8. O carte majoră de Octavian Voinea

Dacă din lucrarea lui Octavian Voinea “Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”. Mărturii redactate de Gheoghe Andreica[Bucureşti, Editura Majadahonda, 1996], n-ar fi rămas decât paginile ce le citez imediat în continuare, numele său tot s-ar fi înscris definitiv în istoria gândirii române asupra vieţii în penitenciare, atât de temeinică şi de succintă analiză a fenomenului reeducaţional a izbutit să cuprindă în ele. Trebuie menţionat interesul acestui fragment şi pentru cercetătorii în pedagogie, pentru moralişti, pentru studioşii victimologiei, pentru psihologi, pentru antropologi.

“TEHNICA SPĂLĂRII CREIERULUI

Înainte de a intra în subiectul propriu zis al “tehnicii spălării creierului”, unica invenţie de care a fost capabil comunismul, trebuiesc ştiute câteva lucruri.

1) Din naştere, fiecare om are o anumită doză de tărie spirituală care îi este suficientă numai lui.

2) Pe parcursul vieţii, de regulă până la vârsta de 30 de ani, se mai adaugă şi alte forţe datorită:

– Educaţiei

– Culturii acumulate

– Experienţei

– Mediului în care trăieşte şi care acţionează întins şi nevăzut.

3) Concepţia ateistă sau teistă. Ateul cade cu mult mai uşor, deoarece ţinta “spălării creierului”este, în primul rând, credinţa în Dumnezeu. Onoarea, cinstea, legăturile afective dintre oameni, ce crează prietenia şi altele de această natură, nu fac toate la un loc cât credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu le înglobează pe toate acestea la un nivel eroic.

Dacă concepţia credinţei în Dumnezeu are la bază o cunoaştere rudimentară şi primitivă asupra lucrurilor – se bazează mai mult pe superstiţii – la cea mai mică zdruncinătură întreg edificiul se prăbuşeşte şi locul teismului este luat de ateism.

4) În perioada vârstei de 20-30 de ani se produce explozia maturizării organismului uman. Consecinţa: Dezvoltarea rapidă şi maximă a instinctului de conservare a speciei, respectiv, a instinctului sexual, pornire plină de râvnă şi dor pentru sexul opus.

Răbufnirea acestui instinct este vulcanică, este cea mai puternică dintre toate. Dacă tânărul n-are suficiente frâne în concepţii bine motivate, erupţia sexualităţii înlătură toate structurile concepţiilor intime ale subiectului. Instinctul sexual rămâne stăpân absolut, sălbatic şi feroce pe fiinţa noastră.

În cuprinsul acestor patru factori enumeraţi mai sus se includ şi cele mai abstracte valori umane cum sunt: Capacitatea de orientare, capacitatea de intuire a lucrurilor, spiritul de sacrificiu în opoziţie cu laşitatea. Valorile spirituale intră în concurenţă cu pornirile instinctuale.

După cum în doza acestui amestec primează un factor sau altul, rezistenţa omului în faţa torturii neîntrerupte a fost asemănată cu PAHARUL fiecăruia:

– Unul are în dotare un “pahar”mic, doar cât un degetar, care se termină dintr-o înghiţitură. Când această “înghiţitură”s-a terminat, omul cedează ridicând mâinile în sus în faţa duşmanului.

– Paharul rezistenţei altuia este mai mare, cât un butoi. Dar se termină şi acesta. După ce s-a terminat, şi acest subiect îşi pleacă capul.

– Paharul unora (mai puţini la număr) este cât un ocean. Oricât de mare ar fi fost “oceanul”rezistenţei acestora, el este măsurabil în hectolitri, litri, molecule sau atomi. Odată şi odată se termină şi acesta, sfârşind în umilinţă. Perseverenţa duşmanului este diabolică şi fără limită.

Nici un deţinut trecut prin această “râşniţă”(a se căuta această metaforă în cartea – şi titlul ei – de Eugen Măgirescu) mefistofelică n-are îndrăzneala sau nătângia de a se lăuda că el a rezistat. Din contră. Victimele afirmă că rezistenţa lor se datorează harului dumnezeiesc care le-a ferit de cădere.

Numai Dumnezeu a sucit minţile torţionarilor acestui masacru unic în istorie, ca să se oprească înainte de a se produce căderea. Dacă tortura continua, ar fi căzut şi ei. [O atare explicaţie mi-a dat şi Aurel Obreja, cu privire la propriile sale perspective, în cazul că reeducările de la Gherla, în care a suferit, ar fi continuat; comentariul l-am introdus în: Casa lacrimilor neplânse , povestea experienţei sale n. a.]

La Piteşti n-au existat decât patru şanse:

– Moartea.

– Pierderea minţilor.

– Căderea.

– Salvarea divină.

Rezistenţa a fost exclusă ca fiind imposibilă”(p. 41-42).

A se compara acest citat cu acela din prezentarea lucrării lui Eugen Măgirescu, ce tratează tot despre rezistenţa diferenţiată de la individ la individ, problemă ce, în mod firesc, i-a preocupat pe cei căzuţi cu prilejul reeducărilor, tineri ştiindu-se pregătiţi pentru jertfa eroică şi dezamăgiţi de puterea lor insuficientă să reziste presiunilor fizice, morale şi instinctuale ale sistemului năpustit asupra lor, tinzând la depersonalizarea victimelor.

Pe când Măgirescu îşi culege comparaţia dintr-un domeniu ştiinţific, Voinea o preia din tradiţiile populare creştine, ambii aplicând-o asupra antropologiei cu succes în a face de înţeles monstruosul petrecut la Piteşti şi Gherla.

Octavian Voinea îşi continuă excursul cu ‘tehnica’ surpării omului în bestialitate.

“În prima fază se distruge încrederea unuia în celălalt.

Bunul tău prieten (care a fost dezumanizat într-un mare secret), după ce-ţi arată toată afecţiunea, se repede să te distrugă lovindu-te fără milă.

Spaima, nedumerirea, surpriza sunt atât de mari, şocul este atât de puternic încât pe unii i-a dărâmat din această primă fază.

Chiar dacă victima nu s-a prăbuşit la prima lovitură – edificiul interior este detunat, fisurat, şi se va prăbuşi la cutremurele următoare.

