5. Iniţierea lui Mihai Rădulescu

Mihai Rădulescu, ca în mai toate scrierile sale, şi în Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul reeducatorilor [Bucureşti, Editura Ramida; 1993] încearcă o recuperare literară a istoriei, bazată pe document. În cazul de faţă, documentul este banda magnetică. Pe calea comunicării celor observate, vizitatorul unui fost reeducat – cel dintâi fiind romancierul – ne înlesneşte să ne strecurăm, alături de el, în locuinţa celui de al doilea, să-i cunoaştem acestuia munca, gustul estetic, obiceiurile, ca şi felul de a nara, precum şi să-i înţelegem mai bine, din obiectele de artă create în timp, cuvintele despre Acel Odinioară aproape incomunicabil. Întreaga scriere se instituie portretul lui Aurel Obreja, martorul acuzării în procesul criminalilor de la penitenciarul Gherla.

“Deşi primăvară, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe stradă. Te simţi străin.

“Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit să stăm de vorbă în sufragerie, să-mi cinstească prezenţa. Am preferat bucătăria, folosită, ca-n majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu mă simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celălalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi în largul său într-o cameră destinată mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de câtă libertate lăuntrică va avea nevoie să-mi povestească cele ce a acceptat să le aflu”(p. 17). “Şedem pe taburete albe, lângă flăcăruia aragazului şi pândim umflarea cafelei din ibric” (p. 19). “Sorbindu-ne până la zaţ licoarea neagră, cu bănuţi de sclipet şi aburindă, gazda m-a invitat ‘să lucrăm’ în sufragerie. Pătrunderea în această încăpere a fost o revelaţie: un tărâm despre care ne-a şoptit în o mie şi unul de rânduri Şeherazada. Fiecare mobilă are cel puţin una dintre feţe încrustată de muşcătura făcătoare de minuni a cuţitului. Sunt înconjurat de milioane de flori de la care nu mai aştept decât să exale miresme. Lampa de lemn atârnă de tavanul scund, masiv candelabru plin de mistere. Candele cioplite dorm, culcate într-o rână, în vitrină, pe bufet. Troiţe fără număr le reiau, în dimensiuni reduse, pe acelea înălţate de neamul nostru la răscrucile timpurilor. Chipurile lui Hristos; ale Maicii cu Pruncul; dar şi siluete umane; câte şi mai câte mărturisesc despre arta aceluia întronat aici, în ‘ Împărăţia’ sa: modestul Aurel Obreja. Un sălaş mai mult decât ortodox: o variantă de biserică bizantină”(p. 29-30).

Urmele trudei amfitrionului răsar şi din cotloanele bucătăriei. Povestesc, pe limba lor, despre aceleaşi temniţe în căutarea cărora am pornit.

  “Sub masa din faţa mea (…) îmi atrage privirile un butuc crăpat pe jumătate, învălătucit de penumbră. Tot ascultând cuvintele rostite de gazdă, ochii îmi fug mereu într-acolo, pupilele mi se încordează: rezidă forţă multă în acea bucată de lemn, o forţă magnetică ce nu-mi dă pace.

(…) Dar domnul Aurel Obreja a sesizat frământarea mea pe taburet şi i-a ghicit motivarea. Se ridică, se apleacă, înhaţă, înalţă între palme şi depune înainte-mi, pe tăblia altei mese, de care mă sprijin într-un cot, obiectul ce mă interesează.

(…) Cu nori apăsători, mărunţi, pietroşi, loviturile dălţii zdrobesc orizontul fortului Jilava, sculptat în fibra lemnoasă, muşchiuloasă din faţa mea. Trei scene urcând anevoios din apele încremenite ale fostului trunchi cojit înfăţişează trei ipostaze ale camerei 0, de la secţia I, a condamnaţilor la moarte.

La vremea sosirii la Jilava, despre care abia mi-a vorbit, stagiul premergător expedierii la Târgşor, pe tânărul şi proaspătul judecat l-a năucit viziunea puşcăriaşilor agăţaţi de gratiile acelei încăperi, să surprindă ce se petrecea în curtea subpământeană, câte patru-cinci victime cu obrajii supţi, livizi, năpădiţi de buruiana bărbilor neţesălate, ca de ierburi acvatice, chipuri disperate ale unor înalţi ofiţeri şi ale unor politicieni, ceasul vieţii cărora era plănuit să se oprescă în curând.

Dintre acele figuri de neuitat, artistul a reţinut, sub apăsarea cuţitului în masa lemnului, un tânăr resemnat: şade cu mâinile atârnate între genunchii despărţiţi, legate între ele de lanţuri prinse cu cătuşe, după cum şi gleznele îi sunt înlănţuite. Sufocarea acestui interior unde un om îşi aşteaptă sfârşitul are un mijloc de eliberare: cavoul se încheie în partea superioară în arcadă. Această boltire aminteşte de bolţile cerului; e drept că evocă şi destinul, deci Fatumul, de Neînlăturatul. Însă suntem urmaşii Învăţătorului de la care am deprins Nădejdea şi am aflat despre slobozenia noastră. Această ştiinţă dobândită de la Creştinism schimbă ceva din tragicul impregnat în senzaţia bolţilor cereşti la care a făcut aluzie mâna meşterului, le preschimbă – acele bolţi necruţătoare de piatră – într-o aspiraţie spre Înalt, o aspiraţie ce forţează Tăriile până le va perfora, îngăduind pătrunderea Dincolo. Aşadar omul care supune lemnul cu fierul său ascuţit îmi dăruieşte nu doar cutremurarea în faţa morţii violente ce vine, ci şi speranţa.

(…) În imaginea centrală, săpată în relief, un bărbat cu pomeţi laţi, cu oasele feţii croite robust; să tot aibă peste patruzeci de ani; gâtul îi este înconjurat de gulerul pulovărului. Strânge cu degetele puternice ale mâinii stângi o vergea de fier orizontală. Celălalt pumn îi e crispat pe partea din colţ a unei bare verticale. Pleoapele căzute i-ascund privirile fugite înlăuntru. Acolo se desfăşoară priveliştile slobode după care tânjeşte. Atitudinea personajului, care vrea cu orice preţ să vadă, dramatizează această strângere a pleoapelor şi conferă preţ nespus viziunilor interioare pe care i le bănuieşti.

Pe a treia faţă a fracţiunii cilindrice imperfecte, un bătrân, aidoma îndărătul gratiilor, cu barbă şi mustăţi de Ion Creangă. Şi-a supt buza inferioară, dus pe gânduri, sau i-a alunecat în sorbul gurii datorită faptului că a rămas fără dinţi, în anchetă”(p. 37-43).

Finalmente, o privire de ansamblu, urmată de o aplecare asupra unei singure lucrări, dintre cele de neuitat:

“Strigă în jurul meu bucăţi de os şi de lemn, troiţe în miniatură, fără număr: sunt reproducerile celor mai singulare opere de acest gen de pe teritoriul nostru; candele înflorate, parcă anume zămislite pentru palatele fastuoase ale Bizanţului; personaje transpuse de rugăciune; crucifixuri cu Hristoşi răstigniţi; Madone ca nişte flăcări ale bunătăţii; vulturi de pază; piesele unui şah cu chipuri osebite de tot ce am văzut până astăzi: este vorba despre ostaşi în uniformele armatei române din războiul pentru întregirea Patriei. şi, cuminte şi înţelept, bustul mic al părintelui Nicolae Steinhardt, rugându-se – om printre evocări ale Nevăzutului – alături de toate puterile cereşti prezente cu noi în cursul acestei îndelungate slujbe a suferinţei.

Adast cu privirile asupra unei icoane a Sfintei Familii, ce reia în basorelief tema şi dispunerea personajelor dintr-o pictură renascentistă. Dacă cele menţionate amintesc originalul, nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre figura Sfântului Iosif. Din finisarea, din patinarea lemnului până ce a căpătat aspectul ivoriului preferat de artiştii extrem orientali, chipul emaciat al soţului vârstnic te cutremură prin smerenia sa aproape disperată, simultană adâncirii în rugă. Un ochi s-a cufundat în sinele bărbatului, celălalt urcă, atât de timid nădăjduind, către Dumnezeirea ce coboară asupră-i: e starea omului care se simte prea mărunt în faţa unui destin prea greu şi prea mare”(p. 148-149).

Ca şi Aurel Obreja. Acest destin începe odată cu cedarea Ardealului, aiurea decât unde am stat cu el până acum.

În 1940, copilul se refugiase din nordul Transilvaniei, comuna părinţilor săi căzând dincolo de frontieră. Trecuse în Regat. Venind ungurii, cum tatăl îi era concentrat, se însoţise cu mai mulţi tineri din comună şi fugise la români, când avea treisprezece-paisprezece ani. Luase examenul de admitere la şcoala Normală de la Piatra Neamţ şi la Liceul Industrial, încă dinainte de Cedare.

La putere se afla Mişcarea Legionară. Nu ştia ce era aceea. Doar despre învăţătorul său din Bicazul Ardelean, Costică Vlasie, şi despre un vecin, unul Neculai Găină, auzise că ar fi fost legionari. Erau înregimentaţi mai mulţi ţărani şi mai ales intelectualii satului, dar el nu-i cunoştea.

Sosi în Piatra Neamţ. Se îndreptă către Liceul Industrial, ca oferindu-i o perspectivă mai sigură. Se reînscrise. Întrebarea rămânea unde să fi mâncat. Fu îndrumat spre Cantina Legionară, situată în centrul oraşului. Când o văzu, îi luă ochii; aşa ceva nu mai întâlnise în satul lui, după cum nici nu şi-a închipuit ca toţi elevii refugiaţi să poată lua masa acolo.

Fu uluit când constată că elevi ai liceelor din localitate, ca şi profesorii lor, serveau la mese. “Adică, să mă servească pe mine domnii elevi şi profesorii, când sunt îmbrăcat ‘în ţărănesc’?”, se mira. Într-adevăr: cioareci, cămaşă, suman, căciulă, avea; doar că în loc de opinci, purta bocanci. “De unde să merit eu asta?! Şi să mai şi vorbească atât de respectuos cu mine, un ţărănaş… Băăă, şi eu aş intra la ăştia , dacă s-ar uita la mine şi m-ar primi…”

Îl mai impresiona şi disciplina de pretutindeni.

Doamna general Coroamă, care se interesa de refugiaţi – făcea parte din Comitetul acela pentru ei – sosi la liceu. Discută cu Aurel, îl întrebă în amănunt asupra situaţiei sale. Când trecu la a-l interoga asupra meseriei alese, el:

– Sculptura. Vreau s-ajung şi eu ca Pompiliu Clement.

Era un elev de la Liceul Industrial din Bucureşti, din strada Polizu. Expunea din când în când în oraşul natal; de acolea îl cunoştea Aurel şi râvnea să-l imite.

Prin relaţiile doamnei general, ajunse să-l cunoască pe Iftimie Galanu, farmacist de pe Valea Bistriţei, prefectul legionar al Judeţului Neamţ şi pe Comandantul Mişcării din Piatra, domnul Crăciunaş.

Duminica, îi zărea pe legionari, apărând la biserică, îmbrăcaţi în cămăşi verzi, orânduiţi ca nişte ostaşi şi-i vedea demni ca aceştia. Copilul nu mai putea de emoţionat ce era. Parcă-i surprindea pe sfinţii militari, coborând din fresce, mi-a mărturisit, încă netrezit din visul de atunci.

Îl mai izbi şi felul cum se adunau şi împărţeau nevoiaşilor din oraş ajutoarele. Venea lumea de pretutindeni şi aducea bani. Şi evrei contribuiau benevol cu diverse sume. Aurel fu şi el beneficiar, că, în afară de costumul naţional, nimic n-avea pe lume. Solicitanţii erau atent investigaţi asupra numărului de copii, asupra salariului şi alte venituri ce aveau. Ajutoarele se dădeau în raport de sărăcia oamenilor. Îi plăcu lui Aurel că erau luaţi în seamă amărâţii. Îl rugă pe comandantul Crăciunaş să-l primească şi pe el în rândurile Mişcării.

– Da’ aici cu dumneavoastră să lucrez, nu oriunde…, că voia şi el să fie de folos celor asemenea lui.

– Te duci la liceu. Acolo sunt organizaţii ale Frăţiilor de Cruce şi te vor primi ei.

Elevul auzea pentru prima oară termenul acela.

– Nu mă duc acolo, cu toată clasa, şi cu buni şi cu răi, cu derbede i… Dacă- i prin liceu, cred că toţi s-au înscris în Frăţiile de Cruce. Dacă mă primiţi aici, unde este disciplină, ordine, bine; dacă nu…; ar fi adăugat: ‘…oi mai vedea’, însă n-avu curajul s-o zică tare.

Râse Comandantul. Iar Aurel, de nu fu primit la nivelul cel mai de sus, nici nu făcu vreun alt demers.

Veni 21 decembrie 1940. Mişcarea Legionară căzu.

Abia acum, de fapt la începutul lui 1941, fu recrutat şi el de studentul farmacist Poni, din neam de macedoneni, foarte bine văzut în oraş.

Mai întâi l-au întrebat dacă-şi iubea patria.

– Păi, cum să n-o iubesc?!  N-am fugit eu de la unguri?!

– Dar religia?

– Mai încape vorbă?! Noi ardelenii suntem credincioşi.

L-au mai iscodit dacă era corect, punctual, de toate câte-i plăceau lui şi le aprecia la alţii. Aşa ajunse membru al Frăţiilor de Cruce din Piatra Neamţ, odată cu Manea Enache, prietenul său. Îl cunoscu şi pe şeful grupului din Piatra, Pascaru; numele acestuia avea să devină odios în reeducări. L-a cunoscut şi pe doctorul Cazacu, care răspundea de toată Moldova şi care, mai târziu, urma să înnebunească la Aiud şi, de foame, să-şi devoreze propriile fecale.

Tare mult îi plăcea lui Aurel… Era mândru că făcea parte dintr-o organizaţie unde se educa în primul rând corectitudinea adolescenţilor. CARNETUL MEU, la început, fu cheia acestei educaţii. Ea nu era numai una a corectitudinii, cum îşi închipuia tânărul Obreja, ci şi a voinţei.

Să lămurim aceste lucruri, pentru cine nu le cunoaşte.

Până a ajunge legionar trebuiau străbătute mai multe trepte. Deobicei nu erai conştient că te aflai pe cea dintâi, aceea a tatonării: eşti tu ce pari a fi?

Oprirea interesului asupra ta al aceluia care avea funcţia de a recruta elemente pentru Frăţiile de Cruce ţinea seama de un principiu; el consta în selecţionarea prin reducere la unitate. Respectivul tânăr se informa asupra situaţiei reale din şcoală: – ce profesori simpatizau Mişcarea, care erau legionari, care o duşmăneau; – ce elevi erau creştini şi care nu, deoarece în Mişcare erau aleşi numai tineri creştini; – întocmea un tabel nominal cu cei caracterizaţi prin energie, entuziasm, credinţă şi alte calităţi. Acesta era supus selecţionării, prin reducere la jumătate (din 100 – 50, din 50 – 25 şi aşa mai departe până la 1: cel mai bun copil).

