatea fratelui meu merită orice sacrificiu. Ia toţi banii.

BEAUMARCHAIS (îl expediază prin gest pe Magistrat, care a luat banii imaginari. Magistratul se ascunde, în picioare, lângă culise; rămâne să privească. Beaumarchais îl ţine îmbrăţişat pe Grefier): Surioara mea iubită, tremur din cap până-n picioare.

GREFIERUL: Şi eu (ambii dârdâie, îmbrăţişaţi.)

BEAUMARCHAIS: Oare vom izbuti?

GREFIERUL: Fii liniştit. Ce nu poate dezlega legea, poate dezlega banul.

MAGISTRATUL (exultând): Diseară!

BEAUMARCHAIS (îl sărută pe Grefier, nebun de bucurie. Când se potoleşte, îşi reia tonul din actul precedent): Numai că, domnule judecător şi domnule grefier, seara, valetul mi-a spus că domnul Goëzman nu este acasă, dar că-l va primi pe avocatul meu în zori, a doua zi, în ziua procesului…

MAGISTRATUL (tonul din actul I): Şi avocatul n-a fost primit…

GREFIERUL (în rolul sorei): Le-Jay, Le-Jay, ce-a spus doamna Goëzman?

MAGISTRATUL (tonul lui Le-Jay): Îl primeşte chiar acum pe fratele tău…

BEAUMARCHAIS (sare, să plece): Mă duc, alerg, zbor!

MAGISTRATUL: Numai că… nu-i destul…

GREFIERUL: Ce? (magistratul face semnul şperţului) Doamne, Dumenzeule! Suntem pierduţi! Nu mai am decât banii de mâncare!

BEAUMARCHAIS: Ceasul! Ceasul cu diamante: O fi vrând să primească ceasul meu cu diamante?

MAGISTRATUL: Nu-i destul. A spus că are nevoie de încă cincisprezece ludovici de aur, să-l mituiască pe secretarul lui Goëzman.

GREFIERUL: Ia-i. Vedem noi mâine ce-om mânca.

BEAUMARCHAIS (tonul din actul precedent): Şi uite-aşa a început şedinţa procesului şi eu n-am apucat să-mi expun cazul magistratului raportor, deşi ceasul şi cei cincisprezece ludovici s-au dus şi ei pe gârlă…

MAGISTRATUL ŞI GREFIERUL:…pentru că La Blache plătise mai gras!

BEAUMARCHAIS (Magistratului): Plocoanele nu ne mai interesează. Am chinuit-o destul pe biata madame Goëzman cu ele. Ne interesează cazul dumitale Le-Jay, victimă nenorocită a setei de aparenţe onorabile ce-l macină pe Goëzman, magistratul corupt.

MAGISTRATUL (tonul din actul precedent): Magistrat corupt? N-aţi dovedit-o încă, domnule de Beaumarchais. Vă atrag atenţia că aţi putea plăti greu această ponegrire.

BEAUMARCHAIS: Domnule magistrat, nădăjduiesc să am probe de neînlăturat care să şteargă orice urmă de îndoială în această privinţă. Dar, să nu stricăm jocul nostru, amintindu-ne de pe acum de tragedia justiţiei franceze…

MAGISTRATUL (interpretând rolul lui Goëzman): Îl voi da în judecată pe acest… Beaumarchais… Tentativă de corupere a unui magistrat în exerciţiul funcţiunii. Da, asta e… Şi (Grefierului) draga mea madame Goëzman, când mi-a venit această idee… această idee…

GREFIERUL (devenind Doamna Goëzman. O va imita pe respectiva interpretă):…genială, scumpul meu soţ!

MAGISTRATUL:…genială, această idee genială, contele Joseph Alexandre Falcon de la Blache mi-a făgăduit să-mi dubleze onorariul… mi-a spus: “Stimate domnule Goëzman…” (reia, încântat) “Stimate domnule Goëzman… voi dubla onorariul…”

GREFIERUL:…discret, onorariul discret, dragul meu…

MAGISTRATUL:…onorariul discret, doamnă.

