5. George Popescu, despre o tentativă de reeducare la Aiud

George Popescu, în “Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului” [Bucureşti, Editura Majadahonda; 1997], cu prilejul narării petrecerilor sale prin temniţe, menţionează şi ceea ce numeşte în titlul unui capitol:Prima încercare de reeducare la Aiud. După cum contribuţia lui Cârja la cunoaşterea evoluţiei reeducărilor, în raport de cele înfăţişate în cartea aceasta constituie o premieră (reeducările la Canal), la fel şi paginile lui aduc ştiri noi despre acel fenomen, în alt penitenciar –  unde reeducările sunt mai curând cunoscute ca pregătind graţierea din 1964 şi nu încă din 1950-1951.

Ele au însoţit schimbarea comandantului închisorii cu căpitanul Dorobanţu, al cărui adjunct purta acelaşi nume şi s-au aflat sub răspunderea unui plutonier de origină maghiară, totdeauna îmbrăcat civil, care organiza orele de educaţie a deţinuţilor (“sau mai bine zis de reeducare”; p. 27). Orele erau de educaţie politică, se ţineau duminica dimineaţa şi constau în lectura unor articole de ziar (cel de fond al Scânteii), comentate plicticos, după citirea cu glas tare.

Memorialistul dă oarecari explicaţii pentru ce reeducarea la Aiud nu avea acelaşi caracter samavolnic ca la Piteşti şi Gherla. “În primul rând, Aiudul avea o rezonanţă internaţională prea mare. Acolo se găsea tot ce avusese mai reprezentativ cultura, politica şi armata României Mari dintre cele două războaie mondiale, plus cei arestaţi în primele valuri de către comunişti. Orice abuz săvârşit aici ar fi adus Aiudul în discuţia statelor civilizate din Occident, a O.N.U, etc. În al doilea rând, aici erau oameni cu o cultură vastă, alţii cu o voinţă de oţel, conducători de organizaţii anticomuniste, de partide, militari etc., dispuşi să meargă până la sacrificiul suprem cu rezistenţa, optând poate chiar pentru o confruntare, inegală desigur, şi în acest fel administraţia ar fi fost pusă în situaţia să primească o ripostă pe care nu ar fi putut-o para. În sfârşit, în al treilea rând, ar fi avut nevoie de oameni care să sprijine şi să dirijeze această reeducare şi care prin prestigiul şi cultura lor să-i domine pe deţinuţii din Aiud. Dar de unde să ia comuniştii asemenea oameni? Nimeni dintre cei de aici nu s-ar fi pus la dispoziţia lor pentru o asemenea operaţiune degradantă şi riscantă în acelaşi timp. Erau doar câţiva deţinuţi în Aiud, muncitori fără de partid, figuri şterse, care se pretau să facă pe informatorii ofiţerului politic în schimbul unor promisiuni deşarte”(p. 27-28).

Revenind la orele de reeducare, cum plutonierul stârnea hilaritate, adjunctul Dorobanţu, mereu prezent la ele, îi lua din mână ziarul şi se străduia el să preia lectura, numai că, dacă limba natală nu-l încurca, precum pe precedentul lector, să rostească limpede cuvintele, tot la aceeaşi cumpănă ajungea şi el, din lipsa exerciţiului citirii.

Fostul colonel Zeller, retrogradat şi umblând din puşcărie în puşcărie să adune oameni pentru muncile de la Canal şi mine, asista la şedinţe. Bun prilej pentru creionarea unui portret al său: “Urcat pe scara de intrare la Secţii, el supraveghea, ca un securist ce era, cu priviri şirete pe sub cozorocul caschetei, această încercare jalnică de demonizare a oamenilor obosiţi de atâta muncă (în două schimburi, a câte 12 ore) în fabrică şi plini de supărare că le erau răpite şi cele câteva ore de odihnă de duminică, singurele pe care le aveau de altfel. Zeller nu scotea niciodată nici un cuvânt, nici chiar atunci când căpitanul Dorobanţu II întrecea măsura şi cădea pe panta ridicolului”(p. 28). Influenţat de familiarizarea cu memoriile din reeducări, autorul foloseşte cam fără motivare suficientă termenul “demonizare”pentru o audiere a articolului de fond, de fapt numai puerilă şi lipsită de interes, oricum nelăsând nici o urmă în conştiinţele ascultătorilor fără antren.