De câştigătorul de pe urma trierii se apropia acela care dorea să-l recruteze. Îi devenea prieten. Îi devenea necesar sufleteşte, fără a forţa vreodată nota, fără a-l împinge spre Legiune, ci lăsându-l să evolueze de la sine în această direcţie, până la a o afirma ca pe o nevoie lăuntrică în stadiul sufletesc atins, conform legii: pe om să-l primeşti în Mişcare atunci când porunca inimii lui îl îndeamnă la aceasta.

Prima iniţiere, după ce se ajungea la discuţii despre Mişcare, era lectura “Cărţii Căpitanului” şi comentarea celor simţite la citirea ei. Iniţiatorul avea, acum mai mult ca oricând, datoria să cântărească privirile neofitului, acelea ce-i însoţeau vorbirea, pentru a sesiza cât de pătruns fusese de lectură şi cât de sincer trăia cele rostite.

Se trecea la încercarea următoarelor virtuţi ale candidatului:

– Sinceritatea;

– Puterea de iubire;

– Voinţa;

– Capacitatea de jertfă şi simţul corectitudinii;

– Ascultarea;

– Puterea de împrietenire.

SINCERITATEA  se cunoaştea prin acurateţea cu care candidatul  întocmea o listă a păcatelor proprii şi prin concordanţa ei cu informaţiile culese despre candidat din mediul lui.

Lista nu era utilă doar pentru cunoaşterea sincerităţii sale, ci îi folosea, personal, ca un îndreptar al războiului de îmbunătăţire a persoanei, pe care îl pornea candidatul împotriva păcatelor sale.

Această luptă de îmbunătăţire personală se ducea, în faza iniţială, de unul singur, dar sub supravegherea celui care recruta; ulterior, devenind membru al mănunchiului de prieteni, ea se purta împreună cu ceilalţi membri ai acestei prime grupări dinainte de primirea în Frăţia de Cruce. Acceptarea în Frăţia de Cruce se făcea la capătul acestei lupte.

PUTEREA  DE  IUBIRE  era judecată prin atitudinea – faţă de părinţi şi profesori; – faţă de Dumnezeu; – faţă de naţie.

VOINŢA  se citea în puterea de a-ţi învinge păcatele, de a învăţa, de a fi punctual, de a răbda, de a tăcea, de a fi ordonat. Candidatul nu era numai observat în privinţa a ce era capabil, ci şi ajutat prin exerciţii: i se fixau atâtea întâlniri la oră fixă, până ce punctualitatea îi intra în sânge. I se impunea să tacă, întretimp fiind hărţuit cu tot felul de întrebări pe parcursul unuia sau mai multor ceasuri.

CAPACITATEA DE JERTFĂ ŞI SPIRITUL DE CORECTITUDINE. Cheia acestor deprinderi era CARNETUL MEU, ce l-a impresionat atât de mult pe Aurel. Prin el era îndrumat candidatul spre jertfa legionară.

Carnetul meu avea dimensiunea de 5/5 cm. şi conţinea 30-40 foi (domnul Obreja mi-a vorbit de peticele de hârtie de 3/3). El era păstrat într-un buzunar secret şi era prezentat spre verificare de câte ori se cerea aceasta. Pe fiece foaie, pe cele două feţe, se făceau două consemnări zilnice din care reieşea ce jertfă săvârşise candidatul în ziua respectivă, din raţia sa cotidiană de bani şi din timpul său zilnic. El era dator să dăruiască idealului său 1/40 din banii (sumă menţionată sub simbolul:1/40 R – raţie) şi din timpul său (1/40 T – timp).

Ce însemna 1/40 R varia de la o zi la alta, deoarece într-o zi abia de aveai bani de un sandviş, într-alta mergeai la cinematograf; într-a treia nu cheltuiai nimic. A patruzecea parte din aceste sume (inclusiv din zero lei) se punea deoparte (tot în buzunarul secret) şi se destina Mişcării. Erau bani asupra cărora nu mai aveai nici un drept, cum pentru adult e banul public; nici măcar dreptul de a împrumuta din ei pentru câteva ceasuri, oricât de sigur erai că vei înapoia suma extrasă. Nici operaţia inversă nu trebuia să se petreacă, adică să pui mai mult de 1/40 R. Dacă doreai să faci o donaţie, acei bani nu se amestecau printre aceştia, ceea ce dezvolta spiritul ordonării. Astfel te învăţai că ceea ce considerai drept al tău reprezentau bani străini şi dobândeai respectul pentru banii ce nu-ţi aparţineau. Cum CARNETUL MEU era inspectat când şi când şi era numărată suma din buzunarul secret, simţul răspunderii pentru banii străini avea prilejul să se dezvolte, ca şi onestitatea.

Acestea erau ajutate şi de 1/40 T, care însemna 36 minute din 24 ceasuri ale unei zile (douăzeci de minute pentru zi şi şaisprezece minute pentru noapte). Erau fragmentele zilei închinate Legiunii. Cele două diviziuni (20 şi 16) erau dedicate separat meditaţiei la Căpitan, la unul dintre eroii Legiunii, la fapte patriotice ale membrilor Legiunii, la viaţa unui sfânt, la teme biblice. Douăzeci de minute erau rupte din timpul închinat jocului, meselor etc., iar şaisprezece minute erau acordate cugetării înainte de adormire; în cursul acestora, la subiectele precedente se adauga: ce ar fi putut face candidatul pentru Legiune ziua următoare.

Astfel se crea obiceiul de a gândi ordonat şi de a duce până la capăt cugetarea la un singur lucru, ca şi spiritul de iniţiativă. Iar cugetătorul se obişnuia să poarte Legiunea în minte permanent.

Prin înscrierea în carneţel a temei meditaţiei, extrem de pe scurt, se dobândea spiritul conciziunii, atât de necesar unui luptător.

Legat de conciziune, e potrivit să povestesc cititorului ce a păţit Ghiţă Istrate, după numirea sa la conducerea Frăţiilor de Cruce, în 1935. A fost chemat de Căpitan şi, printre altele, primi însărcinarea de a redacta un îndreptar pentru acestea. Cam două luni îi luă autorului întocmirea lui. După care, se înfăţişă lui Corneliu Zelea-Codreanu cu un manuscris voluminos sub braţ. Când îl văzu cât era de mare, chipul frumos şi crunt al Căpitanului deveni stacojiu de furie. Trupul său voinic nu mai avu stare pe scaun şi zbucni în picioare:

– Te-ai apucat şi tu să faci literatură! Ia-ţi manuscrisul şi ieşi afară! , tună.

Dimensiunile neaşteptate ale opului îi smulseseră fulgere dintre pleoapele încordate, deoarece una dintre învăţăturile sale de bază era: ‘fapta, nu vorba’, iar stiva de coli din braţele lui Ghiţă Istrate dovedea că cel din urmă o ignorase cu desăvârşire.

Înroşirii vii a şefului îi răspunse îmbujorarea vineţie a celui mustrat cu atâta vehemenţă. Intră forţat în poziţia de drepţi şi se îndârji:

– Căpitane, nu-l iau. Trebuie să-l citeşti mai întâi!

Cuvintele insistenţei sale stârniră şi mai mare mânie. Tonul Căpitanului se înăspri şi mai tare, iar glasul îi ţâşni cu şi mai multă forţă. Repetă ordinul adresat celuilalt de a părăsi încăperea, cu manuscrisul lui cu tot. Noul conducător al Frăţiilor de Cruce persistă în a-i cere să-i fie parcursă lucrarea. Sfruntarea puse punct înfruntării. Căpitanul, care n-avea timp de pierdut cu orgolioşii, îi ceru s-o lase acolo. O comisie, compusă, după cât se pare, din Polichroniade, Vasile Christescu şi Puiu Gârcineanu, fu datoare să-i dea lectură şi să pronunţe verdictul. Urmarea fu confirmarea autorului: nici o virgulă din text nu era în plus.

Când am citit relatarea întâmplării făcută de Vasile Mailat în Prefaţă, m-am cam îngrozit: cum un om atât de lăudat pentru înţelepciunea sa, de către cei care l-au cunoscut, îşi permitea atari ieşiri necontrolate faţă de discipolii lui? Unde erau disciplina lui şi stăpânirea de sine pe care le oferea drept model acelora care-l urmau?

Am lăsat textul să respire în memoria mea. Am parcurs cu mare atenţie “Îndreptarul”. şi am priceput cât de important era spiritul de concizie în educaţia tineretului, aşa cum o vedea Corneliu Zelea-Codreanu. L-a scos din sărite faptul că tocmai conducătorul acelui tineret călca în străchini în privinţa conciziei, după cum i se păruse, l-a scos din sărite atât de tare încât nu s-a mai controlat, după firea sa dominată de mari pasiuni. Va să zică, spiritul de concizie, pentru Căpitan, era mai important decât acela al stăpânirii de sine; asta-i concluzia, nu?

ASCULTAREA de ordin, cu dragoste, constituia calea autodisciplinării şi a încadrării fireşti în grup. Fără ascultare nu se poate face nimic însemnat, pentru că prin ascultare te încadrezi în acţiunile de grup, iar acesta adună la un loc mai multe energii decât ale unei singure persoane.

PUTEREA DE ÎMPRIETENIRE era pusă la încercare de abia după ce candidatul trecuse prin probele de mai sus, le cunoştea bine şi nu risca să încalce vreuna. El lua locul prietenului care conducea un altul pe aceleaşi căi îmbietoare, dar nu mai puţin grele, pe care el însuşi fusese îndrumat. Îl conducea până îl pregătea pentru ‘nunta’ cu bărbăţia legionară…

Aurel Obreja era încântat că pătrăţelele volante de hârtie de trei pe trei ce ţineau locul CARNETULUI MEU arătau ca nişte timbre. Nu trebuiau să fie nici mai mari, nici mai mici. Şeful, când îi întâlnea pe fraţi, altă grijă n-avea decât să poruncească:

– CARNETUL MEU!

Îl scoteai dintr-un buzunar secret – acolo ţineai şi cotizaţia şi 1/40 R, consemnată zilnic în CARNETUL MEU şi calculând reportul pentru a doua zi, pentru formarea corectitudinii faţă de Frăţie, în privinţa banilor. De aceşti bani nu se atingeau copiii, măcar dacă mureau de foame.

În fiece seară, pe lângă meditaţia la un sfânt sau la unul dintre eroii legionari, Aurel trecea la procesul de conştiinţă, care-i era familiar pentru că semăna cu o spovedanie, doar că o făcea în faţa propriei conştiinţe: “Ce am făptuit rău astăzi? Dar bine? M-am certat cu un prieten de mănunchi. Seara nu mi-a venit uşor să-i cer iertare cel dintâi. Nu-i bine!”Aurel păstră acest obicei, al momentului prieteniei, ca, înainte de stingere, în detenţie, să-şi ceară iertare de la cei cu care schimbase vorbe mai grele, că erau sau nu înclinaţi spre legionari:

– Măi, fraţilor, pe mine mă iertaţi dacă v-am greşit, pentru că de-acuma trecem la somn. Apoi cu o umbră de surâs pe chip: Şi mâine o luăm de la început…

Obligaţia de a frecventa biserica duminicile şi de sărbători nu era grea pentru el. Ascultase de ea de acasă. Mama lui nu ştia carte. Pentru dânsa Dumnezeu era totul. Tatăl său urmase trei sau patru clase primare şi putea să scrie şi să citească. Era om foarte inteligent şi priceput la toate meseriile. Aşa că Aurel, îndrumat de dumnealor, era credincios tare.

– Dragul mamei, dragul tatei, orice ai face în viaţă, să fii cinstit şi să te rogi lui Dumnezeu.

Atâta ştiau ei, atâta a deprins şi feciorul de la dânşii.

Tatăl era mai raţional şi patriot, pentru că se găseau ungurii în preajmă; deşi se împăcau bine cu aceştia. Când veneau ungurii să facă negoţ, trăgeau la casa lor; când se duceau ei cu treburi în ungurime, trăgeau la aceiaşi prieteni maghiari.

Îi mai plăceau băiatului şedinţele pe care le făceau în munţi. Li se arăta din vale un punct pe un vârf, unde trebuiau să se întâlnească, un pom, o piatră, mai ştiu eu ce. Se împrăştiau flăcăii, douăzeci-treizeci câţi erau. Şi care ajungea cel dintâi îi aştepta pe ăilalţi. Asta le stimula simţul orientării şi curajul de a răzbi singuri greutăţile; şi le întărea condiţia fizică, rezistenţa. Dacă se adunau toţi, începeau prin a rosti într-un glas Tatăl Nostru, apoi se citea o lucrare pregătită de careva, despre jertfa unui erou legionar şi la urmă discutau.

Visa şi el să-şi pună cămaşa verde. Însă când li se explică ce însemna ea, pricepu că nu era încă pregătit s-o îmbrace, atâta de serios luă lucrurile . Evenimentele precipitându-se, Aurel n- avu nici măcar fericirea de a purta asupra lui săculeţul cu pământ de prin locurile unde s-au sacrificat pentru neam diverşi martiri ai istoriei noastre.

Doamna general Coroamă l-a întrebat într-o bună zi:

– Măi, voi activaţi în continuare în Frăţiile de Cruce?

– Da, doamnă, el – jenat.

– Sunteţi mulţi?

– Muuulţi!

– Aveţi grijă, că atâta timp cât trăieşte Mitică – adică generalul – n-o să vi se întâmple nimic. Are el grijă de voi. Dar dacă el nu va mai fi, vă arestează, că Mareşalul nu glumeşte cu lucrurile astea.

Nu se întâmplă nimica.

După ’44, se refugie şi din Moldova. Se reîntâlni cu generalul Coroamă la Bucureşti, unde cel din urmă făcu o chetă, să-l ajute, că n-avea Aurel pe nimeni să-l sprijine. Pierduse legăturile cu fraţii săi, cu toată lumea.

Mai târziu avea să afle că şi la Liceul Industrial Polizu, unde ajunse, după pilda modelului său Clement, exista unitatea NICADORII, grupul 78.

Nu se grăbise să se înscrie la şcoală. Hotărâse să se facă aviator. Manea Enache îl conduse acasă la un profesor al liceului, Mircea Iorga, să-l convingă şi pe Aurel să nu pună cartea după uşă. Asta prin februarie ’45. Acela, un ins înalt şi impunător, cu trabucul atârnând într-o parte a gurii, îl cam luă peste picior. Aurel, în sinea sa, că pe faţă n-avea curaj, se mai opintea la ce i se spunea. Mai ales că-l întrebă dacă era adevărat că voia să se facă şofer.

– Dumneavoastră comparaţi un aviator cu un şofer?!

– Nu-l compar, că-i mai rău. Şoferul are drumu-n faţă, pe care să meargă. Aviatorul merge pe niciunde. Şi dacă pe o câmpie e un singur copac şi tu trebuie să aterizezi forţat acolo, o să vezi că drept în copacul ăla nimereşti, pe când şoferul ar şti să-l evite; e obişnuit să se strecoare printre toate piedicile. Ăsta-i aviatorul şi ăsta-i şoferul. Aşa că bagă-ţi minţile-n cap şi vezi-ţi de treabă cu aviaţia. Vino şi dă examen pentru ciclul superior şi apucă-te de sculptură – şi trăgând cu coada ochiului către Manea, adăugă: – că se pare că eşti talentat!

