10. A treia oara intru “in pozitie”

“Demascările” trecuseră pe locul întâi. Ceea ce până la un moment păruse caznă gratuită, chinuire de dragul chinuirii, acuma se vădea a fi avut un rost psihologic. Chiar mai multe. Cel mai grav dintre aceste scopuri a fost desemnat anterior de domnul Aurel Obreja: împins de frica bătăii, să ajungi a bate şi tu, adică să te compromiţi până la capătul zilelor, ca torţionar al propriilor tăi colegi, al egalilor tăi. Un altul era ca, slăbindu-ţi voinţa până la limită, să ajungi a nu mai păstra nici un secret dintre acelea ce ar fi putut conduce Securitatea, odată date în vileag, la a trece la noi arestări. Încă unul era ca, prin mărturisirea slăbiciunilor, înclinărilor, să te pângăreşti singur, în auzul tuturor. Cu cât te lăsai surprins ca fiind mai imoral, cu atâta mai vrednic de stimă, de crezământ, de ascultarea “reeducatorilor” deveneai. De aceea se şi ajungea ca victimele să se autoînvinuiască de infamii de neconceput. Dar să-l lăsăm pe martor însuşi să depene povestea acelor prăbuşiri succesive, ca şi a rezistenţei la ele, a agăţării aproape fără nădejde, cu unghiile, de marginea tăioasă a ultimelor cioburi de umanitate rămase verticale, din ceea ce a fost cândva o personalitate, poate, fără cusur.

Ajunsă în etapa “demascării”, victima era alternativ anchetată de către un “reeducat”, în altă celulă, şi readusă în camera 99, “în poziţie”.

– Prima dată m-a luat unul Gigi Popescu – se referă gazda mea la cel dintîi dintre “anchetatorii” săi, ales de Eugen Ţurcanu din echipa lui de bătăuşi. Era fiu de colonel, de la Timişoara, student în anul III sau IV, la Politehnică. Şi începe să mă ancheteze. Avea par din ăsta, un picior de prici, şi din când în când mă lovea cu ăla: “Spune, mă, tu-ţi Dumnezeu’ mă-ti!” La un moment dat, n-am mai putut şi când i-am smuls parul – că eram numai eu cu el – şi când i-am spus: “Mă, .tu-ţi Dumnezeu’ mă-ti, tu, fiu de colonel, de chiabur, ce ai fost tu afară, mă baţi pe mine, fiu de ţăran sărac, mă?! Tu te-ai ‘reeducat’, mă?! Tu joci teatru aicea! Acuma-ţi dau una cu ăsta şi te omor pe loc!” Speriat, ăsta – era, totuşi, singur acolo, nu mai avea bătăuşii cu el, zice: “Ei, lasă, că te costă pe tine asta, n-avea tu grijă!” Se duce şi-l cheamă pe Livinschi. “Ce-i, măi Obreja?” – “Nu mă lasă să declar ce ştiu eu şi ce vreau eu să declar, nu ce vrea dânsul!” – “Bine – zice -, lasă că ţi-l schimb.”

Teoria luptei de clasă, pe care “reeducatorii” au impus-o victimelor lor, în acest caz s-a întors împotriva propriilor lor interese. Tânărul Aurel Obreja a învăţat măcar atâta lucru din marxism: că el, provenind dintr-o familie de proletari agricoli (“Eram cinci copii şi tata n-avea decât numai un iugăr de pământ. Nimica!”), era mult mai de preţ, confruntat cu doctrina, decât aceia născuţi într-o familie cât de cât înlesnită. Iar “reeducatorii”, oricât de cruzi ar fi fost, îşi aminteau, uneori, că erau datori să respecte, fie şi de dragul “învăţăturii” predate cu smulgerea cărnii, principiile de bază ale leninismului. Drept care, până şi un monstru ca Livinschi i-a făcut dreptate.

– Şi mi-l dă pe unul Şindrilaru, care a fost executat.