GREFIERUL: Putea să-l tripleze, după ce a pus mâna pe întreaga avere mobilă şi imobilă a acelui scârţa-scârţa pe hârtie de Beaumarchais… Scandalagiul ăla!

MAGISTRATUL: Corupătorul!

GREFIERUL: Mincinosul!

MAGISTRATUL: Laşul!

GREFIERUL: Năpârca!

MAGISTRATUL (caută cuvântul):…Histri… (împreună cu Grefierul)…Histrionul!

BEAUMARCHAIS (tonul din actul precedent): Domnilor, domnilor, să nu exagerăm… Nu trebuie să vă înflăcăraţi atât de tare. Jocul de-a teatrul rămâne un…joc.

MAGISTRATUL: Să vezi, draga mea, ce-a putut scrie mârşavul (a rostit cuvântul cu plăcere, să-l asmute pe Beaumarchais, de la care obţine o nouă reacţie, mută. Întinde Grefierului o scrisoare imaginară): Citeşte, citeşte.

GREFIERUL (uitând că interpretează rolul doamnei Goëzman, cu tonul profesiei sale): Domnule, dată fiind plângerea, care mi-a parvenit prin zvon, a domnului Goëzman, consilier, care afirmă că aş fi încercat să-l corup, câştigând-o de partea mea pe doamna Goëzman…

MAGISTRATUL (reamintindu-i jocul): Ho – ho!

GREFIERUL (priveşte, zăpăcit. Apoi reia ca doamna Goëzman):…câştigând-o de partea mea pe doamna Goëzman prin propuneri financiare… (a citit în minte mai departe satisfăcut.) A-ha! Bravo! Bravo! (Citeşte subliniat.)…pe care le-a respins, declar că orice expunere a faptelor de pe aceste poziţii… (indignat)…e falsă, oricine ar fi acela care o face. (Uluit.) Declar că n-am încercat să-l corup pe domnul Goëzman în vederea câştigării unui proces despre care tot timpul am socotit a nu-l putea pierde decât datorită unei erori judiciare sau a unei nedreptăţi. (Grefierul s-a aplecat înainte, spre Magistrat, care-i răspunde cu o poziţie similară. Poză a mirării maxime.) Cât priveşte banii propuşi de mine şi refuzaţi – vine vorba.

MAGISTRATUL: Şi… refuzaţi, vine vorba...

GREFIERUL: Şi refuzaţi, vine vorba…

MAGISTRATUL: Nu. Şi refuzaţi – vine vorba...

GREFIERUL: Ah, da. Scrie şi: “vine vorba”. Şi, ce-i cu asta?

MAGISTRATUL (gest de plictiseală a profesionistului): Nimic, nimic. Mergi mai departe.

GREFIERUL:…vine vorba, de doamna Goëzman (gest de identificare), dacă această idee provine dintr-un zvon public, domnul Goëzman nu poate şti în ce măsură subsemnatul a acreditat zvonul sau ba… (Comentând): Ei, asta-i bună! Şi de ce mă rog să nu-l acrediteze? Ar trebui să fie mai cavaler cu o doamnă, acest sieur de Beaumarchais!…

MAGISTRATUL: Parcă nu şi cu mine? Sunt doar magistrat… (Ridică din umeri. Semn să continue.)

GREFIERUL:…Mmm… mmm… Socotesc că un om, care prin situaţia sa oficială este pus să judece pe ceilalţi în temeiul unor fapte precise, nu s-ar cuveni să mă inculpeze cu atâta uşurinţă şi cu atât mai puţin să sesizeze autorităţile împotriva mea…

BEAUMARCHAIS (gest de oprire. Preia el textul): Nu mă tem să se facă lumină asupra nici uneia dintre faptele mele. Declar că respect pe toţi judecătorii aleşi de Rege. Astăzi, însă, domnul Goëzman nu îmi este judecător. Se spune că va depune o plângere împotriva mea, ca parte reclamantă: prin aceasta coboară în rândurile cetăţenilor obişnuiţi; nădăjduiesc că justiţia va binevoi să-şi păstreze neutralitatea, faţă de noiamândoi. Nu voi ataca pe nimeni. Dar… declar răspicat că mă voi apăra deschis în toate direcţiile, fără a depăşi moderaţiunea recomandabilă, modestia şi buna-cuviinţă care mă caracterizează în relaţiile cu toată lumea. Cu deosebit respect etc. etc. etc..

