6. Trei mărturii propuse de Mihai Rădulescu

Mihai Rădulescu, aşa cum am făgăduit la începutul capitolului de faţă, ne readuce la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe vremea reeducărilor. O face în volumul: “Flăcări sub Cruce” [Bucureşti, Editura Ramida; 1995], sub titlul: Naşterea din Vitleim sau Pe muchie de cuţit, ultima dintre povestirile adunate în tomul închinat vieţuirii studenţilor sub comunism.

“Pentru ilustrarea afirmaţiei că cei care trecuseră prin demascare dădeau dovada a fi fost ‘reeducaţi’ prin torturarea rudelor, voi recurge la Memoriile inedite ale fostului deputat naţional-ţărănist de Argeş, Marin Piţigoi(puse la dispoziţia autorului prin deosebita amabilitate a fiului său, la rândul său deputat, astăzi, al aceluiaşi partid; n. n.) . Autorul sosise la colonia Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. S-au organizat brigăzile de către câţiva tineri între 20 şi 22 ani, numiţi de comandant brigadieri şi pontatori, uneltele conducerii, foşti studenţi trecuţi prin mâinile reeducatorilor de la Piteşti şi dezumanizaţi. Acela care l-a luat în brigada sa pe ţărănist i-a spus că-l cunoştea. Cel în cauză l-a recunoscut şi el, dar mai târziu şi cu destulă dificultate. Era feciorul verişoarei lui şi al preotului M. Enăchescu, student în anul IV sau V al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, arestat prin 1948: Sică Enăchescu.

Această întârziere în identificarea brigadierului desigur că stupefiază. Ea se datora multor cauze: hrana mizerabilă conducea la sărăcirea organismului de acele substanţe specifice necesare activităţii creierului; traumele psihice îl înceţoşau deasemeni; obsesiile fricii reduceau penibil ecranul mental; modificarea trăsăturilor fizice şi, mai ales, a privirilor, în raport de noile trăiri adoptate, îndepărtau chipurile de ceea ce fuseseră în libertate. Pe deasupra, este de presupus că pe întregul parcurs al perioadei de creştere, nepotul se lăsase rareori văzut, răpit fiind de şcolirea efectuată departe de casă.

Încă de la primul fel de muncă silnică la care a fost supus deputatul, a putut gusta din mierea ‘glasului sângelui’. Cărau bolovani de 30-40 kilograme. Întâiul contact, pe şantier, cu fiul varei sale fu când acesta-l înjură de Paştele mamei, pentru că nu muncea pe placul lui. A doua constatare privitoare la rubedenii o făcu la masa de prânz, când nepotul îl ‘privilegie’ turnându-i în gamelă un polonic de zeamă chioară, fără supliment, ca şi când s-ar fi temut de pontator – deoarece această specie subumană avea propriile ei căi de acces la comenduire şi ea era aceea prin care normele de muncă erau întruna mărite. Dacă nepotul rămânea singur cu deţinuţii, când ajungea în preajma fostului deputat, sfătuia cu glas îmbunat: – “Hai, fraţilor, zor, să facem norma! Mai cu spor, nea Marine, nu te opinti cu de-alea grele – ia mai potrivite!”, cum comentează unchiul său: “cuvinte omeneşti, însoţite de priviri omeneşti, cu zâmbet schiţat în colţul gurii, manifestări preţioase şi înviorătoare în pustiul sufletesc în care ne măcinam trupurile muncind – flămânzi şi goi – la Canal.” Revenirea pontatorului îl asprea, îl încrunta, îi hainea privirile, îi urca pe buze înjurăturile, insultele adresate unei optimi din brigadă, între care şi Marin Piţigoi.

Acesta nu izbutea pricepe de ce era năpăstuit. Ba dădea vina pe faptul că neamurile mai apropiate ale băiatului fuseseră liberale şi nu ţărăniste ca el, ba căuta pricini de ură în vrăjmăşii familiale de care dânsul nu avusese cunoştinţă la timpul cuvenit şi abia acum ieşite la iveală. Deobicei cădea asupra adevăratelor motive ale purtării brigadierului: severitatea impusă de sus; dar chiar atât de lipsit de cruţare să fi fost dator tânărul să se poarte cu el? Deţinuţii care nu trecuseră pe la Piteşti nu-şi imaginau ce şcoală a suferinţei absolviseră ceilalţi. Secretul era păstrat sub ameninţarea revenirii acolo, asigurată a se împlini cu ajutorul turnătorilor, foşti colegi de estropiere demonică. 

Astfel, Marin Piţigoi nu se lăsa deloc convins pe de-a-ntregul că era cu adevărat vorba despre nepotul dumisale, ci mai curând accepta a se fi înşelat când l-a crezut neam cu dânsul, datorită ostenelii ce-l buimăcea la anii dumnealui. Un alt reeducat din brigadă, pe care-l cunoştea de la Jilava şi de care-l apropiase faptul că ambii fuseseră învăţători, îi confirmă că numele de familie al brigadierului coincidea cu al nepotului său, că provenea din satul verişoarei sale şi că era fecior de preot…

Deoarece fiind de corvoadă la bucătărie a îndrăznit să dea unor deţinuţi copii nişte frunze de varză, Sică Enăchescu a cerut pedepsirea lui cu şapte zile de carceră şi şmotru, plus confiscarea unor resturi alimentare din pachetul primit la colonia de unde fusese adus la Peninsula, căci aici acelaşi îi refuzase dreptul la pachet din partea familiei. Pe urmă a trecut prin următoarele: “În prima noapte”, consemnează memorialistul, “-  frânt de oboseala celor opt ore de canal, plus două ore marş, câte cinci de mână legaţi, apoi alte două ore şmotru, cam pe la 12-01 noaptea, a venit la patul în care abia aţipisem şi …m-a sculat că ‘te cheamă brigadierul în camera sa’.”Se cuvine să acordăm puţină atenţie la ce se înţelegea prin “şmotru”, pentru a pătrunde mai complet în situaţia lui disperată: “şmotru era să speli scândura (podeaua) barăcii în care 80 oameni intrau cu încălţămintea noroită până la glezne. Lucrul – spălat cu apă rece şi cărat la latrină (15 m. distanţă) de zeci de ori cu găleata – se efectua după ora stingerii, deci pierdeam din odihna necesară muncii de a doua zi câte 2-3 ore”.