Se referă la condamnarea la moarte a unora dintre “reeducatori”, ce urma să fie pronunţată peste câţiva ani.

– Ăsta – mai al dracului. Şi cu el am procedat la fel. În sfârşit, în primul rând le-am redat toată ancheta de la Ministerul de Interne. Pe urmă, pentru că asta voiau, am “făcut” depozite de armament pe acolo, prin munţi, pe la noi. Da’ ce n-am făcut acolo! Am înşirat tot felul de branduri, de puşti-mitralieră, de mitraliere. În cele din urmă, m-au mai lăsat. Însă seara, stând “în poziţie”, când intrau Ţurcanu, Livinschi, Mărtinuş, cu toţi bătăuşii ăia, înlemneam.

Spaima era cumplită. Este adevărat, trecuse perioada când fusese adăpat cu apă saturată de sare; când, nemaiaducându-se apă potabilă peste noapte, domnul Obreja, cum mi-a mărturisit, ar fi băut şi urină; a trecut perioada când, trăgând apa la veceu, s-a repezit la el şi a sorbit lichidul sărat dinăuntru (cititorul îşi aminteşte că apa Gherlei este sălcie). Trecuse acel chin, dar nu se ştia de n-avea să revină, ori să fi fost născocit altul, şi mai odios.

– Şi, într-una din zile, am terminat cu acele “anchete”. Au făcut un dosar şi l-au prezentat ofiţerului politic. M-a chemat ofiţerul. Mă iau Livinschi şi cu Stoica, şeful “reeducării” de la Târgşor, şi mă duc la el. “Vezi, banditule, ce-i spui domnului locotenent!” Intenţionam să spun că tot ce declarasem nu era adevărat. Că nu era adevărat – asta era realitatea. Intru tremurând, bătut, slăbit cum eram. “Să trăiţi, domnule locotenent, sunt deţinutul.” – cutare, cutare, cutare, în sfârşit, formula lor. “Ei?” – “M-am hotărât să declar tot ce n-am mărturisit din ce a rămas afară.” – “Ai văzut – zice – că tot ai avut de declarat? Voi, bandiţii, i-aţi lăsat pe ăia afară, să ne atace pe noi.” Zic: “Domnule locotenent, aş vrea să vă spun ceva.” – “Zi-i.” Se bucura că mai divulg ceva de afară. Spun: “N-aş vrea să meargă Securitatea să caute ce am declarat eu şi să nu găsească nimic, apoi să mă cheme la Interne şi să mă bată din nou. Din ce am dat eu, cu organizaţia şi cu armamentul de prin munţi de acolo, nu-i nimic adevărat” – zic. “De unde să am eu armament în munţi?” – “.Tu-ţi dumnezeii mă-ti de bandit, vrei să-i scapi pe ăia de afară?!” Când a sărit de acolo şi a început să mă lovească. “Ieşi, bestie, şi în poziţie din nou!” Doamne, a doua oară să te bage “în poziţie” era groaznic! Ăia, afară, Livinschi şi cu ălălalt: “Banditule, n-ai vrut să recunoşti?!” În pumni m-au dus din nou şi m-au pus iar “în poziţie”.

Cititorul a constatat relaţia indisolubilă dintre “reeducatori” şi administraţia penitenciarului, ca şi aceea dintre administraţie şi anchetatorii de la Securitate. Trei verigi ale aceluiaşi lanţ. Ceea ce obţineau “reeducatorii” prin mijlocirea torturii ajungea la ofiţerul politic, iar acesta transmitea la centru. În cazuri ca cel al sculptorului Obreja, ofiţerul politic judeca şi decidea singur dacă deţinutul trebuia chinuit în continuare.

Aceste observaţii vor fi necesare pentru a înţelege cele ce s-au petrecut mai târziu, cu prilejul procesului “reeducatorilor”.