MAGISTRATUL (lui Beaumarchais. Ton oficial): Sunteţi sigur, domnule de Beaumarchais că ideea coruperii nu v-a trecut prin minte?

GREFIERUL (interesat, ca om al justiţiei): E posibil? Eu, unul… (Privire de temperare, din partea Magistratului.)

BEAUMARCHAIS: 1. Încurajat de toţi jurisconsulţii mei, aveam o părere atât de bună despre cauza mea încât aş fi socotit să îmi necinstesc judecătorii îndoindu-mă vreo clipă de succes. 2. N-am ignorat nici o clipă că un judecător integru nu poate fi corupt cu bani. Şi că a-i propune înseamnă să-l bănuieşti dinainte că e corupt şi vândut lipsei de echitate. 3. Îmi câştigasem cauza în faţa instanţei precedente. Exista oare ceva în personalitatea magistratului însărcinat să raporteze asupra dosarului meu, ceva ce nici nu-mi trecuse prin minte în cazul primei instanţe? De ce l-aş fi socotit mai lipsit de delicateţe decât judecătorii mei dintâi? Nu-l cunoşteam pe domnul Goëzman. Acum, când domnia sa mă acuză de a fi încercat să-l corup, nu este domnia sa însuşi acela care se jigneşte singur, cu o injurie la care eu n-aş fi cugetat? Care este judecătorul cinstit căruia i-a putut trece prin cap că vreun solicitant l-ar putea crede coruptibil? 4. Cum! S-ar putea merge până acolo încât să se dea crezare absurdităţii că domnul Goëzman mi-ar fi vândut sufragiul său pentru suma derizorie de o sută de ludovici? Calomniind solicitantul, judecătorul este cel împroşcat cu noroi. Dacă aş fi avut intenţia culpabilă de a-mi corupe magistratul, într-o afacere judiciară a cărei pierdere mă costă pe puţin cincizeci de mii de scuzi, departe a mă codi, departe de a mă târgui asupra preţului unei audienţe meschine, care îmi era strict necesară, nu aş fi spus pur şi simplu cuiva: Du-te şi asigură-l pe domnul Goëzman că-l aşteaptă cinci sute de ludovici, o mie, depuşi la notarul cutare, dacă face cum ştie să câştig eu procesul? Nimeni nu ignoră că astfel de negocieri se realizează în baza unei propuneri serioase şi foarte… sunătoare. Corupătorul nu vrea decât un singur lucru, nu foloseşte pentru a-l obţine decât o singură clipă, nu rosteşte decât un singur cuvânt; drept rezultat, ori este aruncat pe fereastră, ori bate palma; în orice caz, n-are de ales decât o singură cale, aceea pe care am descris-o.

MAGISTRATUL: Totuşi…, cam măricel preţul de o sută de ludovici, pentru o simplă audienţă…

GREFIERUL: Măricel, mda, măricel… (Magistratul îl pune la punct.)

BEAUMARCHAIS: Măricel, bineînţeles. Cu turburarea mea, şi eforturile sorei mele dovedesc cu prisosinţă că şi noi l-am socotit măricel. Dar să stăm strâmb şi să judecăm drept. Suma de o sută de ludovici nu mi-a mijlocit prima audienţă solicitată. Un ceas valorând o mie de ludovici şi cincisprezece ludovici suplimentari nu mi-au mijlocit a doua audienţă solicitată. Cred că sunteţi de acord că ceea ce astăzi pare plătit la suprapreţ părea atunci abia acontat. Care este omul pierdut în nisipurile Africii care n-ar plăti o sută de mii de ducaţi, dacă i-ar avea, pentru un pahar de apă?!

MAGISTRATUL: Făcând toate aceste sacrificii succesive pare cu atât mai evident că solicitarea audienţei nu era decât un pretext ce masca intenţia de a-l corupe pe magistrat. (Jocul de participare al Grefierului.)