Parcă-parcă îl cam muiase pe viteazul ‘aviator’ şi ar fi înclinat iarăşi către ale lui, numai că:

– Domnule profesor, nu-s pregătit. Cum să dau examen?

– Las’ că dai cu mine şi am eu grijă de tine. N-o să te las pe dinafară tocmai eu.

S-au împrietenit. Aurel a intrat, iar pe profesorul care-l încurajase îl vizita mereu, în strada Roma. O dată pătrunseră în biblioteca locuinţei. Deasupra biroului, portretul lui Nicolae Iorga. Aurel, umblat cu lecturile, îl recunoscu. Zice cu sfială:

– Domnule profesor, ăsta-i bunicul dumneavoastră?

– Măi, băieţi, măi… – că erau ambii prieteni de faţă.

Stătu aşa mâhnit câteva momente.

– N-am nimic cu legionarii, măi, dar am că de ce l-au omorât pe tata, mă…

Cei doi îngheţară, ruşinaţi. N-a mai spus nici el nimica, n-au mai spus nici ei nimica. După câtva timp de tăcere, îşi luară rămas bun şi plecară loviţi în ceea ce aveau mai scump de către ceea ce aveau mai scump.

Iar când Aurel a fost arestat ca legionar, acest Mircea Iorga, feciorul profesorului Nicolae Iorga, i-a luat apărarea, ca şi mulţi alţi profesori. Dacă unii cerură să fie lăsaţi repetenţi şi daţi afară din liceu Obreja şi colegii săi, el le-a încheiat mediile şi le-a scos în evidenţă calităţile.

Şi pe cine întâlneşte Aurel pe strada Polizu, după ce ajunge elev acolo? Pe doctorul Cazacu, repartizat la maternitatea cu acelaşi nume ca şi strada.

Medicul a fost acela care l-a recunoscut pe el, nu băiatul, căruia-i umblau minţile aiurea.

Când află că din punct de vedere politic, Aurel era pe dinafară de tot:

– Păi, ce facem? Chiar aşa? N-aţi început nimica?

– Nu cunosc pe nimenea.

– Las’ c-o să vină cineva la tine. În ce clasă eşti?

– Într-a cincia.

Şi-ntr-o zi apăru cineva. Prin acela cunoscu o parte dintre absolvenţii din 1941, acuma studenţi. Încurajat de ei, decise ca, luându-se după “Îndreptar” şi “Cărticica şefului de cuib”, să treacă el însuşi la organizarea Frăţiei de Cruce în liceu. Printre primii recrutaţi fu colegul Mişu Nour, sărac şi acesta, cu mulţi fraţi, locuind la mahala: corespundea tuturor cerinţelor Frăţiilor; era corect, cinstit, învăţa bine, mergea la corul bisericii, că şefii îi îndemnau către locaşuri unde nu exista cor, iar ei suplineau această lipsă. Mai târziu îl recrută pe Gheorghe Soare, care urma să aibă o mucenicie, după părerea lui Obreja, pe aceeaşi treaptă cu a lui Caciuc, care fu azvârlit pe fereastra camerei de anchetă sau se aruncase singur, nemaisuportând torturile. Fiu al unui vatman, extrem de credincios, de respectuos, de onest, când îl auzi de prima dată pe colegul său vorbindu-i despre nevoia patriei de sacrificii, ardea tot:

– Şi eu vreau să fac ceva pentru ţara mea!

La fel de bun fu la început şi Mateescu, recrutat de acelaşi, numai că, având glas frumos, ceda prea des îndemnurilor de a cânta pentru plăcerea fetelor, iar aceste mici succese i-au alterat sufletul.

Activitatea se ducea mai ales pe linie educativă. Fiind numit şef de unitate, luă contact şi cu şeful grupului, Gheorghe Popa, de la Belle Arte. Pe urmă acesta se schimbă şi veni Emil Caciuc, de la Politehnică. În grupul lor intrau unităţi de la Aurel Vlaicu, liceu al C.F.R.-ului, de la Sfântul Sava, de la un liceu comercial şi de la încă unul.

Fraţii de Cruce din grup nu aveau voie să se întâlnească, din pricina situaţiei politice a ţării: să nu se cunoască între ei, la o adică. Aurel a participat la nişte întruniri cu ceilalţi şefi de unităţi, serile, la şosea. Fiecare se prezentase sub alt nume, unul conspirativ; al lui Aurel era: Gorun. Căzând cumva pradă Siguranţei, nu aveau cum îi indica pe ceilalţi; dealtfel aceasta şi păţi Aurel şi au păţit-o desigur toţi.

La una dintre aceste întâlniri, Aurel puse o problemă spinoasă:

– Domnule, ne-au ocupat ţara ruşii. Noi stăm cu mâinile-n sân? Nu ne daţi şi nouă pistoale?

Caciuc răspunse cu seriozitate copilului:

– Să nu vă mai aud vorbind despre asta. Arma noastră este spada înţelepciunii. Noi ne pregătim pentru viaţă, nu pentru moarte. Fiecare să fie bun în meseria sa, cinstit şi la locul lui. Când toţi vor fi aşa, atunci biruinţa va veni.

Sigur că nu greşea complet Aurel. Unei organizaţii de statura celei legionare îi revenea să facă şi politică, să ia atitudine publică. În astfel de timpuri de oprelişte, fiecare legionar devine ca un fel de locomotivă şi trage după el câte vagoane poate.

Acesta este tânărul care a fost arestat pe 15 mai 1948.

Să mă reîntorc alături de domnul Obreja, încăput întretimp pe mâinile unui “anchetator înalt şi chel.” Era manierat. “Se vedea că nu-l minţea când afirma a fi procuror. Era un domn de formaţie veche. Unul dintre nu rarii jurişti funcţionari ai Siguranţei de odinioară şi lefegii ai Poliţiei aceloraşi timpuri; ei acceptaseră să devină colaboraţionişti. Au tot ‘colaborat’, până le-a bătut şi lor ceasul de au coborât în beciuri, mai rar cu condamnări mici şi mai des cu M.S.V. (muncă silnică pe viaţă). Spuneam, aşadar, că parcă ar fi purtat mănuşi.

Se străduia să-l convingă pe elev că acesta n-avea nici o vină, băiat sărăcan cum era, de prin Munţii Neamţului. Şefii, zicea, se folosiseră de el, să-şi facă platformă politică în Occident, insinua.

Cu astfel de poveşti voia să-i câştige încrederea, să-l cumpere pentru a obţine declaraţii împotriva superiorilor celuilalt, intenţiona a-l amăgi asupra unei presupuse clemenţe ce-l aştepta; pe româneşte: îl îmbrobodea.

– Ancheta merge destul de bine, fără prea multe bătăi, aşa până-ntr-o zi când mă scot noaptea, îmi spune gazda.

Chemarea caraliului după ora stingerii, pentru a te conduce în faţa anchetatorului, vestea deobicei tortura, bătaia ‘organizată’, surpriza ce să te dea gata. Brutalitatea cea fără margine înflorea după apusul soarelui.

– În birou – procurorul, acest anchetator; iar lângă el – un coleg de-al meu de la liceu, chiar de la secţia de sculptură. Mai mic cu un an ca mine. Fiu  de ţăran de la Otopeni, de chiabur. Frumuşel. Cu multe calităţi. Inteligent. Şi mai ales cânta frumos.         Şi el ‘colaboraţionist’. La alt nivel. Momit cu: – “Zi că Obreja-i vinovat şi-ţi dau  drumu'”.

– Ajuns înăuntru, dau bună seara. Mateescu era în dreptul anchetatorului. Lângă el. Anchetatorul nu-mi răspunde la salut. Ochii injectaţi, ca la un lup turbat. Zice: – “Mateescu, ăsta e?”- “Da, domnule anchetator.”- “Obreja,  îl cunoşti? – “Da, îl cunosc”, îi spun eu.

Mai schimbă ei între ei câteva politeţuri şi deodată anchetatorul îi aminteşte colegului de la Sculptură:

– “Mateescu, ştii ce ai de făcut.”Se scoală de acolo. Nu mi- am închipuit nici o clipă ce gânduri avea. Şi vine la mine. Mă prinde de gulerul cămăşii. – “Bă, ai de gând să-i spui pe toţi cei din grup”, zice, “de la toate liceele din Bucureşti?! Că tu-i cunoşti pe toţi.”Asta era condamnare la moarte. Însemna să te bată până-i spui pe toţi. Îi zic: – “Domnule anchetator, el mă anchetează sau dumneavoastră?”Acela repetă: – “Mateescu, ştii ce ai de făcut.”Şi când îmi dă  o palmă, am rămas trăznit. Zic: – “De aia vă face lumea ‘bestii roşii’, pe la cozi. Şi spune că omorâţi oamenii-n anchete. Pentru că procedaţi în felul acesta!”El, din nou: – “Mateescu, ştii ce ai de făcut.”Şi-mi mai dă o palmă. Când am văzut aşa, fulger mi-a trecut prin minte: “Ce fac?!”. Şi am pus mâna pe scaunul meu, era unul din ţeavă, şi când l-am ridicat să lovesc, Mateescu a fugit. S-a băgat sub birou. Iar anchetatorul – era un tip solid -, a sărit şi mi-a dat doi pumni de am fost jos. A bătut din palme. Au venit doi gealaţi de afară, care erau pregătiţi. M-au legat la mâini şi la picioare. M-au pus pe o rangă, pe birou şi pe un scaun. Anchetatorul a dat ordin unui malac să mă lovească la tălpi. Sigur că-s dureroase loviturile la tălpi, însă cele mai dureroase erau atunci când te izbea peste călcâie. Durerea şi lovitura se transmiteau prin şira spinării până la creieri. Aveam impresia că-mi cădea capul jos, când primeam câte una acolo. Şi mă gândeam: “Domnule, o să mă lovească de câte ori? Probabil un număr de lovituri şi o să leşin. Pe urmă, să mă tot bată, până or să mă omoare”. Dar n-a fost aşa. N-am leşinat. Am rezistat. Însă simţeam că nu mai puteam. Am spus: – “Domnule anchetator, în fond ce vreţi dumneavoastră?”Zice: – “Ni-i spui pe toţi, de la toate liceele, care au făcut parte din grupul vostru”.

A-l întreba asupra temei discuţiei însemna un mijloc de a mai respira niţel. A afla ce-l interesa pe procuror îi oferea băiatului şansa altei prelungiri a pauzei. Afirmă că nu se putea concentra aşa, cu capul spânzurat şi cu labele-n sus, ceea ce nu era chiar un neadevăr. Asta o pricepu şi şeful ‘operaţiunii’. Porunci dezlegarea. Încercă Obreja un alt tertip, după ce, pus pe tălpi, se prăbuşi şi fură datori să-l cocoaţe pe scaun: să obţină amânarea declaraţiei pe a doua zi. Se amestecă celălalt şcolar: – “Nu mai declară!”. Anchetatorul îi dădu dreptate. I se aduse hârtie, călimară, toc şi i se dădu şi soldat cu pistol automat. Cei doi se duseră la culcare.

– “Ce fac?!”Zic: “Inventez nume, că altceva n-am ce să fac”. Şi, de fiecare liceu, am dat câte patru-cinci nume. Am scris. Dar, ca să le ţin minte, trebuia să le repet sau să mi le notez pe o foiţă, că-mi dădeam seama că a doua zi o să-ntrebe, în ordine, de ele. Şi atunci, cu tocul pe unghii, am scris foarte mic numele născocite pentru fiecare dintre aceste licee”(p. 22-25).

Am citat acest fragment deoarece, mai târziu, în demascările de la Gherla, Aurel Obreja va recurge la un mijloc asemănător pentru a scăpa fără să denunţe: va declara morţii satului, în ordinea fostei lor locuinţe, pe uliţe. Însă, până atunci…

“Înainte de proces, am fost chemat din nou şi întrebat dacă numele date de mine erau adevărate – probabil s-au dus să cerceteze, să verifice, să-i caute pe băieţii aceia. – “Măi Obreja, n-ai fost sincer cu noi.”- “Păi, de ce n-am fost sincer?”- “Numele astea nu le-am găsit la liceele la care ne-ai trimis tu.”- “Domnule anchetator, v-am spus: noi, activând sub comunişti, trebuie să ne luăm la rândul nostru nişte măsuri de apărare. Toţi am avut nume fictive. De exemplu, eu, aşa cum am declarat la început, nu mă numeam Obreja; mă numeam: Gorun. Ăsta a fost numele meu conspirativ.”Şi zic: “Probabil că şi cei pe care i-am cunoscut într-o seară la şosea au avut toţi acelaşi fel de nume.”Şi datorită faptului că am declarat-o despre mine mai înainte, am fost salvat de la bătăi în continuare.

Nu ştia ce-l aştepta după cotul drumului apucat.

Judecat la 9 februarie 1949, a primit condamnarea de cincisprezece ani”(p. 30-31).

Nicolski, întâiul ins întâlnit înainte de a-şi cunoaşte anchetatorul de mai sus, îi vorbise despre lagărul unde va fi internat şi unde urma să i se dea şansa reeducării. Acesta fu Târgşorul.

“– Unii dintre băieţi lucrau la atelier. Eu n-am vrut. Producea ţesătorie. Avea loc, în sfârşit, un fel de “reeducare”. Îmi rămăseseră în minte cele spuse de Nicolski: “lagăr de reeducare”.

– Ce înţelegeţi prin formularea: “un fel de reeducare”?

– Adică ne puneau la dispoziţie cărţi de doctrină marxistă. Din când în când ni se citea ziarul – articole care-i interesau pe ei. Şi ni se făceau promisiuni că dacă ne “reeducam”, cu alte cuvinte dacă citeam, ne îndoctrinam, urma să fim puşi în libertate” (p. 31).

După cum “Casa lacrimilor neplânse” reprezintă cea dintâi carte de mărturisiri din reeducări publicată în ţară, la fel în ea, pentru prima oară este pomenit lagărul acesta ca loc al reeducărilor.

“– Era un director Spirea Dumitrescu, fost ofiţer, destul de cumsecade. Nişte gardieni foarte de treabă. (…) A durat acest regim destul de dulce – adică ziua eram liberi prin curte – până a sosit, în vara lui ’49, un grup mare de elevi, o sută-o sută şi ceva, de la Suceava. Ăştia era deja “reeducaţi”: cu cântece, cu şedinţe, cu cărţi, cu turnătorie.

(…) Aurel Obreja, printre alţii – tot soseau transporturi noi de elevi de pe întreg cuprinsul ţării -, s-a antrenat la unificarea tuturor “nereeducaţilor “, pentru a se face faţă invaziei minciunii.