Tortura neîntreruptă şi consecinţele ei. După primul şoc se instalează la victimă neputinţa de a reacţiona într-un anumit fel. Toate sunt fără speranţă. Victima este convinsă că treaba este astfel organizată. Nu există nici o ieşire. Tortura continuă zi şi noapte fără întrerupere. E tortură de dragul torturii.

De reţinut că în acest laborator luciferic numai Ţurcanu avea o condiţie fizică excelentă. Apoi ajutoarele lui erau ceva mai bine hrănite decât deţinuţii de rând. În rest, tinerii păreau schelete ambulante, cadavre vii, adevărate mumii.

De la această fază limitrofă morţii începe tortura neîntreruptă.

Tot în cadrul torturii, victimele erau supuse la eforturi uriaşe menite să le epuizeze complet fizic. Iată cum: Victimele, încărcate cu greutăţi în spate (pături sau haine mai groase), erau obligate să facă genoflexiuni [sic!] cu mâinile ridicate în sus, regulamentar.

Unele dintre victime s-au prăbuşit la 30-40 de genoflexiuni, dar au fost altele care au rezistat până la 2.500 de genoflexiuni. De necrezut!!

Nu există în lume atlet, chiar cu cea mai bună condiţie fizică, să poată realiza o astfel de performanţă. Iată însă că o realizează un schelet topit de foame şi de suferinţe! Organismul uman, în condiţiile de disperare scăpat de sub controlul raţiunii, a reuşit, la Piteşti, să realizeze inimaginabilul, imposibilul.

Neurologii, psihiatrii şi chiar teologii au datoria să studieze fenomenul şi să-l explice!

Tortura nu se opreşte aici, ci continuă…

Epuizarea fizică aduce după sine şi o epuizare psihică. Victima n-are nici o secundă de răgaz pentru refacere. Se zdruncină raţiunea, se întunecă voinţa. Dispar din mintea omului toate stările emoţionale. Dispare afecţiunea… Omul începe să nu mai raţioneze.”

Oare urmele acestei stări, din care afecţiunea, simpatia interumană, sentimentele pozitive, au pierit, să stea la baza acelei absenţe a descrierilor suferinţelor celorlalţi, semnalată în cartea lui Eugen Măgirescu, a căror lipsă am resimţit-o şi la a doua lectură? Pe când Octavian Voinea, a cărui luciditate şi putere de analiză sunt mărturisite de cele ce citim, va desfăşura, ulterior, suficiente evocări ale suferinţei camarazilor săi trecuţi prin reeducări în prezenţa sa.

“Tânărul are impresia că întreg sistemul său nervos este o rană proaspătă şi sângerândă. Se instituie o stare patologică. Atunci apare fenomenul debordării tuturor secretelor pe care le-a ţinut bine ascunse în conştiinţa sa. De la această fază, chiar şi cel mai mic secret pe care îl are tânărul îl simte precum simţi un ghimpe ce-ţi intră în ochi. Nu-l poţi suporta, ci faci tot ce este posibil ca să-l elimini.(Doresc să completez aceste date cu altele culese de aiurea. ““Autodemascarea”nu avea limite. Trebuia să-ţi demaşti gândurile ce veneau spontan şi fară voie în minte. Chiar şi visele trebuiau demascate”; p. 80.)

În această fază întreaga raţiune intră într-o porţiune de umbră. Toate reflexele însuşite pe parcursul vieţii se anulează. În creierul omului se instituie o noapte totală. Nu mai este ce a fost. A devenit un nimic. Omul a devenit un robot absolut fără nici o personalitate, fără imaginaţie, fără iniţiativă. Ultimul sprijin pe care-l pierde omul este credinţa în Dumnezeu. Acesta este momentul încheierii “spălării creierului”.

De acum înainte victimele nu mai sunt stăpâne pe reflexele lor. Se găsesc într-un stadiu al animalului dresat. Dacă i se porunceşte să se culce, se culcă cu o viteză uimitoare. Dacă i se porunceşte să strige, strigă din toate puterile. Dacă i se cere să pună mâna pe ciomag şi să lovească în camaradul de alături, o face automat. Ca un robot. Victima – respectiv  “reeducatul”- privind la propria lui mână se miră cum funcţionează. Are impresia că nu-i a lui.”

Se cuvine adus în faţa cititorului un fragment din introducerea ce precede acest text, fragment găsit sub titlul: Şi animalele se instruiesc . Aici ni se explică modul cum este învăţat ursul să danseze, cu ajutorul unei plite încinse, ni se reamintesc experimentele lui Pavlov, ni se vorbeşte despre reflexul condiţionat şi se adaugă: “Bolşevicii au extins experienţele savantului rus şi la oameni. Numai că la om situaţia e mult mai complicată. Omul are capacitatea de a păcăli pe dresor. Or, bolşevicii urmăreau ca transformările psihice să fie autentice… Realizarea unei astfel de performanţe implica folosirea altor metode, mult mai complicate şi mai dure” (p. 39)).

Care va să zică, stadiul de robot a fost atins. Se spune despre cel ajuns în această situaţie:

““A FOST VIDAT”. Aşa a fost denumită aceasta stare de către deţinuţii care au suportat fenomenul.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, nu toate victimele ajung la identitate de situaţii. Fiecare victimă are specificul ei. Raţiunea, afectul şi voinţa cedează în funcţie de individ în mod gradual.

Victimele erau în perioada vârstei tinere. Instinctul de conservare a speciei răbufnea prin toţi porii şi trăgea după el toate instinctele primare.

Logica ateist-comunistă prindea rădăcini. Ea se impunea nu numai ca o modalitate de a scăpa de tortură, ci ca o convingere intimă. Deveneai exact pe dos decât ceea ce ai fost. Cu toate acestea, noua postură era ca şi un“plasture”.

Victimele erau îngrozite de teama de a nu greşidescântecul şi repetau noua lecţie la nesfârşit.

Tinerii – lipsiţi de conştiinţa acumulată într-o viaţă – “descopereau”universul materialist în care lozinca cea mai obsesivă era ca toată lumea, pământul întreg să fie reeducat. Cu cât reeducarea întregii lumi se va face mai repede cu atât va fi mai bine.

