4. Marcel Petrişor în casimca Jilavei

“Fortul 13. Convorbiri de detenţie (Memorii I) de Marcel Petrişor debutează ca un thriller menit a fi adaptat pentru ecran: “Într-o dimineaţă de martie a anului 1958, din duba cenuşie a M.A.I.-ului pe care scria “PÂINE”, fură zvârlite la poarta Jilavei trupurile a doi inşi, care până atunci nu se văzuseră niciodată. Erau ca doi saci legaţi fedeleş şi aruncaţi dintr-un vagon de marfă, ajuns cu sau fără voie la destinaţie. Soarta, întâmplarea sau cine ştie ce socoteli ale biroului de anchetă îi făcuseră să cadă alături, iar închisoarea-i primea într-o celulă de beton ca un stomac flămând, pentru care nu se punea niciodată problema digestiei. Orice ar fi fost aruncat acolo era perfect digerat şi absorbit până la ultima picătură”(p. 5). De fapt, cei doi se cunoşteau bine: ‘vorbiseră’ îndelung prin perete, folosindu-se de alfabetul Morse.

Astfel, având cu totul alt scop, Internele puseră umărul la legarea uneia dintre prieteniile cele mai fidele din lumea temniţei. Deoarece, “Fortul 13″ [Bucureşti, Editura Meridiane, 1991] este un roman cu cheie şi pentru că încifrarea lui priveşte numai aceste două personaje, voi da pe faţă de la bun început identitatea lor: Mircea Petre îl ascunde pe autor, iar Gore Bolovan pe Gheorghe Calciu.

Curând, cea mai subtilă ironie a cărţii, prin aceea că este şi melancolică, ne introduce în noul lor spaţiu de existenţă. Ea e construită în mod neobişnuit, dar eficient, aproape neluată în seamă, atât este de aluzivă: primul termen, deşi pe neobservatelea, aduce un aer al libertăţii de mişcare în arii de civilizaţii însorite, către zona europeană ce stă la temelia culturii moderne şi creştine, Elada, orizonturi pomenite în grabă, visate din viteza oricărui vehicol iute, pe când al doilea termen, dezvoltat, de la o privelişte patriarhală suculentă, se mută treptat sub pământ, într-una dintre cele mai greu de suportat gherle: Jilava. “Pe şoseaua care duce din Bucureşti spre Sofia şi Atena, dacă, înainte de a intra în primul sat, o iei la stânga, pe un drum de ţară, printre nişte păduri de corcoduşi şi salcâmi în care mirosul florilor se împleteşte deseori cu ispita stropilor de zahăr şi chihlimbar, dai deodată, în dreapta, peste o privelişte de care nu prea ştii ce să crezi.

Valuri de pământ, încolăcite aidoma unor spinări de şerpi, ţi se unduiesc înainte stăvilindu-ţi privirea cu câteva ciuperci de lemn crescute nefiresc pe el. Bătăi nervoase, de toacă metalică sau de clopot dogit, îţi răsună în urechi când te aştepţi mai puţin şi un fel de ţipăt, ieşit parcă dintr-un piept strivit, sfâşie văzduhul:

– Alarmaaa!

Iar ţipătul se repetă mereu în enervarea toacei care se zbate din ce în ce mai insistent” (p. 10).

După surprizele prilejuite de drum, coborârea în infern se face în trepte, urmărite cu încetinitorul de condeiul prozatorului, aducând în faţa ochilor noştri vieţuirea de obşte în acea groapă comună imensă – de ce nu mormânt fără cruce? Aflăm ce-l întâmpină pe noul venit înainte, la dreapta, la stânga, iarăşi înainte, din nou la dreapta, la stânga, după ‘secţiile’ ce despart condamnările grele de cele mai uşoare, ca şi când o zi la Jilava, oriunde, s-ar putea delimita de suratele ei din alt ungher îmbeznat şi umed al hrubelor sale.

Penitenciarul era condus de o ‘minte’, a lui Maromet, ce raţiona cam aşa: “Avea o deosebită slăbiciune pentru generali şi pentru foştii cavaleri ai ordinului Mihai Viteazul. Îi făcea deosebită plăcere să-i numere înhămaţi la hârdaiele-closet pe care trebuiau să le verse în gropile de deasupra fortului. Uneori, văzându-i aşezaţi pe vine ca să-şi facă nevoile, îi compătimea; pesemne unde fuseseră şi ei ofiţeri ca el; alteori, privindu-şi cu coada ochiului stelele de pe epoleţii lui aurii, murmura: “ba-ba-bandiţii”, convins fiind în sinea lui că cea mai nobilă şi mai grea muncă de pe pământ nu putea fi alta decât stârpirea revoluţionară a duşmanului de clasă.

De un singur lucru se mai îndoia din când în când: De ce oare nu primea ordin să-i lichideze odată? Să-i fi pus pe toţi la zid, sau chiar acolo, la marginea haznalelor, şi… gata! Ar fi tras şi i-ar fi băgat cu mâna lui în murdăria pe care o făcuseră, numai şi numai să sfârşească odată cu ei.

Dar nu, partidul ştia el ce face!” (p. 16).

Cei doi aterizară într-o ‘secţie’ clădită anume pentru uciderea lor şi a câtorva alţii, încetul cu încetul, ‘pe cale naturală’: o experienţă a M.A.I-ului ce urma să se efectueze, sub supraveghere, timp de doi ani. Patru deţinuţi la celulă, unul dintre ei fiind în mod obligatoriu tebecist. O experienţă cu o valoare ştiinţifică asemenea acelora pe care s-a întemeiat celebritatea mondială a dr. Mengele. Din păcate, grija Securităţii de a-şi şterge urmele face ca acel creier ce a plănuit pieirea celor şaisprezece deţinuţi din Casimca în atari condiţii să nu poată fi recunoscut de generaţiile posterioare pentru ‘genialitatea’ sa, superioară aceleia a medicului ucigaş german.

Romancierul va fi zgârcit cu portretele fizice ale condamnaţilor; în plus, preferă simpla caricatură asemănării. Începe cu a sa proprie, creionată de Gore: “pe Mircea îl cam suflă vântul. E cel mai înalt dintre noi şi cel mai slab. Are genunchii cât măciuliile de ceapă şi urechile-i sunt străvezii. Se chiar poate vedea prin ele” (p. 31). În opinia ultimului comandant al Frăţiilor de Cruce, a lui Constantin Oprişan, şi el aruncat cu ei în acelaşi sorb al vieţii, Mircea “era lung, scheletic, flămând, cu urechile clăpăuge şi foarte urât . (…) Ochii albastru-verzui şi vorba-i deschisă nu-i inspirau teamă, dar îi mai cunoscuse şi pe alţii, cu ochii tot atât de albaştri şi care, sub apăsarea teroarei, a foamei şi-a lipsei de speranţă-n timp, deveniseră fiare” (p. 41). La p. 54 se revine asupra acestei schiţe, cu repetiţii, dar şi cu elemente suplimentare: “Mircea era cel mai înalt dintre ei, avea un metru optzeci şi patru, privirea cea mai galeşă, ochii cei mai scurşi (după mâncare) şi greutatea cea mai mică. Era un schelet; un schelet îmbrăcat într-o piele lividă, cu genunchii măciulii, umflaţi de edemul caşectic şi cu urechile prinse ca nişte toarte de cratiţă pe un craniu pe care l-ar fi râvnit orice student la disecţii.”Am insistat asupra celor trei prezentări, tot mai dezvoltate, deoarece ele constituie şi un exemplu al tehnicii naraţiunii; Marcel Petrişor, în “Fortul 13″, revine întruna asupra aceloraşi mişcări de pândă a uşii (mai ales ale lui Gore), cu privirile şi în special cu auzul, asupra comunicării prin bătaie în perete, cu vecinii, asupra mersului la closetul din capătul culoarului, pentru golirea şi spălarea tinetei, asupra tentativelor de a-şi fura somnul ce le era interzi s. Într-o claustare atât de severă, alte activităţi nu erau permise.

În continuare, ni se îngăduie şi o sumară percepere a fizicului celorlalţi deţinuţi. “Pe gâtul mic, scurt şi îndesat al lui Gore, tuberculoza ganglionară umflase două pungi trapezoidale, făcându-l să arate ca o pară cu codiţa-n sus. Altfel, era sprinţar şi vioi ca un purece” (idem). “Din ţeasta lui Oprişan, ochii sfredelitori sticleau ca doi cărbuni aprinşi. Muşchii nu-i mai rămăseseră decât la fălci, ca să vorbească, la mâini, ca să-şi poată duce sticla cu spută la gură, şi la picioare, ca să păşească până la tineta de murdărie. Încolo, pielea-i învelea oasele ca o traistă sculele de dulgher” (p. 54-55). Se prelungeşte impresia lăsată de el cu: “Se ridicase chiar pe şezut în pat, făcând un efort imens să vorbească. Îl îneca o tuse interioară, vorbele-i şuierau. Mâinile-i erau ca nişte vreascuri, iar ochii străluceau mutându-şi privirea când pe unul, când pe celălalt. Inspirase adânc, voind să-nceapă să spună ceva grav despre toţi”(p. 57-58).