Ce s-a petrecut alături, unde primise porunca să meargă? “- în camera brigadierului erau: Sică, brigadier, Văideanu, pontator, şi patru şefi de echipă: Vitică Constantin, Vizitiu Vasile, un flăcău de 19-20 ani (nepotul lui Vitică) şi Voicu învăţătorul”. Acesta îl adusese încoace. “Abia intrat, au tăbărât cinci din ei (Voicu n-a participat), lovindu-mă peste tot. Până să mă desmeticesc – eram oarecum năuc de somn – am fost plin de vânătăi. Îmi aduc bine aminte că Sică striga la ei: – “Nu-i daţi în cap!”, dar ca ars, ca un resort, în clipa imediat următoare, cu atitudinea omului prins asupra faptului sau ca şi când trebuia să îndrepte o greşeală (…), în clipa următoare, repet, m-a izbit cu genunchiul în burtă (sub centură cum zic boxerii)”.

Victima, auzind porunca lui Sică de a i se cruţa capul, uită de toate loviturile, ca şi de durere, uită că se învineţise pretutindeni, sufletul umplându-i-se, în schimb, de gratitudine. “Este puterea sângelui”, i-a trecut prin piept, alinător; “omenia încă nu a pierit. Doamne, salvează-l şi ocroteşte-ne!”. Ce strigăt mai creştinesc se poate aştepta de la un om căzut sub pumnii propriului  său nepot?!

Este remarcabil faptul menţionat de autorul Memoriilor că învăţătorul Ion Voicu, din judeţul Ilfov, a recurs la o stratagemă pentru a nu-l bate pe unchiul brigadierului: a motivat că erau din aceeaşi breaslă şi că se cunoşteau de la Jilava, unde deprinsese o părere bună despre fostul deputat. La fel, şeful de echipă Iuliu Vlad, măcelar în Cluj, un voinic de peste 90 kilograme şi de o înălţime de 1,90 metri, care l-ar fi putut terciui numai lăsându-se cu toată greutatea peste el, a refuzat să-l atingă, cu vorbe zgârcite, dar cât de memorabile, şi care-i aduc cinste mare: “Nu sunt bun să lovesc un deţinut”. În schimb, propriul nepot al victimei, pontatorul şi cei trei ţărani, dintre care un copil, erau ‘buni’ pentru această faptă de neiertat!

Abia de trecu o săptămână că fu din nou trezit în plinul nopţii, cu aceeaşi recomandare de a nu-şi pune haina. Probabil nemulţumit de cum îl bătuseră şefii de echipă, nepotul recursese doar la inşi specializaţi: alţi doi brigadieri, pe lângă el – Sofronie şi Lupaşcu, şi doi pontatori – acelaşi Văideanu şi cu Sobolenscky, “şarpele cu ochelari, cum îi ziceau deţinuţii. Toţi cinci tineri, voinici, bine hrăniţi (pe lângă că ei împărţeau mâncarea – după ce li se umpleau câte 2-3 gamele cu ceea ce se putea alege mai bun din hârdău – ei aveau dreptul să primească pachete, să cumpere alimente”(…).

“Au tăbărât pe mine, m-au întins cu faţa pe podea. Mi-au dat ismenele şi cămaşa jos (doar cu ele venisem) şi cu un cauciuc (o bucată de furtun cam de 10-20 mm. diametru) m-au lovit, fiecare pe rând, un număr de lovituri până oboseau. Atâta suferinţă, chin, provocau loviturile cu cauciucul acela că – de durere – am reuşit să mă scol cu cei patru care mă ţineau pe podea, să mă ridic cu ei în sus. Disperarea şi groaza morţii însutesc puterile omului (…). Erau şi ei obosiţi. Fiecare lovise de 40-50 ori. Se temeau poate că mor? De ce mă băteau? Nu au spus nimic; nici azi nu ştiu”.

Cititorul se întreabă de ce nu se făcea publică purtarea acelor bestii, de ce nu se recurgea la dreptatea conducerii lagărului. A îndrăznit-o căpitanul Marinescu, victimă şi el a aceloraşi călăi. Comandantul l-a chemat pe Sică şi i l-a dat în primire, să-l înveţe minte să mai fugă de pedeapsă. Pentru că aceste ‘reeducări’ se efectuau în numele Securităţii, dar cu mâna deţinuţilor, astfel încât forţa represivă să nu pară implicată în ucideri, să nu aibă nicicând a da socoteală pentru sângele vărsat, iar pe de altă parte imaginea deţinutului politic să fie murdărită pe vecie. Sică i-a strigat în faţa frontului celor optzeci de membri ai brigăzii: – “Aici este locul tău până vei muri!”. Aceleaşi cuvinte cheie îi fuseseră adresate şi lui Marin Piţigoi de un alt brigadier reeducat la Piteşti, pe nume Grama (îl vom reîntâlni în discutarea romanului lui Marcel Petrişor).

Fostul deputat naţional-ţărănist n-a mai putut dormi decât în şezut, la marginea patului.

Un coleg de facultate al brigadierului l-a atenţionat pe acesta că soarele putea provoca moartea celui pe care carnea era vie sub pielea crăpată pretutindeni şi că era posibil să răspundă de acea moarte. Sică Enăchescu se desmetici; îi porunci vărului mamei sale să nu lucreze ca ceilalţi, ci să fie acar, cu interdicţia de a-şi scoate cămaşa.

Înainte de începerea muncii, Marin Piţigoi se îndreptă spre lacul din preajmă, să folosească w.c.-ul, pentru că, ulterior, nu şi-ar mai fi permis s-o facă timp de opt ore, cât dura munca. Cel care-l zdrobise-n cursul nopţii se năpusti după el, speriat. Îl ajunse din urmă, îl înhăţă de braţ şi strigă: – “Unde te duci? Ce ai de gând de mergi spre lac?”.Hărtănitul îşi înălţă căutăturile rătăcite şi triste spre el: “Era şi răstită vorba lui dar, văzându-i faţa, cu privirea speriată, era şi îngrijorată.

– “Mă duc să-mi fac nevoile, că începe lucrul şi nu mă mai pot mişca de la ac.”

– “Să nu-mi faci vreo nenorocire mie şi să te arunci în lac, că eu răspund de dumneata!”(‘dumneata’, aşa îmi spunea când eram numai cu el).

M-a podidit plânsul! Sunt dintre oamenii care nu plâng. (…) Plâng când emoţii puternice îmi frământă inima şi sufletul, (…) mă trec lacrimile. Dar atunci am pornit un plâns cu sughiţuri. Şi eram om în vârstă: 51 ani”.