(…) Până în toamnă s-a mers aşa. Unii dintre ei, de exemplu Petrică Măzăreanu, fratele lui Mircea Măzăreanu, care a fost împuşcat, din grupul lui Ghiţă Petre, luptător în munţi, la Arnota, Lupeş, pe care-i cunoşteam de la Piatra Neamţ, când au luat contact cu noi, şi-au revenit. Au venit la noi şi ne-au spus: – “Să vă păziţi de Stoian, de Cobzaru…”. Şi mulţi din acei ‘reeducaţi’ ne-au avertizat ce se petrecea şi cu ce turnătorii umblau ăia. Înainte de ei nu a existat să se toarne. Obiceiul l-au adus ei, că li se făgăduise că dacă se fac oamenii conducerii, vor fi eliberaţi. Şi noi ne-am păzit de ei, cum am fost avertizaţi, aşa că la sfârşitul verii, ca urmare a denunţurilor, un lot de elevi am fost izolaţi şi băgaţi în secţia poliţiştilor, într-o cameră destul de mizerabilă, în timp ce ei făceau şedinţe în care ziceau că trebuia să se termine cu noi, cu ‘reacţionarii’ şi că nu se putea realiza aceasta decât prin constrângere: tăierea pachetului şi a scrisorii. Spirea Dumitrescu nu pleca urechea la ei. Când a venit Burada (după  Moş Antonescu, un al doilea angajat pentru reeducare, ambii oameni de bun simţ; n.n.) , el era acela care avea cuvânt. O parte şi dintre noi, mai ales de prin organizaţiile recent înfiinţate, au tras pe lângă ei, încrezându-se în promisiunea eliberării urgente. Ziceam că pe vreo patruzeci-cincizeci ne-au izolat de ceilalţi elevi, ne-au băgat la Serviciul de Siguranţă (o secţie severă a lagărului; n.n.). Bună parte dintre copii au tăcut când sucevenii puneau problema reeducării, tăceau pentru amărâtul acela de pachet. Noi nu ne-am ţinut gura: – “Ce să ne reeducăm?! Ce?! Am tâlhărit?! Am jefuit?!”.  Ne-au vârât într-o cameră destul de periculoasă – dar ce ne dădeam noi seama?… Pe dedesubtul ei trecea un pârâiaş, care ieşea în curtea elevilor. Priciurile erau din beton, cu nişte scânduri deasupra. 

După vreo lună-două de izolare, sosi o inspecţie trimeasă de Ministerul de Interne. În fruntea ei se aflau ofiţerii superiori Sepeanu, Dulgheru, şeful Securităţii de la Ploieşti şi directorul nostru. Prima lor întrebare era cât pământ sau altă avere aveau părinţii noştri; asta tare-i interesa. După ce au isprăvit cu socoteala asta, ni i-au arătat pe poliţişti: – “Îi vedeţi pe ăştia? Ei au fost şi duşmanii voştri şi ai noştri. Cu voi n-avem nimica”. Încercau să bage zâzanie între deţinuţi şi să facă să pară că între legionari şi comunişti avea loc o înţelegere tacită. Li s-a oferit celor pedepsiţi să-şi redobândească statutul anterior, dacă primeau ‘reeducarea’. Cum ei au refuzat, li s-a promis să fie scoşi la aer liber, cu condiţia să nu-i influenţeze pe aceia care se ‘reeducau’. De data aceasta, majoritatea primi târgul. De ce le-au propus să-i scoată? Pentru că se crease un mit al suferinţei lor acolo, cu mâncarea de la cazan, fără libertatea de a umbla prin curte sau de a munci la atelierele de ţesătorie. Puştii de cincisprezece-şaisprezece ani le aruncau în hârdăul cu arpacaş slană, cârnaţi, brânză, untură, carne sărată… Se jertfeau pentru ei.

Rămăseseră trei pe poziţia adoptată anterior.”

Au primit şi un nume: ‘Comandatura de la Târgşor împotriva reeducării’!

“- Zice: – “Ei, Obreja, vrei?”- “Nu vreau să ies”, le spun. Au rămas trăzniţi. – “Păi, de ce?”Zic: – “Pentru că dumneavoastră o să-i credeţi pe cei care-şi fac “reeducarea”, când o să ne toarne cu tot felul de neadevăruri; n-o să ne credeţi pe noi. Ăia au interesul să vă mintă; şi-n maximum două săptămâni noi ne trezim din nou ‘băgaţi la izolare’. Aşa că nu ne mai deranjăm. Rămânem pe loc.”

La insistenţele ofiţerului de carieră, directorul cel cumsecade, lui Aurel îi veni o idee, singurul of ce-l durea cu adevărat:

– Zic : – “Domnule director, ies cu o singură condiţie – dacă-mi daţi o cameră să-mi fac un atelier de sculptură!”

Acesta era ‘criminalul’! Tânărul suferea că nu se putea dedica mai departe creaţiei; cu şmecherie inocentă ştia profita de ceea ce trăise mai greu în viaţa de până atunci, pentru a dobândi un drept natural, lipsit de orice legătură cu politica, dreptul de a rămâne… artist!

Atelierul s-a deschis. Suplimentar, i s-a adus o căruţă de pământ lutos, ipsos. Şi-a confecţionat singur uneltele. A primit comenzi pentru busturile ‘marilor dascăli ai proletariatului’. Calitatea acestora, după finisare, i-a înlesnit dobândirea unora mai ‘serioase’: busturile comandantului şi ale gardienilor – mai după fotografii, mai cu câte o şedinţă de pozare. Cu prilejul lor, schimba câte o vorbă cu comandantul, care i se adresa părinteşte. – “Domnule director, dumneavoastră ne-aţi luat de copii. Trebuie să fiţi convinşi, deşi cei mai mulţi de aicia sunt nişte ţânci, începând de la doisprezece ani”, ca Ion Ladea şi alţii, de prin Maramureş, Puşcaş – doctorul care a ajuns o celebritate mai târziu -, “trebuie să fiţi convins că aceşti copii ştiu bine ce au de făcut în viaţă. Noi nu acceptăm “reeducarea”. N-am furat, n-am tâlhărit. Pentru ce să ne “reeducăm”?”Acest atelier a avut o mare importanţă pentru toţi elevii care au refuzat “reeducarea”, îmi explică gazda mea.

– În el ne întâlneam, discutam atitudinile de luat împotriva “reeducaţilor”. Veneau şi o mare parte dintre gardienii de pază. Îşi cereau voie de la director şi soseau să ne viziteze. Aveam o mulţime de lucrări…”(p. 33-36).

Datorită acestor expuneri, cititorul îşi poate face o imagine şi despre ce au însemnat reeducările de la Suceava, de sub conducerea lui Alexandru (Şura) Bogdanovici, până a prelua şefia lor O.D.C.C.-ul iniţiat de Eugen Ţurcanu, ce le-a transformat într-un mijloc de distrugere morală, psihologică şi fizică a tinerilor deţinuţi.

Pentru a se cunoaşte mai bine atmosfera din acest lagăr pentru elevi în perioada reeducărilor – tocmai deoarece el devine mijloc de intuire a celor petrecute la penitenciarul Suceava – am apelat şi la informaţiile oferite de publicistul Gheorghe Penciu.

Pe 2 februarie 1949 au plecat studenţii de prin puşcării la Piteşti. Pe 3 februarie a fost arestat directorul Jilavei, Berezovschi, şi a fost înlocuit cu căpitanul Maromet, însoţit de umbra lui cea rea, Ivănică. Pe 4 februarie s-au îndreptat elevii către Târgşor, închisoarea de minori. Muncitorii se deplasau la Gherla, intelectualii la Aiud, înalţii dregători ai ţării la Sighetul Marmaţiei.

La Târgşor i-a întâmpinat o atmosferă chiar foarte plăcută, tinerească, deloc penitenciară.

– Te frecai la ochi şi nu-ţi venea să crezi!, îmi povesteşte domnul Gheorghe Penciu, pe atunci şeful clasei din care făcea parte Aurel Obreja, de la Liceul Industrial Polizu. Toată ziua liberi prin curte, dreptul la scrisori, la pachete. O bibliotecă la dispoziţia noastră…

Reeducarea era prevăzută: zăcea o liotă de cărţi marxiste prin rafturi.

– Dar, pe ici pe colo, strecurat şi câte un roman, ajuns mai mult prin pachetele de la familii şi trecând de controlul de la poartă cu făgăduinţa că va fi donat bibliotecii.

Gheorghe Penciu se împrietenise de la început cu Aurel Obreja, când cel din urmă apăruse la liceu. Ba acesta a şi locuit o bucată de vreme la cel dintâi numit. Astfel, Gh. Penciu a apucat să afle multe despre fraţii de cruce din clasa lui.

Ceea ce îl preocupa pe Aurel i se părea lui Gheorghe periculos. L-a şi avertizat asupra riscurilor ce şi le asuma, deoarece în clasa lor, a 8-a C, exista un informator: Dincă. Acesta se dusese într-a 8-a B cu un pistol în mână, cu un cartuş pe ţeavă, de a cărui existenţă mânuitorul nu ştia nimic. O joacă stupidă de-a bandiţii. Glonţul porni şi găuri turul pantalonilor unui coleg. Făptaşul fu exmatriculat din toate liceele. Însă, peste vreo două săptămâni, reveni în rândurile elevilor. Mai mult, directorului, chemat de superiorii săi, i se ceru să-i creeze condiţii vinovatului pentru a-şi trece anul şcolar. Profesorii, la rândul lor, primiră dispoziţiile de rigoare în vederea promovării sale. Profesoara de română a clasei a 8-a C, care ţinea foarte mult la Gheorghe , doamna Florescu, – îi dăruise o carte de Aron Cotruş, cu care era prietenă, o carte cu dedicaţie -, îi atrăsese atenţia asupra situaţiei dubioase a lui Dincă, prin care acesta îşi redobândise dreptul de a-şi continua studiile.

Şeful clasei îl avertiză de aceasta şi pe Aurel. Mai mult nu se putea amesteca în treburile lui. Educaţia de acasă îl învăţase că n-avea voie să se implice în viaţa altuia peste o anumită limită.

El îşi făcuse o pornire ‘bună’. Talentat în literatură, debutase în 1946, printr-un profesor, la “Viaţa Sindicală”a C.G.M-ului; îi apăreau un articol-două pe lună. Câteodată pleca în reportaj cu un fotograf după el. Îşi câştigase o oarecare independenţă materială. Mai publica la “Revista Studenţească”, la “Oul”, la “Papagalul”.

Culmea este că, deşi nu făcea parte din Frăţiile de Cruce, deşi nu era nici măcar ‘prieten’, în cadrul unui mănunchi, totuşi cel dintâi arestat dintre elevi, fu tocmai el, de Înălţare, pe 10 iunie 1948:

– La Liceu a avut loc o spargere, ca şef al clasei vii acolo, să ne dai nişte amănunte despre fiecare coleg, să descoperim făptaşul, împreună cu directorul.

Ajuns în maşină, căzură înjurăturile asupra lui ca bolovanii. De-a dreptul la Ministerul de Interne.

Nu l-au întrebat numai despre colegii de clasă, ci şi despre Gelu Popa, pe atunci student de vreo doi-trei ani, absolvent al liceului lor. I-au arătat notele informative ale lui Dincă. Dar acesta nu trebuia menţionat în nici o declaraţie de-a colegilor. După o anchetă care n-a fost prea dură, fu condamnat la opt ani. I-au şi spus de ce: având acces la tipar, era mai periculos ca ceilalţi, putând ‘influenţa poporul muncitor’.

La Târgşor se întâlniră elevii din 1948 cu elevii din 1941, sosiţi de la Aiud, ale căror pedepse se executau în continuare, deşi Mareşalul, sub legea căruia fuseseră pronunţate, pierise în faţa plutonului de execuţie. Şi unii şi ceilalţi fuseseră puşi la un loc, indiferent de deosebirea de vârstă, ca şi de cea de experienţă de penitenciar. Dacă scria în dosare că profesia le era de elev! Numai că cei din 1941 n-aveau exuberanţa, uşurătatea, neîncredinţarea că puşcăria era moştenirea ce le revenea, ci că mai curând urmau să fie eliberaţi nu peste mult, că fuseseră arestaţi doar aşa, pentru sperietură – cum credeau cei din 1948   -, n-aveau, ‘bătrânii’, verva noilor victime, nu miroseau încă a libertate, necurăţată de pe haine şi din suflete, erau lipsiţi şi de vitaminizarea încă prezentă în trupuri, de tonusul muşchiular, de rezistenţa fizică a celorlalţi. Mai curând meditativi, tăcuţi, lenţi în a lua o hotărâre sau a-şi emite părerea, cu o voinţă şi o demnitate dârze, erau echilibraţi nu numai ca oamenii maturi, ci ca nişte inşi trecuţi prin multe – să nu uităm că aveau de pe atunci şase-opt ani săvârşiţi, comparat cu cel aproape un an al mădularelor noului val de condamnaţi.

Elevii începuseră, de plictiseală, să citească volumele din bibliotecă, ba chiar să le comenteze, aproape ca la un seminar. De la sine. Abia apariţia oficială a unui salariat civil, ‘moş Antonescu’, pe jumătate senil, cunoscut cititorilor noştri din scrierea lui Virgil Maxim, aduse o ispită de reeducare în lagăr. Dealtfel, postul său asta şi preconiza: era educator. Pe timpul lui Antonescu, fusese condamnat de drept comun la Doftana, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, căruia îi făcuse o serie de servicii. Drept recompensă, i se dăduse această pâine, considerându-se că minorii condamnaţi politic nu vor constitui o dificultate pentru el. Misiunea lui era să seminarizeze lecturile, ceea ce se dovedi ceva deosebit de anevoios în faţa unor cârlani dispuşi doar la şotii şi a căror cea mai mare bucurie – îndelung exercitată pe băncile şcolii – era să-l pună în încurcătură pe acela care avea misia de a-i educa.

Informatorul oficial al lagărului era Dumitru Ibănescu, apărut de la Suceava, dar cu destul timp înaintea grupului compact de suceveni. Turnătoriile lui făcură să circule ideea că prezenţa celor de la Aiud alături de copii împiedica ‘reeducarea’. Aceia erau Vasile Turtureanu, Fetie, Varză, Gheorghe Treistaru, fraţii Răducu, Bozenovici, Gheorghe Niţă, Iulian Bălan, Mogoş şi alţii, în total ei fiind optsprezece-douăzeci. Datorită maşinaţiilor denunţătorului, fură reexpediaţi in corpore la Aiud.

Elevii soseau loturi după loturi. Ardealul, Maramureşul, Aradul, Clujul, Timişoara, Dumbrăvenii, Târgu Mureşul; către sfârşit, au căzut peste cei vechi, aceia de la Suceava. Considerând cele ce au urmat, ca şi metodele ulterioare practicate la Piteşti şi Gherla de către Ţurcanu, te întrebi dacă precedarea lotului în fruntea căruia se găsea Stoian, de către Dumitru Ibănescu a fost întâmplătoare sau de nu cumva menirea acestuia în avangardă fusese taman să constate ce atmosferă exista în Târgşor şi eventual să o ‘remedieze’ înainte de aducerea celor o sută-două de ‘reeducaţi’ de la Suceava, pentru a le crea un teren ‘curat’ în vederea activităţii ce se preconiza să desfăşoare ei în rândurile celorlalţi deţinuţi elevi.