Pe cei din celulele învecinate, îi ‘vedem’ cu ajutorul lui Gore Bolovan, căţărat să-i fure din priviri, pe lângă bec, prin spărtura zidăriei. Iniţial, doar ca siluete. “Mergeau doi câte doi, “înhămaţi”fie la vasul de apă, fie la tineta pe care trebuiau s-o verse în closet. Când era prea plină, unul, cel mai slab de obicei, ţinea cu o mână toarta, iar cu alta se sprijinea în umărul celuilalt. Umblau pe coridor în pas alergător şi, cum aveau şi feţele cadaverice, păreau nişte strigoi zoriţi din urmă să nu-i apuce cântatul cocoşilor în afara mormintelor” (p. 77-78).

În ordinea propusă de autor, defilează prin faţa noastră condamnaţii la moarte lentă.

“Domnul Petraşcu e complet anchilozat, nici nu poate fi aşezat de mine – spune prin perete Aurel Popa – şi de Tavi pe tinetă. Când îl veţi auzi urlând, să ştiţi că-l mişcă Tavi sau, poate, sergenţii. Altminteri e ţeapăn de-a binelea. Chiar şi lingura trebuie să i-o ducem la gură” (p. 31). Despre acelaşi, aflăm că la procesul nou, din care abia a ieşit, arăta ca “o biată făptură imobilă, anchilozat de torturi, adus pe targă şi sprijinit mai mult de cei doi plutonieri de alături decât de proprii-i muşchi spinali. Avea părul complet alb, vocea dogită şi privirea adumbrită de două sprâncene crescute pe frunte aidoma unor tufişuri printre care se întrevedea privirea rămasă ageră şi albastră”(p. 145-6), ceea ce nu mai reprezintă o caricatură, ci este dureroasă prezenţă a unui ins destinat destrămării grăbite (deşi a supravieţuit Casimcăi şi, pentru puţin, graţierii tuturor deţinuţilor politici, după care, probabil, a fost ucis , simulându- se o sinucidere). Nu la fel se înfăţişează tot atunci Vică Negulescu: “mic, îndesat şi posac ca un bursuc dar încă hotărât să riposteze oricărei necuviinţe” (p. 146); imaginea sa pe coridor o recepţionăm puţin mai departe. “Cum îi e numele aşa şi chipul! Caziuc, ca un butuc. Amorf, îndesat şi tăcut. Pe chip nu avea nici o expresie, decât graba tuturor în bocanci. Tropăia parcă mai tare şi mi s-a părut , zice Gore, cel mai zăpăcit. Avea dreptate avocata lui la proces, spunându-i preşedintelui: “Ştiţi,  domnule preşedinte. Caziuc e un om de treabă, reeducat şi reabilitat; doar a făcut şi un copil””(p. 82). Pavel Grimalski: “unul mic, scurt şi-ndesat, cu mustaţă neagră şi căutătură de tâlhar” (p. 83). “Dan Dumitrescu pus ca nici unul pe fapte. Avea însă-n căutătură ceva ce nu-mi plăcea. O-ncruntare suspectă”(idem); dealtfel se purta “ca un vătaf şi” era “cel mai zdravăn dintre toţi”(p. 84). Vică Negulescu, “de arătat mai fantomatic ca ceilalţi, nu arăta. Atâta doar că avea o chelie perfectă şi faţă mai senină. Îşi ducea însă cu resemnare tineta şi păstra chiar o distanţă faţă de ea”(idem). Aristotel Popescu, alintat: Aligo – “mititel, şui şi-n haine papagalii, fugea mişcându-se prin colţuri ca o sfârlează. N-am văzut nici la el vreo întoarcere a capului care să trădeze curiozitatea pentru ce-ar putea fi în jur. E-n orice caz ceva necurat şi cu ăsta, deşi nu ştiu dacă spaima-i venea dinăuntru sau dinafară” (p. 83-84). Aurel Popa “parcă picase-n hazna, atâta s-a tot hlizit pe pereţi şi prin gemuleţul WC-ului, ca să vadă ce-i în jur şi pe coridor . (…) Se binocla pe tot coridorul prin ferestruica aceea. (…) El, Aurică, e (…) ca soarele. Luminează, încălzeşte şi se oferă tuturor; ce mai, ca pâinea lui Dumnezeu, îl suportă chiar şi pe Tavi Voinea şi se lasă certat de toţi. Să fi auzit pe coridor ce porunci îi dădea Tavi”(p. 84-85), care Tavi “întotdeauna a fost foarte deştept. Are mai ales idei pentru alţii”(p. 85). Găsim şi portretele altor reeducatori – căci asta sunt toţi cei îngrămădiţi acolo, exceptându-i pe Mircea Petre, domnul Petraşcu, Vică Negulescu şi Grimalski, fruntaşi legionari (minus cel dintâi) cărora li s-a pus în cârcă, conform unui plan ce pregătea distrugerea definitivă a Legiunii, ordinul de a se porni reeducările de către tineret, într-o tentativă de murdărire a imaginii partidului comunist român în faţa opiniei internaţionale! Va să zică, găsim şi portretele altor reeducatori decât cei condamnaţi în Casimca; de pildă, Grama, “elev la un liceu industrial, (…) care nu mai avea somn plimbându-se prin celulă, nu-i spusese nimica toată noaptea. Parcă-l şi vedea cum accelera pasul, uneori mişca buzele – vorbea cu sine probabil – şi se înroşea la faţă ca racul. Nu pomenea decât despre brigăzi fruntaşe, depăşiri de norme, de duşmanii de clasă şi de lupta care trebuie dusă împotriva lor spre o totală stârpire. Într-o zi, însă, l-au ridicat din celulă şi dus a fost, ca să audă apoi din gura lui Iosif că-l împuşcaseră pentru “crime împotriva umanităţii””(p 103); este vorba despre unul dintre criminalii de la Canal, care, până şi când era anchetat asupra omuciderilor făptuite direct sau în colaborare, era obsedat de aceleaşi preocupări ca atunci când fusese brigadier: depăşirea normelor!… Cazul său, coroborat cu acela al lui Gore (urmează să-l prezint), aduce o lumină neaşteptată asupra reeducatorilor: unii dintre dânşii fuseseră convinşi cu adevărat că, reeducând, porniseră pe calea comunismului, situare în care se dovedeşte că îşi înrădăcinau toate nădejdile (după întoarcerea cu 180° de la doctrina legionară la cea de bolşevizare) şi pentru care erau capabili să făptuiască absolut orice, a ucide, inclusiv, doar să pună umărul la triumful cât mai grabnic al marxism-leninismului.

Cei din hruba Jilavei trăiau într-o neterminată trezvie, fără noapte şi fără soare. Zilele se scurgeau, mohorâte şi cenuşii, una ca cealaltă în lumea celulelor din Casimcă. “Programul impus de administraţie era însă imperturbabil: şaptesprezece ore pe zi treaz, la marginea patului, cu ochii ţintă la vizetă şi la tavanul din care picura permanent apă, o foame albastră, lipsită de speranţa oricărei săturări, iar noaptea, sculatul de câteva ori pentru dormit “nereglementar”. (…) Mai era apoi şi secretul locului. O izolare în izolarea din mijlocul Jilavei. Un cerc în cercul din cerc, sau mai exact, cinci scobituri în peretele unui tunel pe fundul unei gropi în care zăcea de fapt toată Jilava”(p. 227).

Să ne oprim împreună să-i privim pe deţinuţii întregii temniţe mâncând, deoarece asupra acestei activităţi nu am insistat pe măsura insistenţelor romanului: “Fiecare îşi ţinea “comoara”în braţe, aşezaţi toţi în fel şi chip. Cei de la “şerpărie”pe burtă, ca porcii graşi, cu capul afară şi sprijiniţi într-un cot ca să poată manevra cu dreapta lingura; cei de pe priciuri stând turceşte cu gamela pe genunchi, cei bolnavi şi cei mai comozi întinşi pe o rână pe priciuri, iar cei mai neastâmpăraţi, mai tineri şi mai grăbiţi în picioare, pe intervalul dintre priciuri, gata fiind oricând să vadă unde şi dacă mai trebuie să intervină pentru cine ştie ce neputincios în schimbul mâncării, sau să primească vreun rest făcut cadou de cine ştie ce ins mai recent intrat, ori să facă vreun schimb de pâine pe mămăligă. Unii hăpăiau dintr-odată, sperând să-şi zăpăcească stomacul cu o avalanşă de mâncare, alţii înghiţeau tacticos, din când în când, câte o lingură pe care o plimbau prin toată gura înainte de a-i da drumul pe gâtlej, mestecând totul până la greaţă, de parcă ar fi fost rumegătoare, ca nu cumva să scape vreo fărâmă nemăcinată; unii o priveau îndelung înainte de a se apuca s-o înghită, ca să li se stârnească toate poftele şi să le curgă toate balele, şi numai câţiva o tratau firesc, ca pe ceva cuvenit doar de trei ori pe zi. Erau nepăsătorii sau cei peste care se scursese destulă detenţie ca să-şi fi putut da seama de toată zădărnicia acestor artificii. Şi totuşi, nu deseori li se dilatau şi lor ochii la mâncarea întotdeauna neîndestulătoare. Dar cui putea să nu-i scânteieze privirea la vederea hranei aburinde, când edemul caşectic li se urca atâtora spre genunchi?”(p. 210-211). Descrierea nu se mărgineşte numai la planul fizic, ci moravurile grupelor psihologice, ale grupelor create de vechimea în detenţie, de starea sănătăţii, sunt prezente, moravurile şi năravurile. Perspectiva este una deschisă şi poţi primi informaţii în continuare, pe parcursul întregului roman, le aştepţi, le simţi nevoia, te îmbogăţeşti cu fiece cuvânt citit, cu fiecare propoziţie. Cât regreţi că autorul nu şi-a folosit capacitatea de a face vie imaginea personajelor şi cu prilejul portretelor de mai sus şi nu le-a dimensionat la fel de pregnant şi de covârşitor! Şi mai ales acest regret răsare când îl constaţi preferând să ofere o palpabilă (şi magistrală) trecere pe lângă noi a morţilor, cum este cea următoare! “Ce goană, atunci, pe sufletele celor împuşcaţi spre şanţurile din Valea Plângerii (unde fuseseră îngropaţi, dacă nu fuseseră duşi la cimitirul de lângă bălegarul gospodăriei colective din sat sau arşi la crematoriu), parcă se numeşte: Valea Piersicilor!, ori spre cine ştie ce înălţimi de unde-i atrăgeau încă în jos gândurile, blestemele sau păcatele vieţii curmate pe neaşteptate.

