9. Ecumenism local in temnite si un sfant ateu

Suferinţa are o acţiune binefăcătoare asupra sufletului omenesc. Îl dezleagă. Îi deschide înţelegerea sufletului suferitor al semenelui. Îi împrumută toleranţă, generozitate. Îi amplifică dorinţa de a cunoaşte. Îi stimulează curiozitatea. Şi în multe alte feluri îl fecundează.

Lucrul nu este de mirare. Cel care suferă devine mai conştient de propriile sale limitări şi neputinţe. Orientarea către aproapele său îi poate confirma generalitatea hibelor personale, deci îi poate procura o împăcare cu sine. Ori îi poate sugera o cale de depăşire a sa însuşi, deci de eliberare din situaţia nepropice în care se află.

Astfel de motivări au condus la un fenomen pe puţin neaşteptat în temniţele şi lagărele pentru reţinuţi şi deţinuţi politici din “era” de jumătate de veac recent abolită. Mă refer la apropierea – tocmai pe cale religioasă – a credincioşilor unor religii, confesiuni sau denominaţiuni aflate, în lumea liberă, într-o concurenţă nu totdeauna loială şi nu rareori antagonică (dusă chiar până la ură). Astfel, deţinuţii politici au ajuns să descopere, fără a şti ce făceau, “ecumenismul local”, cu aceeaşi superbă dezinteresare ca şi personajul lui Molière care vorbea în proză fără a fi fost conştient de aceasta.

Ideea ecumenismului local, practicată în locurile de detenţie politică în mod natural a fost observată “de cine se cuvenea” şi sugerată Departamentului Cultelor care, spre cinstea lui, a dezvoltat-o la nivelul întregii ţării (fără a-i menţiona însă sursa tabu, dacă i-o fi cunoscut-o cumva), ca un mijloc admirabil de apropiere între concetăţenii de credinţe deosebite.

Printre alte exemplificări ale tezei enunţate, voi încredinţa tiparului aici cele aflate de la preotul profesor Gheorghe Drăgulin, arestat pe când era student în anul II al Facultăţii de Teologie, anume că în colonia de muncă forţată Năvodari, de la Canal, profitând de relaxarea disciplinei aspre de până atunci, provocată de moartea lui Stalin, sugrumătorul popoarelor, încurajaţi de aerul proaspăt adus de bănuita apropiată eliberare în masă, deţinuţii au început a se aduna pe o pajişte duminicile dimineaţa. Ortodocşi – clerici şi laici -, protestanţi – pastori şi laici -, neoprotestanţi – predicatori şi membri ai cultelor -, rabini – da! şi credincioşi ai mozaismului! – se strângeau la un loc să se roage lui Dumnezeu împreună, ca apoi să discute în duh frăţesc chestiunile, fie ale suferinţei lor comune, fie litigioase, ale confesiunilor sau religiilor reprezentate acolo şi atunci. Nu participau romano-catolicii.

Printre aceia care se remarcau prin statornicia prezenţei în dialog se numărau: preotul ieşean Gheorghe Dimitriu, profesorul Gheorghe Godinescu, de la Liceul Internat din acelaşi oraş, avocatul Victor Clonaru din Bucureşti, pastorul luteran evanghelic Weingartner, pastorul Misiunii Protestante Suedeze Milan Haimovici, evreu bucureştean botezat, astăzi activând în Germania, adventişti.

La vreun kilometru şi jumătate de acel spaţiu, se afla un sat a cărui biserică putuse fi şi văzută de către deţinuţii provenind din colonia Castellu (sic!). Sunetele înălţătoare ale clopotelor ei ajungeau până la osteniţii lui Dumnezeu care căutau pacea dintre dânşii. Unul dintre cei prezenţi, indiferent de numele purtat de credinţa sa, se ridica în picioare să-L slăvească pe Dumnezeu şi se ruga cu glas tare, în numele tuturora şi în auzul lor, rostind invariabil “Tatăl Nostru”.

După încheierea rugăciunii obşteşti, era dezbătută de către toţi cei care se simţeau atraşi s-o facă, azi o temă religioasă, peste o săptămână alta, şi aşa mai departe. Nu neapărat teme edificatoare, ci, în multe rânduri dogmatice sau cultice. De pildă: descifrarea rolului suferinţei în existenţă în general, şi în situaţia specială a deţinutului politic victimă a ateismului, temă de frontieră între preocupările teologice şi cele filosofice existenţialiste. Nu rare au fost cazurile când, după expunerea poziţiei fiecărei denominaţiuni sau religii în legătură cu o problemă, s-a ajuns la concilieri ale lor care, lucrul nu este deloc surprinzător, erau spre lauda obştei ortodoxiei. Neaşteptat era că, dacă evreii recunoşteau frumuseţea cultului ortodox – care este greu de negat -, în chip voalat, dar cu o sensibilitate metafizică indiscutabilă, ajungeau şi să accepte, cu bună voire discretă, o “oarecare” mesianitate a Mântuitorului. La fel, pastorul Weingartner, mai glumind, mai în serios, afirma că adevărata credinţă este aceea majoritară a românilor şi a lumii bizantine şi postbizantine, fiind aceea din vechime a tuturor creştinilor, ortodocşii rămânând fideli posturilor, ceasurilor, înfrânării, mătăniilor, ascezei, icoanelor, cu care s-au ajutat urmaşii lui Hristos în vremurile de început.

Printre acei care găseau răspunsul potrivit la toate nedumeririle era preotul basarabean Pavenko, slujitor al altarului în ţinutul Făgăraşilor. El îşi culegea întotdeauna ştiinţa dintr-o temeinică lectură zilnică a Filocaliei , săvârşită înainte de arestare. Îl seconda, de pe poziţii raţional-intelectualiste, preotul Constantin Crişan din Bacău, care se dedicase formării omului şi ca învăţăor, iar mai apoi ca inspector şcolar.