Aceasta a fost motivaţia grabei unor victime de a-şi tortura camarazii neluminaţi. .. Pentru a-i face şi pe aceştia să ajungă cât mai iute la concluziile la care au ajuns ei.

Se dezvolta egoismul în individ încât nu mai suporta să rămână un fost camarad de al său pe vreo treaptă a virtuţii.

Faptele celor care au căzut atât de jos erau făcute din toată convingerea. S-a ajuns până acolo încât să-i mulţumească lui Ţurcanu şi regimului comunist că i-au adus în starea derevelaţie a adevărului materialist.

Şi acest lucru este de necrezut!

La unele victime, noile principii comuniste au prins asemenea rădăcini încât considerau reeducarea ca ultimul şi cel mai înalt scop pe care îl pot avea în viaţă.

S-a creat senzaţia falsă că, ieşind de sub pat [torturatul, când nu era bătut n-avea voie să stea decât sub pat; n.a.] , universul este atât de vast, ca atunci când scrutezi depărtările dintr-un vârf de munte. Libertatea de a te plimba prin cameră de la un capăt la celălalt părea o călătorie cosmică.

Pierderea credinţei în Dumnezeu era ultima fază areeducării.

Acolo, la Piteşti, Dumnezeu şi-a retras harul Său gradual. Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu propriile puteri, după zestrea sufletească pe care o acumulase până atunci. Aceasta a fost insuficientă. După ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era darâmat, individul devenea satanizat.

– Ce Dumnezeu?! Uite că totul este materie! Groaznică a mai putut fi rătăcirea în care m-a târât educaţia burghezo-legionară! Oare cum de m-am putut înşela chiar atât de amarnic?

Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet – pe domnu’ Ţurcanu – ca să luminezeşi să ne scoată din întuneric! Dacă el nu m-ar fi torturat, n-aş fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric.

Victima – cu creierul spălat – crede de datoria sa, în mod sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această lumină… În paralel scot capul toate antonimele virtuţilor şi omul ajunge să fie exact opusul a ceea ce a fost.

Această dresură se imprimă şi sistemelor voliţionale, afective, concepţiilor.

Tânărul satanizat devine o maşină ca un motor cu explozie care funcţionează de la sine, după ce l-ai pornit, până la epuizarea combustibilului sau ivirea vreunei defecţiuni.”

Este o piatră de încercare pentru orice antropolog al credinţei să descopere în ce condiţii neaşteptate poate aceasta reveni, după acceptarea mai mult sau mai puţin conştientă a respingerii ei. Octavian Voinea, la porunca lui Ţurcanu, era ţinut cu forţa de o droaie de acoliţi ai celui din urmă, cu braţe şi picioare şi trunchi blocate prin greutatea şi strângerea lor.

“– Marinescule – strigă Ţurcanu unuia dintre studenţii torturaţi – dacă nu faci ce-ţi spun eu, până aici ţi-a fost. Să-i bagi p…a în gură ca să se vindece pentru totdeauna de a mai vorbi împotriva clasei muncitoare şi a poporului muncitor!”

În timpul realizării cerinţei, călăul îi lămurea pe cei de faţă:

“– Să vadă toată lumea cum legionarii şi-au înghiţit p…a unii la alţii! Ticălosul nu şi-a dat seama de efect. (…) Firul credinţei în Dumnzeu s-a refăcut.(…)

Fapta lui Ţurcanu m-a trezit din mlaştina necredinţei în Dumnezeu, în care singur mă înfundasem”(p. 64).

O altă reacţie curioasă este că odată reapărută credinţa, renaşte şi dorul de răzbunare împotriva lui Ţurcanu, trăire opusă creştinismului; dar cum afectele se grupează pe perechi antonimice, revenirea dorinţei de răzbunare este firească, în acest context.

Să continuăm lungul citat cu care am început.

“Vârsta. Tineretul nu s-a lăsat doborât cu uşurinţă, cu toate metodele drăceşti care i s-au aplicat. Aşa se explică numărul mare al morţilor (prin tortură), sinuciderile [se cuvine să îndreptăm cu acest prilej o informaţie greşită transmisă de autor la p. 29, când îl citează pe Şerban Gheorghiu ca aruncându-se în golul scării şi izbutind astfel să-şi ia viaţa, scăpând de torturi. E vorba despre Gigi Vătăşoiu, ne informează Justin Ştefan Paven, în: “Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, Vătăşoiu fiind în lot cu cel din urmă memorialist numit; n.a.] , mutilările fizice, dar mai ales cele psihice.

La o presiune mult mai redusă au fost supuşi mai târziu bătrânii de la închisoarea Aiud [autorul se referă la reeducările în urma cărora au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici, încheiate în 1964 şi lipsite de torturi; n.a.] .

S-a dovedit că pe măsura înaintării în etate, virtuţile devin invers proporţionale cu vârsta. Bineînţeles că va trebui să excludem excepţiile.

Omul în etate mai cedează din intransigenţă, preferând compromisul că-i mai pe măsura puterilor lui. Există o laşitate a vârstei pe care mulţi au botezat-o impropriuînţelepciune sau prudenţă .

Graficul rezistenţei umane. Trupul este primul care cedează. Nu mai poate suporta tortura, pe când spiritul încă mai rezistă. Rezistă pe ruinele trupului până când se prăbuşeşte dintr-odată. Aşa se explică trecerea dintr-o extremă în alta.

Vechile structuri psihice se menţin, dar cu un conţinut mişelesc.

Cinstea şi punctualitatea. Exemplu: Înainte de spălarea creierului un tânăr promite că la ora 12 fix va fi în cutare loc şi va avea asupra lui obiectul promis la locul dinainte convenit.

După spălarea creierului. Exemplu: Reeducatul promite că la ora 12 fix îţi va trage o bătaie soră cu moartea. Exact la ora 12 îţi aplică bătaia promisă, fiind cinstit şi punctual.

În acest sens practica comunistă are vechime… Aşa au procedat cu vechile instituţii democratice: Şcoala, Justiţia, Poliţia, Armata, ba chiar şi Biserica. Nu le-au desfiinţat, ci le-au satanizat”(p. 42-45).

Vom adăuga la cele de mai sus câteva precizări psihologice ale scriitorului ce ni se par importante.

“Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul sistemului central, ci în fiecare celulă a trupului până la cea mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul conduce, ci un centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un fel de dedublare… O conştiinţă – parcă depărtată – privea neputincioasă la un robot fără milă şi simţire cum loveşte şi distruge.

Situaţia de după anihilarea conştiinţei părea ca o stare normală (deşi a fost acceptată fără voie). Victima se simţea vindecată de ceea ce a fost mai înainte, în sensul luptătorului activ…”(p. 45-46).

Exista o lege a tăcerii asupra celor petrecute la Piteşti. Nici măcar supliciaţii împreună, în aceeaşi cameră, nu aveau îngăduinţa să-şi menţioneze unul altuia caznele.

“Încet-încet, prin nerepetarea nici măcar în gând a vechilor principii şi a grozăviilor îndurate se producea uitarea forţată” (p. 46). Autorul pomeneşte cazuri de victime ale reeducărilor care şi după Revoluţia din Decembrie 1989, refuză să povestească ororile suferite; confirm aceasta, ca scriitor care face efortul să recupereze orice amintiri din acea perioadă, efort nu totdeauna victorios, datorită aceleiaşi frici devenită crez de temelie al unei existenţe cumplit de triste; scriu aceasta în 1997, după o experienţă de acest ordin, veche doar de câteva luni; or, reeducările s-au încheiat de patruzeci şi cinci de ani. De asemeni, pot cita nume de reeducaţi ce continuă să se afle în serviciul puterii represive, după o viaţă întreagă de plecare a genunchilor în faţa ei, când mai avea putere şi nu, ca acum, când puterea ei e doar o legendă a unui trecut sinistru.

Octavian Voinea, născut la 23 aprilie 1922, în familia lui Nicolae Voinea, care a fost pe listele electorale ale partidului Totul pentru Ţară, şi a Mariei, în comuna Panciu – Bârlad, ofiţer şi ultimul şef al serviciului de informaţii legionar, nu este doar sintetizatorul acestui foarte special sistem represiv – ce spun! – nu represiv, ci de distrugere absolută a fiinţei spirituale şi biologice a victimelor -, genocidul unei generaţii de viitori intelectuali români, până s-a ajuns, cum singur o recunoaşte, ca termenul student să devină sinonim termenului turnător, în puşcăriile de politici.

El este o minte în permanentă autoobservare, dar şi scrutare a celorlalţi – operaţie ce, cu atât mai mult, a continuat în perioada de după încetarea reeducărilor şi de după eliberare, pe care a practicat-o până la moarte şi o găsim reflectată în scrierea lui.

Nu voi lipsi cititorul de urmărirea meandrelor cugetului şi sufletului său bolnave de groaza de a da ascultare torţionarului Titus Leonida, care-i poruncea să se poarte în următoarea cameră unde urma să fie introdus, ca un legionar ‘pe baricade’, pentru a-i îndemna pe cei încă netrecuţi prin focurile bătăilor să se comporte conform cu învăţătura dobândită anterior în libertate; urmând ca el însuşi să-i demaşte şi să le aplice aceleaşi cazne ce l-au depersonalizat şi pe el; dar şi bolnav de groaza că, dacă nu dădea ascultare ordinului, chinul său avea să fie reluat de la început.

“A fost momentul de cea mai grea tensiune pe care l-am trăit vreodată.

De acum începea un alt moment greu şi mai ales lung. Lung cât o veşnicie. Îmi dădeam seama că eu va trebui să fiu acela care voi aduce un aport la torturarea altor oameni nevinovaţi.

Oare cum să fac să evit a afla ceva de la necunoscuţii cu care mă voi întâlni? Oare ce să fac pentru a evita crearea unei atmosfere de trai intim legionar?

În mine mai rămăsese o celulă în care conştiinţa funcţiona nealterată. Aceasta urla îngrozitor, răscolindu-mi toată fiinţa. Salvarea cea mai sigură ar fi fost moartea. Dar cum? Era peste putinţă să-ţi iei viaţa.

I-am văzut pe aceşti ticăloşi studiind nu numai instinctul de conservare dezlănţuit, ci şi cum studiau pe cei dezumanizaţi, puşi în postura de călăi spre a tortura pe alţii…

Torturarea camaradului tău trebuia făcută cu sete, cu sadism, cu convingerea oarbă că faci bine. Trebuia să dovedeşti convingere şi ataşament cauzei distrugerii “banditismului”. Când distrugeai legionarismul din victimă, trebuia să fii agresiv, să râzi fals, să vorbeşti cu toată convingerea şi mai trebuia să dai impresia că ai rămas un legionar autentic.

Ca un demon ieşit din mijlocul Iadului, atât de bine cunoştea Ţurcanu psihologia fiecăruia şi dramul de tărie ce a rămas în noi.

Până acum am fost victimă… De acum înainte mi se contura în faţă neagra şansă de a fi părtaş la distrugerea sufletelor altora. Din oameni devotaţi şi cinstiţi, prin acţiunea mea trebuia să devină trădători, răufăcători, spioni împotriva lor înşişi.

Doamne, cât aş fi dat să rămân pe loc şi să fiu torturat în continuare… Ziceam aceasta în gând în momente de luciditate, dar pus la încercare n-aş fi rezistat.

(…)

Cum ne îndreptam noi spre coridor îngrijoraţi, Ţurcanu ne opri şi ne zise:

– Nu cumva să vă trădaţi arătându-vă cât sunteţi de flămânzi, sau cât aţi fost de bătuţi. Cei cu care veţi sta în cameră sunt încă “bandiţi””(p. 73-74).

Merită insistat asupra componenţei acestor camere în care au fost introduşi ca provocatori, ca turnători şi ca bătăuşi – la momentul potrivit -, aceşti ‘agenţi speciali’. Existau oameni total curaţi, care nu aveau cunoştinţă de nimic din cele petrecute în Piteşti. Printre ei tăceau cei trecuţi prin bătăi, cu creierele spălate, dar nu deveniţi torţionari, nici uneltele lor sigure. Ameninţau, din umbră, tinerii deveniţi călăi sau măcar unelte de încredere (socotite ca atare). Cei din urmă nu ştiau unul despre altul că erau oamenii lui Ţurcanu.