Şi grabnică le era fuga! Ca a stelelor căzătoare.

Şi ce nestăvilită venire spre locurile de care nu se puteau nicicum despărţi!

Cucuvelele-i presimţeau, iar liliecii îi ocoleau zig-zagat, făcându-le cât mai repede loc, în coşmarurile celor ce-i aşteptau. Nimic nu-i putea stăvili, nici sârmă, nici uşi, nici zăbrele şi nici paznici cu fruntea de un deget, adormiţi de tot sau pe jumătate, sub liziera chipielor albastre. Dădeau buzna de pretutindeni, ca aerul, intrând pe poartă, pe geamuri, prin uşile zăvorâte, sau printre gratiile ferestrelor bătute încă o dată şi-n scânduri, ca nu cumva vreo privire să scape printre ele. Se uitau apoi cu milă la cei ce dormeau pe jos sau chirciţi câte cinci pe rafturile de scânduri, în scobitura geamului oblonit din zid, ori pe cimentul gol, voind să-i mângâie cel puţin pe cei ce încă mai credeau în lumea de dincolo.

– Îi văd cum vin, cum se plimbă printre priciuri şi cum se aşează apoi cu rănile sângerânde la picioarele câte unuia, compătimindu-l sau vrând să-i spună ce-l mai aşteaptă, îşi aminti Oprişan că-i spunea un căpitan osândit la moarte unuia care aştepta şi el aceeaşi sentinţă.

– Pesemne că ţie îngerul morţii ţi-o fi dat şi ochii lui, de vreme ce-i vezi ca şi cum ar fi vii, îi răspunsese celălalt, înfiorat, neştiind ce să mai creadă despre lumea din jur. I-o fi văzând aievea? O fi aiurând sau, mai ştii?!”(p. 200).

Din profuzia de citate de mai sus ne stă în posibilitate a intui construcţia romanului autobiografic al lui Marcel Petrişor: el are formă de lied: zi – noapte – zi.

Dintre aceste trei părţi clar distincte, prima şi ultima sunt structurate difuz, după un plan al întâmplării gândului ce propune conversaţia dintre personaje, ori a trecerii neaşteptate a vreunui caraliu sau ofiţer, de nu de sosirea hârdăului cu mâncare sau de momentul administrativ (aceasta înseamnă conducerea la punctul sanitar). Dialogurile sunt rostite de nişte inşi storşi de orice preocupare înainte de antamarea lor, bălţate de un vocabular neaşteptat pentru tineri care au trecut prin universitate (despre Oprişan cunoaştem de aiurea că a fost o adevărată capacitate a generaţiei sale), neavând altă menire decât  înfăţişarea mediului, a modului, a manierei de vieţuire a conlocutorilor, explicitând gesturi şi cuvinte pentru nişte cititori total neavizaţi; punctul de vedere de la care pleacă autorul – acela al prezentării unui univers închis, inaccesibil cui nu l-a cunoscut – nu e lipsit de motivare: într-adevăr, calea de pătrundere psihologică şi afectivă în personaje de acest calibru şi cu atare existenţă e foarte anevoios de găsit; să nu uităm că, faptic, în Casimca, la nivelul acestui volum, de fapt, nu se petrece nimic… Din păcate, în cugetele diurne ale celor urmăriţi, nu se petrece aşijderi.

Există o tentativă, nefinalizată, de sugerare a obsesiilor lui Iosif, legate de ‘căderea’ sa şi a neacceptării ‘curăţiei’ altuia, încă neîntinată, ceea ce îl duce la ispita de a-l supune pe străinul din mijlocul lor la experienţe similare acelora prin care au trecut ei, ca şi o încercare de conturare a unei tensiuni între el – mai vindicativ decât ceilalţi doi – şi Gore, datorată poziţiei privilegiate în lumea reeducărilor, mai ales ca şef al informatorilor de la Gherla, pe care a deţinut-o cel din urmă. Dezvoltarea acestor filoane ar fi condus la aprofundarea unui roman psihologic axat pe rezultatele reeducărilor în relaţiile interumane posterioare încheierii lor, cu atât mai mult cu cât “Fortul 13″ constituie prima naraţiune plasată în acea epocă, naraţiune făcută de unicul martor ocular al ei rămas în viaţă, martor ce nu a cunoscut decât din auzite dezastrele de la Piteşti şi Gherla, până să fie claustrat între figurile notorii ale demască rilor. E uşor de presupus de ce un scriitor ca Marcel Petrişor n-a insistat asupra acestor aspecte – pe care dovedeşte că le-a observat: prea îndelungata şi tensionata frolare a morţii alături de ceilalţi fraţi de suferinţă l-a împiedicat să dea drumul în public fiarelor ascunse în fiecare dintre noi şi, cu siguranţă, în sufletele încă departe de reechilibrare ale soţilor săi de celulă (nu pot crede în degajarea atribuită, în paginile cărţii,  lui Gore Bolovan, om de mare profunzime şi onestitate, mai târziu, când i-am cunoscut prototipul, degajarea, spuneam, cu care îşi menţionează ici şi colo atribuţiile din reeducări).

Autorul s-a rezervat pentru partea medie a romanului şi cea mai lungă şi consistentă (ce ar fi putut constitui un roman în sine): noaptea lui Constantin Oprişan, noaptea ce dezvăluie răsturnarea planurilor Securităţii cu prilejul procesului împotriva acestor tineri şi a multor din cei supuşi regimului de exterminare în celulele alăturate (alţii fiind deja condamnaţi la moarte în procesul primului lot, însă păstraţi în viaţă pentru a depune mărturie în cel de al doilea proces), răsturnare datorată trezirii la realitate a lui Bolovan/Calciu din visul său de remodelare a omenirii, devenit coşmar cumplit pentru colegi.

Această deşteptare din somnul raţiunii, în cursul căruia personajul, alias omul, devenise comunist, se datorează faptului că M.A.I.-ul şi-a dat pe faţă hotărârea de a se exclude din dirijarea criminală a torturilor la care fuseseră toţi supuşi şi cărora toţi îşi supuseseră camarazii, prin aceasta Securitatea – lăsând întreaga vină să cadă asupra bătăuşilor bătuţi -, dezvălui nulitatea făgăduinţelor ei de ajutorare a reeducatorilor să se elibereze înainte de termen şi să se integreze în viaţa ţării în situaţii ademenitoare pentru nişte încă neîncercaţi de bucuriile libertăţii. Revolta sa împotriva minciunii ce o descoperea l-a făcut să ia cu promptitudine atitudine demascatoare faţă de aceia care voiau să-l condamne la moarte tocmai pentru că-i slujise cu abnegaţie iresponsabilă, precum Saul, după cum îi impuseseră împrejurările.

Este prilejul enunţării ideii de bază cu privire la reeducări. Toţi cei care află despre ele se întreabă cum au fost cu putinţă. Oprişan aduce următorul răspuns, formulat de pe poziţiile unui creştin: “S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu fiecare pentru spălarea păcatelor făcute din orgoliu şi s-a suferit poate ceea ce se suferise pentru mântuirea tuturor. (…) Altfel, nici Isus nu s- ar fi rugat pentru iertarea celor ce-l chinuiau.

Se-nfioră apoi la gândul comparaţiei făcute, revenind după aceea la propria-i slăbiciune.

Nu s-a putut însă opri să nu-şi amintească-ntr-ascuns că totuşi şi El a “oftat”pe cruce şi dacă însuşi “Fiul lui Dumnezeu”a avut o clipă de slăbiciune, cu atât mai mult el, fiul unui biet muritor, nu s-a putut stăpâni să nu scâncească”(p. 125). E curios că întrebarea se leagă de incapacitatea suportării suferinţei şi nu de capacitatea de a impune suferinţa; doar Isus nu a adus pe nimeni în situaţia ce i-a fost impusă lui, preschimbându-l în neom şi nici nu a îndemnat pe altul să facă târgul cu diavolul, nu-i aşa?