Cititorii au înţeles că acel ‘dumneata’ şi-a jucat rolul mângâietor cuvenit şi a topit sufletul povestitorului: sângele apă nu se face. Totuşi, nepotul se temea pentru viaţa unchiului său… Suntem şi noi emoţionaţi de răsturnarea de simţăminte prin care a trecut cel dintâi, de remuşcările sale.

Dar, curios lucru, întrebarea pusă de brigadier nu sună prea tandru. Dimpotrivă, are ceva cazon, de fier:

“- “De ce plângi, dacă mergi la w.c.?”, ca şi când l-ar fi prins cu asta că nu la closet se ducea, ci să se înece. “- “Nu plângeam, cum nu am plâns toată noaptea – cinci ore de supliciu, tortură supraomenească, dar… când am văzut cum te-ai pornit pe fugă – din toate puterile tale tinere – spre mine, cred – m-a prins o jale cu un potop de lacrimi pe care iată că nu le mai pot opri”.

Scrierea nu este explicită. La ce se referă locutorul? La năpustirea gâdelui deţinut din temere pentru viaţa ce se putea pierde sau din temere pentru propria-i răspundere, ca vinovat de eventuala sinucidere? Cum arăta acea fugă? Era una a furiei? Una a suferinţei?

“- “Du-te şi fă-ţi nevoia – stau aici şi te aştept”.”

Nici conlocutorul nu se exprimă mai clar. Propoziţia din urmă e oare a amiciţiei? Este a ameninţării, adică vrea să facă limpede că Marin Piţigoi n-avea nici o şansă să-şi pună capăt zilelor?

“Am intrat şi, după câteva secunde, am ieşit din w.c.. El pândea – socot – temându-se totuşi că ajunsesem la disperare, ceea ce, în mintea lui – amintirea suferinţelor de la Piteşti, unde fusese reeducat -, a dat naştere bănuielii că m-aş sinucide, aruncându-mă în Siutghiol.

(…) Teama că ultima noapte de suplicii m-ar fi putut împinge în lac l-a determinat pe brigadierul Sică să mă ţină (‘în mână’) cum s-ar zice. M-a însoţit de la w.c., de pe malul Siutghiolului, la locul de muncă unde brigada lucra încărcând şi descărcând vagoneţii.”

I-a repetat să nu cumva să scoată cămaşa, conştient de pericol (“fusese un bun student”).

Ca bucuros că l-a salvat de la moarte, de parcă Marin Piţigoi ar fi fost în convalescenţă, brigadierul rămase, ezitant, lângă el. Pentru întâia oară de când se reîntâlniseră în condiţiile detenţiei. “A stat de vorbă cu mine peste două ore, vorbind despre toate câte ne-am amintit privind familiile, casa…”. Însă n-a răbdat mult. Pe nepusă masă, îl întrebă iarăşi:

“- “De ce plângeai?””.

Bărbatul căznit îşi redobândise stăpânirea de sine şi tăria de caracter de a atrage atenţia asupra a ce se făptuia:

“- “Fără să vreau m-au trecut lacrimile şi au curs pe obraji câteva secunde, din suferinţa morală că am trăit să văd copiii omorându-şi părinţii!””.

Replica avu ecoul nădăjduit. Primi răspunsul:

“- “N-o să mai fii bătut!””.

Făgăduinţa reinstaură relaţii omeneşti între cei doi. Deputatul îşi luă inima-n dinţi şi ceru:

“- “Cel puţin spune-mi: de ce m-aţi chinuit?”

– “Am să-ţi spun eu dumitale… nu acum…”

– “Procedaţi greşit! Chinurile la care supuneţi pe fraţii voştri de suferinţă, tot atât de nevinovaţi ca şi voi, sunt păcate de neiertat. Şi chiar dacă socotiţi că lumea merge pe alte căi decât cele cunoscute, nu cu suplicii, nu cu bătăi, nu cu tot felul de mizerii, se poate îndruma omul pe calea cea nouă. Să zicem că 99% din problemă – noua societate – va fi aşa cum se făureşte, prin teroare, şi numai 1% nu va fi aşa – de ce să chinuiţi oameni nevinovaţi?”

– “Nu vei mai fi bătut!””

Şi, cu adevărat, n-a mai avut parte de bătaie ‘organizată’. Doar pontatorul Văideanu, student la agronomie, l-a oprit de la muncă, peste două zile, şi l-a anchetat şapte ore, punându-l să scrie tot ce făcuse începând cu anul 1945 şi până la discuţia cu nepotul său, pe care o cunoştea din fir-a-păr şi asupra căreia cerea explicaţii. Scria şi încasa bătaie. Deci nepotul, cum caracterizează anchetatul, îl ‘trăsese de limbă’ şi apoi îl ‘turnase’… Celălalt ducea ‘turnătoria’ la bun sfârşit: o transforma în declaraţie personală, pentru uzul Securităţii. Dealtfel niciunul dintre muncitorii silnici n-a mai fost bătut de grupul demascatorilor. Reeducările fuseseră sistate”(p. 155-165).

Înainte de a relua textul următor din “Flăcări sub Cruce”, drept introducere voi cita un fragment dintr-o altă lucrare a aceluiaşi autor, în curs de scriere: “Alexandru (Şura) Bogdanovici. O biografie ipotetică.”Aceasta pentru că în el se arată cum s-au desfăşurat cele dintâi zile după arestare ale lui Vasile Ungureanu asupra căruia atrag atenţia cititorului, nu numai una dintre marile victime ale Piteştiului, ci şi o victimă a vieţii de mai târziu, din aşa-zisa libertate oferită de comunişti foştilor deţinuţi politici; existenţa sa dramatică Mihai Rădulescu a avut prilejul, neînţeles la timpul acela, de a o urmări pe viu. Fragmentul din “Biografia ipotetică”mai poate interesa pentru ceva: el aduce o lumină inedită în privinţa naşterii ideii reeducărilor.

“La Suceava, în cameră, nu exista nici un pat. Zăceau pe jos nişte rudimente de pături. Foamea te rodea cumplit. Ziua nimeni nu deranja reţinuţii. Nopţile, în schimb, erau odioase, pentru că le sfâşiau urletele celor schingiuiţi. Eugen socoti că, în mod premeditat, erau lăsate deschise uşile camerelor de anchetă, să se audă în toată închisoarea ce se petrecea acolo. Ceea ce era mai greu de suportat pentru noii ‘recruţi’ – care ‘admiteau’ că bărbaţii mai puteau fi bătuţi, că erau bărbaţi, nu? – fură zbieretele studentelor torturate. Iar una dintre acelea schingiuite fără măsură a fost Oltea Manoliu, din ultimul an de la Medicină, întâlnită de Eugen în dimineaţa fatală.

Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un cetăţean mai în vârstă ca ceilalţi colocatari -, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era: Vasile Ungureanu. Student mai vârstnic, făcea şi pe dascălul la o biserică, să se întreţină la facultate. Ocupa o cameră a casei parohiale şi tot acolo, prin mila lui, odihneau sumă de colegi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării sale: considerat gazdă de legionari. Nea Vasile, cum i se zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se ataşaseră de el.

Într-una din seri, Nea Vasile fu cărat la anchetă, pe la şapte-opt. Pe la vreo unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup inert. Era Nea Vasile. Fiecare rămase încremenit în colţul său. Nici un fir de praf din încăpere nu se clinti. Toată suflarea era îngheţată de groază.

Speriat şi el, Eugen fu totuşi puţin mirat de atitudinea generală de neimplicare: în faţa lor zăcea pe podea un om în nesimţire şi nici un semen nu socotea ca pe o datorie mai mare decât conservarea de sine aceea de a-i sări în ajutor… Se duse lângă masa de carne şi sânge. Mai veni cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu băgare de seamă. Îl cărară la locul din cameră unde dormea pe jos deobicei cel ce ajunsese o ruină. Gemea.

– Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?

– Lasă, copii, că trece, trece; abia auzit şi cu mare dificultate, dar hotărât să-i împiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.

Era plâns; şi în ce hal se afla! Când l-au desfăcut la cămaşă şi pantaloni, de la cap şi până la genunchi, numai urme negre, una lângă cealaltă, parcă aşezate cu pensula de un zugrav dibaci, încrustările loviturilor de bâtă; şi pretutindeni roşu.

A vrut să urineze. L-au sprijinit să ajungă la tinetă – hârdăul pentru astfel şi altfel de nevoi. S-au îngrozit când au văzut că din el curgea sânge, sânge curat.

Eugen şi cu necunoscutul care-i sărise într-ajutor trecură la a-l îngriji fără nici o pricepere. Comprese pe picioare, pe spate, pe tors. Îl mângâiau pe cât posibil. Erau mai ales atenţi cu evoluţia situaţiei lui, dacă se agrava cumva, să fie pregătiţi să bată în uşă, să alerteze sergenţii, să i se dea ceva ajutor medical, dacă oare intra şi-n obiceiurile locului.

Pe când vorbeau despre nenorocire, cel de lângă Eugen se recomandă:

– Bogdanovici. Alexandru Bogdanovici.

La fel făcu şi tânărul Sahan; adăugă, ca răspuns la o întrebare suplimentară a aceluia:

– Domnule, bănuiesc că sunt arestat din greşeală. N-am nici o legătură cu Iaşul.

I-a povestit prin ce trecuse înainte de poprire. Pomenind de Lucinescu, de Mihuţ, de alţii, după numele lor deloc noi pentru el Alexandru Bogdanovici a dedus că Eugen nu era de tot străin de activitatea tineretului legionar, generalizată la nivelul întregii ţări; şi i-a spus:

– Domnu’ Sahan, nu ne-am cunoscut până aici. Dumnezeu ştie de vom mai fi împreună de acum încolo. Dacă arestările ce au avut loc nopţile trecute constituie o problemă locală, mai mult privitoare la Iaşi, ai şanse să scapi; pentru că, după cât se pare, nu cunoşti pe nimeni din oraş. Eu îmi dau seama ce situaţie ai dumneata din punct de vedere politic, de aceea voi avea o mare rugăminte.

– Spuneţi, domnule Bogdanovici.

– Iată despre ce este vorba. În cazul că ajungi afară, aş vrea să comunici celor care te cunosc (şi care poate mă cunosc şi pe mine) următorul lucru. Nu am dubii asupra a ce reprezintă ruşii. Sunt basarabean. Ştiu ce pot aceşti bolşevici să facă din oameni. Mai ştiu că cei care vor fi printre primii urmăriţi şi se va încerca să fie lichidaţi sunt tinerii. Eu mă voi strădui – poate greşesc, dar aceasta îmi este intenţia – să-i salvez pe cei mai mulţi dintre ei, fără să fac vrun compromis major. Voi încerca să-i scot, simulând o aşa-zisă ‘reeducare’. Am o obligaţie morală faţă de tineri, pentru că pe mulţi dintre ei i-am atras chiar eu în această activitate şi le-am impus o ţintă prin educaţia pe care le-am făcut-o, când ei credeau în mine.

Asta se petrecea spre ziuă. Ceilalţi dormeau. Ori, dacă se prefăceau că dormeau, ei doi, lângă Nea Vasile, continuau să şoptească abia auzit.

– Sunt sigur că tatăl meu, care este angajat politic astăzi faţă de guvern, va încerca să mă salveze. Însă eu nu am de gând să mă folosesc de această cale.

Tonul său de totală sinceritate îl convinse pe Eugen să-i promită că, dacă scăpa, urma să transmită acestea mai departe. Pentru el era clar că Alexandru Bogdanovici nu gândea la salvarea personală, ci că intenţiile sale îi priveau pe ceilalţi, planurile lui presupuneau eliberarea studenţilor. Seriozitatea celor rostite, convingerea aşezată cu care păreau meditate, experienţa privitoare la inamicul ce invadase ţara, însuşi faptul, ce pleda puternic pentru caracterul de fier al conlocutorului, faptul de a-şi fi învins temerea animalică, în faţa hăcuirii colegului lor de celulă, şi de a fi acţionat creştineşte pentru ogoirea suferinţelor aceluia, reprezentau suficiente argumente pentru a nu- i pune la îndoială nici buna credinţă, nici înţelepciunea. Oricum, în situaţia aceea specială, când a cugeta prea profund la cele încredinţate lui era cu neputinţă, ca şi a nu răspunde încrederii lui Bogdanovici decât cu punerea la îndoială a bunei sale credinţe, pentru Eugen ideea nu se cuvenea discutată ci, aşa cum fusese rugat, simţea că nu avea alta de făcut decât să ducă vestea mai departe. 