BEAUMARCHAIS: De bună-seamă! De bună-seamă! Pare cu atât mai evident!… Noroc că aţi hotărât să mă socotiţi vinovat întemeindu-vă numai pe probabilităţi! Eu, cu modestia ce mă caracterizează, aştept, însă, să fiu judecat ca un om de rând: în temeiul unor dovezi, căci numai dovezile pot da certitudini. Ce-ar spune magistratul Goëzman dacă aş insinua: dacă madame Goëzman vindea audienţele soţului său, este foarte probabil că erau de conivenţă. Când mâna dreaptă primeşte, este foarte probabil că mâna stângă o acoperă, ca să nu rămână tocmai curată ca o fată mare.

MAGISTRATUL: Dar să dai bani soţiei unui magistrat pentru a pătrunde la el este o specie de corupere pe căi ocolite. Şi aceasta mi se pare la fel de vrednic¸ de-a fi privită cu severitate de justiţie.

BEAUMARCHAIS: Eh, domnule judecător, omul care nu-şi mai găseşte calea printr-un labirint întunecos decât lăsând o urmă de monezi de aur nu este el destul de nenorocit de-a fi fost împins în labirint ca să nu i se mai mărească supărarea făcându-i-se din mijlocul salvării lui pricină de reproş? Cum? Aceasta tot corupere este? Şi refuzul dreptului la audienţă nu este o încălcare a omeniei şi a civilizaţiei? Tribunalul are nevoie atât de urgentă să facă din mine o victimă încât nu-i mai pasă nici măcar de cât de şubredă îi este acuzaţia? De ce nu-mi puneţi în cârcă bacşişul dat portarului acestui magistrat Goëzman, ca să mă lase să scriu un bilet în loja sa? De ce nu-mi spuneţi că am mituit lacheul aceluiaşi magistrat când i-am strecurat doi ludovici în palmă, să-mi ducă biletul? Nu vedeţi că banii daţi în dreapta şi-n stânga, bacşişurile, şperţurile, mita, nu depind de cine le dă, ci de situaţia socială şi de puterea – mică, mare, cumu-i – a celui ce le impune prin însăşi existenţa lui socială? Bineînţeles că este o nenorocire pentru un client al tribunalului – şi al vieţii noastre aşa cum e, da, al societăţii, în general – să trebuiască să parcurgă cu mâna-n pungă întregul cerc al ierarhiilor subalterne până să ajungă la omnipotentul din centru ca, în cele din urmă, acesta să-l ignore pe “corupător”? Să fii inculpat deoarece ai cedat necesităţii tiranice fără de care nu poţi face un pas, nu poţi rezolva nimica iată, cred, cea mai mare nedreptate ce ţi se poate face. Ochiul justiţiei este dator să se aţintească asupra mâinii deschise care primeşte nu asupra celei care dă. Greşeala mâinii care dă poate fi un accident trecător, pe când aviditatea mâinii care ia poate multiplica răul la infinit. Şi, domnule judecător, dacă dumneavoastră vă puteţi îmbrăca, puteţi mânca, izbutiţi să pătrundeţi oriunde vreţi şi să trăiţi fără să daţi bacşiş, sub o formă sau alta (priveşte pe jos, în jur, căutând), luaţi o piatră şi fiţi cel dintâi care să mă lovească. Nu mai adaug nimic. Am obosit. Mi-e greu să pledez în favoarea evidenţei. Nu individul, domnule judecător, nu individul, ci sistemul. Acolo căutaţi racila. Un sistem în care legea este legată de mâini şi de picioare în faţa răufăcătorilor publici şi privaţi şi este asmuţită împotriva nevinovaţilor, este un sistem născut mort. Dacă sunteţi mândru că iubiţi dreptatea – şi vă dă mâna – acţionaţi. Dacă nu, să ne reîntoarcem la joaca noastră: n-am depăşit vârsta căluţului de lemn. (Jenă penibilă la ceilalţi doi.)