Urmează o privire globală, cuprinzând pe fiecare-n parte şi pe toţi cei trecuţi prin moarte la un loc: “Se îndoiseră, apoi căzuseră, se prăbuşiseră şi unii chiar pentru totdeauna, dar ei o voiseră. Spuseseră chiar că “ar fi fost în stare să-şi dea sufletul pentru alţii”, să “mărşăluiască pe culmi de veac”şi iată-i că acum scânceau de frig, de foame şi de oboseală, de spaimă pentru propriul trup. (…) Voiseră ei să-i mântuie pe alţii dar nu se putuseră izbăvi nici pe sine” (p. 125-126).

Alături de tema orgoliului aducător de cădere, se enunţă o a doua temă ce o rezolvă pe cea dintâi: “Or, tocmai cu aceasta trebuia început, cu sinele şi apoi cu alţii. Dar începutul se întâmplase…” (p. 126). Ceea ce semnalam a lipsi din “Patima după Piteşti”, romanul lui Paul Goma, aici deschide o perspectivă asupra abisurilor căscate înaintea omului: ideile, sfintele idei ce dau culoare şi carne nopţii lui Costache Oprişan şi umplu sufletele cititorilor de setea cunoaşterii şi de cutremurul în faţa tainelor duhovniceşti.

Apucând-o pe acest drum, suntem introduşi în lumea lui Eugen Ţurcanu, aşa cum l-a cunoscut un Comandant legionar. “O nelinişte neobişnuită îl cuprinse. Era ceva ce nu simţise nici la Buchenwald. Fusese osândit şi acolo dar aici moartea i se anunţa cu alte presentimente, cu alţi emisari”(idem), numai prin prezenţa directorului închisorii alături de deţinutul Ţurcanu care poruncea mutarea studenţilor arestaţi, dintr-o cameră într-alta.

– “Sus, sus, la etaj, la trei! le poruncea Ţurcanu. După rang, de altfel. Cu cât mai sus, cu atât mai bine. Nu-i aşa, Dumitrescule?!

Îi spunea comandantului pe nume, ceea ce nu era deloc de bun augur”(idem). În acelaşi sens al dezvăluirii ‘superiorităţii’ ierarhice a lui Ţurcanu, el însuşi explică, iniţiindu-şi colegii în ceea ce aşteaptă de la ei – demascarea completă: “Ce a fost în anchetă, la Securitate, a fost o joacă de copil, pe care fiecare a “jucat-o”cum a vrut” (idem).

Nu decurseră lucrurile cum trebuia, cu ocazia decriptării infernului ce urmează.

“– Dar cine te-a-mputernicit pe tine să ne porunceşti astfel? i se adresă atunci unul dintre cei adunaţi acolo pentru ceea ce nici ei nu ştiau.

Drept răspuns, Ţurcanu îl plesni, doborându-l dintr-o singură lovitură la pământ. Era deosebit de puternic şi de bine hrănit… După aceea îl călcă în picioare în faţa directorului, oprindu-se din “dans”doar pentru a spune victimei:

– Dar n-o să mori înainte de a te fi stors în timp aşa cum ştiu eu!”(p. 127).

Tartorul apare în scrierea lui Marcel Petrişor într-o ipostază de torţionar inedită:

“Când se trezi din cumplita tăvăleală, era răstignit, cu vreo şase studenţi aşezaţi pe trupu-i, în aşa fel încât să nu mai poată mişca nici braţele nici picioarele. Pe burtă-i trona însuşi Ţurcanu, spijinindu-şi tălpile pe umerii scheletici. Îl privea fix şi, lovindu-i faţa cu palma, îl întreba. (…) şi saltul pe burtă se repetă până ce Costache leşină. Când îşi venise în fire era sleit complet de puteri, iar Ţurcanu îl întorcea de pe o parte pe alta cu piciorul, în hohotele de râs ale celor ce-l însoţeau. (…) Şi găleata adusă îi fu azvârlită în obraz. (…)

– Ascultă, mă, asta a fost doar gluma introducerii (…).

Ca imbold apoi, primi încă un picior în coastă, dar degeaba; neputându-se ridica mai mult decât în coate, îl privea doar de jos. Nu-l vedea decât ca dintr-o ceaţă, iar pe cei din jur ca pe nişte umbre care se agitau. Privirea i se întunecase şi o cumplită durere îi sfâşia pântecele. Leşină, pentru ca după aceea să se pomenească iar în faţa lui Ţurcanu, ridicat în fund şi sprijinit de doi tineri de la spate cu tălpile bocancilor proptite-n umeri”(p. 130-131).

Unde era târâtă victima, prozatorul o rezolvă într-un singur paragraf – dar cât de cuprinzător:

“Că ajunsese apoi ca o cârpă, o cârpă de care-i fusese scârbă, sau poate nici atât, nici măcar de care să-i fie cuiva într-un fel; că vorbise, că spusese tot, împins de spaimă, de instinctul conservării elementare, sau de o inerţie pe care nicidecum nu şi-o putuse explica de vreme ce o simţise într-însul, mai ales că-l obseda cumplit şi ideea demoralizării pe care le-o crease celor din jur, apoi palmele acelea pe care le dăduse câtorva dintre ei, e drept, deloc convins că trebuia s-o facă. Parcă-i şi auzea pe unii murmurând: “Dacă şi domnul Oprişan?!…”şi după aceea întreaga suită de declaraţii, de nume, de arestări, anchete şi mai ales acei ochi uluiţi ai victimelor care-i sfredeleau creierul ca nişte burghie” (p. 140-141).

Un alt paragraf este suficient să pricepem toate câte s-au petrecut cu studenţii la Piteşti:

“Îşi spărseseră capetele unii altora, se schingiuiseră ca dracii, bălăcindu-se-n noroi până-n gât, în spurcăciuni debitate pe seama lor şi a familiilor, bându-şi pişatul, lingând cimentul celulelor cu limba, urcându-se pe pereţi, bătându-se pe-ndelete, storcându-şi şi ultima picătură de sânge, pentru ca la urmă, călăi şi victime, să ajungă toţi pe marginea aceleiaşi gropi, împărtăşind aceeaşi soartă de osândiţi, de spurcaţi, de care nimănui nu-i venea să se atingă, pe care toţi ar fi scuipat, şi de care cui i-ar mai fi venit să spună ceva?

Ce se-ntâmplase oare cu ei?”(p. 142).

Şi, când şi când, orchestra duhovniciei, dirijată de scriitor, revine la tema fundamentală, în glissando -uri spre prăpastie: “Ce greaţă cumplită! Ce scârbă de sine, de lume, de toţi şi de toate, ce cumplită înfrângere a mândriei, ascunsă în adâncul sufletului omenesc” (p. 143).

‘Subiectul’ meditaţiei acelei nopţi de pomină însă nu îl constituie reeducările, ele impun doar o punere în temă, subiectul este procesul. Şi tratarea lui rămâne la acelaşi grad de înfiorare ca şi cel indus cititorului din citatele precedente. În evocarea acelei nopţi, romanul “Fortul 13″ şi-a atins punctul de apogeu, ca şi al întregii literaturi memorialistice a reeducărilor.

Mai întâi, Marcel Petrişor operează expunerea biografiei lui Gore, sub forma întrebărilor preşedintelui de tribunal şi a răspunsurilor acuzatului. Copilul unei familii cu treisprezece odrasle, ţărani săraci, student la facultatea de medicină din Bucureşti, în 1948 a fost arestat şi condamnat la şapte ani, pentru favorizare; era un tânăr deosebit de dotat, care se întreţinuse singur, la liceu, ca bursier. E acuzat de procuror că “a reuşit să aducă organizatorilor acestei aşa-zise “Reeducări”cele mai mari servicii depistând cu exactitate cine trebuia distrus cu desăvârşire, cine torturat – şi până la ce limite, ca să-şi poată turna apoi pe hârtie şi cunoştinţele ascunse, dezvăluindu-şi sufletul cum nu făcuse nici la Securitate – şi cine acoperit, pentru a putea ieşi cât mai repede în libertate unde ar fi urmat să-şi continue activitatea duşmănoasă. (…) De la el pornea totul ca dintr-un nod de telecomunicaţii. În funcţie de informaţiile lui “maeştrii”urmau să acţioneze într-un fel sau altul” (p. 154-5).

‘Umanizarea’ preşedintelui, urmărirea posibilelor, necesarelor lui frământări – ‘necesare’ pentru a-i păstra statutul uman şi a nu-l expune în roman ca pe o marionetă a Securităţii, ceea ce, în realitate, accepta fără opunere să fie – face ca procesul să devină tot mai revelator, situaţie ce nu avea loc în faţa instanţei niciodată.

“Oficial, cunoştea versiunea explicativă. N-o mai putea însă admite decât formal, pentru justificarea ierarhică. Pentru sine însă, el omul, nu preşedintele, căuta altceva. Altă explicaţie. Voia o înţelegere personală pe care n-o putea realiza deloc. Cu toate audienţele chiar şi cu toată atenţia pe care o acorda procesului.

Să te autodistrugi ca să scapi totuşi teafăr? Era totuşi un paradox impus de sus, pe care însă voia să-l rezolve numai cu inteligenţa-i juridică.

Oricum e imposibil să vrei să scapi autodistrugându-te, îşi spunea el mereu, pentru că, atunci, sau intenţia lor de scăpare era falsă, sau autodistrugerea imposibilă. Şi totuşi, se făcea caz de amândouă posibilităţile”(164-5).