 

Într-o bună seară, s-a zvonit că soseau moldovenii. Aveau şi elevii oamenii lor plantaţi în incinta administraţiei, cum era Stegaru. Acesta lucra pe lângă magazie. Ea era în grija unui plutonier, om cumsecade, unul pe nume Voinescu, un ins cumpătat, spuneam, cum erau pe atunci gardienii, până să-i schimbe cu dintr-aceia formaţi sub semnul luptei de clasă. În timpurile de început nu exista ură împotriva deţinuţilor. Dimpotrivă, atât paznicii, cât şi conducerea, foloseau toate menajamentele în tratarea celor din urmă. Stegaru prinsese din zbor un cuvânt al lui Voinescu, despre o dubă ce se-ndrepta către Târgşor, pornită de la Suceava. Era prin iunie 1950.

Nu i-au văzut în noaptea aceea, deoarece apăruseră pe la 10-11. Însă a doua zi dimineaţă, îi treziră, venind dinspre dormitorul de vizavi de acela unde se afla Gheorghe Penciu, de la o distanţă de 10-15 metri, nişte cântece entuziaste, precum Internaţionala, Bandera Rossa, Imnul Republicii Populare Române şi aşa mai departe. Masa celor ce ascultau căscase ochii cât cepele. Auzeau şi nu-şi credeau urechilor.

Gardienii – care şi ei duseseră până atunci o viaţă molcumă şi fără surprize – se zgâiau la rândul lor către dormitorul cu pricina. Le citeai pe chip ce gândeau, anume că nu era de-a bună: legionari comunişti!

Directorul luă măsura de a nu-i caza pe noii sosiţi cu ceilalţi. Îi păstră acolo, poate de teamă să nu mănânce bătaie neofiţii comunismului de la cei cu state de încarcerare mai vechi. La vreo două-trei zile, li se îngădui să iasă în curtea comună. Odată cu aceasta apărură stol ‘turnătoriile’ şi ‘lucrăturile’. Ieşiră la raportul lui Spirea Dumitrescu:

– Dorim să ne reeducăm!

– Şi noi dorim să vă reeducaţi. De asta vă aflaţi aici. Aveţi bibliotecă, aveţi club; studiaţi tot ce poftiţi.

– Nu. Nu acceptăm decât metoda după care am pornit să ne reeducăm la Suceava, care este în vederile forurilor înalte. Aici am nimerit într-o cloacă de bandiţi, de legionari, de ţărănişti, de liberali, de regalişti! Nu vrem să avem de-a face cu astfel de elemente.

Ion Stoian, Iosif Cobzaru, Liviu Murgulescu, Mircea Doroftei, Romeo Iosipescu, Dumitru Sumănaru, Valentin Lungeanu, Oancea, şi alţii erau printre principalii informatori ai conducerii, îmbulzindu-se la raport ca muştele la baligă. Turnătoriile priveau ‘atitudinea ostilă faţă de reeducare’ a celor mai ‘bătrâni’, ostilă şi faţă de procesul de democratizare a ţării, ziceau.

Burada centraliza informaţiile şi le înainta mai sus. Numai că şi Burada a fost schimbat datorită notelor informative ale aceloraşi reeducaţi. Astfel că într-o dimineaţă apăru o nouă conducere a închisorii: locotenentul major Negulescu, ca director comandant, sublocotenentul Iordache, care urma să devină celebru la Canal, mai târziu, prin răutatea sa, şi o garnitură întreagă de gardieni, formaţi în şcoala din Jilava lui Maromet, pentru cadrele de miliţieni paznici ai Ministerului de Interne.

Cei care nu proveneau de la Suceava trăiră prigoana. Fură scoşi din atelierele de ţesătorie, din cele de întreţinere – tâmplărie, mecanică -, de la magazie, de peste tot unde lucrând te mai fortificai niţel, dobândeai oarecare condiţie fizică, îţi trecea timpul mai uşor – opt ore se duceau cu munca -, îţi consumai energia adolescenţei într-un mod justificat. Numai că nici înlocuitorilor, căci ‘reeducaţii’ fuseseră preferaţi, nu prea le-a priit alungarea confraţilor de suferinţă, fiindcă noul comandant nu privea cu ochi buni reeducarea. Sublocotenentul Iordache, ofiţerul politic, o sprijinea; ca atare şi locotenentul major trebuia să se facă a nu vedea ce se întâmpla. Ei continuau cu marşuri şi celelalte. Ultimii poliţişti colegi de detenţie plecară la Făgăraş şi în dormitoarele lor fură izolaţi elevii nereeducaţi. Li se suspendară scrisorile şi pachetele, activităţile de club. De acestea nu mai beneficiau decât cei veniţi de la Suceava.

Viaţa în dormitoare era un chin. Deşteptarea la ceasurile cinci; făcutul patului, cu salteaua astfel umflată încât să sară moneda pe ea; proprietarul saltelei pe care banul nu sărea era scos din dormitor şi ciomăgit până rămânea lat; numărătoarea de dimineaţă şi de seară se făcea alergând pe sub bâtele gardienilor. Asta până sosi o comisie nouă de la Interne şi deţinuţii elevi fură vestiţi că vor pleca la Canal, să li se dea ‘şansa reintegrării în societate’. Prin septembrie luară calea lagărului dobrogean o primă sută dintre ei. Se zvonea că cei care aveau o condamnare până la zece ani urmau să fie trimişi acolo, iar cei condamnaţi peste zece ani să meargă la Gherla.

Între timp avu loc evadarea reeducatului Lupeş. Ea constitui o surpriză deloc agreabilă pentru colegii de la Suceava, care se şi văzuseră ajunşi acasă, pe drumul sfruntat al cântecelor comuniste şi al călcării în picioare a crezului personal.

Lupeş şi Măzăreanu lucrau la acelaşi război mecanic. Dan Staicu, Ilie Bucă, Mihai Săpătoru, Kiti Stoica, Lupoaie, ca şi cei doi pomeniţi mai sus, intraseră într-o oarecare rezervă faţă de cuvântul de ordine de care ascultaseră când fuseseră aduşi la Târgşor, aceasta văzând dânşii că nu toţi elevii primeau ceea ce acceptaseră ei la Suceava. Lupeş şi cu Măzăreanu ieşeau pe rând la veceul din curte. Profitau pentru a intra nebăgaţi în seamă într-un dormitor dezafectat. Acolo, se târau pe sub prici şi, cu o scoabă, extrăgeau iar şi iar câte niţele cărămizi din zidul ce da spre cimitir. După vreo două-trei săptămâni de muncă tainică şi de aşteptare a unei nopţi întunecoase, scoaseră din uz tabloul electric. Se produse un scurt circuit. Fu urmat de o larmă infernală. Conducerea şi garda apărură în ateliere cu lanterne. În cele din urmă, când se aprinse lumina, se constată absenţa lui Lupeş. Măzăreanu încercase şi el să se  strecoare şerpeşte după prietenul său, dar fiind mai trupeş, nu izbutise: deschizatura era prea mică pentru oasele-i mari. Apoi se auzi focul automat al sentinelei din turelă. Ei doi nu ştiuseră că paza exterioară nu avea acelaşi tablou electric cu interiorul lagărului şi că acolo rămânea lumina în funcţie. Ieşind în ploaia măruntă ce străbătea ceaţa, Lupeş alergă în zigzag printre crucile cimitirului. Caraula fu atenţionată de zgomotele alergării şi trase în acea direcţie, fără a-l atinge pe curajosul care pieri în noapte fără urmă.

Măzăreanu izbutise să revină în atelier. Şedea, livid, la război. Comandantul şi toţi gardienii au început să-l lovească sălbatic. După ce l-au umplut de sânge , l-au pus în lanţuri, la mâini şi la picioare, şi l-au aruncat într-o izolare. Ceilalţi deţinuţi copii au fost duşi în dormitoare, printre şirurile de gardieni înarmaţi cu bâte, cozi de mături, cozi de furci, de ţăpoaie. Reeducaţii erau aceia care au înghiţit cu preponderenţă represiunea, deoarece îi izgoniseră pe ceilalţi de la munci, luându-le locul. Dimineţile, când se mergea la lucru, se trecea prin ‘coridoarele’ de pedeapsă, unul la ieşirea din secţie, altul la intrarea în secţia atelierelor şi al treilea când se pătrundea în atelierele propriu-zise; adică, făceai slalom printre lovituri.

Urmă surpriza: cinicul şi ticălosul Ion Stoian, condamnat la şapte sau opt ani, fu dus la Gherla. Gheorghe Penciu, condamnat şi el la opt ani, era îngrozit să nu se încalce regula repartizării şi în cazul său şi să fi ajuns cumva la Gherla, să încapă pe mâinile psihopatului. Căci, Radu Ciuceanu, trecut prin reeducările de la Piteşti, descinsese, spre satisfacţia sa, la Târgşor, unde, învingându-şi cu eforturi imense groaza că ar fi putut ajunge la urechile reeducatorilor ceea ce făptuia – asta s -a şi petrecut dealtfel -, cu mii de precauţii, dezvăluise toate ororile prin care trecuse. Pe faţa lui se citea teroarea. Dar, oricât de îngrozit era, vorbise, îşi făcuse datoria de om şi de creştin. De aceea, expedierea lui Ion Stoian la Gherla dădea de gândit târgşorenilor: nu cumva şi la Gherla aveau loc aceleaşi crime ale deţinuţilor împotriva deţinuţilor? Ion Stoian era tocmai bun să le săvârşească…

Cititorul îşi aminteşte că personajul Aurel Obreja menţionase “un fel de reeducare”ce avusese loc la Târgşor. “Însă ne vine un “reeducator”. Un bătrân, unul Antonescu, om simplist. Îl duceau de nas “reeducaţii”. Când discuta cu noi, era de acord cu noi. Când discuta cu ei, cădea de acord cu ei. “Moş Antonescu”, îi spuneam. N-a stat prea mult acolo, că izbutisem să-l convingem să fie împotriva “reeducării”.

Din alegerea acelui ins de către cei de la centru reiese nesiguranţa celor din Ministerul de Interne asupra căii de adoptat; ori lipsa unor angajaţi suficient de bestiali pentru a practica “reeducările”sub forma lor de ‘soluţie finală’ – în sensul hitlerist -, aşa cum urmau curând să se manifesteze; sau tatonările, ezitările cumsecădeniei românilor formaţi înainte de instaurarea regimului comunist.

Treptele organizării genocidului studenţesc sunt detaliate de povestitor. Domnia sa nu conştientizează însemnătatea şi ineditul revelaţiei din această etapă a istorisirii. Ele sunt prezentate în aspectul lor de joacă aparentă. Dar oricât de superficială, această ‘joacă’ e tot ‘mai la obiect’, se apropie tot mai tare de ceea ce se urmărea să devină, de ceea ce rămânea necunoscut întregii Românii, exceptând o bandă de câţiva indivizi din conducerea Securităţii, legaţi definitiv între ei prin planurile crimei”(p. 41).

Faptul că am citat anterior ca portret memorabil întocmit de Virgil Maxim pe acela al lui “Moş Antonescu”ne stârneşte o întrebare firească: acest memorialist în urmă menţionat îl reţine pe ramolitul ‘ilegalist’ ca venind să ţină o singură şedinţă cu internaţii copii. Aurel Obreja – confirmat de Gh. Penciu – pomeneşte un stagiu al său ceva mai îndelungat în lagăr. De unde distanţa oarecum contradictorie dintre informaţii? Ea poate avea două izvoare. Aceia doi erau ridicaţi de pe băncile liceului; deci, foarte cruzi. Apariţia ‘educatorului’ constituia un ‘eveniment’ pentru puştii doritori de ‘întâmplări’, de ‘schimbări’, de surogate ale aventurilor de cari avea nevoie vârsta lor imatură. Răsărirea unui caraghios senil care dorea să le suplinească educaţia şi autoeducaţia ce-i preocupaseră intens până la acea vârstă – ca pe nişte adolescenţi care-şi luau în serios anii formării – constituia ceva ieşit din comun; au acordat memoria cuvenită unei atari modificări a programului zilnic. Pe când Virgil Maxim – deşi tot elev cândva – târa după sin e, de pe atun ci, şase ani de închisoare şi lagăr; cum s-a văzut, preocuparea lui esenţială nu era ‘să-şi umple timpul’, să experieze viaţa, ci să-şi îndeplinească rolul creştinesc ce credea că-i incumba. Trecerea lui “Moş Antonescu”pe lângă el a stârnit un zâmbet firav (într-o mare de amărăciune) şi atâta tot.

“– La un moment dat l-au schimbat pe “Moş Antonescu”. Vine un ţigan: Burada. Tânăr, ţiganul. A luat în primire. A văzut ce era de văzut pe acolo. Când soseşte la atelier şi dă de ce făcusem, busturile ‘marilor învăţători’, îmi spune: – “EU te scot de la închisoare! EU mă duc la Ministerul de Interne şi le zic că dumneata trebuie să ieşi afară, să lucrezi pentru clasa muncitoare!”.

Unul dintre emisarii M.A.I. – “Moş Antonescu”- după cum constatăm, se lasă convins de dreptatea deţinuţilor. Al doilea – Burada – mai crede încă în dreptul său la o gândire independentă şi la a avea iniţiative. N-a bătut ceasul când românii să afle că personalitatea umană a fost abolită printr-un decret nescris. Nu sunt conştienţi că ei înşişi, din făpturi omeneşti, au devenit rotiţe bune să le-nvârtească exclusiv şefii lor. Se lasă amăgiţi de aparenţa înşelătoare că mai umblă pe două picioare şi că mai au un cap între umeri. Nu va trece mult timp şi li se va spulbera această amăgire a libertăţii în curs de dezagregare. (…) Numai că “reeducarea”celorlalţi şi-a îndeplinit scopul pentru care a fost înfăptuită. Demascarea aproapelui a intrat în acţiune. Grupul lor s-a năpustit asupra naivului Burada. I-a deschis ochii, l-a lămurit că sculptorul refuza să se “reeduce”, deci era un ‘reacţionar’ periculos. Nega ‘spiritul progresist’ al “reeducărilor””(p. 42-43). Drept care, la pedeapsă cu el şi prietenii lui! La Jilava, să se-nveţe minte, sub pământ!

Noua reşedinţă unde a ajuns conlocutorul lui Mihai Rădulescu impune şi un portret, al unui mare cărturar, pregnant şi cu o notă de tristeţe făr ă ieşire: “M- a impresionat figura lui Mircea Vulcănescu. A intrat în pielea goală, numai cu izmenele pe el, c-aşa venise de la bătăi; şi amărât, Doamne… Era un tip înalt, slab; numai pielea şi osul erau pe acest om; decât ochii îi străluceau în cap. Un bărbat frumos a fost. Era chel acuma şi se vedea bunătatea pe figura lui. Însă chinuit şi de regimul pe care-l dusese la Aiud şi de bătăi, de la Reduit. Mi-a făcut impresia unui schelet de biserică arsă, din care n-a mai rămas decât conturul, scheletul de beton şi fier. S-a recomandat: – “Mircea Vulcănescu”. Mi-am amintit de numele său. Nu ştiam cine era, ce personalitate era, decât din procesul ‘Marii Trădări’, cum îi spuneau ei, comuniştii. Mi-am amintit şi de acest Ion Nedelescu – şi el tare bătut – deşi amândoi erau oameni slăbiţi şi bătrâni…

Nu chiar atâta de bătrâni. Însă aceasta e credinţa tânărului când are de-a face cu cei mai în vârstă ca el.