“Iată-ne zvârliţi ca într-o mare hazna cu miros infect dintr-un oraş de provincie. Acolo sunt multe specii de viermi care vara se lăfăiesc în mediul lor de viaţă. Nu numai că se lăfăiesc cu plăcere, ci duc şi o luptă acerbă între ei – care pe care – ca să supravieţuiască. Aşa eram noi…

Ni s-a dat dispoziţie că fiecare din noi trebuie să-l provoace pe celălalt. Să scoată din el tot ce ştie cu privire lareeducare şi să divulge imediat lui Ţurcanu ce a auzit.

Dacă nu provocai, te provoca altul pe tine. Dacă nu divulgai, te divulga altul pe tine zicând:

– I-am pus întrebarea, dar n-a răspuns nimic.

– Aaaa, ai tăcut? Înseamnă că banditismul cloceşte în tine, încă n-a fost scos în întregime. Astfel erai trecut din nou prin torturi barbare spre a fi scos “banditismul”din tine.

Toate ieşirile din acest Iad erau zăvorâte, iar noi eram în interiorul lui”(p. 93).

Coabitarea cu neştiutorii, ca nişte egali ai lor, a început şi a luat sfârşit.

Sosi ‘clipa adevărului’. Ţurcanu intră, într-o bună zi, înconjurat de banda de torţionari; vreo douăzeci de reeducaţi prin bătaie se găseau amestecaţi printre cei cu caş la gură. Călăul cel mare le explică inocenţilor că sunase ceasul reeducării lor. Unul dintre ei îi replică în contradictoriu.

“Atunci ajutoarele lui Ţurcanu şi el însuşi au scos bâtele pe care le ţineau ascunse sub haine şi au început să lovească. Cei douăzeci, veniţi mai de curând în închisoarea Piteşti – necunoscători în ale mişeliilor care se petreceau, au rămas năuciţi. Erau buimaci, cum am fost şi noi înşine când ne-a agresat pentru prima oară Ţurcanu şi banda sa.

Loveau nu numai cei şase în frunte cu Ţurcanu, ci şi ceilalţi douăzeci, care ne-am împrietenit între timp cu noii veniţi.

Ţurcanu a strigat cu glas tare:

– La pământ, la pământ!

Începură să strige cât îi ţinea gura şi ceilalţi – la pământ, la pământ!

În momentul în care Ţurcanu a dat semnalul de atac, am simţit cum toate facultăţile mentale mi s-au inhibat. Nu mai puteam să raţionez. Un întuneric beznă s-a aşternut brusc asupra întregii judecăţi. Aveam senzaţia că sunt un câine dresat asmuţit asupra unei victime.       Numai primul strigăt l-am identificat ca fiind al meu. Pe urmă, parcă, mă auzeam pe mine, dar nu eram eu… Parcă eram dedublat. Aveam impresia că duhul meu stătea de-o parte şi asculta cum striga trupul meu… Parcă eram asistent la o scenă grotescă şi plină de groază, scena al cărei actor era chiar trupul meu în carne şi oase.

Primii care se aruncaseră pe burtă au fost tocmai cei douăzeci care trecuseră prin “moara reeducării”.

(…)

Aveam senzaţia că mă văd pe mine însumi de la o distanţă oarecare, apoi încet-încet cele două fiinţe s-au apropiat una de alta contopindu-se. Începeam să preiau controlul asupra mea însumi. Am început să aud şi să-mi dau seama că nu striga un altul ci eu… Da, eram eu robotul.

Abia atunci mi-am dat seama că sunt un automat care acţionez la orice apăsare de buton a lui Ţurcanu. Reflexul condiţionat era bine format”(p. 75).

Cât de bine format era e evident din faptul că atunci când Ţurcanu a strigat “la pământ”, cei dintâi care s-au trântit cu burta pe ciment n-au fost aceia ce trebuiau înspăimântaţi, ci ‘durii’ ce se presupunea că fuseseră aduşi să-i termine. Cuvântul-semnal, în sens pavlovian, dăduse roade, la simpla rostire.

Pentru mai buna înţelegere a acestui fenomen unic, al dedublării prin forţarea afectivă (naşterea unei temeri fără precedent şi nici sfârşit) e potrivit ca cititorul să urmărească, în cuvintele autorului, cele petrecute în el.

“Lecţia pe care mi-au repetat-o de sute de ori s-a înşurubat în minte ruginind acolo. Era o lecţie pe care conştiinţa cât un grăunte – ce îmi rămăsese – o respingea. O respingea în zadar, deoarece, în faţă aveam structura nervilor întorşi care erau gata să răspundă aşa cum m-au învăţat anchetatorii.”

Această “lecţie”este cea impusă în vederea procesului juridic în care Voinea a fost ‘promovat’ de Securitate şef ‘secret’ al reeducărilor, nimeni nevrând să ia în seamă adevărul, ci primând doar interesul ca scenariul unor reeducări plănuite de Horia Sima şi C.I.A., pentru defăimarea P.C.R şi Securităţii să apară cu litere de o şchioapă pe pagina întâi a marilor cotidiene ale lumii.

“Pe de o parte mă vedeam pe mine acela de demult, care zăceam epuizat pe patul morţii. Lângă mine (acela de demult) mai stătea unul, care eram tot eu… Un robot speriat şi rece, gata să execute acest ordin.

O luptă aprigă se dădea între cel ce am fost şi cel ce sunt. Adică omul creat de Securitate prin amarnice torturi.

Eu, muribundul, înduram o agonie lungă… Tot eu, cel cu structurile întoarse, mă zbăteam voind să mă ascult pe mine însumi… Pe cel ce am fost odinioară.

Nu puteam, mă simţeam încremenit locului, ca ţintuit. Stânga era dreapta. Faţa era spatele. Cerul era sub picioare. Negrul pământ îl simţeam pe moalele capului… Eram complet răvăşit.

Era o stare de neimaginat. Era o ipoteză imposibil de expli cat. Nu găseam cuvinte… Nu existau expresii care să o cuprindă.

Îmi mai rămânea o singura şansă, aceea de a nu-mi descoperi slăbiciunile în faţa anchetatorilor, ca ei să mă exploateze până la capăt şi eficient” (p. 119).