După trecerea în revistă a şanselor rezervate reeducatorilor, odată acţiunea lor încheiată, judele contemplă rezultatele ei câştigate de cei care o aplicaseră: “Şi totuşi să primeşti, în loc de aprecieri, osânde pentru cele mai mari servicii aduse la distrugerea elitei adversare, lui ca om, nu ca jurist i se părea neverosimil. Spectaculozitate de-a dreptul apocaliptică! Oameni în toată firea mărturisind ceea ce n-ar fi mărturisit nici la biserică (putea un preşedinte de tribunal comunist recurge la o atare explicaţie?) , nici lor înşile şi de ale căror spuse inventate s-ar fi speriat oricine. O dezgolire pe care apoi, nu s-ar fi putut lipi tinicheaua nici unei decoraţii, recunoaşterea nici unui merit sau măcar umbra vreunui respect. Ceva mai avantajos pentru regim nici că s-ar fi putut imagina, şi totuşi?” (p. 166)

Autorul, care l-a preschimbat în simbol al tuturor oamenilor de bună credinţă pe judecătorul umanizat şi cugetător, îi pune pe buze întrebarea esenţială: ““Dar eu ce-aş fi făcut în acest caz?”. Era surprins de propria-i întrebare ca şi cum singur şi-ar fi dat o palmă. “Sau ar fi putut face cineva altceva decât ceea ce făcuseră aceste “victime”?””(idem). Pornind de la întrebarea cheie, “şi-n mare taină se pomeni făcând în sinea lui chiar anumite socoteli: aici, eu aş fi făcut precum cutare, iar în cealaltă circumstanţă numai aşa sau aşa”(idem). S-a deschis apetitul autocunoaşterii; dealtfel, aflarea experienţei celorlalţi ne îndeamnă să ne mărim, pe calea imaginării, comparării, investigării autoportretului nostru – cum l-am stabilit sau acceptat -, cu referiri la portretele altora şi prin cântărirea limitelor pe care ne închipuim a le avea, să ne mărim propria experienţă. “Curiozitatea i-o luase razna, făcându-l să descopere-ntr-însul lucruri a căror existenţă n-ar fi putut-o bănui. Şi faţă de unele, se simţi chiar jenat” (idem).

Pe acest făgaş în mintea lui Oprişan revin Gore şi pledoaria sa în autoapărare. Ea ne prilejuieşte, nouă cititorilor acestei Istorii , şi o reîntâlnire cu Şura Bogdanovici. “Aşa-zisa “Reeducare”a început de fapt în penitenciarul de la Suceava când, azi dispărutul dintre noi, studentul Bogdanovici, s-a gândit că tuturor celor de acolo, studenţi în majoritate, nu le-ar fi stricat un contact şi cu literatura marxistă pe care, de altfel, o cunoşteau prea puţin, informaţia, în definitiv, neputând strica nimănui. Aşa s-a ajuns la formarea acelor prime cercuri de interesaţi “ai noii lecturi”şi la primele discuţii cu cei ce o refuzau sau o combăteau teoretic. Animozităţile începute vădeau însă două tendinţe: una de negare totală a noii ideologii, iar alta de acceptare mai mult sau mai puţin rezervată a ei, în funcţie de înţelegere sau de interes, în mintea multora încolţind atunci gândul că, dacă ar fi dat dovadă de zel în însuşirea noilor idei, acestea i-ar fi putut ajuta să iasă mai uşor în libertate, eventual chiar să urce pe scara social-politică. Şi nu puţini au fost aceia care ar fi putut face acest lucru, ţinând seama de gradul deosebit al inteligenţei pe care o aveau. (…) Deci, cu premisa acestei lecturi, a acestei palide şi delicate încercări de modificare a vederilor politice, studenţii de la Suceava au fost toţi mutaţi la Piteşti, printre ei aflându-se (…) şi Eugen Ţurcanu – proaspăt arestat şi turbând de furie pe cei ce-i dezvăluiseră la anchetă, cu ani în urmă, trecutul – precum şi pionierii vestitei acţiuni de însuşire a noii ideologii cuprinsă-n lucrările lui Marx, Lenin şi Stalin. De fapt, atunci orice lectură era mai plăcută decât statul între patru pereţi şi la marginea patului, iar timpul trecea mult mai uşor citind” (p. 168-9). Contactul la Piteşti al lui Ţurcanu cu indivizi din sferele puterii, ce altfel plănuiau să aibă loc reeducarea, a schimbat integral haina ei dulceag intelectuală. Iar în ziua de 6 decembrie 1948, în camera “patru”spital, “Ţurcanu, după ce revenise în jurul acelei zile dintr-o “vizită”la “cei în drept”, stătea melancolic şi privea la fulgii de nea care cădeau afară. În gând urzea planul Reeducării. Deodată se ridică şi răcni spre cei din partea opusă a camerei, printre care se afl a şi Bogdanovi ci.

– Bandiţilor, din pricina “voastră”am ajuns aici. Dar o să vedem noi care pe care!

Şi, spunând acestea, s-a repezit la Bogdanovici să-i crape capul, oprindu-se însă la timp, pentru ca supliciul ulterior să-i dea şi alte satisfacţii” (p. 170).

Trei zile fură necesare ca primii şefi ai tineretului legionar să fie aduşi în celula unde se afla şi Gore; erau împinşi cu un sac în cap, mutilaţi, însângeraţi. “Ne spuneau pe tonul cel mai suspect posibil: “Acceptaţi “Reeducarea”şi faceţi tot ceea ce vi se cere. Mişcarea legionară s-a dizolvat şi orice rezistenţă este fără de sens”.

Urma descoperirea fulgerătoare a chipului celui care ne vorbise astfel – câte unul convins la câteva zile – pentru a i se observa pe mutră urmele “fanatismului”învins. (…) Urmau torente de invective îngrămădite la gura lor împotriva acestei “Mişcări”şi a ceea ce ei înşişi fuseseră cândva: grupări de asasini, sadici, perverşi, perfizi, corupători de suflete şi tot ceea ce numai o minte exacerbată de o viziune infernală putea inventa”(p. 171-2).

Pregătirea psihologică era perfectată: “Eram ca nişte fiare încolţite, nepricepând din cele ce se spuneau decât că ceva năpraznic li se întâmplase şi că acest ceva ne aştepta şi pe noi cât de curând”(p. 172).

Sărind de la un cap al istoriei la altul, Gore ajunge la concluziile cele mai logice privind acuzaţia ce li se aduce în acel proces, lui şi celorlalţi fruntaşi ai reeducărilor. “Procese ca acesta sau cel al lui Ţurcanu au fost judecate tocmai de cei ce-n fond au pus la cale întreaga acţiune.

– Cum?! Îţi permiţi să ne insulţi?! se răsti atunci la el preşedintele. Ce, adică eu?…

– Nu dumneavoastră înşivă, ci ceea ce reprezentaţi dumneavoastră; acea forţă care vă depăşeşte, care vă stă-n spate, care v-a creat şi vă dirijează acum (…), ca să reparaţi prin condamnarea noastră la moarte, greşelile făcute de creierele aberante în care n-a încăput nici un considerent omenesc. Ni s-ar vrea gura închisă pentru totdeauna, mai ales nouă, celor ce-am fost martori şi părtaşi la toate cele ce s-au întâmplat. Să nu se mai afle-n nici un fel ceea ce a fost sau poate numai atât cât ar permite filtrul aceloraşi creiere bolnave care au şi conceput fenomenul. Doar o singură versiune să rămână, cea oficială: “Cu comandanţi şi legionari care au primit ordine de la superiorii lor să se autodistrugă ca să inducă-n eroare autorităţile de stat”.

Or, domnule preşedinte, cum s-ar putea mărturisi de către cineva cu mintea-ntreagă că acei comandanţi legionari ne-au pus să facem ceea ce am făcut cu noi şi cu alţii, când ei înşişi umblau împinşi de la spate cu sacii-n cap, stropiţi de sânge de sus până jos şi-ndemnându-ne să spunem totul? Dacă le-ar fi auzit întreaga lume îndemnurile ieşindu-le din gâtlejuri sugrumate:”Reeducaţi-vă! Nu mai există nimeni şi nimic, nici mişcare legionară, nici oameni, nici comandanţi, nici, nici…”Câţi oare nu s-ar ruşina de propria condiţie bipedă? (…) Să fim noi oare (…) atât de abjecţi încât să ordonăm propria noastră distrugere, mutilare sau moarte, cu scopul de a scăpa sau de a ne salva?”(p. 178-181).

Aşa cum va fi caracterizat Gore, ceva mai departe, era “un caz, o voce care ieşise din inerţia în care se părea că toţi intraseră” (p. 180).

Omul care grăieşte cu atâta patos şi dreptate, cu logică a bunului simţ şi cu indignare, s-a educat în temniţă cu lecturi din clasicii marxism-leninismului, cum suna clişeul verbal al epocii, şi cu broşuri de economie politică ce erau la modă în acei ani. În 1950, la douăzeci şi patru de ani devenise convins de ‘adevărurile’ conţinute de ele, devenise un “element perfect integrat într-un sistem cu funcţionalitate absolută (…), un sistem care nu permitea nici cea mai mică independenţă elementelor sale” (p. 184); devenise, pe calea spaimei, comunist mai convins decât mulţi membri de partid, atât de convins încât îşi folosea inteligenţa şi energia integral pentru aducerea colegilor săi la nivelul cel mai de jos al servituţii faţă de administraţia penitenciarului Gherla.