– I-am primit, le-am făcut loc, aşa cum era regula, jos, pe beton, deşi camera era arhiplină (eram pedepsiţi cu geamul închis, şaizeci-şaptezeci de oameni…), şi Mircea Vulcănescu, aşa, sub teroare, a început să ne vorbească. Pe urmă am auzit eu cine era cu adevărat. Ne vorbea despre filosofie, de atitudinea lui la proces. Ce sentimente româneşti a avut acest om!”(46-47).

Paginile de căpătâi, din punctul de vedere al scriiturii literare, rămân, în etapa Jilavei, cele descriind o pedepsire a unei părţi din această cameră. Ele mai prezintă un interes: dovedesc că între pedeapsa dată de securişti şi acelea aplicate de reeducatori decurge relaţia de la învăţător la învăţăcei. Este cazul să menţionăm diferenţa dintre amintirea numelui evreului aruncat în cazne de Maromet, alături de ceilalţi, faţă de Virgil Maxim, ca şi întregirea numelui căpitanului suferind similare chinuri – care e prezent în memoriile aceluia doar prin iniţială. În plus, în naraţiunea lui Aurel Obreja, el dobândeşte o figură mult mai simpatică decât în cealaltă, impresiile umane deosebindu-se de la un ins la altul, după multe criterii rareori putând fi surprinse. (Tot aici voi folosi prilejul să atrag atenţia că autorul, plecând de la informaţiile lui D. Bacu, afirmă, greşit, că Alexandru Bogdanovici ar fi fost elev.)

“În multe rânduri am ascultat povestiri despre domnia neagră a lui Maromet peste Jilava, dar niciodată nu mi-a fost dat să aud un narator atât de direct, cu frază atât de economicoasă, de spontană, de simplă, dotată de plasticitate şi atât de infuzată de retrăire.

– Şi, cu o bâtă-n mână: – “…tu-tu-vă-n Du-Du-Dumnezeii mmma-mamelor voastre, vă ommmorâm pe toţi!”. Începe să ne-ntrebe, luând-o de sus: “Cu-cum te numeşti, mă?”- Cutare. – “Mai departe.”- “Maxim Virgil.”- “Dă-dă-dă-te jos…, ttu-ttu-ţi Dumnezeul mă-mă-mă-ti de bbbandit!”Şi când săream de acolo jos, dacă aveam ghinionul să ne-mpiedicăm când aterizam, am fi păţit exact ca ceilalţi. Dar fiind tineri, ne-am strecurat printre ei; am primit desigur destule lovituri şi cu ciomegele şi cu cizmele şi ne luau pe toţi la rând, până au ajuns la mine. Eram turnaţi de acest Vlădescu. Ne-au scos pe zece inşi, printre care un căpitan, erou al Armatei Române, Tărlungeanu Ion, decorat cu toate ordinele şi cu Mihai Viteazul. Şi un evreu: Şainhorn Rubin. Ăsta lucrase la bucătărie. Probabil încercase să ia legătura cu deţinuţii de pe acolo şi l-au băgat la ‘disciplinar’. Şi un maior Ghiţulescu; făcuse parte din trupele de Securitate de intervenţie prin munţi. Evreul era foarte cumsecade. Mă împrietenisem cu el datorită faptului că stătuse la Ocnele Mari cu generalul Coroamă şi acesta mă întreţinea pe mine în liceu. Sigur că tremuram toţi, în cămaşă şi izmene, pe ciment, afară. – “Ce ne fac? Ce ne fac?”, ne întrebam pe şoptitelea. Dă ordin Maromet să vină echipa. Au sosit vreo patruzeci de miliţieni. Metoda de bătaie era că se aşezau pe o parte şi pe alta şi trebuia să treci printre furcile caudine, cu parul să te lovească. Noi auzisem de această metodă. Îţi puneai mâinile peste cap, să ţi-l aperi; şi fugeai printre ciomegele miliţienilor. Şi ăştia, care cum avea sufletul, unul te lovea în ţeastă, altul peste mâini, peste picioare; până te puneau jos, apoi te călcau cu cizmele. Şi, la un moment dat, ce au discutat ei, Maromet cu Ivănică, de au renunţat la asta, adică să ne ducă şi să ne aducă înapoi pe sub ciomegele alea. Şi ne bagă la celula 16. Îi spunea: ‘neagră’. Într-adevăr neagră era! La intrare, altă cămeruşcă. – “Dezbrăcarea!”Ne-am pus la pielea goală. Şi ne-au vârât înăuntru.

(…) Continuă să-mi istorisească despre ‘neagra’ Jilavei de pe timpul lui Maromet, unde nimeriseră:

– Ne-am dat seama, în bezna aceea, că pe jos erau numai excremente şi urină umană de la cei care, ajunşi acolo, se îmbolnăviseră de diaree, dezinterie, care îşi făceau necesităţile acolo. Iar gheaţa cred că avea cel puţin zece-cincisprezece centimetri. Când am văzut: – “Ce facem?…”. În sfârşit, într-un târziu îl aduc cu noi şi pe Puiu Teodorescu. Gemea şi-l târau; gemea şi-l târau. Trăia. – “Ce-i cu dumneata?”- “M-au omorât, bandiţii… M-au omorât…”Îl lăsaseră pe gheaţă. – “Bine, dar ce facem? Hai să hotărâm să ne organizăm să rezistăm.”Şi Şainhorn Rubin, acest evreu, îmi zice: – “Domnule, ştii cât ne ţin aicia? Trei zile şi trei nopţi. Pe urmă ne scot şi ne bat acolo la Reduit”. O făceau ca să timoreze Reduitul, unde erau cel puţin trei-patru mii înghesuiţi prin camere. “Şi pe urmă”, zice, “ne aduc din nou aici. Apoi ne bagă în celulă.”- “Măi, trei zile şi trei nopţi să stăm aicia… Păi, murim, dom’le…”- “Dom’le, murim, nu murim, să ne organizăm, ce facem?!”Şi ne-am apucat ‘să facem manej’, pipăind cu mâinile peretele celulei, în bocna aia. De întuneric ce era, aveam impresia că vedeam! Şi dă-i, dă- i, ne plimbam un ceas, două, trei… Aşa de greu  treceau  orele!… La un moment dat nu mai puteai. Începuseră să se umfle picioarele din cauza gheţei de pe jos; aici, la gleznă, nu le puteai cuprinde cu mâna. Şi se urca umflătura până sus, aşa.

Arată peste genunchi.

– Ce făceam? Ne aşezam, unul pe mâini, jos pe gheaţă…

Adică folosind palmele drept pernă, sub fesele goale.

– … iar ceilalţi, ca să se odihnească, pe genunchii lui.Tot aşa unul lângă altul. Pe urmă, ne mai ridicam din nou şi iară dă-i, iară dă-i, iară mergeam… Şi la un moment începeam; de exemplu, eu mă frecam pe faţa picioarelor şi pe piept şi celălalt mă freca pe spate. Pe urmă treceam invers. Ei, nu ţinea nici asta! Altă metodă. Am făcut cerc, lipiţi unul de altul. Şi evreul zice: – “Ei, uite acum au ajuns jidanii alături de lijionari, de se-ncălzesc unii pe alţii şi cu şelelalte partide…”, glumea, săracul. Aşa am dus-o până au venit cu mâncarea de dimineaţă, un fel de ceai-cafea ce se dădea. La douăsprezece, ne-au împins o zeamă de varză rece. Cum am băut-o, am întors gamela şi am pus-o pe gheaţă, să stăm măcar un minut, până mâncau alţii mai cu-ncetul. Şi l-am rugat pe ăla de o aducea de la bucătărie s-o ia de pe foc şi să ne-o dea nouă mai fierbinte, măcar să ne-ncălzim. Şi-ntr-adevăr, ăia de drept comun, sărmanii, aşa au făcut. Aşa o înghiţeam, fierbinte; te ardea la gură; nu mai conta. Şi întorceam gamela şi stăteam aşa puţin, pe încins. Ne încălzeam un pic. După trei zile şi trei nopţi, seara, se aud răcnete pe secţia a II-a. Răsunau nişte lovituri, ca într-o saltea când o scuturi. Şi eu îi întreb pe Şainhorn şi pe Ghiţulescu, ăsta care era ofiţer de Securitate: – “Domnule, dar ce se aude?”- “Bat oameni, domnule.”- “Nu se poate, domnule! Cum să lovească aşa în oameni?”- “Ascultă, domnule, în seara asta ne bat şi pe noi.”Zic: – “Dacă ne-or da câteva lovituri din alea, acolo rămânem morţi.”Şi nişte urlete prin celule… După ce s-au liniştit toate, pe la zece-zece jumătate, vine numărătoarea şi la noi; în frunte cu Maromet, încă vreo şapte-opt miliţieni. Se deschide uşa : – “Luaţi-vă camaşa şi izmenele!”. Ne-am luat cămaşa şi izmenele de pe coridor şi maiorul Ghiţulescu zice: – “Ne scot să ne bată. Când vă trântesc jos pe burtă”, el cunoştea metoda, “să vă băgaţi mâinile cruce sub dumneavoastră. Că dacă le scoateţi şi vă lovesc peste degete, vi le rup.”Într-adevăr, ne-au scos pe rând, ne-au pus câte un sac în cap, pe deasupra ochelari cu tablă-n faţă şi ne-au mânat la spălător, la Secţia I. Şi de acolo suntem scoşi tot câte unul. Eu am căzut în rând cu căpitanul Tărlungeanu. Era ardelean, ca şi mine; şi m-am apropiat de el. Zic, la spălător, când să ne ia să ne ducă la bătaie: – “Domnule căpitan, lăsaţi-mă pe mine.”- “Cum, să te las pe dumneata?! Eu am fost Erou al Armatei Române!”Zic: – “Domnule căpitan, e una să fii erou pe front, că ştii de unde vin gloanţele şi obuzele, şi-i altceva aicia. Lăsaţi-mă pe mine să merg întâi.”- “Nu se poate!”Noa, nu se poate… L-a luat un miliţian şi l-a dus numa-n bătăi până acolo.

Câtă dreptate are… Niciodată nu se termină alegerea caracterelor. La fel, una era să fii erou în închisoare, iar alta să rămâi erou  după eliberare.

– Pe mine m-a luat unul mai cumsecade şi mi-a pus sacul şi hai la bătaie, îşi duce domnul Obreja mai departe relatarea martiriului de odinioară. Desculţ. Zăpadă. Frig. Dar nu mai simţeai lucrurile astea. Şi când am ieşit în Reduit, sunt luat şi eu în direcţia camerelor 1 şi 2 unde era un veceu, şanţul din faţa Reduitului, făcut pentru necesităţile oamenilor. Şi am auzit nişte bătăi şi nişte urlete!… Doamne! Cât păr aveam tot mi s-a ridicat pe mine! Zic: “Doamne, dar ce le fac de urlă aşa oamenii ăştia?”. Şi, în sfârşit: – “Cum te numeşti, mă?!”- “Obreja Aurel, domnule ofiţer”, spun, “vreau să ştiu de ce m-aţi adus aici!”- “Uite, mă,… tu-i Dumnezeul mamei lui de bandit!”Cine era? Era locotenentul Vişinescu, ofiţerul politic. Şi când m-am trezit  luat aşa de cap…

Îmi arată cum i-a fost răsucit capul, cu o mână sub bărbie, iar alta pe creştet.

– … întors şi jos! Cu faţa la pământ! Mi-au desfăcut picioarele. Pe fiecare din ele, spre gleznă, s-a aşezat câte un miliţian; s-a mai aşezat unul pe spate şi altul pe cap. Ce să mai întreb? N-am mai întrebat nimic. Zic: “Acu, Doamne, ce o fi…!”. Mă  gândeam: “Trebuie să-mi ajute Dumnezeu să scap şi de aicia”. Şi când am primit prima lovitură peste picioare, am avut impresia că o bardă m-a retezat drept în două. Şi cred că având un moment de nebunie, am început să râd; zic: “Măăă, aşa au fost omorâţi şi Horia, Cloşca şi Crişan. Le-au rupt oasele. Aici ni le taie cu barda!”. Şi zic: “De aia urlau ăia aşa”. O durere groaznică. “Dom’le, acuma sunt tăiat în două”, tot repetam. A doua lovitură tot aşa doare. A treia, la fel. Şi mă gândeam: “Dacă-mi dă vreo zece din astea, leşin, nu mai ştiu. Pot să mă bată cât or vrea”. De unde! Am numărat eu vreo treizeci, pân’ pe la patruzeci. N-am mai putut. În timp ce mă loveau aicia, cu ce mă loveau pe urmă am aflat, mă izbeau la tălpi cu parii. Aia nu mai conta, mai ales că era şi frigul de pe la 15 decembrie. Aud: –  “Uite, mă… tu-i Dumnezeul mă-si, nu zice nimica, nu răcneşte deloc!”. În sfârşit, nu mai pot. Încerc să-mi scot mâinile, să mi le pun la picioare, că nu mai puteam suporta. Şi mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese Ghiţulescu. Am renunţat. Oricum, mi-am zis: “Doamne, totuşi trebuie să fac ceva! Doamne, ia-mi sufletul, că nu mai pot!”. Când primeam lovitura, aveam impresia că sufletul ieşea din mine şi parcă un arc, un cauciuc, îl trăgea înapoi.

Observaţia naratorului se cuvine reţinută de către psihologii stării preletale. Mă refer la această conştientizare a sufletului ca o entitate de sine stătătoare şi mă mai refer la senzaţia că o traumă fizică îl poate proiecta în afara sălaşului său carnal; după cum este evidentă şi legătura dintre el şi trup, aceea ce împiedică ruperea lui de cel din urmă. Se mai remarcă existenţa unui Observator al mişcărilor sufletului; acesta nu coincide cu forţa, deloc limpezită, total subconştientă, care, constatând desprinderea sufletului, porunceşte revenirea lui în matca masei celulare alimentată cu viaţă de el. Cea din urmă – s-o putem numi: spirit, oare? – pare superioară sufletului şi – cel puţin în condiţiile date în cazul nostru – nu se lasă conştientizată.

Scepticii vor invoca o trăire metaforică a subiectului Aurel Obreja. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre un creator al vizualităţii, pentru  care, în mod firesc, a recurge la figurile de stil – deci şi la trăirile stilistice – reprezintă o comportare naturală. Sunt dator să le atrag atenţia că această explicaţie nu este satisfăcătoare. Ea nu lămureşte senzaţia avută de el, anume că se desprindea din sine acel ceva pe care i-a convenit de minune a-l numi ‘suflet’, ca cel mai apropiat termen de entitatea distinctă resimţită în timpul procesului de rupere de celule. Nu. Senzaţia sa rămâne o senzaţie, oricât de ridicol le-ar părea ateilor. Iar acestei senzaţii devine obligatoriu să i se găsească o lămurire.