Întreg acest zbucium l-a condus la tulburări nervoase al căror punct culminant a fost halucinaţia: prezenţa diavolului în celula sa. “Monstru cu chip de om, întruchiparea spaimei şi a groazei celei mai mari. (…) Fantoma se apropia de mine încet de tot” (p. 117). Voinea era asudat leorcă şi se ruga cu toată căldura; până ce vedenia se retrase şi mai lent decât venise către el.

Nu trebuie să se creadă că priveliştea suferinţei umane, în cazul lui Octavian Voinea, stârneşte compătimirea doar când privirile i se întorc asupra lui însuşi şi-şi găseşte scuze şi explicaţii pentru a-şi despovăra conştiinţa încărcată. Nu. În postura de martor al batjocoririi lui Dan Dumitrescu, înduioşarea lui e caldă, poate mai umană decât cu prilejul pomenirii altor mari torturaţi, cu atât cu cât evoluţia ulterioară a personajului a fost dintre cele mai de neînţeles, mai haotice, mai …scârboase (acest mutilat definitiv sufleteşte e unul dintre cele mai izbutite personaje şi ale lui Marcel Petrişor, care i-a fost tovarăş al ultimei părţi din viaţă, în casimca Jilavei şi, de la oarecare distanţă, i-a urmărit zvârcolirile de satanizat până în cele din urmă zile; o lumină mohorâtă asupra acelei perioade aruncă şi reflectorul ostenit al lui Voinea).

Cele ce narează Oct. Voinea constituie o raritate: este vorba despre eroismul sinucigaşului. Dan Dumitrescu, bătut zilnic, este iarăşi chemat de Titus Leonida, la tortură.

“Dar, surpriză pe toată lumea. Dan Dumitrescu în loc să sară ca împins de un arc nevăzut, luă o poziţie crâncenă de bărbat plin de tărie şi fără păs. Ochii îi luceau în adâncul orbitelor osoase scânteind ca doi luceferi în nopţile geroase.

– Ba ai să torturezi pe p…a mă-ti, bandit şi ticălos fără margini. M-ai scăpat nărodule din mână. Mai sunt încă treizeci de minute şi puteţi să mă pupaţi în cur toţi deodată sau chiar pe rând dacă asta vă va fi voia. Tâmpiţilor, am băut toată cutia cu creolină, otravă ce-i sigur că într-o jumătate de oră îşi va face efectul. Atât mai durează până soseşte salvarea prin moarte.

Şi mai întăreşte o dată entuziast, cu o bucurie nespusă:

– Încă o jumătate de oră şi-s mort!… Mişeilor, veţi da socoteală pentru toate acestea nu peste mult!” (p. 70).

Lăsăm cititorul să descopere singur imposibila autoînşelare trăită de cel care îşi şi vedea cu ochii lăuntrici izbava de asupritorii săi. Când se lămuriră şi gealaţii lui că nici vorbă să se stingă, după cum nădăjduia, “l-au tras jos de pe prici. I-au dat cu forţa să bea câteva gamele cu urină şi apoi au început tortura…

Nu se găsesc cuvinte pentru a descrie martiriul la care a fost supus acest om”(p. 71).

Nu aflăm cum de i-a fost înfrântă voinţa. Probabil deoarece Octavian Voinea nu a asistat la întregul său martiraj. Însă îl regăsim pe Dan Dumitescu la noul proces ce a fost intentat acestor tineri. Unora, pentru vina de a fi fost ucigaşi. Altora – victime ale celor dintâi -, pentru vina de a fi fost victimizaţi (oricât pare de incomprehensibil, acesta este adevărul: lui Octavian Voinea i s-a imputat de a fi condus reeducările, deci de a-l fi ales pe Eugen Ţurcanu, adevăratul lor întemeietor, să-l tortureze pe el însuşi şi pe ceilalţi), scenariu necesar pentru a arunca vina crimelor săvârşite în cadrul lor, asupra Legiunii şi a C.I.A.-ei, care le-ar fi scornit pentru a stârni oprobriul internaţional asupra partidului comunist român şi Securitate, după cum am mai menţionat-o. Aşadar, la acest proces, în care, după încă o anchetare, (să nu-şi închipuie careva că au lipsit din ea torturi noi), anchetare ce se desfăşura după orarul: un securist îi povestea anchetatului născocirea servind planului diabolic, pe care se urmărea ca cel din urmă s-o înveţe, alternându-şi ‘lecţia’ cu ‘seminarizarea’ efectuată de un alt securist, până la automatizarea poveştii înscrise astfel în creierul spălat, după o atare îndoctrinare cu minciuna cea mai periculoasă pentru viaţa celui în cauză, la proces, Dan Dumitrescu, ca toţi colegii reeducatori (deşi înainte de a deveni aceasta majoritatea au trecut prin furcile caudine ale celor mai supreme barbarii), ca toţi în afară de Gheorghe Calciu (după eliberare, înainte de preoţire, şi-a adăugat la nume şi pe acela al soţiei: Dumitreasa), Dan Dumitrescu, spuneam, se înfăţişă total de nerecunoscut:

“Pe banca acuzaţilor nu se mai găsea bărbatul dârz de altă dată, ci un robot a cărui conştiinţă a fost întoarsă şi care nu cunoştea decât formulele cu care a fost intoxicat prin torturi la închisoare Piteşti şi apoi prin sute de repetiţii în cei doi-trei ani de anchetă. Iată ce a zis:

– Am fost crescut în preajma unchiului meu Butnaru, comandant legionar, învăţând tot tipicul Mişcării Legionare. Am învăţat să fiu criminal, numai că n-am avut mediul prielnic de desfăşurare. În Piteşti am făcut şi eu ce-am putut…”(p. 137). Să nu se creadă că istorisitorul acestei răsturnări pe dos a caracterului a izbutit să se abstragă din scenariul unde era actor principal şi să scoată la lumină adevărul, redobândind curajul de altădată. Nu! El s-a autoacuzat pentru reeducări, după cum a acuzat conducerea legionară a le fi ordonat…!