Au stat de vorbă şi-n zilele următoare, cu fereală. Începură să-l scoată la anchetă pe Bogdanovici. Nu se întorcea maltratat, spre deosebire de restul colegilor de cameră. Până la plecarea lui Eugen Sahan, Alexandru nu avu nici un vorbitor cu tatăl său, adică până pe 5 sau 6 iunie. Iar gândul de a simula ‘reeducarea’ îi venise probabil de la bun începutul arestării, căci nu trecuseră multe zile de atunci până ce-i vorbise studentului bucureştean căzut ca musca-n lapte în mijlocul lor.

Eugen îl observa, în taină, cu sufletul împovărat de confesiunea ce i se făcuse. “Cum poate fi o reeducare ce să nu constituie un compromis?”, se tot întreba. Erau toţi atât de lipsiţi de experienţa vieţii şi, mai ales, a tăriei de caracter…, revenea el asupra primelor impresii. Pe scurt, erau cu caşul la gură şi-şi închipuiau că tot ce zbura se şi mânca. Nu se întâmplă aşa la vârsta aceea? 

Eugen Sahan nu mai rămase în încăpere decât trei-patru zile, cel mult.”

Urmează textul din “Flăcări sub Cruce” la care m-am referit.

“Prima vizită făcută în Târgu-Neamţ m-a îndreptat spre biserica cea mai apropiată de locul unde mă depuseseră nişte necunoscuţi binevoitori. Mă aduseseră aici în automobilul lor, taman de pe la Călimăneşti, îmi pare.

Un bărbat uscăţiv, blând şi îndatoritor, cu priviri adânci albastre, ce grăiau mai mult decât cuvântu-i smerit şi lipsit de iniţiativă, jenat parcă de a mă obosi cu răspunsurile modeste pe care le dădea întrebărilor mele entuziaste, curioase, dar şi cu o evlavie evidentă şi plină de bucuria că mă aflam în Moldova, socotită de mine o Galilee a românilor, mă întâmpină în pridvor, cu o cheie cât toate zilele în dreapta, tocmai când intenţiona să iasă. Doream să ştiu tot despre acea clădire liturgică, dar şi despre câte altele mai aveam de cunoscut în micuţul oraş, precum şi ce trasee mănăstireşti se răspândeau de acolo prin jur, ce oameni deosebiţi eram dator să cunosc, ce preoţi cu har şi câte şi mai câte altele, toate înghesuite într-o clipă, sub un singur semn de întrebare, atunci când omul se gătea de plecare la treburile sale, un dascăl de bună seamă, îmi spuneam, ori un paracliser sau un om de servici, dar fiu al bisericii aceleia şi …mai ales al Moldovei lui Ştefan! Gândeam că pentru un iubitor ca mine al locurilor sale natale merita să zăbovească, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al cărui cult îl aveam…

Aşa a şi făcut, cu dragoste, cu dăruire de sine, cu ştergere de sine, împărtăşind exultarea mea, lăsându-se antrenat de întârziata-mi adolescenţă uşor de citit în focul entuziasmului. Mi-a dat explicaţii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i lipseau îşi tot cerea scuze; mă asigura că voi găsi alţii mai ştiutori ca el; mă încuraja să caut persoanele pregătite să-mi satisfacă nevoile culturale; m-a lămurit cum să ajung la Cetate şi cum să găsesc la poalele ei casa unui fost asistent universitar specializat în medievalistică şi cel mai bun cunoscător al respectivei Cetăţi, pe nume cred: Constantinescu. Când i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicletă şi s-a depărtat ca un bătrân copil cuminte care a primit îngăduinţa profesorului să părăsească sala de clasă.

Am rămas în Humuleşti, peste pod, două săptămâni. Şi atât de îndrăgostit m-am simţit de zonă şi de locuitorii ei încât, în vacanţa din vara următoare, acolo am alergat fără ezitare. Mă împrietenisem cu dascălul Vasile Cozma şi cu soţia sa Jana şi ani la rând am fost oaspetele lor, Târgul ajungându-mi oraşul de adopţie, că mult l-am iubit şi-l mai iubesc!…

Într-o seară, când gustam noi un pahar de vorbe udat cu sângele viei dinapoia bucătăriei, iaca intră omul meu! L-am recunoscut pe dată deoarece fusese cel dintâi moldovean care mă îmbătase cu bunătatea lui, în urmă cu câţiva ani, într-acea biserică. M-am manifestat ca atare. Şi el arăta tare bucuros că mă revedea, deşi acum, timpul trecând şi fumurile mai risipindu-mi-se, îmi dau seama că buna lui cuviinţă era aceea care-l îndemna să nu-mi strice cheful şi să se prefacă a mă fi ţinut minte în aceeaşi măsură. Oricum, de atunci înainte s-ar fi spus că se lumina văzându-mă, după cum şi mie-mi bătea inima mai cu căldură când îl întâlneam.

– Domnul Ungureanu şi domnul profesor Rădulescu, făcu prezentările gazda.

Am asistat, ca un om al casei, la convorbire. Noul venit se afla într-o lungă şi perseverent desfăşurată curte pe care i-o făcea prietenului meu, pentru ca acesta să susţină, ca dascăl de vază în zonă, a fi şi dânsul numit cântăreţ la o biserică, nemaiavând cum trăi.

Îi observam smerenia: nu semăna cu a unui credincios de rând, nici cu a unui călugăr. Avea un gust al unor indescriptibile umilinţe îndurate, acumulate în ani, răbdate împotriva demnităţii revoltate în tăcere. Numai o victimă de o viaţă sub călcâiul zdrobitor al comunismului purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era un fost deţinut politic, ca şi mine, cu atât mai mult cu cât numai pentru noi a primi o slujbă pe plac constituia o cumpănă de o dificultate fără seamăn. După plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, să-mi verific deducţia. Aşa era: fost locotenent, a făcut ceva închisoare, cam multişor, şi se chinuia să trăiască, de la o zi la  alta, având, dacă-mi aduc bine aminte, şi o mamă bătrână şi neputincioasă în sarcina sa. Şi-ar fi luat el un atestat, ca dascăl, însă examenul de asimilare se dădea rar, la câţiva ani o dată.

Peste alte veri, am aflat că primise postul râvnit, că mama îi fusese luată într-o lume mai bună, iar domnul Ungureanu se căsătorise cu o învăţătoare pensionată medical, soţie cumsecade, dar ce îl adâncise într-o lume a tăcerii, lipsindu-i complet auzul. Îşi trăgeau zilele în sărăcie, mi se spunea, având drept toată avuţia credinţa şi demnitatea.

Apoi domnul Ungureanu muri.