Dealtfel, cele ce urmează, şiretlic cules din panoplia morţii – cu cât mai mult decât un simplu şiretlic! – pledează în favoarea tezei mele. Dar să nu mă grăbesc cu concluziile înainte de enunţarea faptelor.       

– Zic: “Uite cum nu poate să moară omul… Ce fac? O fac pe mortu'”. M-am concentrat atât de puternic să suport, să nu zic nimica, şi m-am lăsat exact de ca şi când aş fi murit. Miliţianul, când a văzut că am făcut relaxarea asta, a crezut că m-am dus într-adevăr. – “Opriţi! Opriţi, c-a mierlit-o!”

Este caraghios să presupunem că un paznic dintr-o Jilava unde scene asemănătoare se petreceau absolut zi de zi s-ar fi putut înşela în privinţa pieirii bruşte a vieţii dintr-un ins bătut. La fel de ridicol este să presupunem că în cazul prietenului meu, caraliul a fost înecat de un val de milă necunoscut anterior şi că şi-a riscat slujba şi libertatea încercând să-l salveze. Nu, a constatat pur şi simplu decesul. Cum? Din abolirea oricărui tonus muşchiular, deşi puhoiul de lovituri continua să se năpustească asupra masei însângerate de pe glod.

Urmează o nouă întrebare adresată celor sceptici: este posibilă, în condiţiile expuse, o imitare actoricească a morţii, atât de perfectă, dacă moartea n-ar fi fost chiar prezentă în trup, cu toată trena ei de manifestări? ‘Actorul’ Obreja (vom vedea imediat mai departe că el însuşi aşa îşi explică puterea de transpunere, negăsind altă soluţie pentru decodarea celor petrecute), ‘actorul’ Obreja nu jucase niciodată pe scenă. Nici nu este permis să fie categorisit ca o personalitate histeroidală (cititorul se va convinge de aceasta tot înaintând în lectura mărturisirilor de faţă), personalitate ce permite imitarea anumitor stări fiziologice inexistente în realitate. ‘Actorul’ Obreja este opus tipului uman definibil ca un individ obişnuit să ‘joace teatru’ oricând şi oriunde. Presupunerea mea este că Aurel Obreja n-a făcut decât să trăiască ceea ce tocmai trăia. Îşi trăia …moartea. Însă şi-a trăit-o incomplet, deoarece i se opunea acea forţă care nu-i lăsa sufletul să se rupă de el.

– Vişinescu dă cu gura: – “Scoală, mă …tu-ţi Dumnezeul tău de bandit, că vă omorâm pe toţi!”.  Zic: “O fac cumva. Joc teatru orice ar fi”. Miliţianul care era pe cap îmi spune: – “Hai, scoală, domnule, să nu te mai bată”. Nu ştiu cum îl chema. Dau să mă ridic, da’-mi zic: “Eu sunt rupt tot pe aicia…”. Mă înalţ încet, mă înalţ; cu ochelarii căzuţi de pe ochi. Eram plin de sânge pe picioare. – “Hai! Ia-l!”În jurul Reduitului, văd alţi miliţieni, cu parii. “Aaah, acuma intru în colimatorul parilor…”Miliţianul meu le face semn să nu mă mai bată. Zic: “Mda, dar când ajung în dreptul lor, ei mă lasă, iar ăia încep”. Ştiam să mă apăr cu mâinile puse peste cap. Miliţienii doar s-au uitat după mine, dar n-a fost nimic. Ajung în dos. Mă bagă iarăşi pe secţie. – “Mergi la camera ta.”Răcneau ăia…! Unii n-au putut suporta. Se ridicaseră cu miliţienii pe ei. Au căzut în gropile alea cu fecale. Au tăbărât pe ei. Au ros din pământ şi din zăpadă. Când am intrat şi eu pe secţia a II-a, am început să urlu: – “Criminalilor! Bestiilor! Ne omoaaară!”. Desigur că lumea din celule era îngrozită. Când ajung la celulă – eram printre ultimii care fuseseră bătuţi -, toţi zăceau pe podea. Gemeau. Eu şi un coleg de-al meu, Nim Bardac, am fost cei mai rezistenţi. Era o găleată cu apă pe acolo. Am luat din ea cu pumnii şi am dat pe aici pe la picioare. Probabil că mi-a făcut bine, că nu m-am infectat şi mi-a trecut mai repede ca la ăilalţi. Toţi urlau, inclusiv căpitanul Tărlungeanu. – “Domnule căpitan, aţi fost erou pe front şi acum aţi primit treizeci de lovituri şi vă văitaţi mai rău ca o muiere!”. N-a mai putut suporta omul, şi-a scos mâinile şi l-au lovit peste ele. Erau numai sânge. – “Măi, Virgil Maxim, scoală, măi, că nu poţi şedea pe gheaţă!”Îl ridicam pe unul în şezut, cădea celălalt. Aşa am dus-o până pe la douăsprezece noaptea, când se deschide uşa celulei – că nu mai rezistam  niciunul dacă ne mai lăsau acolo; ne întindeam pe gheaţă şi pe mizeria aia. Un miliţian destul de cumsecade – Drăguşin pe nume (avea slăbiciunea sportului; când venea acolo, chiar şi cu ciomagul, îl luau băieţii cu sportul şi parcă era hipnotizat): – “Hai, ieşiţi!”. Zic: “Nu  ne-o duce iar la bătaie?”. Câte doi, prinşi între noi, am ieşit. M-am gândit la ieşirea plăieşilor din Cetatea Neamţului. Câţiva mai întregi îi duceau pe cei mai prăpădiţi spre celulă. Eram ultimul, cu un coleg pe care-l conduceam de braţ. Unul dintre miliţieni spune: – “Aşa bătaie! Mă, chiar aşa să baţi oamenii…!”Când am trecut din Secţia a II-a în Secţia I, Maromet cu  oamenii lui stăteau pe scări sus acolo. Se proptea într-un ciomag şi se uita la victime. Erau satisfăcuţi şi beţi toţi.

Au ajuns în celula de unde plecaseră. Colegii nepedepsiţi le păstraseră câte o feliuţă de pâine. Turnătorii au avut grijă să-i încondeieze şi pe aceştia. O lună de zile cei care fuseseră la izolare nu s-au mişcat din poziţia întins pe burtă. Încetul cu încetul s-au vindecat fără vrun medicament.

Dar omul este o fiinţă a misterelor. Acelaşi criminal Ivănică, adjunctul lui Maromete, l-a scos pe Ady Tomescu, l-a dus la ‘neagra’ şi i-a şoptit: – “Urlă cât te ţin curelele, că-i poruncă de bătaie. Ady zbiera ca-n ceasul morţii, iar caraliul izbea cu bâta-n toţi pereţii… (p. 48-57).

Tipurile de reeducare, începând cu interogarea şi lovirea lui Obreja de către un fost coleg de clasă şi camarad politic, în anchetă, continuând cu aducerea în lagărul de la Târgşor a doi educatori salariaţi şi, ulterior, a reeducaţilor elevi, de la Suceava, nu conteneşte să se diversifice nici în Fortul 13:

La Jilava, cam în acelaşi timp cu începerea “reeducărilor”de la Piteşti, fuseseră doi “reeducatori”: Ludovik Reck şi Ardeleanu. Ăştia erau comunişti care, din anumite motive, sub Antonescu, i-au tradat pe tovarăşii lor. După 23 august, faptele lor aflându-se, au fost închişi şi condamnaţi la ani grei. Nu erau numai ei doi. De Vlădescu v-am vorbit. Aceştia doi, Reck şi Ardeleanu, îi anchetau pe ceilalţi deţinuţi. Era o baracă la secţia I, vizavi de noi. Am fost şi noi chemaţi de ei. Mai întâi un camarad de al nostru, Vasile Popescu. Eram duşi cu sacul în cap. Ne cereau să turnăm ce se discuta în cameră. Ne băteau pentru asta. Cum am aflat noi cine erau anchetatorii? Baraca lor avea un om s-o-ngrijească, un ungur. Vrun deţinut sau vreun miliţian s-a dus să-şi facă treaba mică pe baraca unde-şi aveau birourile Reck şi Ardeleanu. Ungurul, revoltat, i-a făcut scandal, recurgând la numele celor doi ca al unor sperietori de ciori. Aşa s-a aflat cine erau acei mari ticăloşi care ne anchetau acolo. Aşa au început “reeducările”.

– Ce s-a întâmplat cu ei ulterior?

– I-am întâlnit la Gherla, mai târziu. Unul era şef la tâmplărie, în fabrică, şef politic. Secţia era condusă de ajutorul lui: Şimon, un ungur.

– N-au fost integraţi în echipa lui Ţurcanu?

– Nuuu! Aveau regim aparte.

– Nici n-au fost judecaţi şi condamnaţi pentru aceste anchete cu bătaie?

– Nici (p. 152-153).

La Gherla, unde a fost mutat din Jilava, Aurel Obreja a fost repartizat, împreună cu alt nou venit, într-o cameră ai cărei locatari munceau în fabrica penitenciarului. Când aceştia reveniră de la lucru, îi lăsară o impresie excepţională:

– Domnule, de o disciplină fantastică! – ne reamintim că, de mic, când descinsese la Piatra Neamţ, tot diciplina îl atrăsese către Mişcare. O ordine de fier. “Camarade”-n sus; “camarade”-n jos; “frate”- şi aşa mai departe. “Tatăl nostru”înainte de masă. Am rămas trăznit! Nici afară nu se purtau oamenii aşa.

(…) Printre ei şi Aristide Popescu, doctorul. Îl cunoşteam din libertate. Foarte bun băiat. Pe urmă, studenţi întâlniţi de mine până să mă aresteze. O parte din elevii de la Târgşor. Toţi voiau să afle ştiri proaspete. Mă-ndemnau să povestesc. Îmi cereau toate amănuntele. Mai mult, din câte vedeam, mă impresiona ‘momentul prieteniei’, când meditai, seara, la ce ai făptuit în cursul zilei, în închisoare, te duceai la prietenul faţă de care ai greşit şi-i cereai iertare. A durat astfel vreo două săptămâni. Totul era perfect. Nimic schimbat. Ziua, ei plecau în fabrică. Noi doi rămâneam. Mi s-a părut că, totuşi, ceva nu era în regulă. Părea regizat, dar nu-mi dădeam seama ce şi cum. Şi, în sfârşit, auzeam răcnete noaptea… Zic unuia: – “Măi, frate, ce se aude pe aicia? Se bate?”- “Nu, dragă! Câţiva nebuni pe sus, pe acolo-şa; au crize.”Îmi dădeam seama că unii erau agăţaţi de bare: “Ne omoarăăă!…”. Alte strigăte erau înfundate”(p. 62).

Şi, într-o bună zi, când fu dus la baie – unde mergeau deţinuţi din mai multe celule odată, un individ necunoscut îi strecoară: – Aici murim, ascultă-mă pe mine, domnule. Murim toţi. Dumneata nu ştii ce se-ntâmplă aici…”(p. 66).

Foarte curând avea să-şi dea seama că acesta era singurul adevăr: a fost mutat la camera 99, a cărei celebritate nu o cunoştea.

I-a reîntâlnit pe Virgil Maxim, pe Titi Soica, Titi Lupoaia şi pe alţi cunoscuţi de la Târgşor, unii nu prea agreaţi de el, ca Stoian şi Cobzaru. Despre un tip, nemaivăzut până atunci, află că se numea: Ţurcanu. “Doamne, când am auzit de Ţurcanu… (…) Însă habar n-aveam ce se întâmpla exact. “În sfârşit”, îmi zic, “ce dacă-i şi Ţurcanu? Atmosfera-i plăcută totuşi”” (p. 68).

Portretului lui Aurel Obreja (mai bine spus: al glasului său) îi succede, pe aceeaşi pagină, acela al conducătorului reeducărilor.

“Atmosfera de intimitate amicală din bucătăria domnului Aure l Obreja s- a destrămat. Glasul său curat, tenoral, vădind prin limpezimea lui exerciţiul cântării, o voce ale cărei sunete aproape că-şi lasă definit şi pipăit conturul desenat în jurul unei străvezimi încântătoare pentru timpane, nu se încordează măcar acum, când evocă explozia diabolicului în existenta sa. Îşi continuă depănarea istorisirii, de parcă ar decanta o băutură dintre cele mai obişnuite, deşi puternic alcoolizată – însă cu care s-ar presupune că oricine se cuvine să fie obişnuit, dacă om este, cum ar fi tescovina, de pildă.

(…)

“- Cum arăta Ţurcanu?”, întreabă autorul după ce comanda bătăii explodase pe buzele acestuia.

“- Înalt, puţin uscăţiv. Avea o privire extraordinară, acest Ţurcanu. Nu era băiat urât, că pe atunci era tânăr şi el. Totuşi avea ceva de criminal în uitătură, mi-am dat seama când l-am cunoscut mai bine, pe pielea mea. Când îl zăreai – până nu-l cunoşteai ce făcea -, îţi dădeai cu părerea că ar fi fost un om cumsecade. În clipa când îl cunoşteai şi vedeai cu câtă cruzime bătea acest om, vă spun că te apuca tremuratul şi amuţeai în faţa lui, adică nu mai puteai să spui nimica. Numai când intra Ţurcanu în camera 99, la toţi ni se declanşa nevoia să ieşim afară. De frică, ştiţi. Toţi ceream să mergem la veceu. Asta e. Avea sprâncene groase, unite deasupra nasului. Şi ochi adânci, nu prea mari. Gura bine conturată, cu bărbia adusă în faţă, cu gaură-n ea. Fruntea o avea înaltă. Faţă de noi, era rotund la obraji. Mâinile mari, cu degete foarte lungi. Ne strângea de gât de ne cuprindea, când venea, seara, să ne vadă “în poziţie”. Când apărea, am fi vrut să intrăm prin zid”(p. 70-72).

Oricât ar fi de ostenitor pentru cititor să citez şi iar să citez descrierile torturilor din reeducări, personalitatea fiecărui memorialist obligă la reluarea lor, pentru că fiecare dintre ei aduce o surprindere unică a celor trăite. De aceea nici de data acesta nu voi deroga de la regula ce mi-am impus-o de a ilustra bogat dările de seamă asupra cărţilor luate în atenţie, cu atât mai mult cu cât vivacitatea naraţiunii o impune.

“Ne-au prins aşa – adică pe cei cinci -, ne-au prins pe sub braţe, ne-au ridicat… – “Începeţi!”Şi când au început să ne lovească… O făceau cu bucăţi de scânduri, cu pari din carpen, de la priciuri… Unul ne ţinea de braţ, altul de cap, de haine; de haine mai mult. Au început să urle, ţipau ca nişte canibali. Ne loveau cu bocancii în gură, în burtă, cu toate instrumentele de tortură pe care le aveau acolo, cu fel de fel de cauciucuri cu sârmă în ele – aduse din fabrică -, cu bucăţi de fier, cu cozile ascuţite ale lingurilor. (…) Au durat aceste bătăi cam patru-cinci ore. Ne cărau, în lovituri, jur-împrejurul acelei camere enorme, încât eram vineţi, ca morţii, şi nu mai eram buni de nimica; atârnam ca nişte cârpe ude. În sfârşit, ne lasă. – “Gata- i? La colţ cu ei!”Ne-au pus la colţ. – “Dezbrăcarea-n pielea goală!”Ne-au dezbrăcat la pielea goală. Ne-au pus în picioare, tot legaţi la ochi, bineînţeles şi la mâinile care ne erau la spate, legaţi la glezne. – “Treceţi acuma, scuipaţi-i ş i loviţi- i!”Iar nouă: – “Deschideţi gura, mă!”Ne-au deschis ei gurile, că veneau şi-ţi băgau aicia câte o bucată de lemn sau altceva… Fizic, eram topiţi. Cu mintea , la fel. Aproape că nu ne mai dădeam seama ce era cu noi.