Dar, la proces, după cum bine se vede, din acuzat a devenit acuzato r. Ce l- a determinat să-şi schimbe atitudinea? S-a remarcat mai sus: intuirea planului diabolic al Securităţii, darea în vileag a minciunilor ei, cu prilejul anchetei pregătind acest proces premergând moartea foştior acoliţi ai Securităţii, printre care el însuşi; deci, certitudinea că nimic din câte îşi închipuise anterior în legătură cu cinstea securiştilor ce-l foloseau şi cu punerea în practică a aluziilor lor la viitorul fericit al reeducaţilor nu se va mai împlini; dimpotrivă, îl aştepta plutonul pentru a-i fi slujit.

Se naşte o întrebare cumplită: dacă Securitatea nu s-ar fi vădit necondiţională, dimpotrivă, dacă ea, culegându-i p e torţionarii de la Gherla, i- ar fi răsplătit cu posturi înalte între foştii lor anchetatori, cu uniforme, cu salarii mărite prin sporul M.A.I. şi sporul de periculozitate, plus banii pentru uniformă, pe deasupra avantajele nenumite, ale unor ‘cantine’ de calitate superioară celor mai luxoase restaurante, prilejul răpirii caselor cetăţenilor arestaţi sau fugiţi din ţară, a mobilei lor, a tuturor bunurilor materiale, şansa bacalaureatelor gratuite şi a licenţelor şi doctoratelor dăruite de universităţi acelor cvasianalfabeţi, şi atâtea şi atâtea altele, dacă acestea s-ar fi împlinit, drept plată a acţiunii împotriva colegilor de detenţie, oare Gore mai întorcea spatele superiorilor ale căror ordine le ascultase în tăcere până atunci? Oare mai exista eroul romanului, care a înfruntat instanţa şi a denunţat conducerea Securităţii, pentru a-şi salva viaţa prin lămurirea adevărului, anume că ordinele nu le primise de la Horia Sima – în vederea spurcării imaginii partidului -, ci de la Securitate, care acum era datoare să-şi asume responsabilitatea şi să salveze vieţile uneltelor ei, în loc de a le încrimina? Oare putea el, chiar de ar fi voit să se lepede de satanizaţii săi colegi, s-o facă? Oare îi trecuse prin minte să se aşeze pe picioarele dinapoi şi, înainte de acel proces cu un an, cu o lună, cu o săptămână, cu o zi măcar, să refuze colaborarea de care era agăţat ca vătaf al informatorilor? Oare? oare? oare? Care ar fi fost destinul său, dacă nu exista procesul conducerii demascărilor, ci recompensarea ei prin eliberare şi promovarea foştilor ‘bandiţi’ în rândurile anchetatorilor, aceşti călăi bestiali ai neamului românilor?

Nedumeririle şi ezitările îmi sunt sugerate de stilul puternic impregnat de însuşi ritmul cugetării impus de Marcel Petrişor nopţii lui Constantin Oprişan, acela care urma să moară nu peste mult timp, sufocat de hemoptizii şi părăsit şi de ultima vlagă, datorită înfometării forţate. Apoi şi această noapte fără precedent în literatura română se curmă, difuzându-se într-altă zi şi-ntr-alte zile fără consistenţă, prin cari anecdote şi întâmplări din diverse momente ale detenţiei unuia şi altuia se cos nesigur în textura finală şi pripită a celei dintâi părţi a trilogiei (pentru moment n-au apărut decât primele două) ce va proiecta duhul reeducărilor şi asupra anilor 1961-4, la Aiud, reeducarea visată de Securitate, prin acceptarea căreia, aproape unanimă, toţi legionarii au fost eliberaţi din detenţie.

(II)

Al doilea volum al trilogiei lui Marcel Petrişor este clădit din piese de mare rezistenţă ce pot supravieţui atât separat cât şi în întregul cărţii, fără să-şi piardă vigoarea; în cazul din urmă, ele contribuie la ridicarea unei construcţii literare ce depăşeşte orice altă scriere despre reeducări, că este de ficţiune sau memorialistică. Titlul lui este: “Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii II”[Iaşi, Editura Timpul; 1994].

Pentru demonstrarea acestei afirmaţii să începem cu prezentarea lui “Iamandi, un plutonier mic, scund, negricios, secretarul de partid al închisorii şi călăul Jilavei”(p. 6).

După înmatricularea sa civilă, îl vedem în ‘câmpul muncii’: “Scoase din buzunar o sticlă de coniac de un sfert trântindu-se apoi pe scaunul pe care era pusă o şubă. Nu e reglementar, continuă el, da’ la noi e muncă grea şi aici mai ales – între timp arăta cu-n deget spre peretele vecin – mai grea (se referea la celulele de la “Secret”, unde se stingeau cei şaisprezece).

Sergentul de tură se aşezase şi el în faţa lui pe un scaun şi-l privea zâmbind.

Alături, în celula de dincolo de zidul despărţitor, cea înspre care arătase el cu degetul, Hoinic trăgea cu urechea.

– Aici e ceva! continuă plutonierul negricios trăgând o duşcă.

– Aici, la tine, nu e de glumă! ăştia e mari bandiţi. Mi-a spus- o şi “politicul”. Că ştii, între noi ăştia de la partid… şi apropiindu-şi mâinile deolaltă îşi frecă unul de altul cele două arătătoare întinse.”

Iată un gest mai rar – dacă vreodată – frecventat de prozatori, cu înţelesul: suntem ca două degete gemene, între noi nu încap ascunzişuri…

“– Dar, tovarăşe plutonier, n-a mai rămas decât pielea şi osul pe ei, nişte gloabe prăpădite, vai de capul lor!

– Na! na! na! nu te-nduioşa de soarta lor, mai bine trage şi tu una d’aici; că-ţi spun eu de ce.

– Mulţumesc… ştiţi, serviciul e serviciu.

– Las’ serviciul, că şi eu îs serviciu, d’acu e noapte şi nu ne vede nimeni.

Sergentul însă, făcându-şi calculul că dacă bea plutonierul de ce n-ar fi putut trage şi el o duşcă – erau doar amândoi inculpaţi şi nu-l putea turna tocmai cel ce-i oferise băutură – luă o înghiţitură privind apoi spre plutonier ca şi cum l-ar fi aşteptat să-şi continue explicaţia.”

De remarcat dihonia plutind între cei doi pioni ai Jilavei, temerea de celălalt, conştiinţa că oricând tovarăşul ţi se poate întoarce împotrivă. Vom regăsi întocmai aceleaşi bănuieli minând relaţiile dintre comandantul închisorii şi ‘politicul’ ei, în cursul unei convorbiri ulterioare asupra aceleiaşi teme; doar că la nivelul definitivării situaţiei deţinuţilor – deciderea morţii lor cât mai grabnice şi cât mai puţin implicante pentru perechea de ofiţeri, pentru a nu ajunge, la rândul lor, în situaţia cadrelor de la Piteşti, care au plătit pentru desfăşurarea reeducărilor sub puterea lor.

Prezentarea condiţiilor de vieţuire în Casimcă şi a celor închişi acolo se face gradat şi în mare aşteptare, ţinându-se seama de protocolul conversaţiei acestor doi gardieni şi de palida lor capacitate de înţelegere.

“– E mare bandiţii ăştia, sughiţă atunci plutonierul; da’ e mare nu pentru că e mare, ci pentru că ştie multe. E foarte păţiţi şi au văzut multe. D-aia-i teme “ai noştri”şi vrea să-i termine.

– Şi de ce nu-i termină odată? Decât să-i chinuie aşa… mai bine…

– Păi, uite de ce! Pentru că nu poate; aşa mi-a spus mie politicul, că ştii… – şi iar frecă cele două arătătoare întinse ca s-arate că el şi “politicul”sunt foarte strâns legaţi unul de altul. Nu poate, că nu poate. Apoi Iamandi mai luă o înghiţitură şi se clătină bine pe scaun.

– Adică cum nu poate că nu poate? întrebă nedumerit sergentul.

– Păi, nu poate nu pentru că nu vrea; ci pentru că e şi din ai noştri băgaţi în asta…”

După cum am atras atenţia, cazurile ofiţerilor M.A.I. arestaţi pentru colaborarea cu Eugen Ţurcanu, deşi, cea din urmă, indicată şi ordonată ‘de sus’, nu lasă tihnă tuturor foştilor lor colegi, oriunde îşi desfăşoară activitatea.

“- În care asta? se arătă şi mai curios sergentul.

– În faptele alea ale lor, cum îi zice ei… Rieducare .

– Cum Rieducare ? Ce-i aia?

– Păi, ce vezi! ăştia care au făcut-o de s-au omorât unii pe alţii şi au pus vina pe ai noştri.

– Cum dracu’? C-aci nu mişcă unul să nu se afle sus?

– Ei, asta-i tovarăşe! şi plutonierul ridică iar degetul: Vigilenţa!”(p. 6-8).

Tot rechizitoriul procurorului, din procesele ştiute, oricât de blege le sunt minţile conlocutorilor, încape, mai cu sila, mai cu lunecarea, în puterea lor de pătrundere: în cazul plutonierului, cu convingere; în cazul sergentului, mai mult în temeiul creditului acordat superiorului ierarhic.

“– Păi, aia, Rieducarea , a poruncit-o unul Horia, la Piteşti.