Repet: acestea se săvârşeau în 1953, atunci când mişcarea ecumenică mondială era departe de a fi avut ponderea ulterioară, necesară pătrunderii până în colţurile uitate ale Europei, cum era cazul acelor Năvodari pierduţi pe litoralul, pe atunci însângerat, al Mării Negre. Suferinţa deţinuţilor politici, suferinţă ce nu îi deosebea după confesiuni, îi condusese la dragostea frăţească, la acceptarea ideii că toţi oamenii sunt una în faţa Părintelui Ceresc, că datoria le este să-şi recunoască drepturile egale, să se cunoască, să se înţeleagă unii pe ceilalţi şi între dânşii, să se apropie unii de alţii, să devină, în sfârşit, fiii aceluiaşi Creator, cum sunt de fapt.

Nu pot să nu dezvălui aici un concept, poate şocant pentru gândirea teologică, emis în mai multe rânduri de către părintele Gheorghe Drăgulin, în discuţia purtată – conceptul sfântului ateu .

Conlocutorul meu era cel mai tânăr din cei cinci mii de deţinuţi din colonia Midia. Fusese reţinut într-un mai însorit. Sosise toamna, cu pâclele ei înecăcioase, cu ploile ei reci şi pătrunzătoare, cu bolile ei respiratorii sau dăunătoare oaselor. El tot în cămaşă cu mâneci scurte şi sandale se afla. Numai că cea dintâi ajunsese ferfeniţă, iar cele din urmă abia îi mai păzeau labele picioarelor de colţurile ascuţite ale pietrelor de pe jos.

Într-o seară, reveniţi de la munca silnică, dispuşi în rânduri şi grupe fără număr, în picioare, înfriguraţi şi chinuiţi de oboseală şi neputinţe fizice, aşteptau condamnaţii să se încheie corvoada numărării lor de către caraliii mai mult decât analfabeţi, care o reluau de trei şi patru ori, socoteala aritmetică neintrând în pregătirea lor profesională.

I s-a făcut milă de proaspătul ieşit din adolescenţă unuia dintre chinuiţii alăturaţi şi i-a adresat cuvântul. Era profesorul universitar ieşean de logică Petru Botezatu.

Prin acesta, curând, tânărul cunoscu toţi cărturarii moldoveni cu care împărtăşea lipsa de libertate. Dintre dumnealor, poetul, filosoful, sociologul ateu Alexandru Claudian i-a lăsat amintiri de neşters şi i-a răsturnat întreaga concepţie despre sfinţenie. I-a dat cămaşa sa, i-a dat haina sa – ce mai, l-a îmbrăcat pe de-a-ntregul, astfel încât, dacă astăzi convorbitorul meu este în viaţă şi-i educă pe alţii de vârsta lui, de atunci se datorează acelui om minunat care, pe deasupra, era de o cinste desăvârşită, bărbat al propriului cuvânt cum nu mai găseşti, bunătatea şi bunul simţ întruchipate.

Deşi ateu, niciodată nu-i combătea pe credincioşi. Cu smerenie îşi recunoştea această stare sufletească folosind termenii: o infirmitate personală.

Impresia lăsată de el a fost de aceeaşi intensitate cu cea generată de cuplul format din profesorul dr. Simion Radu, de la Facultatea de Teologie din Sibiu, şi profesorul universitar Laurian Someşanu, activând în Braşov.

Pe aceştia, Gh. Drăgulin îi urmărea la Capul Midiei unde, cu prilejul reorganizării, fusese azvârlit în cabana 5 – vestită datorită faptului că peste fiece noapte numărul acelora care dormeau în ea scădea cu cinci-şase suflete, fie din pricina nehrănirii, fie a bolilor, fie a degerării. Nu rezistau decât tinerii sau curajoşii care, favorizaţi de beznă, se furişau să fure câte un morcov, câte un cartof, câte o varză împuţită.

Alături se înălţa o cabană şi mai tristă, cea a distroficilor; majoritatea erau intelectuali. Perechea numită abia se mai târa în cârje sau beţe, oferind o privelişte dezolantă. Dar – uluitor pentru cine n-a trăit în atari condiţii – şi o privelişte încurajatoare. Căci, în mizeria lor, în degradarea lor fizică (nu se puteau mişca decât împreună, susţinându-se unul pe altul), în faţa propriei lor morţi ce se apropia vertiginos, erau înconjuraţi de un aer de demnitate inegalabil. Dumnezeu se făcea văzut printre urmele de lut ale făpturilor Sale care străluciseră cândva de pe culmile intelectualităţii naţiei noastre.

Legaţi printr-o mare prietenie, îşi treceau zilele grele în discuţii teologice, străduindu-se permanent să le explice tuturor de ce exista Răul, cum putea acesta fi folosit spre Bine, care îi are necesitatea în planul Creaţiei. Prin astfel de luminări participau la aşezarea echilibrului lăuntric al acelora care îi ascultau, la alungarea disperării, la întărirea, la prelungirea vieţii lor în pofida nemerniciei administraţiei criminale.

Toate aceste întâlniri şi altele asemănătoare au constituit o şcoală creştinească şi ecumenică mult mai formativă pentru tânărul student, decât doxa universitară Deoarece sufletul e modelat cu osebire de pilduirea vieţii prin trăire, şi nu prin litera moartă a tiparului, nici prin severitatea examenului.

Afirmaţia de imediat mai sus are o extindere mult mai largă decât s-ar părea la prima vedere: proba de foc pentru orice scriere sau discurs rămâne tot aceea asupra căreia ne-a atras atenţia Iisus – smochinul îl cunoşti după roadele sale.