(…) Nu conta că-ţi rupeau buzele, nu mai avea importanţă… Acolo eram puşi să ne omoare! Şi au trecut unul după altul. Pe rând, să arate că se desolidarizau de noi. Fiecare lovea. Unii cu ură. Te scuipau cu flegmă. Doamne… Şi am fost din nou pălmuiţi, tot aşa câteva ore la rând, scuipaţi… El, tot timpul: “Uitaţi-vă, mă, la şefii voştri! În ce credeaţi voi! Uitaţi-vă cum arată…”

Este o impietate să ascult descrierea acestor cazne, să o imprim pe casetă şi mai apoi să o transcriu liniştit pe hârtie, fără să resimt canonul cu intensitatea acelor hristoşi urcând Golgota pentru că au refuzat minciuna şi nu s-au închinat în faţa altarelor pe care şi le înălţa dictatura. Caut un criteriu de comparaţie, să-mi pot asuma cât de puţin din umilirea, din durerea celor cinci băieţi, un criteriu de comparaţie să-mi apropriu situaţia lor, să o înţeleg mai bine prin experienţa mea însăşi.”

(…Însă n-are timp autorul să-şi limpezească impresiile, pentru că personajul narator îl mână mai departe cu fluxul nenorocirilor sale:)

– După ce au trecut şi torturile astea, ne-au aşezat pe jos, tot legaţi şi cu bătăuşi în jurul nostru, ne-au pus “în poziţie”pe ciment, în pielea goală. S-au dus la veceu, unde aveau pregătite fecale şi urină şi ne-au adus într-o gamelă să mâncăm. Nici unul n-a acceptat aşa ceva. Însă aveau lucrate din pari un fel de lopăţele, aşa ca nişte dălţi. Întâi ne înfigeau beţe în gât, sub bărbie, la guşă. Apoi ne-au băgat lopeţile-n gură , ne-au căscat- o şi …Doamne!… ne turnau pe gât, ne înfundau, vomitam… Îţi venea să-ţi dai şi stomacul afară! Ţurcanu zicea: – “Aşa au mâncat, mă, toată viaţa c…t, aşa cum le dăm acum să mănânce. Nu le place, hă?! Au vrut să fie şefi mari, comandanţii voştri. Uitaţi-vă la şefii voştri!”În sfârşit, s-a terminat şi cu episodul acesta. Apoi aveau făcut un sex de femeie din săpun şi ziceau că era Maica Domnului; şi un membru bărbătesc îl închipuia pe Iisus Hristos. Şi te obligau să mergi să te închini lor şi să le săruţi pe un scaun unde le puseseră. Te loveau cu parii în cap. Nu mai aveai nici o voinţă. – “Pupă, mă, pupă, mă, că-n ăştia aţi crezut voi, Dumnezei şi Cruci!”şi nu ştiu ce… Pe urmă, treci la tortură, treci la “poziţie”, zi şi noapte, zi şi noapte. Două săptămâni n-am dormit. Dar nici nu mai puteai dormi. Nu ştiam ce vor!

– Ce se-nţelegea prin “poziţie”?

– În primul rând, te ţineau într-un picior, cu celălalt ridicat, cu mâinile-n sus. O oră-două… Zic: “Măi, s-or sătura!”Da’ de unde! Câte trei-patru ceasuri. Nu mai puteai? Lăsai mâinile-n jos? Te loveau cu parii peste mâini; ţi le rupeau. Nu mai puteai. Fiecare eram păziţi de doi-trei care te băteau, “să se reabiliteze”. Şi “s-au reabilitat”o mulţime pe pielea noastră. La un  moment dat, îţi puneai mâinile pe cap şi le lăsai acolo. Ei te loveau, tu nu mai puteai, pur şi simplu: nu mai aveai tărie să le ţii în sus. Să stai într-un picior, la fel nu mai puteai – ore-ntre gi, zile-ntregi. Cât poţi sta? Te lăsai în jos. Pe urmă, să faci flexiuni: sute de flexiuni, jos, în picioare, jos, în picioare… Nu mai puteai. Apoi te lăsau. Te puneau jos, cu picioarele întinse, aşa, să-ţi apuci vârfurile degetelor de la picioare cu mâinile, ziua – cu ochii la soare – pătrundea niţel -, iar noaptea cu ochii la becul ce era în mijlocul acestei camere. Nu mai puteai nici aşa. Aveai impresia că intri în cimentul ăla. Te loveau, te băteau; degeaba: nu mai puteai, s-a terminat. Ne-au luat într-o seară şi ne-au bătut numai în cap, cu nişte scânduri, aşa , tot capul l- au tocat, încât a doua zi capetele noastre arătau ca nişte mine din alea marine, cu colţi. Se făcuse capul cât un balon. Eram negri toţi, absolut, până şi pe faţă. “De ne-ar omorî mai repede…”, ne ziceam. Pe mine m-au bătut aici la tălpi. Apoi a început să se usuce muşchiul ăsta de pe braţ, s-a-ngălbenit şi am făcut şi o fractură de humerus. Mi-au pus comprese cu apă rece, să mă facă nou. Acuma le simt toate loviturile astea. Ca tortură, aveau nişte cleşti, ca alea de spart alunele. Te strângeau cu cleştii de fiecare falangă, la fiecare deget de câte trei ori. Dacă rezistai la asta, treceau la picioare; aşa încât degetele noastre, mâinile, labele erau numai răni şi miroseau a cadavru.”

(… Avalanşa caznelor şi simplitatea relatării lor cutremură mai mult decât orice invenţie a ficţiunii.)

“- Pe urmă, în ceea ce priveşte mâncarea, ne puneau gamelele la o anumită distanţă de noi. Ne ţineau cu mâinile la spate, în genunchi. Mâncarea ne-o aduceau fierbinte. Trebuia să te laşi cu încetul în jos şi fără lingură, fără nimic, să-ţi dai drumul deasupra castronului sau a gamelei. Să cazi în acelaşi timp cu bărbia şi cu fruntea, că altfel se vărsa gamela şi te băteau şi pentru asta. Dacă nu-ţi dădeai drumul în jos, te-mpingeau de la spate; nu exista să nu vrei să mănânci aşa. Şi cădeai cu nasul şi cu faţa în clocotele alea. Eram plini de răni la gură, arşi la buze, la nas, la ochi. O nenorocire. Nu puteam înghiţi nici pâinea. Corpul nu mai primea mâncare. Şi tot aşa miroseam. Şi, Doamne, ce era… Au durat chestiile astea cu tot felul de torturi… Altă metodă: s-a pus într-o zi un castron cu sare. Şi au pus apă peste ea. Era atât de multă că nici nu s-a mai topit, aşa de concentrată ajunsese apa. Ne-au obligat s-o bem. Refuzai? Ţi-o turnau pe gât, tot cu beţele alea ascuţite-nfipte-n gât şi cu lopăţele. Nu puteai altfel, că erai trântit pe jos, trebuia să-nghiţi că altminteri mureai: ei tot turnau. Beai cât puteai. Vă-nchipuiţi şi dumneavoastră când ajungea sarea aia în stomac şi-n intestine: te ardea o sete groaznică. Şi-ncepeai: – “Apă! Apă! Apă! Apă!”. Crăpai. Plezneai. Noaptea, mai ales, când stăteam “în poziţie”, mă ceream colegului ăsta al meu, că pe el îl punea să mă păzească, împreună cu nişte băieţi de prin Neamţ, pe care-i cunoşteam din Piatra, şi mă ceream la veceu. Mă ducea. Ziceam: “Măi, Bebe, n-am nici o nevoie. Dă-mi nişte apă să beau.”Beam din găleată cât puteam. Şi probabil că l-au simţit sau l-a turnat cineva că mă scotea prea des şi când m- am cerut într-o noapte, n-a vrut să mă ducă. – “Nu mai merg cu tine. Stai “în poziţie”, banditule!”Am stat “în poziţie”. A discutat, totuşi, cu unul dintre ăia care mă păzeau şi zice: – “Du-te cu el iară”. Aveau, vedeţi, o licărire de umanism. Dar astea îi costau viaţă: puteau să-l pună alături de noi. Se temeau. Altădată m-a dus din nou. – “Apă-mi trebuie.”- “Nu mai aduc apă.”- “Dă-mi voie să beau din aia sărată”, că apa de pe conductă era sălcie la Gherla: nu se putea bea; era doar pentru veceu. M-am repezit la closet şi am început să beau apă din pumni.

(…) – Ne-au pus să ne batem între noi. Nu ne-am bătut. Şi asta era una dintre metode. Dacă accepţi să te baţi, are loc un fenomen: dacă ai impresia că celălalt te-a lovit un pic mai tare, îţi zici: “Aha! Ai dat anume!”şi îl loveşti şi tu mai tare. Te loveşte şi el mai tare. La rândul tău, îl loveşti şi tu. Atunci ne-am hotărât, orice s-ar fi întâmplat, să nu accceptăm asta. Am avut o încredere extraordinară în colegii cu care am fost torturaţi. Şi niciodată n-am avut îndoiala că aceşti oameni se vor pierde pe drum. Şi ne-a ajutat şi credinţa în Dumnezeu şi faptul că ne făcusem un program şi de rugăciuni şi meditaţii la Jilava, pe care l-am menţinut tot timpul. În sfârşit, după vreo două-trei săptămâni, ne-au lăsat să ne culcăm”(p.72-79).

Şi Aurel Obreja recunoaşte, ca în faţa lui Dumnezeu, că dacă continuau reeducările şi nu se sistau bătăile, ceda şi grupul lor şi ajungeau să se bată unul cu celălalt.

Chiar şi în această neobişnuit de sumbră naraţiune există zâmbet, cuminte şi înţelept, ceea ce dovedeşte că omul, dacă are simţul umorului, nu va renunţa la el prin orice ar trece. Se sistaseră demascările, fuseseră scoase victimile reeducărilor şi din ateliere. Adus la Jilava, să fie anchetat asupra martiriului la care-l supusese Ţurcanu, în depozit, pentru a uşura timpului să treacă mai repede, Aurel Obreja îşi aminti de pasiunea sa: artele plastice. “Scoteam un oberlicht de la fereastră, umezeam geamul şi-l acopeream cu un strat de săpun şi altul mai fin de D.D.T. Îl împărţeam în patru. Mi-am făcut pensule din rogojină şi desenam portretele cui voia să-mi pozeze. Nu acceptau toţi. Le era frică. Şi-ntr-o zi am fost prins de un miliţian: – “Ce faci acolo?”- “Desenez, dacă nu pot face altceva.”Se uită el. – “Să nu cumva să le ştergi.”- “Nu le şterg, domnul sergent major.”Se duce şi-l cheamă pe şeful de secţie. – “Care-i ăla care a desenat?”- “Eu.”- “Să nu cumva să le ştergi”, după ce se uită. Pleacă şi-l cheamă pe Ivănică, mare criminal ăla. Vine cu ciomagul subsuoară. Niciodată nu te privea în ochi; n-avea curajul ăsta. Ca un lup din ăia turbaţi era. – “Unde eşti, mă, ăla care ai desenat?”- “Să trăiţi, domnule locotenent, eu sunt deţinutul cutare-cutare şi neavând cu ce să mă ocup, am făcut şi eu desenele astea.”- “Mă, să nu le ştergi că te omor în bătaie.”La fel cu Vişinescu, ofiţerul politic care a condus bătăile noastre, când eram la ‘neagra’. Îl aduce şi pe Maromet. A intrat şi el, cu vreo trei-patru-n urma lui. Camera-nlemnise. După ce mi-a pus aceleaşi întrebări, bâlbâindu-se, s-a mirat de unde învăţasem să desenez. Voia să ştie ce am fost afară. I-am zis că elev. – “Şi ce ai desenat aicia? Sffi-sfinţi de-ai vvvoştri?”- “Nu, domnule căpitan, capetele unor oameni de aici.”- “Pe-pe care i-ai de-desenat?”- “Pe dânsul, pe dumnealui…!”Se uita la desene, se uita la ăia şi, proptit în bâtă: – “Să-să le ştergi şi să nu te mai ocupi de lucrurile astea, că-că pppe urmă di-discutăm altfel”. Atât. Şi atunci am priceput eu că noi, martorii, eram foarte preţioşi pentru Securitate. Aveau nevoie de noi întregi şi nevătămaţi”(p. 133-134).

Pentru a dobândi cititorul o idee asupra scriiturii lui Mihai Rădulescu, prefer să-i dau cuvântul istoricului literar şi criticului Barbu Cioculescu, aşa cum a caracterizat-o în prefaţa “O experienţă literară unică”, la romanul“Condamnat să învingă” [Bucureşti, Editura Ramida; 1995].

“Tehnica sa înglobează timpul prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut natura, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a “citi”oamenii, a-i desluşi – disciplină ce se numeşte psihologie -, zor pe care mai adesea adolescentul îl pierde la maturitate tocmai din pricina grilelor succesive ale anilor. A-ţi iubi semenul ca pe tine însuţi presupune mai întâi un grad de pace interioară asigurat, apoi o generozitate ce-şi asumă riscuri, tot atâtea încercări ale unei existenţe. Analistul însuşi realizează că această pătrundere în distanţa de fugă a aproapelui devine, în străfulgerări de o clipă, insuportabilă, întocmai cum însuşirea karmei celuilalt poate deveni sancţiunea unui gest necugetat. Dar nu se poate abţine, ca unul care primeşte semnalele de-a dreptul şi nu prin ecrane de refracţie.

El bate la poarta confesiunilor, iar aceasta, biblic, i se deschide larg. Celălalt devine eu, vocile se confundă, unei întâmplări din viaţa celuilalt îi răspunde un vis din viaţa autorului, într-o trecere de un firesc asemănător tehnicilor noului roman. Acţiunea de cunoaştere de sine a Povestitorului se circumscrie vieţii celuilalt, într-un schimb de umanităţi generator de tensiuni. Însă cititorul nu se înşeală: în toate cărţile lui Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

(…)

De altminteri, genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, mai adesea foşti prizonieri politici sau doar prinşi în cleştele dilemei de a colabora sau nu cu Puterea (în speţă, Securitatea!) retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei, cu tot ce comporta aceasta. (…)

Reuşita unei aşa de gingaşe întreprinderi pretinde absoluta adeziune a celui care o efectuează, profunda simpatie faţă de subiectul în cauză: “De când mă ştiu, ador să descopăr în aproapele meu faţete inedite ce să-mi prilejuiască o împrospătare a preţuirii lui”(“Împuşcarea călăreţului”[Bucureşti, Editura Ramida; 1994]) (p. 9-14).