– Care Horia? Că pe ăla l-au ucis ungurii de mult.

– Păi. ăsta-i altul; unul pe care nu l-au omorât nemţii; nu mai ştiu cum îi zice. Da’ Horia ăsta, şefu’ lor, le-a poruncit ălora deştepţi, adică ăstora, să se rieduce la Piteşti, la petenciar. Adică să-şi crape capetele unii la alţii şi să jure că nu mai fac nimic, ca să scape afară şi să se apuce iar de pulitică” (p. 8-9).

De la atari comentarii savante, Iamandi ajunge să-şi împărtăşească impresiile de la izecuţii . Descusut de burghiul întrebărilor celui mai mic în grad, se confesează:

“– Eh! Cum fac? Fac ce fac! îi spuse plutonierul-călău, agitându-se pe scaun să găsească o poziţie din care să-i explice mai bine ce face. Uite aşa fac: mi-i aduce pe targă până-n camera aia, zero – aşa-i scris pe uşa ei – cu lanţurile la mâini şi picioare, ca să nu se audă. Da?

– Da, încuviinţă sergentul înghiţind în sec.  (…)

– Şi ăia pleacă şi rămâne acolo numai “mortăciunea”, comandantul, doctorul, politicul şi vreo trei-patru ajutoare gradate care-s în tură. (…) Şi mai e cineva acolo,(…) un procuror. Ăla citeşte “mortăciunii”că i s-a respins graţierea şi că va fi izecutată.

– Şi “mortăciunea”stă ca boul?

– Nu, unii tremură ca piftia, alţii înjură, unii tace dar asta nu mă priveşte pe mine, şi multe mai face unii, după caz”(p. 9-10).

Iamandi şi sergentul trag pentru prima oară clopotul funerar, fără să-şi cunoască rolul de clopotari în naraţiune. Şi cât de utile sunt sunetele acestea în structura romanului, întru pregătirea celor ce va să urmeze.

În “mortăciune”intenţiona şi Dan Dumitrescu să-l vadă pe Vică Negulescu transformându-se.

“Era înalt, brunet, bine făcut şi cu faţa crispată într-o încrâncenare fără sfârşit, vădind lupta acerbă între “vechi”şi “nou”, între “putregai şi sănătate”, cum fusese numită această bătălie cândva, la Piteşti. Pe deasupra îi mai arăta pe cei doi cu degetul” (p. 16), gest tipic acuzator al denunţătorului împotriva celui numit şi a lui Pavel Grimalski, pârât că-l sprijinea pe bătrânul legionar, să nu pice de aţipea cumva.

Fragmentul nu este interesant doar pentru revelarea continuării turnătoriilor chiar şi în Casimca, efectuate de reeducaţi (fie şi condamnaţi la moarte, cum este cazul cu Dumitrescu), ci mai ales pentru dezvăluirea prezenţei obsesive a lui Eugen Ţurcanu în minţile lor, definitiva şi implacabila dependenţă de icoana acestuia, invocat la orice impas aşa cum creştinul îi invocă pe Iisus şi pe Maica Preacurată, invocat ca răzbunător al clasei muncitoare, ca pedepsitor al bandiţilor şi al celor ce închid ochii asupra neregulilor de neevitat în care trebuie ei să se bălăcească, invocat ca arhanghel vânăt al reeducării. Dan Dumitrescu nu acceptă nici în ruptul capului că mentorul său – care a început prin a-l speti şi tăbăci până-n pragul morţii -, că mentorul său, în loc de răsplată, fusese găurit de glonţ. Îl aşteaptă, cum continuă poporul israelit să-l aştepte pe Mesia şi, dacă Ţurcanu ar fi cerut acoliţilor să-i slujească, în absenţă, liturghii, liturghisitor s-ar fi făcut Dan Dumitrescu; şi nu era singurul cu atari simţăminte de devoţiune; în definitiv, Eugen Ţurcanu, ori cei din spatele său, mânuiau elemente ale educaţiei din Frăţiile de Cruce, le mânuiau invers, diabolic, pentru a răsturna pe dos câte se creaseră bune în acei tineri ce le încăpuseră pe mână spre distrugere, printre aceste elemente numărându-se şi cultul eroilor: Ţurcanu suplinise în inimile lor eroii adoraţi ieri.

Rezultatele practice ale bătăilor disperate în uşă, responsabil pentru care era un Dan Dumitrescu nemaisuportând să se continue ‘a se încălca regulamentul penitenciarului’, prilejuiesc romancierului să picteze una dintre cele mai ‘dure’ scene de bătaie ‘organizată’ din literatura de detenţie, dură prin exactitatea şi mulţimea amănuntelor, ştiinţific aproape expuse, cu alternative posibile, cu socotelile şi trăirile celor de faţă şi cu ‘micuţul’ lor viciu vesel final:

“La prima lovitură, victima stătea cu nervii şi cu muşchii încordaţi la maximum. La a doua sau a treia începea zvârcoleala şi lupta cu cei ce-l întinseseră pe pat aşezându-i-se apoi pe braţe, pe picioare şi uneori, la câte unul chiar şi pe cap, înfundându-i-l în rogojina de dedesupt ca să nu i se mai audă ţipetele, blestemele sau horcăiturile. De obicei, ţipetele începeau de la a treia lovitură, urmate fiind de răcnetele care, pe măsură ce se-nteţeau loviturile, scădeau şi ele în intensitate, transformându-se-n horcăituri, şi-n cele din urmă, dacă victima era slabă, în gemete sau chiar leşin. Era de altminteri şi momentul când felcerul care numărase loviturile sărea de la locul lui din colţul încăperii, făcându-le executanţilor semn să oprească; uneori – cei doi nevăzându-i semnul – ajungea chiar să-i ţină de braţ ca să-nceteze, ca nu cumva victima să fi “evadat”. Dacă leşinase numai, bătaia înceta, urmând ca inculpatul să-şi primească restul loviturilor după vindecare. O aşteptare cumplită însă, pe care unii, ca s-o evite, se rugau chiar la-nceputul bătăii – dacă mai trecuseră prin aşa ceva – ca, indiferent de leşin, bătaia să continue până la terminarea numărătorii celor douăzeci şi cinci de lovituri. Dar felcerul se-ncumeta rar să-şi ia răspunderea continuării, temându-se ca nu cumva “politicul”de alături să facă-n vreun raport menţiunea: “executarea pedepsei s-a făcut cu acordul medicului care…”şi vina eventualei morţi a victimei să cadă asupra lui. De aceea, trebuia să dea primul semnal de oprire, aprobat fiind de “politicul”care, cu o aplecare a capului în semn de acord, îl înştiinţa pe cel de pe ceafa victimei – care se uita-n timpul bătăii când la cearşaful ce se-nroşea sub lovituri, când la el ca să vadă ce ordonă – dacă-ntr-adevăr e sau nu cazul să oprească loviturile. Şi atunci înceta bătaia, cei doi lovitori lăsându-şi furtunele să cadă în jos ca nişte şerpi negri, morţi, pe lângă picior, cu stânga ştergându-şi sudoarea de pe frunte, în timp ce buzele le murmurau înjurături la adresa celui ce le dăduse atâta de furcă.

Unul dintre cei care-i stătuseră victimei pe picioare îi smulgea atunci cearceaful de pe fund, azvârlindu-i-l în braţe celui ce stătea la capul patului; celălalt, de pe celălalt picior, se ridica şi el lăsându-i nenorocitului libertatea de a-şi îndoi picioarele – dacă le mai putea îndoi – spre rana hidoasă ce-i acoperea fundul, uneori şi şalele şi şoldurile până la genunchi. O plagă de fapt ca un front de luptă în care celulele roşii izvorau de pretutindeni ca să cârpească ceea ce fusese sfâşiat de şerpii de cauciuc. Şi priveau toţi spre ea, cu scârbă sau cu ură chiar, începând cu cel ce stătuse pe capul victimei, şi sfârşind cu cei ce-i imobilizaseră mâinile. Dezaprobau de fapt în sinea lor urâtul pe care-l produseseră, cu sau fără motiv, sfâşiind un corp omenesc. Atunci, trezindu-i ca dintr-un coşmar, răsuna iar vocea felcerului: “Să ne dezinfectăm, tovarăşi!”

Dezinfecţia însă privea, de fapt, nu atât mâinile călăilor nici fundul victimei, cât spălarea cu ţuică a gâtului celor ce priviseră şi făcuseră ceea ce făcuseră. Băutura era leacul cel mai eficace pentru producerea uitării.

Un “drepţi”răcnit apoi din toţi bojocii “politicului”făcea ca şi cel bătut să-ncerce să se scoale, sau să reuşească chiar să se scoale în două picioare, ca să-şi tragă, în hohotele de râs ale celor ce-l priveau, nădragii vărgaţi şi izmenele peste plaga-i mustindă. Reuşea, nu reuşea, era înhăţat apoi de ce se nimerea şi târât din pat sau de lângă pat – în caz că reuşise singur să se scoale – până în dreptul uşii unde era preluat de cei ce urmau să-l transporte la infirmerie, la celula de unde fusese scos sau, într-o izolare şi mai aspră, la turelă” (p. 35-36).