– Au reînceput torturile. Îmi aplicau toate metodele lor. Gândeam: “Până la urmă, trebuie să mă-mpac cu gândul că mă omoară”. Şi chiar mă-mpăcasem cu moartea. Pe scurt, după alte două-trei săptămâni, Ţurcanu, din nou: “Acuma, să-ncepem demascarea”.

Ca şi cum caznele suportate ar fi constituit pregătirea pre-operatorie necesară oricărui pacient înainte de a-şi înfige chirurgul cuţitul în el.

– Habar n-aveam ce voia. Zic: “Asta mi-a fost ‘demascarea’, activitatea mea, să le spun ce am făcut eu.” – “Obreja, treci acolo!” M-am dus în mijlocul camerei. Camera era plină. Aduseseră studenţii de la Piteşti, care spuseseră în “demascare” grozăvii imposibile: că au trăit cu mamele lor, că au trăit cu surorile lor, că au practicat homosexualitatea, că au trăit cu capre. Doamne, ce am auzit acolo, mi-a stat mintea în loc!. Nici nu-i ascultam. Zic: “Mint, ăştia.” Şi în seara aia mă pune Ţurcanu în mijlocul camerei: “Să-ţi faci, banditule, demascarea tuturor tâlhăriilor tale!” Eu nu ştiam ce voia de la mine. Poate că aş fi spus orice. Ce mai conta, pe lângă ce se întâmpla acolo?!. Încep eu, aşa şi aşa, cum am intrat în organizaţia noastră, nu ştiu ce. “.Tu-ţi Dumnezeu’ mă-ti, păi tu-mi spui ce ai făcut împotriva regimului?! Să-ţi mărturiseşti ticăloşiile tale!” Domnule, aveam impresia că se răsturna camera cu mine. Zic: “Domnu’ Ţurcanu, eu nu înţeleg ce trebuie să spun – zic -, eu n-am făcut nici o ticăloşie. Sunt fecior de ţăran, cu educaţia făcută de mama. Mama nici nu ştie carte. Tata are patru clase primare. Nu m-au învăţat decât să fac bine în viaţă, să fiu corect şi cinstit.” – “Să spui ticăloşiile tale!” – “Domnule Ţurcanu, nu ştiu ce să spun!.” – “.Tu-ţi Dumnezeu’ mă-ti!” Şi iar s-a repezit. Zic. “Dacă se repede, mă bate iarăşi.” Şi atunci unul dintre studenţi zice: “Domnule Ţurcanu, îmi permiteţi să-i pun o întrebare lui Obreja?”

În “cutia cu minuni” – am numit una dintre vitrinele din sufragerie -, mai există un medalion, cioplit tot la Gherla, din corn de bivol. E dreptunghiular, cât unghia degetului mare de la laba piciorului. Pe una dintre feţe este înfăţişată o ipostază a personajului ce apare pe ambele părţi ale lucrării miniaturale. Copil, în iţari, umblă agăţat de mâneca maică-si, a mâinii harnice care susţine furca. Fuiorul lânii e muls de degete îndemânatice, iuţi şi blânde şi curge-n fir subţire şi plăcut la atingere. Puştiul – ca puiul lângă cloşcă – e numai ochi şi urechi. Intră în viaţă ascuns pe după fuste. Pe cealaltă, îl regăsim după cincisprezece-douăzeci de ani. Îl zărim de la spate, agăţat de gratii; soarbe nesăţios de dor sterp cerul ce fuge. În prim-plan, alţi doi întemniţaţi şed. Veghează, în lanţuri, adunarea leşioasă a anilor peste capetele ce au început să le încărunţească.