GREFIERUL (care la începutul acestui monolog şi-a scos batista de pe cap, acum şi-o leagă iarăşi, în grabă. Apoi, curmă situaţia delicată. Magistratului.): Dragul meu soţ, am trimis după Le-Jay. Acuşi pică.

MAGISTRATUL (îşi revine; intră în rolul lui Goëzman): Să pice, dacă e să curgă. Ha-ha-ha!

BEAUMARCHAIS (redobândindu-şi cumpătul, la rândul său, a dat fuga în culise, de unde apare, ca Le-Jay, cumplit de intimidat): Bună ziua, domnule…

MAGISTRATUL:…Judecător!

BEAUMARCHAIS:…domnule Judecător. Doamnă…

MAGISTRATUL: Stimată...

BEAUMARCHAIS:…stimată doamnă…

MAGISTRATUL (în loc de răspuns): Hm! Hm! Hm! (Beaumarchais tuşeşte discret, neputând suporta privirile îndreptate asupra sa.) Care va să zică… Aşa-i? Afirmi că…! Ai îndrăznit să…! (A ridicat palma asupra lui Beaumarchais care, până acum, s-a tot dat înapoi ca un câine plouat).

GREFIERUL (s-a interpus între ei, melodramatic): Nuuu! Dragul meu, soţul meu, stăpânul meu! Te conjur ca pe Dumnezeu din cer! Uite… (a îngenuncheat, cu braţele ridicate-n aer, a implorare) Sfinţii ne înconjoară, îngerii ne veghează, Hristos e în mijlocul nostru… Ai milă! Iartă-l, Goëzman, iartă-l! A păcătuit, da, a păcătuit… Cine nu păcătuieşte?… E om. Omul este supus păcatului. I-a fost teamă de fiara de Beaumarchais… A păcătuit din frică. A minţit din frică. (Se întoarce către celălalt.) Acum n-o să mai minţi, Le-Jay, nu-i aşa? Acum vei spune adevărul, nu? Şi soţul meu te va ierta…

MAGISTRATUL: Să-l ierte tribunalul, nu eu. A dat declaraţii false! Iuda! Vânzătorul! Să spună că…! Să îndrăznească să…! (Brusc, lui Beaumarchais.) Eşti arestat, Le-Jay! În numele regelui, te arestez! Nu mai pleci de-aici. Până nu scrii cu mâna ta… Vierme, dacă pun călcâiul pe tine, nu mai exişti. Fii fericit că nu te condamn la moarte. Nu! Închisoarea pe viaţă o meriţi, să te căieşti, să te zvârcoleşti, să schiauni, să-ţi mănânci pumnii, să te dai cu capul de pereţi. Te văd de pe acum, cu ochii ieşiţi din orbite, cu tâmplele însângerate, cu laţele bărbii spânzurând până-n pământ, să te-mpiedici în ele, bolnav, costeliv, o fantomă… Vei regreta ce-ai făcut, Le-Jay, ţi-o spun eu: vei regreta amarnic! Amarnic!!!

GREFIERUL: Da, amarnic ar regreta dacă nu ar fi mai înţelept acum… Dar Le-Jay al nostru, bunul nostru Le-Jay care s-a ocupat totdeauna de vânzarea operelor tale, cu un procent modest…

MAGISTRATUL: Modest? Ce nu mi-ai spus dragă? Preocupat cum sunt cu redactarea operelor mele, cu procesele, cu arta oratoriei… Nu mi-am dat seama… Trebuie să-mi atragi atenţia… (Pauză de gândire.) Categoric, trebuia să-mi atragi atenţia. Aşa s-ar fi cuvenit. Auzi! să-i dau un procent modest!… Dar bietul Le-Jay din ce să trăiască?! Vom avea grijă să-i mărim procentul pe viitor. Categoric. Îl mărim. Cu 0,01%, ce spui? (Lui Beaumarchais). Te fac om, Le-Jay. Magistratul Goëzman te face om.