L-am reîntâlnit în pragul altei biserici, în fruntea unui sobor ciudat slujitor: în cartea lui Dumitru Gh. Bordeianu.

Mai întâi, iată-i portretul:

“Sub acest nume, ‘Maglavit’, l-am cunoscut noi toţi, cei arestaţi de la Iaşi şi încarceraţi la Suceava, apoi toţi tinerii de la Piteşti, de pe secţiile de muncă silnică şi în special cei de la camera 3 subsol, pe bădia Ungureanu. I s-a dat această poreclă pentru că plecase pe jos, de la Iaşi până în sudul Olteniei, în satul Maglavit, în anii 1935-1936, ca să vadă minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume: Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamţ, cântăreţ sau dascăl de biserică.

(…)’Maglavit’ făcuse războiul şi fiind talentat la muzică, s-a înscris ca student la Conservatorul de Muzică din Iaşi (…). A fost arestat în 1948, la vârsta de 46 ani şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.”

N-aş fi crezut că ne despărţeau chiar atâţia ani; foştii deţinuţi beneficiază de această neobişnuită caracteristică biologică: îşi întârzie îmbătrânirea, cu tot atâţia ani câţi au pierdut; până la un timp; pe urmă, ea parcă s-ar grăbi să recupereze. Or, în 1948, aveam 12 ani. Diferenţa dintre noi era de 34 ani. Felul cum arăta cunoştinţa mea constituia o încălcare flagrantă a legilor firii, ce merită luată în seamă de geriatri, cu atât mai mult cu cât observaţia mea nu priveşte un caz izolat, ci poate fi considerată generalizabilă. Măcar dacă s-ar ajunge la un rezultat cu implicaţii în existenţa semenilor, am spune că atâta suferinţă română inutilă devine o necesitate pentru perpetuarea tinereţii semenilor şi astfel ne-ar ajunge temniţele dragi…

“Crescut în duhul Ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului, de unde era de baştină, era un adânc creştin, cu o trăire care putea fi luată ca model. Fiind un om bun şi paşnic, care nu accepta violenţa, războiul, cu toate atrocităţile lui, îl îngrozise. Era împotriva oricărei violenţe şi deaceea torturile care au fost aplicate aici”( la Piteşti) “l-au înspăimântat . (…) S- a impus prin blândeţea şi bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea lui mistică.”

Până să se declanşeze urgia bătăuşilor asupra noilor veniţi în închisoare, iniţiase un grup de trăire patristică, asemănător aceluia descris de mine în “RUGUL APRINS. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste”[Bucureşti, Editura Ramida; 1993] , existent la închisoarea pentru tebecişti de la Târgu-Ocna. Îndrumar îi erau scrierile Sfinţilor Părinţi, “Vieţile  Sfinţilor”, “Patericul”, citite şi răscitite de el întreaga viaţă şi de multe ori discutate şi aprofundate cu monahii. Alături de prelegerile de filosofie ale lui Costache Oprişan, cercul său de studiu şi practică duhovnicească se instituia far pentru tineretul adunat în acea cameră – 3 subsol -, o lumină şi o deschidere către un viitor nou, îmbunătăţit, mai apropiat de spiritul hristic.

Greu i-a atârnat pe umeri iniţiativa sa creştinească! Zaharia, conducătorul caznelor din acea cameră l-a luat drept ţintă specială “în a-l batjocori, dispreţui, umili şi tortura cu atâta cruzime. A suportat tortura ca un martir; dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era atunci când vedea pe unul din aceşti tineri torturat şi deaceea tresărea la fiecare lovitură de ciomag, parcă l-ar fi lovit pe el”(p. 147-152).

Spre lauda unuia dintre deţinuţii într-atâta de căzuţi încât se afla printre conducătorii reeducărilor de la camera 3 subsol, pe nume Măgirescu, ‘bădia Vasile’ “nu a fost ucis. (…); îi spunea că era nebun de atâta misticism; a fost lăsat în pace”.

E un fel de a vorbi; vom vedea îndată cum ‘era lăsat în pace’. Ce e sigur e că nu i s-a mai cerut să-şi bată confraţii, deoarece nu s-a obţinut absolut nici un rezultat în această privinţă, pentru că Măgirescu “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai în vârstă decât noi, că putea să ne fie tată, a fost ascultat, stimat şi iubit într-atât încât vedeam pe unii de pe priciuri plângând de durerea bădiei Vasile, atunci când era torturat. Au fost aceia care n-au lovit niciodată pe nimeni”. Cu atât mai mult cu cât calitatea sa cea mai impresionantă era că-l “durea durerea altuia”(p. 165-166).

Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, şi-atinge apogeul: “Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost printre puţinii camarazi, pe care i-am întâlnit în închisoare, care postea miercurea şi vinerea post negru, iar mâncarea lui o dădea altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre puţinii camarazi”(regretăm repetiţiile), “excepţie făcând grupul lui Valeriu Gafencu şi avocatul Trifan, din Braşov, asceţi, pe care i-am văzut cu ochii mei în care foamea nu şi-a înfipt colţii. Pentru aceştia trăirea telurică avea mai puţină importanţă, pentru că ei trăiau în alte sfere. Cum nu voi crede în Vieţile Sfinţilor şi ale martirilor mistici şi asceţi răsăriteni, când i-am cunoscut şi văzut pe camarazii mei care duceau o viaţă după modelul lor, trăind în stare de sfinţenie? Am redat atitudinea exemplară a bădiei Ungureanu pentru a nu trece cu vederea pilda acestui adevărat creştin”.

Trimit cititorul la istorisirea Lotul tuberculoşilor , din volumul “RUGUL APRINS”, pentru a se lămuri asupra tipului de existenţă închinată lui Dumnezeu de Valeriu Gafencu şi ciracii săi. Profit de paranteză pentru a menţiona că paginile lui Bordeianu – stilizate pe cât cu putinţă în citatele de aci – nu trebuie judecate după criteriile filologului. Nu exprimarea sa în limba română are importanţă, ci mărturia depusă. El continuă cu:

“Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost simplu: “Plâng de durerea fraţilor”. Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a intervenit brutal: “Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei bandiţi ca şi tine?”. Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns: “Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut nici un rău!”

– “Cum, nu te-au bătut?”

– “Nu ei m-au bătut!”, fu răspunsul dat lui Zaharia.

– “Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine, de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?”

Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul demascărilor. Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor, unde adevărul era spus cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:

– “Fratele Bordeianu este un om blajin”.

A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva. Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.

Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi.”

Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu ‘inimă bună’. El n-a putut deveni călăul fraţilor săi: era creştin adevărat, acest student întârziat.

Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li se pregătea ‘îmbunătăţitului lui Dumnezeu’ “Maglavit”şi celor din grupul lui de credincioşi, numiţi ‘mistici’ de reeducatori, cu prilejul Sfintelor Paşti din 1951.

Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de sfoară. Le înmână următorilor studenţi: poreclitul ‘Maglavit’, Nedelcu, Dumitru Bordeianu, Popescu Paul, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu cea mai mare. Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor, depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece legionari ce se deziseseră de crezul şi credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi ofense la adresa  Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod.

“De după masa de luni şi până Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia Prohodului, de către cei zece (…) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.

“Noi, cei consideraţi ca ‘mistici’, am fost purtaţi timp de 8 zile, prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi mergeam în genunchi, făcând mătănii.

“Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne forţau să facem.

“(…) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană.”

Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şi r, când a săvârşit-o : înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi când, astfel de privilegii; era Nedelcu.

Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu:

Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc

asemenea lui, aşijderea ţie,

iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,

dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie”(p. 167-170).

De foarte multe ori, de fapt de câte ori citesc sau mi-amintesc cele ce am aflat despre ‘reeducări’, când mi se împărtăşesc cazurile căderii celor mai buni din generaţia lor, a celor mai strălucite minţi, a curajurilor cele mai oţelite, a credinţei celei mai de nezdruncinat, a raţiunilor cele mai exersate, a patriotismului cel mai dezinteresat şi gata de jertfă, căci numai astfel se poate vorbi despre generaţia studenţească arestată în primii ani ai dictaturii comuniste, hotărâtă s-o încheie pe orice cale de luptă cu comunismul ce ne aservise patria şi să ne mântuie de un viitor al robiei, o generaţie lucidă şi fermă, opusă, parcă, generaţiei precedente, chiar mai multor generaţii înaintaşe, care generaţii, s-a dovedit, curând, au pactizat cu asupritorii, trădându-şi neamul şi devenind uneltele opresiunii, deznaţionalizării, ateizării şi deculturalizării României, de câte ori, ziceam, îmi revine în cuget barbaria cu care partidul comunist a voit să aservească acel tineret minunat, mă cutremur la gândul că aş fi putut face parte din rândurile lui, de nu m-aş fi născut prea târziu. Dacă se întâmpla astfel, cinste mai mare în viaţă nu mi-ar fi revenit! Dar nici blestem mai inexorabil! Că numai eroii au putut rezista cataclismului dezlănţuit de către doi-trei agenţi ruşi sosiţi în ţară în uniforme sovietice pentru a pune în practică şi a duce la bun sfârşit decimarea unei generaţii ce speria bolşevismul importat. Şi cum aş fi izbutit eu să fiu unul dintre acei eroi, care, până şi ei, au avut atâtea căderi încât, pentru un om neinformat sau neînţelept, apar drept nişte monştri? Dacă le-a rămas ceva întreg este puterea de a se fi ridicat din mocirla unde au fost împinşi sau, mult mai însemnat, de a rezista indescriptibilelor şi diabolicelor torturi fără să înalţe palma pentru a lovi un alt deţinut – exigenţa majoră a reeducatorilor. Restul îngenuncherilor le-au săvârşit, nemaisuportând durerea, foamea, setea, zdrobirea personalităţii.

Aşa cum l-am cunoscut pe acela căruia deţinuţii mult mai tineri îi spuneau: ‘bădia Ungureanu’, aşa cum îmi completez acum ştirile despre el, nu izbutesc să-mi imaginez ruşinea de nesuportat ce m-ar fi inundat dacă mi s-ar fi dezvăluit slăbiciunile în faţa sa, slăbiciunile căderii, satanizarea, lipsa de tărie, de demnitate, pierderea înrădăcinării în Hristos. Căci toţi aceia au ajuns să bea urină şi să mănânce excremente, să accepte poruncile cele mai animalice – şi mai josnice decât atâta! -, să lingă pardoseala de murdăria proprie sau a altora, să-şi renege credinţa în Dumnezeu, să-şi bată joc de mamă, tată, surori şi fraţi, profesori şi orice idol anterior ales dintre gloriile ţării, crezul politic, Sfânta Fecioară, Domnul Hristos, Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh; să-şi dezvăluiască intimităţile în public şi, acolo unde nu-şi găseau în trecut decât curăţie şi inocenţă, să-şi atribuie în faţa tuturora viciile cele mai deşănţate pe care şi le smulgeau din subconştient pentru a satisface cerinţele inumanilor lor călăi. Iar, mai iremediabil damnat, imensa majoritate a ajuns să-şi bată cei mai buni prieteni şi cei mai adoraţi mentori sau cei mai îndrăgiţi ucenici, ba chiar şi rude iubite, împiedicată fiind, cu stricteţe, să se sinucidă.

Eu cum să fi izbutit a mă distinge de ei?! Sunt plămadă din noroi, ca toţi semenii mei, şi slab cum numai eu ştiu”(p. 152-155).

Scriitorul Mihai Rădulescu, încă de la al treilea volum publicat în editura sa cu privire la victimile din temniţe ale comunismului, ajunge şi la Reeducări, prin mijlocirea unei convorbiri cu preotul Constantin Voicescu, fost bolnav ftizic internat la penitenciarul ‘sanatoriu’ pentru ‘politici’ de la Târgu-Ocna. O comunică într-o povestire (întemeiată exclusiv pe date reale, conform criteriilor de creaţie pe care şi le-a ales şi impus în acest gen al literaturii sale, ce foloseşte şi mijloacele ficţiunii, şi ale eseului, rămânând în mod cert documentar) intitulată:LOTUL TUBERCULOŞILOR , cuprinsă în volumul: “RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE .

Pregătirea exploziei reeducărilor este introdusă de anumite măsuri de prevedere:

“– (…) Regimul s-a înăsprit. S-au pus gratii la ferestre. S-au pus obloane, chiar. N-a mai fost voie să circulăm dintr-o cameră într-alta, să ne mai vedem între noi.

– În ce an s-a încercat ‘reeducarea’ aici?

– În ’51-’52.

– A durat mult?

– Nuuu! Păi, au încercat doar! N-au putut s-o facă! Au izolat oamenii care urmau să intre în ea, au băgat reeducaţi în fiecare cameră, pregătiţi să înceapă, la ordin, procesul de reeducare al celorlalţi; au fost câţiva izolaţi… Când s-a întâmplat cazul cu Virgil Ionescu – el trecuse deja prin Piteşti şi era foarte îngrozit de cele trăite…”(p. 220).