– Atunci, Ţurcanu le-a spus: “Puneţi-i întrebări. Şi tu, banditule, să răspunzi, că, dacă nu, aicea te omorâm!” Şi unul dintre studenţi zice: “Să ne răspundă ce părere are despre generalul Coroamă”. Când am auzit. “Indiferent dacă mor în seara asta aici, nu pot vorbi de omul ăsta nimic rău! M-a ajutat; dacă nu era el, eu nu eram nimic.” Cred că şi Livinschi şi o parte dintre aceia de la Târgşor se temeau. Ce-şi ziceau? “Dacă scapă Obreja ăsta şi ieşim afară şi iese şi generalul, cine ştie ce ne face.” Ei se gândeau la răzbunări, la prostiile din capul lor. Erau din aceeaşi regiune cu generalul.

Mie alt gând îmi stârneşte întrebarea. Ea a venit tocmai când Ţurcanu, mai mânios parcă decât oricând, se repezise asupra conlocutorului meu. Rostită, a distras atenţia aceluia. Trăsnetul n-a mai căzut asupra lui Aurel Obreja. Intenţia întrebării era să-l pună pe cel din mijlocul încăperii într-o dilemă de nedezlegat ori să-l salveze de furia ce urma să-l doboare? Oricare ar fi adevărul, este lucru cert că parcă citim îndărătul impulsului respectivului student o a doua voinţă, tainică, a lui Dumnezeu, voinţa de a îndepărta pericolul imediat de deasupra creştetului său.

Generalul Coroamă, omul de omenie care-l întreţinuse la şcoală pe copilul şi tânărul membru al unei familii paupere, după cum s-a menţionat, se afla şi el arestat. Iar amintirile gazdei mele despre ofiţer nu constau numai în câte-i legau, în existenţa sa de şcolar, ci şi în întâmplări mai recente. Izbutise să schimbe câteva vorbe cu generalul, la Jilava.

Iată împrejurările. Se afla în aceeaşi cameră cu generalul Zaharia, mâna dreaptă a Mareşalului Antonescu, omul care recunoştea cu mândrie că, dacă ar fi primit ordinul, executa fără ezitare tot tineretul Mişcării Legionare şi din rândurile simpatizanţilor ei.

Pentru mine, evenimentele care îl legau pe Mareşal de Mişcare şi îl opuneau ei rămân “istorie antică”. În 1940, aveam patru ani şi nu se aşteaptă nimeni ca manualele şcolare comuniste să mă fi ajutat prea mult să mă lămuresc asupra epocii. Altă bibliografie, mai demnă de încredere, nu s-a găsit sub regimul trecut. Adevărul este că, aidoma tuturor concetăţenilor mei, am fost supus întreaga viaţă bombardamentului a doar două baterii purtătoare de informaţii: aceea a propagandei oficiale – care nu cruţa nimic din Mişcare, etichetând-o în întregul ei drept criminală – şi aceea provenind din închisorile prin care am trecut – aducându-mi ştiri neîndoielnice conform cărora legionarii au fost românii cei mai martirizaţi timp de o jumătate de secol. De altfel, ceea ce scriu – că vreau sau nu vreau – vine ca o dovadă suplimentară în sprijinul acestei idei. Aşadar, decizia generalului Zaharia mă zguduie. Cum poate un om accepta să participe la o executare în masă, nediscriminatorie (conform vinelor personale)? E năucitor.

Generalul Zaharia a fost însă convins treptat, prin coabitare forţată cu cei câţiva reprezentanţi ai noii generaţii, care nici ei nu ştiau prea bine pe ce lume se aflau, că băieţii din camera sa aveau sufletul curat, fără răutate, că erau oameni de caracter, de încredere, deosebiţi de mai-vârstnicii lor. I-a simpatizat, ba a ajuns chiar să-şi reformuleze opiniile. Ascultându-l pe domnul Obreja, mă întreb ce ar fi fost în sufletul acelui militar dacă această revelaţie ar fi venit după împuşcarea câtorva zeci de mii de români? Şi-ar fi putut el linişti conştiinţa vreodată?

Mai ales după ce a aflat că gazda mea îl cunoştea pe “Nea Mitică”, după cum îi spunea el generalului Coroamă, amiciţia sa nu mai avu reţinere. “Ştii că-i aicea, în Jilava?” – i-a dat de ştire. “Trebuie să treacă prin curte spre infirmerie.”