“Căpitanul Dorobanţu II nu prea se sinchisea de prezenţa lui Zeller, deşi cred că cuvântul acestuia a atârnat destul de greu în ultimă instanţă, deoarece căpitanul a dispărut curând de la Aiud fără urmă”(p. 29).

Depăşind prezenţa de “cioclu care spiona cu ochii pe sub cozorocul caschetei, fără să scoată o vorbă”(p. 30), a capitanului Zeller, George Popescu urmăreşte mai departe ce forme noi a preluat reeducarea la Aiud. “La un moment dat a dispărut din scenă plutonierul educator, dar a apărut pe firmament un oportunist. Un anume Movileanu, deţinut politic ca şi noi, dar despre care nu aveam prea multe informaţii, căci oamenii aceştia suspecţi nu mărturisesc prea multe lucruri despre ei, le place să fie învăluiţi în mister. Cunoştinţa şi mai ales adevărul despre ei îi supără.

Movileanu nu se afişase până atunci cu acţiuni care să-l scoată în relief, dar probabil că “politicul”căutase îndelung un om care să-i facă jocul şi să tulbure liniştea oamenilor din închisoare şi, negăsind altul, de nevoie l-a folosit pe el. Şi poate că n-a greşit alegerea” (p. 30-31).

Dacă cele petrecute până aici seamănă cu tentativa iniţială de reeducare de la Târgşor, acum lucrurile încep să aducă la chip cu cele desfăşurate la Suceava. “La una din şedinţe Movileanu a propus înfiinţarea unor cercuri de discuţii şi de studiere a marxismului, pentru tălmăcirea, înţelegerea şi discutarea doctrinei marxist-leniniste, fără a putea reuşi însă aşa ceva, căci la ora aceea erau prea puţini amatori de marxism în închisoare.

Dar nu mică ne-a fost surpriza când într-o duminică următoare, Movileanu, pe un ton agresiv şi parcă nemulţumit de ceea ce se realizase până atunci, cere ameninţător ca aceste cercuri să ia grabnic fiinţă şi ele să nu se limiteze numai la discutarea ideilor marxiste, ci ca cei care vor participa la aceste discuţii să facă şi un fel de mărturisiri care să depăşească în sinceritate pe cele făcute la Securitate. Adică să se divulge acolo ceea ce nu s-a divulgat în anchetele de la Securitate, despre toţi cei ce au rămas afară nearestaţi. Ciudată cerere. Cu aceasta ne apropiam foarte mult de fenomenul de la Piteşti.”Un alt punct de apropiere este că, de data aceasta, nu un securist conducea încercarea de reeducare, ci un deţinut.

“Astfel se deduce că toată acestă lucrare era dirijată de la centru, adică de la Comitetul Central al P.M.R., căci peste tot unde s-a întreprins o asemenea acţiune scopul era acelaşi: denunţarea celor rămaşi nearestaţi afară, precum şi compromiterea denunţătorilor prin a-i face părtaşi la opera de distrugere a tot ce nu era în conformitate cu politica regimului comunist şi care presupuneau ei că le-ar fi făcut eventuale greutăţi. Piteşti, Gherla, Aiud, Canal etc. aceleaşi cereri, aceleaşi obiective, doar metodele erau oarecum diferite.

Deţinuţii au intrat oarecum în panică la Aiud. Se prevedea o catastrofă. Transferarea reeducării, acţiunii ei, din mâinile administraţiei în acelea ale unui grup de deţinuţi anunţa un mare pericol, de catastrofă de viitor, de care nu va mai fi făcut răspunzător partidul comunist ci deţinuţii care au cerut şi iniţiat opera de reeducare. Ei s-au terorizat, s-au bătut, s-au omorât între ei.”