În mai 1950, sosi la Târgu-Ocna un număr de cincizeci şi doi bolnavi tbc. Dintre aceştia, Cezar Tănase, Viorel Stoica şi Matei Corvin îşi aleseră să doarmă la etajul al doilea, într-o cameră de zece paturi. Nu după mult timp aflară că ceilalţi şapte ocupanţi proveneau din Reeducări; şi că nu erau singurii reeducaţi sosiţi; în total  erau doisprezece.

După aşezarea tuturora prin camere, Daniliuc, comandantul civil al penitenciarului îi trecu în revistă şi se interesă cine voia să iasă la raport a doua zi. Cezar Tănase se înscrise.

După ora închiderii, deţinutul Ion Maniu, coleg de cameră cu el, ţinu un discurs de tip comunist, de laudă a regimului şi partidului ce-i ocroteau până şi pe duşmani şi-i aduseseră la tratament, precum şi despre îndatoririle celor din urmă de a renunţa la mentalitatea anterioară, dovedind această lepădare prin trecerea la demascarea faptelor, ca şi a persoanelor încă libere, nedeclarate în anchetă.

Pentru a da tonul fu ales Cezar Tănase. Uimit că i-o cerea o persoană în nici un fel oficială, el refuză net să se supună. Drept care Andrei Andreev primi porunca de a tăbărî asupra lui cu lovituri aplicate cu o coadă de matură. Când fu plin de sânge, i se ceru să păstreze secretul asupra celor îndurate.

În ziua următoare, pe când cei şapte se pregăteau să ia tortura de la capăt, victima lor din ajun fu scoasă la raport, aşa cum ceruse înainte de incident. Renunţând la ce avea de solicitat, Cezar Tănase denunţă cele suferite. De îndată, el şi ceilalţi doi fură mutaţi dintre reeducaţi.

În august, insul omenos din sânul conducerii penitenciarului fu aruncat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, printre deţinuţii politici (deci fără judecată; probabil vinovat de ‘favorizare’). Îl înlocui Augustin Slean sau Slămescu. Pentru întărirea acestuia în a dirija din umbră reeducările la Târgu-Ocna, se ivi colonelul Sepeanu, unul dintre organizatorii reeducărilor de la Piteşti. În cuvântarea ce o ţinu, făcu aluzii cât se putea de străvezii la introducerea schingiuirilor.

Virgil Ionescu, şi el victimă a Piteştiului, care încă nu se dăduse pe brazdă şi se aştepta a fi luat iarăşi în ‘moara dracilor’, cum a numit-o unul dintre autorii de memorialistică discutaţi mai sus, fu descoperit într-o bună zi, de actualul parlamentar naţional-ţărănist-creştin-democrat Nicolae Ionescu-Galbeni, într-un lac de sânge: îşi tăiase venele cu briciul. Dădu alarma deţinuţilor aflaţi la plimbare.

“Părintele Constantin Voicescu îşi aminteşte:

– Când şi-a tăit venele Virgil Ionescu mă aflam pe acelaşi etaj cu el. Aveam piciorul în gips. Mă izolaseră şi pe mine la etajul II, în vederea reeducării. Ceilalţi erau la plimbare. Se introdusese plimbarea cu ceasul. Cineva a strigat. M-am dus acolo. Lumea era zăpăcită. Doctorul Banu, Dumnezeu să-l ierte, deşi era chirurg, leşinase când l-a văzut plin de sânge pe Virgil Ionescu. I-am apucat mâinile lui Virgil; mi-am dat seama că trebuie să-l ţii strâns…

– Aveaţi voie şi în acea perioadă să intraţi în altă celulă?

– Da, cei care eram la etajul II. A venit doctorul Floricel. El şi ceilalţi medici au luat măsurile cuvenite.

Dacă această încercare de protest prin sinucidere a creat un moment de liniştire, amânându-se reeducările, hotărârea de sus nu suferea neglijarea.

La 23 aprilie 1951 a încăput pe mâinile reeducatorilor Radu Constandache. După cea dintâi zi de tortură declară greva foamei şi a tăcerii, pe care le continuă timp de şase zile. Iar la 1 mai, Eugen Dimitrov (astăzi: Dimitriu), când au tăbărât bătăuşii asupra sa, s-a năpustit în geamuri şi le-a spart cu pumnii, strigând disperat că era bătut. Întregul penitenciar izbucni în urlete. Nu departe de închisoarea sanatoriu se afla stadionul oraşului, unde tocmai se desfăşura un meci de fotbal. Ţipetele deţinuţilor atraseră mulţimea amatoare de sport. Toţi spectatorii se îndreptară spre clădirea în care torţionarii îşi făceau de cap. Cu aceasta luară sfârşit încercările lor de a frânge voinţele şi demnitatea colegilor de închisoare, întru ajutorarea organelor de anchetă, în temeiul făgăduinţei că reeducaţii îşi vor dobândi punerea în libertate înainte de termenul stabilit prin condamnare. Se ştie prea bine că nu au dobândit de la regimul ce i-a păcălit decât un glonţ în ceafă, după ce au fost puşi să mai mintă încă o dată, înainte de execuţie, pentru a-şi apăra proprii ucigaşi şi a-i spăla de orice culpă. Să ţină minte aceasta toţi colaboraţioniştii”(p. 223-4).

Mai departe, autorul insistă asupra condiţiilor speciale ale acelora care urmau să treacă prin reeducări în acest loc de detenţie caracteristic: “Să reluăm filmul ce se desfăşoară la Târgu-Ocna, de la discuţia asupra stării sănătăţii acelora căraţi aici de dube. Era vorba exclusiv despre oameni ajunşi într-un stadiu înaintat al unei maladii funeste. Bacilul nu le rezervase nici o şansă. Situaţia lor îi favoriza (sic!). A-i fi trecut prin eforturile limită impuse de grozăviile suferite la Piteşti şi mai apoi la Gherla însemna a-i pierde pe drum, înainte de a se fi stors din mintea lor mărturisirile, până la cea din urmă, şi înainte de a-i fi preschimbat în nişte bestii mânate dinapoi cu gârbaciul spaimei. Aceasta contrazicea planul iniţial. Deci, şi-au spus autorii lui, trebuiau oarecum vindecaţi şi abia după aceea să treacă prin procesul de robotizare urmărit” (p. 225).