Îmi voi îngădui să citez paginile ce descriu zvârcolirile abracadabrante ale sfârşitului tragic revenindu-i lui Dan Dumitrescu. Îşi chinuia camarazii de celulă nu numai prin contrazicere de pe poziţii marxist-ateiste şi insulte, ci şi prin numeroase bătăi în uşă pentru a-i denunţa caraliilor că aţipeau, când era interzis, sau că se rugau, ori săvârşeau mai ştiu şi eu ce mintea lui îmbolnăvită la Piteşti deprinsese că nu le era îngăduit unor ‘bandiţi’ legionari. Finalmente, doi dintre colocatarii celulei îşi dară obştescul sfârşit. Rămase s-o împartă cu cel mai determinat dintre legionarii vârâţi în acel ‘laborator’ (de tipul celui al lui Mengele) al cercetărilor asupra rezistenţei umane la cele mai improprii condiţii de existenţă.

“Era posibilă o încăierare între Pavel Grimalschi şi Dan Dumitrescu. Se vedea că Grimalschi şi-a păstrat înţelepciunea, preferând tăcerea totală…

La un moment dat am sesizat că Dan Dumitrescu era bolnav. L-am auzit gemând şi cerând ajutor.

Eu ştiind că a trecut total de partea Securităţii, atât cu faptele cât şi cu convingerile, am presupus că va fi ajutat. Că va primi acea minimă asistenţă medicală cu care putea fi salvat (nu suferea, în definitiv, decât de o diaree uşor vindecabilă). Ziceam între noi: Va fi un model de ademenire a noastră către o speranţă naivă de viitor. (Cu alte cuvinte: dacă urmaţi pilda lui şi deveniţi oamenii noştri, deîndată ce vă veţi îmbolnăvi, vă vom salva; altfel, nu aveţi nici o şansă…)

Nu i s-a dat nimic. Ci era studiat în permanenţă de multe persoane care trăgeau cu urechea la uşă sau priveau prin vizetă. Cu toţii savurau pătimirea celui care se stingea în chinul disperării.

Pentru Securitate a studia şi a se bucura de ultima zvâcnire a unui nenorocit constituia un fel de “lăptişor de matcă”, cu care se menţinea treaz şi se regenera satanismul dintr-înşii.

S-a auzit cum Dan Dumitrescu a fost întins pe pat şi că de acum nu se mai putea scula. Cu tineta la program mergea numai Grimalschi.

Deodată, cu ultimele puteri, Dan Dumitrescu începu să strige:

– Ajutaţi-mă, nu mă lăsaţi să mor. Nu sunt “bandit”.

Sărmanul, îmi trezea un simţământ de milă cunosându-i bărbăţia dinaintea prăbuşirii…

Era o victimă de plâns care credea că prin lovirea şi denigrarea camarazilor săi de suferinţă va câştiga mila călăilor.

Toată această tânguială se auzea clar la noi în celulă. Constatam o voce din ce în ce mai stinsă.

Deodată deveni agresiv. Îndruga cuvinte exact contrare celor spuse  mai înainte:

– M-aţi înşelat ticăloşilor! M-aţi făcut să zic despre crimele de la Piteşti că sunt o activitate legionară, iar acum mă omorâţi!

De dincolo de uşă nici un răspuns, decât umbre care se agitau.

Serviciile făcute de către deţinuţii prăbuşiţi călăilor comunişti n-au adus nici un beneficiu pentru victime.”Acesta a fost unul dintre cele mai întunecate experimente pe care le-a făcut regimul comunist.

Au obţinut tot ce le-a dorit inima fără să dea nimic în schimb. La urmă şi-au strivit victimele cu călcâiul cizmei. De asemenea performanţă numai Lucifer este capabil.

“Într-o după amiază am auzit o trântitură în celula vecină.

– O fi căzut din pat? S-o fi lovit? – ne întrebam între noi.

S-a auzit cum cineva se târăşte pe ciment până la uşă. Am auzit şi am simţit cum bate cu pumnul la nivelul inferior al uşii, apoi a strigat:

– Ajutaţi-mă, salvaţi-mă că mor! Era glasul stins al lui Dan Dumitrescu.

Au urmat câteva momente de linişte. Iarăşi, din când în când, câte un cuvânt stins de rugăminte pentru ajutor…

După câteva minute am auzit o lovitură ceva mai tare, dată cu pumnul în uşă şi un strigăt stins:

– M-aţi înşelat călăilor! Mor!

Astfel murea cel de al treilea deţinut în celula vecină.

Apoi s-a instalat o linişte definitivă

După un timp Grimalschi a bătut în uşă şi am auzit întreg ceremonialul împachetării şi scoaterii pe coridor a mortului.

Aşa a fost sfârşitul sărmanului Dan Dumitrescu” (p.165-166).

Însemnătatea acestei mărturii este de prim rang, pentru trei pricini. Cea dintâi a mai fost enunţată – e prima relatare a unei tentative de sinucidere într-o celulă păzită de călăii reeducărilor. Cea de a doua – e o dare de seamă asupra punctului terminus până unde poate fi condus, prin bătaie continuă, un erou. Cea de a treia – dovedeşte că trădătorul devine un balast pentru acela însuşi în favoarea căruia trădează şi nu numai că este recipiendarul dispreţului său suveran, ci e şi ‘ajutat’ să dispară, pentru a nu rămâne o dovadă vie a propriei sale tră dări . Trădătorul îşi distruge victima şi-şi incomodează stăpânul.

Calităţile narării acestor dezastre ale lui Dan Dumitrescu fac din lectura memoriilor lui Octavian Voinea o aventură spirituală cu mare câştig moral, dar şi de experinţă de viaţă, dacă închidem ochii asupra deficienţelor stilistice inerente unui scriitor interesat exclusiv de a ţine amintirea trează şi nicidecum a crea o formă literară inatacabilă.

“Un caracter de excepţie” (p. 71-72), figura luminoasă, onestă, de caracter a lui Constantin-Titel Petrescu, Tache Rodas, Ghica, preotul Papken Keropian, comandantul Goiciu, tot atâtea precise desenări de oameni, pentru eternitate, cu aureolă strălucitoare de martiri sau una neagră, de damnaţi.

Ceea ce dovedeşte recuperarea totală de pe urma întoarcerii pe dos a personalităţii, în cadrul reeducărilor, este faptul că Octavian Voinea, în calitate de memorialist al beznelor, nu şi-a pierdut simţul umorului (după cum nici cei mai mulţi deţinuţi politici nu-l pierduseră).