Şi nu greşea în deducţiile sale, dacă ele aparţineau momentului aceluia de cumpănă… şi nu aceluia când şi-a redactat amintirile. “Tactica folosită la Piteşti a fost aceeaşi şi până la urmă deţinuţii au fost făcuţi răspunzători şi condamnaţi la moarte.

În această atmosferă care s-a creat prin propunerea agresivă a lui Movileanu, când lumea se simţea oarecum şocată, apare ceva neprevăzut care nu l-a mai putut explica nimeni cu precizie”(p. 31).

Una dintre acele intervenţii ale Proniei, în temeiul căreia au fost salvate sute de existenţe de la suferinţe fără putinţa de a fi descrise de un condei mânuit de un om cu mintea cuminte şi întreagă.

“Începând cu duminica următoare, toată iniţiativa administraţiei ca şi a micului grup condus de Movileanu, de a face şi la Aiud ceea ce s-a întreprins la Piteşti şi-n alte locuri, a eşuat, întrerupându-se orice fel de acţiuni în acest sens. Adică a fost sistată încercarea de reeducare şi şedinţele de duminică, fără nici o explicaţie” (idem).

Atât. Şi, de aici înainte, începe legenda.

“La câtva timp după suspendarea nemotivată a şedinţelor de duminică a circulat printre deţinuţi următoarea poveste, neoficială. Dar cine putea oare să dea un gir oficial? Se spunea că Movileanu, care stătea într-o celulă cu alţi trei deţinuţi, care nu împărtăşeau ideile lui şi care vedeau în acţiunea acestuia un mare pericol, era mereu scos şi dus la “politic”, probabil pentru instrucţiuni. Cei trei au plănuit în secret să întreprindă o acţiune prin care să-l discrediteze pe Movileanu şi să creeze chiar un conflict între el şi ofiţerul politic.

În vederea realizării acestui plan, într-una din zile când Movileanu a fost scos din celulă şi dus la ofiţerul politic, cei trei au bătut alarmaţi în uşă şi au cerut să stea de vorbă cu un ofiţer, cerând ca Movileanu să fie mutat în altă celulă pentru că este un mincinos, un trişor, arătând că de câte ori vine de la biroul politic povesteşte în celulă că el îi duce de nas pe comunişti, că nu crede în ideile lor şi că face numai un joc care nu are nici o bază reală. Alertată de această demascare, cu alte cuvinte de cele denunţate de cei trei colocatari ai lui Movileanu, care în fapt nu era adevărată, ci o înscenare pentru a-l discredita pe acesta, administraţia a luat măsurile ce se impuneau, retrăgându-i acestuia creditul şi întrerupând brusc acţiunea de reeducare”(p. 31-32).

Adevărul este legat de decizia întreruperii reeducărilor pretutindeni şi nu poate fi atribuită jocului celor trei. Dacă reeducare era să fie, reeducare ar fi fost, indiferent de o demascare mincinoasă sau nu. Movileni s-ar fi găsit suficienţi să preia sarcinile celui, eventual, îndepărtat prin intriga pomenită. După cum nici Ţurcanu nu a fost unicul Ţurcanu posibil, – ceea ce a dovedit-o numărul mare de reeducaţi alipiţi lui în torturarea colegilor de detenţie.

Cele spuse mai departe de George Popescu vin să confirme teoria mea din primele pagini ale acesteiIstorii: că legendele suplineau adevărul, de a cărui nevoie însetau minţile celor închişi. “Aceasta a fost povestea care a circulat în închisoarea Aiud şi care justifica încetarea acţiunii periculoase de demascări. Poate să fi fost şi alte motive sau raţiuni la mijloc, pe care noi nu le cunoşteam şi ne mulţumeam cu ceea ce se debita în această privinţă”(p. 32).