– Era bolnav, generalul Coroamă, îmi explică cel care-mi istoriseşte. Generalul Zaharia zice: “Hai să stăm la fereastră”. Ne urcăm acolo; geamuri nu erau; numai gratiile. Apare cineva. “Uite, ăsta e Coroamă!” M-am uitat la acela: aaalb, slaaab. Îl strig. “Domnule general!” Se uită generalul spre mine: “Şi tu eşti aicea, mă?!” – “D-apoi, unde credeţi că pot fi?!” – “Vezi să nu faci prostii prin închisoare.” – “Fiţi sigur c-o să fiu la înălţimea dumneavoastră”. Asta a fost tot.

Amfitrionul meu îşi reînnoadă vorba de relatarea momentului “demascării”.

– Şi zic: “Domnu’ Ţurcanu, nu pot grăi ceva rău de acest general. În primul rând, eu eram elev sărac, iar el era general; mă rog, avea societatea lui. Nu-mi puteam permite să-l întreb anumite lucruri. Eu doar un singur lucru ştiu: că generalul Coroamă a intrat în conflict cu Antonescu pentru că n-a vrut să ducă războiul dincolo de Nistru. Generalul Coroamă i-a spus lui Antonescu: ‘Pământul nostru e până la Nistru! De acolo, găsim o altă modalitate să trimitem trupe. Dar nu toată armata română să lupte dincolo de Nistru'”. Probabil că asta m-a salvat atunci. “Ce ai văzut în familia generalului Coroamă?” – zice. Zic: “Domnule Ţurcanu, generalul Coroamă e un om sărac. A avut un lot de pământ din războiul celălalt, pe care i l-au luat comuniştii. Şi trăia dintr-o amărâtă de pensie din care-mi dădea şi mie trei sute, după prima stabilizare, să pot să vin să învăţ la Bucureşti”. – “Dar aşa, chefuri pe-acolo?” – “Domnule Ţurcanu, o fi făcut generalul chefuri. Dar nu când eram eu. Nu veneam la el decât de două ori pe an, în vacanţă: când soseam din Bucureşti şi când plecam la Bucureşti. Atâta. Iar eu la el în casă n-am văzut aşa ceva, nici n-a discutat să aud eu de asta. Iar în familia mea de ţărani, nici nu ştiau să discute cele ce am auzit eu că se povestesc pe aici. N-am auzit de aşa ceva până acum. Am fost sărac. Eram la Liceul Industrial, ocupat de dimineaţă până după-masă; în clasa a VI-a, m-am înscris şi la Belle-Arte. Am lucrat cu un mare artist. La douăsprezece noaptea, mă duceam acasă. Aşa că eu n-am făcut lucruri dintr-astea pe care vreţi să vi le spun dumneavoastră: că am trăit cu sora mea, cu mama sau mai ştiu eu câte am auzit aicea, cu animale şi aşa mai departe.” – “Din nou în poziţie!”

– A câta oară?

– A treia oară intru “în poziţie”. Doamne.! Dar oarecumva mai îndulcită, această “poziţie”. Totuşi, la masă mâncam într-un picior; iară să-mi dau drumul peste gamelă, acolo. Care cum voia să se “reabiliteze” venea să mă bată: că am mişcat; că n-am stat “în poziţie” – aveau dreptul la viaţă şi la moarte asupra mea. Şi, până la urmă, se termină şi această “demascare”. Probabil că au primit nişte dispoziţii şi ne-au luat de aicea, ratând şi această ultimă ocazie să-mi facă “demascarea”, şi m-au trecut în rândul “fosilelor”, adică oameni care nu se mai puteau recupera – după ei. Simţeam după felul cum băteau: nu mai băteau ca înainte, se purtau mai frumos cu noi. Şi, într-una din zile, se desfiinţează camera 99.