GREFIERUL: Dar nimeni nu poate fi făcut om, dacă nu se străduieşte singur, Le-Jay. Viitorul tău depinde de tine…

MAGISTRATUL:…de cele ce declari acum…

GREFIERUL:…de ceea ce scrii cu mâna ta…

MAGISTRATUL:…de ceea ce mărturiseşti din propria ta convingere…

GREFIERUL:…îndemnat de propria ta conştiinţă…

MAGISTRATUL (îl azvârle pe scaunul din spatele biroului. Urlă): Ia pana-n mână! (Se caţără pe birou. Grefierul s-a aplecat peste Beaumarchais, sufocându-l. Poruncă supremă) Scrie!!!

BEAUMARCHAIS (se scutură de greutatea Grefierului, se ridică şi cu tonul lui firesc, publicului; ceilalţi rămân în poză): Aşa s-a născut infirmarea adevărului sau cum i se mai spune: denunţul scris. (Se întoarce către cei doi. Plezneşte din degete.) Ah, ce piesă o să scriu eu pe marginea procesului ăstuia caraghios…

MAGISTRATUL (coboară. Tonul din actul precedent): Pentru moment, te-ai întrecut cu gluma scriind patru Memorii...

GREFIERUL (tonul din actul precedent. Magistratului):…împotriva întregii omeniri, cu îngăduinţa domniei voastre…

BEAUMARCHAIS: Ba, pardon. În apărarea mea, şi-atâta tot.

MAGISTRATUL: Te aperi de prea mulţi, în aceste pamflete…

BEAUMARCHAIS: Dacă s-au adunat în haită cei care m-atacă…

GREFIERUL: Lupii muşcă…

BEAUMARCHAIS: Dar gloanţele spiritului meu nu-şi greşesc niciodată ţinta.

MAGISTRATUL: Te crezi un ochitor de elită?

BEAUMARCHAIS: Mă cred un ochitor cu duh. (le face semn să-şi aducă scaunele şi să se aşeze lângă el). Staţi să vă povestesc ceva din piesa la care tot visez. A fost o slugă, unul Figaro. Tot ce avea stăpânul său, până şi nevasta, îi erau datorate lui. Figaro pe toate le ştia, Figaro pe toate le-ncerca, Figaro pe toate le izbutea. Şi, când i-a venit şi lui vremea să se-nsoare, stăpânul său, contele Almaviva, i-a jinduit logodnica şi, profitând că o babă pretindea mâna lui Figaro, cu dreptul seniorului de a fi judecător pe moşia sa…

(Se schimbă lumina.)

BRID’OISON (apare grăbit, ia loc. Lui Double-main): Double-main, che-cheamă pă-părţile.

DOUBLE-MAIN (intră după el; citind o hârtie): Barbe-Agar-Raab-Magdelaine-Nicole-Marceline de Verte-allure, domnişoară majoră. (Marceline, care a intrat, rămâne în picioare; salută) contra lui Figaro… numele de botez lipseşte?

FIGARO: Anonim.

BRID’OISON: A-anonim? Ăst-ta ce h-hram m-mai este-te?

FIGARO: Al meu.

DOUBLE-MAIN (smulge pana din mâna Grefierului. Scrie): Contra lui Anonim Figaro. Ce stare?

FIGARO: Gentilom.

CONTELE (a intrat, precedându-i pe ceilalţi): Eşti gentilom?

FIGARO: Dacă dădea Dumnezeu, puteam fi şi fiu de prinţ.

CONTELE (lui Double-main): Mai departe.

DOUBLE-MAIN (citind):… acuzându-l de a se opune la căsătoria numitului Figaro cu numire de Verte-allure. Doctorul Bartholo pledează pentru reclamantă, iar numitul Figaro pentru sine însuşi. Doctore, daţi lectură promisiunii ei.

FIGARO: Daaa… sigur…promisiune…

BARTHOLO (înaintează, îşi pune ochelarii): Este precisă.

BRID’OISON: S-o v-v-vedem-m şi n-noi.

BARTHOLO (citeşte): Eu, subsemnatul, recunosc a fi primit de la domnişoara etc. Marceline de Verte-allure, în castelul d’Aquas-Frescas, suma de două mii de piaştri; care sumă o voi înapoia la cererea sa, în acest castel, şi mă voi căsători cu ea, drept recunoştinţă etc.. Semnat: Figaro, fără alte completări. Concluziile mele vizează plata, lichidarea chitanţei şi executarea făgăduinţei, plus cheltuielile de judecată.