Mă refer, printre altele, la istorioara lui Fielderman, industriaşul, fratele fostului preşedinte al comunităţii evreieşti, de pe timpul lui Antonescu, rămas în străinătate.

E condus la Văcăreşti, la spitalul penitenciar. I se fac analizele sângelui. “I-au ieşit pozitive. Fielderman a protestat cerând să fie repetate. N-a sesizat că la mijloc este un aranjament al familiei sale care încerca în felul acesta să-i rejudece procesul şi să-l scape din închisoare. Pe el l-au speriat cele vreo trei-patru “cruci”din sânge. Deci, un sifilis în stadiu avansat…

Un bolnav mai hâtru dintre cei cu care era în cameră a exclamat oftând:

– Ce să facem, domnilor, l-au “încreştinat”şi pe acesta” (p. 98-99).

S-ar potrivi citate pentru acelaşi spirit şi: “Doi ţărani şi un muncitor”, “Iancu Avram”, Evreul Nathan”. Un alt tip de umor drag autorului este cuprins în sintagma din limba engleză: practical joke , o glumă reieşind din provocarea unei situaţii umoristice, căreia Octavian Voinea îi găseşte echivalentele româneşti ce-i acoperă sensul incomplet:boroboaţă sau năzbâtie .

Condamnat la moarte şi ţinut izolat, în lanţuri la mâini şi picioare, retrăgându-i-se patul, înlocuit cu o saltea depusă direct pe podeaua de ciment, mai era şi tulburat de observarea sa făcută nopţile, prin vizetă, de către viitorul ministru de Interne Drăghici şi suita lui, în vara lui 1957. Iritat şi hotărât ca măcar prin calea aceasta să-şi dovedească păstrarea independenţei şi a unei libertăţi minime, atât de necesară respectului de sine, adunându-şi amintirile şi concentrându-şi fantezia, izbuti să facă următorul tur de forţă anevoios.

“Mi-am adus aminte că exista metoda de a te dezbrăca de pantaloni chiar legat cu lanţuri la picioare. Condiţia era ca obada de la picior să fie destul de largă iar pantalonul subţire. Condiţia aceasta eu o îndeplineam cu prisosinţă. Carnea îmi era scăzută, ba chiar şi osul se mai subţiase de înfometare îndelungată.

(…)

După stingere, am aşteptat puţin şi apoi mi-am scos nădragii din doc subţire şi chiloţii. Mi-am dezbrăcat şi bustul, rămânând gol puşcă întins şi răscrăcănat cât permitea lanţul:

– Acum puteţi să mă admiraţi în pielea goală, domnule ministru Alexandru Drăghici. Altă onoare nu vă pot face.

Nu peste mult timp a venit şi inspecţia. A deschis încet vizeta, apoi a închis-o rapid la loc.

– Cine-i ăsta?

Paznicul i-a răspuns. Şi ceilalţi rând pe rând m-au privit. Eu mai mişcam din când în când să nu creadă că-s mort.

Fiecare m-a onorat cu câte o înjuratură rostită şoptit” (p. 145).

În sensul aceleiaşi preluări minore – dar nu mai puţin decise – a sorţii în propriile-i mâini, deţinutul luă hotărârea de a întrerupe ritualul bărbieririi sale tot la două zile. Ameninţa că, dacă s-ar fi făcut aceasta cu forţa, declanşa o panoramă sonoră de zile mari. Sosi în goană comandantul, avertizat asupra nesupunerii de la camera morţii.

“– Tu de ce nu vrei să te bărbiereşti?

– Domnule, eu sunt condamnat la moarte. În viaţa mea nu am purtat barbă. Vreau să port acum, înainte de a muri, ca să văd cum îmi stă” (p. 146).

Istorisirea prezentă îi oferă ocazia memorialistului să-şi încerce condeiul pamfletarului. şarja sa ironică, colorată cu pastă groasă, nu este de neluat în seamă.

“Veni comandantul de arest gâfâind, căci era gras ca un gâscan îndopat, ca un porc în preajma Crăciunului (…).

Se vedea în el fricosul. O scursură din cine ştie ce bordel din mahalalele Bucureştiului. Ajuns la troaca cea mare cu lături consistente, hăplise ca porcul. Acum gata să pleznească de atâta îmbuibare şi osânză greţoasă. A plecat luând după sine şi pe gardieni” (idem).

Cea mai gogonată dintre toate aceste disturbări ale ordinii fireşti (regulamentare) în care se cuvenea desfăşurată existenţa sa şi relaţiile cu stăpânii lui, scornite de o minte de Haplea ce nu mai are de pierdut nimic, este aceea când ceru să-l vadă pe procuror pentru a i se consemna înainte de executare ultimile trei dorinţe.

“– Ai cerut să vină procurorul. Iată că a venit. Spune ce vrei.

După tonul cu care vorbeau, după figurile pe care le făceau se vedea că totul nu-i decât o panaramă. Nici nu-şi imaginau că şi eu le-am pregătit una pe măsură.

Mai întâi mi-am compus o figură şi un glas leşinat de om pe jumătate mort şi numai apoi am început cu prima dorinţă:

– Întrucât până la mama acasă nu e prea departe, aş vrea să o văd. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci să-i las o scrisoare care să-i fie trimisă după ce voi fi executat.

Ei consemnau toate într-un proces verbal.

– A doua dorinţă este să mi se aducă o fanfară care să-mi cânte “Să vină pompierii inima să-mi stingă”. Cei patru cu greu şi-au abţinut zâmbetele. Chiar şi mie năzbâtia aceasta mi-a venit în minte în ultimul moment.

– A treia dorinţă este întocmai ca cea a ţiganului care a zis: “Să-l pupe-n cur tot completul de judecată”. Judecătorii auzind neruşinarea ţiganului s-au repezit cu toţii la el. Dar ţiganul, retrăgându-se speriat într-un colţ, le zise: “Pe rând, nu toţi odată” “(p. 147).

Replica neaşteptată, paradoxală şi zeflemisitoare nu-l cruţă nici pe gardianul ce se arătă impresionat de situaţia lui de mare chinuit. Întrebându-l de ce se petrecea aceasta, Voinea i-o tăie scurt:

“Pentru că sunt nepotul lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul… (p. 148).

Şi multă dreptate avea cu acest paradox.