BRID’OISON (lui Figaro): Acceptaţi cele citite?

*Acest text, din Nunta lui Figaro (III, 15), este prescurtat şi uşor adaptat. M.R.

FIGARO: Domnilor, din dorinţa de a induce în eroare, din greşeală sau din distracţie, s-a strecurat un fals în lectură; căci, nu spune în înscris: care sumă o voi înapoia ŞI mă voi căsători, ci: care sumă o voi înapoia SAU mă voi căsători cu ea; există o mică deosebire.

CONTELE: În act apare ŞI ori SAU?

BARTHOLO: Apare ŞI.

FIGARO: Apare SAU.

BRID’OISON: Dou-double-main, ci-citeşte du-dumneata.

DOUBLE-MAIN (ia hârtia, citeşte): ă-ă-ă- domnişoara ă-ă-ă- de Verte-allure ă-ă-ă-. Ah! care sumă o voi înapoia la cererea sa, în acest castel... Şi… SAU… Şi… SAU… Cuvântul este atât de prost scris… o pată…

BRID’OISON: O pată? asta-mi miroase a…

BARTHOLO (pledând): Susţin că e conjuncţia copulativă ŞI care leagă propoziţiile corelative ale frazei: voi plăti domnişoarei ŞI mă voi căsători cu ea…

FIGARO (pledând): Susţin că e conjuncţia alternativă SAU care separă propoziţiile numite: voi plăti domnişoarei SAU mă voi căsători cu ea. Dacă dumnealui e un pedant, eu sunt un pedant şi jumătate. Şi dacă are de gând să vorbească latineşte, eu îl iau pe greceşte. Îl fac zob. Cine a mai auzit ca cel care se căsătoreşte să mai şi plătească pe deasupra?

BARTHOLO (repede): Eu; căsătoria noastră are loc în condiţiile bunurilor separate.

FIGARO (repede): Ba are loc în condiţiile separării trupeşti, deoarece căsătoria nu depinde de chitanţă. (Judecătorul schimbă opinii, în şoaptă.)

MARCELINE (lui Bartholo; încet): Ce au de şuşotesc?

BARTHOLO (la fel): Judecătorul cel mare a fost corupt, îl corupe pe celălalt şi, uite-aşa, ne pierdem procesul.

BEAUMARCHAIS (intervine. Magistratului şi Grefierului): Nu ştie că, focoasă cum e, vrând să şi-l suie în pat pe Figaro, îşi vânează propriul copil din flori, răpit când era mic…

DOAMNA GOËZMAN (apare disperată): M-aţi nenorocit, domnule Beaumarchais! (Actorii fragmentului dispar, ca prin minune.)

BEAUMARCHAIS: V-am nenorocit mai tare ca soţul dumneavoastră?

DOAMNA GOËZMAN: De unde ştiţi? Cum, a şi ajuns de notorietate publică?

BEAUMARCHAIS: E un fapt de notorietate publică, stimată doamnă, că un bărbat prost nu­-şi poate ferici soţia…

GREFIERUL (aparte):…nici măcar noaptea…

BEAUMARCHAIS:…mai ales…

DOAMNA GOËZMAN (bătând din picior): Râdeţi! V-am spus eu că sunteţi cel mai mare duşman al meu!

BEAUMARCHAIS: Şi, pentru a-mi spune aceasta m-aţi întrerupt când istorisesc o scenă dintr-o piesă la care lucrez? Dar, de ce sunt, madame, cel mai mare duşman al dumneavoastră?

DOAMNA GOËZMAN: Pentru că soţul meu a scos pe piaţă, în clipa asta, un Memoriu cumplit…

BEAUMARCHAIS:…în care spune: “Dacă în ciuda motivelor pe care le am s-o cred pe soţia nevinovată, aş fi fost eu însumi în eroare, aş cere ca justiţia să-şi facă datoria, chiar şi împotriva ei; astfel, se va vedea că onoarea a fost, este şi rămâne singurul lucru care mă leagă de societate şi singura călăuză a comportamentului meu”.

DOAMNA GOËZMAN: Exact. Chiar aşa. (Izbucneşte în lacrimi.) Chiar aşa a mai scris…

BEAUMARCHAIS (magistratului): Săraca doamnă Goëzman… (Doamnei Goëzman) Aţi luat asupra dumneavoastră un fals de care soţul dumneavoastră este pe drept socotit vinovat; şi, ca răsplată, soţul acesta care, după cum singură aţi afirmat-o de nenumărate ori, v-a meritat totdeauna respectul cât şi dragostea, soţul acesta, făcând o deosebire netă între intervalele mele şi ale dumneavoastră, se oferă să prospere de unul singur, în detrimentul soţiei. Puţin îi pasă că vă înecaţi în mocirlă. Săraca mea săracă doamnă Goëzman… Ei bine, stimată doamnă, iată veniţi la mine ca la un Cavaler al regelui Arthur. Din bestie şi cel mai mare vrăjmaş am devenit peste noapte un Făt-Frumos, salvatorul doamnelor, ultima nădejde a cinstei lor desconsiderate!… Voi vâna căpcăunul, madame. Îl voi urmări până-n vizuină şi-l voi învinge cu propriile sale arme. Dacă, până acum, am tăcut, singur şi părăsit de toţi, bizuindu-mă pe curajul meu doar, pe încrederea ca unul măcar dintre sufletele năpustite asupra mea va tresări de milă văzând adevărul călcat în picioare că nu va mai putea suporta priveliştea omului hăituit până la pierzanie, astăzi am hotărât să pun capăt acestei enorme comedii care smulge lacrimile sufletului cel mai împietrit, astăzi am hotărât să sfărâm lanţurile inechităţii şi să ies la lumină, liber, demn, mai puternic ca oricând. (Magistratului.) Domnule judecător, vă rog să ataşaţi la dosarul procesului nostru câteva documente. Şi vă mai rog să-mi permiteţi să vă citesc o scurtă prezentare a lor. (Magistratul încuviinţează. Beaumarchais, citind:) Antoine-Pierre Dubillon şi Maria-Magdeleine Janson, soţia sa, au apelat la mila Monseniorului Arhiepiscop al Parisului, în memoriul alăturat, pentru a fi ajutaţi să-şi crească fetiţa, pe Marie-Sophie, în vârstă de cinci luni. Ei adaugă că n-ar fi recurs la această implorare dacă domnul Goëzman, naşul copilei, şi-ar fi ţinut făgăduinţa făcută de a se îngriji de creşterea şi viitorul pruncului. Am hotărât să verific cele aflate. Am vizitat parohia Saint-Jacques de la Boucherie, am copiat certificatul de botez alăturat. Stupoarea mea a fost imensă. Profitând de faptul că părinţii numiţi sunt neştiutori de carte, bunul magistrat, naş şi cine ştie ce fel de altă rudă a femeii Janson (rudenie, se pare, de alcov şi nelegalizată), a semnat, în fals: Louis Dugravier în loc de Louis Goëzman, Louis Dugravier, un burghez din Paris, consemnând, de asemeni un domiciliu la fel de fals, ce poate fi verificat în acte. Acesta este onorabilul magistrat, incoruptibilul, aceasta este morala privată a celor desemnaţi să judece oamenii cinstiţi. (Doamnei Goëzman) Regret doamnă că am fost obligat să dau în vileag această trădare a soţului dumneavoastră. Am ţinut-o tăinuită, în nădejdea că nu voi fi niciodată obligat s-o folosesc. Câteodată însă minciuna devine atât de arogantă şi de agresivă încât te vezi dator s-o dezbraci în pielea goală şi s-o biciuieşti pe uliţele setei de răzbunare a suferinţei publice. Ierataţi-mă şi nu uitaţi că nu eu sunt acela care v-a târât în noroiul acesta duhnitor.

MAGISTRATUL: Domnule de Beaumarchais veţi vedea că justiţia nu este totdeauna oarbă, cum aţi afirmat-o deseori.