Acolo, după bătaie, ajung Vică Negulescu şi Pavel Grimalski. şi deoarece primul numit era demolat de lovituri, colegul său, mai tânăr şi în orice caz numai vână a setei de împotrivire, fu introdus – cum nu era obiceiul, împreună cu el: să fie cine vesti dacă îşi dădea duhul vârstnicul redus la neputinţa de pe urmă. Convorbirea lor are aceeaşi valoare ca şi lungul fragment numit de mine: ‘Noaptea lui Oprişan’. Vreau să spun că depăşeşte schimbul de cuvinte al celor doi inşi aflaţi în izolare, încurajator, ajutător să treacă un timp deosebit de anevoios – acestea din punctul de vedere al personajelor -, după cum depăşeşte şi mijlocul de caracterizare a personajelor – din punctul de vedere al autorului -, ceea ce este mult mai mult convorbirea dintre plutonierul Iamandi şi sergentul de tură, pe care am depăşit-o. E ‘Spovedania lui Vică Negulescu’, pentru a-i da un nume, după cum am făcut-o cu prelungile rememorări ale lui Constantin Oprişan, din volumul precedent. Dar această ‘Spovedanie’, dacă, de pe poziţiile celui numit, are o nobleţe a bărbatului conştient că-şi va pierde viaţa nu peste mult timp (ceea ce cu adevărat va avea loc curând) şi doritor să lase urmaşilor adevărul despre sine, măcar altui condamnat la moarte ca şi el, însă cu oarecari şanse de supravieţuire, ţinând seama de neobişnuita vlagă şi îndărătnicie de a nu se accepta înfrânt ci de a-şi decide singur soarta, camaradului Pavel Grimalski; dacă are şi o solemnitate a cuvintelor rostite cu suflul ultim al unui semen chinuit de melancolia adusă de ponegririle azvârlite asupră-i de vrăjmaş, aparent cu neputinţă de a mai fi şterse, ca şi de înăbuşirea individului împins în afara istoriei de falsificatorii ei; dacă este puternic profană sau, altfel spus, deloc religioasă, la rândul lui ‘duhovnicul’ nu pare în nici un caz un mijlocitor între cel dinainte-i şi divinitate, ascunzându-şi personalitatea în spatele odăjdiilor, sub straiele simbolice ce l-ar preschimba în însuşi Atoateiertătorul atunci de faţă. Cel dintâi nu e smerit; al doilea nu este dezlegător. Nu, este un director de conştiinţă mai presus de toate incomod, nervos, răbdător doar pentru că îşi dă seama de situaţia de limită a celuilalt şi nu voieşte să-i îngreuieze şi mai mult povara sufletului; este “un tâlhar”, cum îl porecleşte de nenumărate ori autorul, un tâlhar care îl jefuieşte de mărturisire pe confesat, un “bărbat”adevărat, pentru care numai acţiunea în concordanţă cu conştiinţa are greutate; un suflet ce nu cunoaşte frica, dar se străduieşte s-o impună acelora care nu merită a trăi fără ea, neştiind cum să păstreze raporturi demne cu aproapele în absenţa ei. Pavel Grimalski s-ar zice că nu e milos faţă de nimeni şi cu atât mai puţin faţă de sine însuşi, cum autocompătimitor este Vică Negulescu. Dar dacă milos nu este, el nu făptuieşte niciodată lipsit de milă, ci după cum simte, ştie, intuieşte că se cuvine a se purta. Insist: comportamentul său este acela impus de o omenie raţionalizată cu mult mai devreme şi metamorfozată în stil de viaţă, fără nimic dulceag, ci aspru, direct, dotat cu o lumină rece, tăioasă, necruţătoare – o, dar cât de dreaptă! Pavel Grimalski, în viziunea lui Marcel Petrişor, e durat din diamant incoruptibil. Pe când Vică Negulescu nu atrage aceeaşi simpatie a romancierului; acceptarea lui s-ar zice că-i impune eforturi de tăinuire a simţămintelor autentice şi o înţelegere a slăbicinii umane, ca şi poziţia aceluia care-şi dă drumul numai iertării să se manifesteze, lăsând umbra să coboare asupra oricărei alte atitudini sufleteşti faţă de el. Curioasă spovedanie ce nu aspiră la iertare, deşi aşteaptă mântuirea prin înţelegere, din care absentează smerenia şi dragostea, un fel de spovedanie-manifest a cuiva înecat în mlaştină până aproape de buze şi nări, o spovedanie fără perspectiva răsăririi în chip de curcubeu a apropierii de Sfânta Împărtăşanie, cu darul Ei mântuitor. Atitudinea lui Vică Negulescu e rezumată de sintagma latină ce-i suspină pe liziera buzelor întruna: Cui prodest? Iar a lui Grimalski stă înscrisă în exclamaţia trădând situaţia celui care nu mai are nimica e pierdut şi-şi asumă totala libertate: “Şi ce dacă, nea Vică?! Ne omoară? ne omoară! Cu o moarte tot suntem datori” (p. 49).

O frază referitoare la gradaţii M.A.I., “proletari inconştienţi, puşi să-mplinească doar un ordin”, cum îi caracterizează Vică, constituie răspunsul la întrebarea esenţială suscitată de modificarea de atitudine a lui Gore Bolovan, în primul volum: “Păi să fie sănătoşi, amărâţii de ei. Ce, eu i-am pus să se angajeze la Securitate? Sau, dacă nu le-a convenit crima, de ce nu şi-au dat demisia? Nu li s-a spus oare aşa şi nemţilor, la procesul de la Nürenberg?”(p. 50). Nu poate fi un răspuns privitor la victimele reeducărilor, care şi-au făcut demascările interne şi externe, care s-au bălicărit în abjecţii născocite pentru a sătura pofta de pornografie şi sadism a reeducatorilor, ci se referă la cei care n-au fost niciodată victime, de bună voie adoptând atitudinea călăului, ori după o victimizare mai mult sau mai puţin drastică, au îmbrăţişat aceeaşi atitudine, cu credinţă în comunism sau – culmea! – fără. Cine i-a pus să se angajeze a face Securităţii serviciile cunoscute?! Sau, dacă nu le-a convenit crima, de ce – având altă slobozenie de mişcare decât victimele lor, de ce n-au adoptat sinuciderea ci, dimpotrivă, au perseverat, până au ajuns în faţa instanţei, în a distruge vieţi şi suflete? Grimalski are dreptate, deşi nu i-a numit pe dânşii.

Pentru a se înţelege firea lui Grimalski – acela care afirmă filosofic (şi caragialesc): “Totul, nene, e cum murim, nucând murim, înţelegi matale?”(p. 52) – iată-l cum se repede în bietul comandant Negulescu: “Dac-ar fi să fac un bilanţ, aţi ajuns într-adevăr o epavă. Ce mai! Un trup fleciuit şi azvârlit într-o hazna. Asta sunteţi acum”(p. 53). Iar, ca pentru a anula cele ce vor urma – confesiunea -, încearcă să-l îndepărteze de la mărturisirile ce se pregăteşte colocatarul său de ‘neagra’ a le face, după ce i-a şi trântit – “Las-o acum mai încet cu discursurile” (p. 53), zicându-i: “Ceea ce spune un om la capătul puterilor e interesant, dar nu şi convingător” (idem). Asta nu-l determină pe celălalt a renunţa: “Dă-mi voie totuşi să-mi legitimez rangul de om” (idem); e o spovedanie puternic nădăjduită; prin ea, vorbitorul simte că se va recunoaşte, în final, se va regăsi în mesajul ce-l vrea cunoscut de semeni după dispariţia sa. Se umileşte pentru dreptul de a vorbi în auzul cuiva, cu speranţa că nu va fi doar ascultat, dar va fi şi înţeles. Duhovnicul ales fără propria-i voie, concede, nesfiindu-se a-l răni încă o dată: “Dacă aşa stau lucrurile, domnule Negulescu, îi spuse el, şi conştiinţa vă arde mai tare decât carnea fleciuită, ce să vă zic? Spuneţi!”(idem).

Cazna sufletească a lui Vică Negulescu rezidă în acuzaţia, demonstrată în instanţă cu martori falşi, că el ar fi transmis ordinul lui Horia Sima de începere a reeducărilor, în sensul înşelării ‘vigilenţei’ partidului comunist, pentru ca, la capătul lor, în urma eliberării, legionarii automutilaţi să se integreze într-o nouă luptă împotriva partidului pomenit. “În faţa posterităţii şi a istoriei, cum apar eu? Nu ca un monstru cinic, criminal fără scrupule, Cronos devorându-mi cu poftă chiar propriile-mi odrasle? Iar de Horia ce să mai spun?” (p. 55).

Îşi pune o întrebare firească şi dă răspunsul cuvenit – întrebare pe care, totuşi, prea puţini şi-o pun: “Ce-ar fi fost să mă fi pervertit şi pe mine ancheta sau detenţia şi să fi ajuns şi eu ulterior să-i acuz de cele ce mi s-au întâmplat pe Horia Sima, Antonescu sau Hitler (…)?”(p. 56). Acest sistem de a te cuibări în pielea celorlalţi, profund creştinesc, a apărut şi la judecătorul din “Fortul 13″ şi a conferit şi acelui personaj  o dimensiune impresionantă.

Cu prilejul discuţiilor pe marginea confesiunii, în gura lui Grimalski apar acuzaţii îndeobşte formulate de aceia care nici legionari n-au fost, nici n-au trecut prin reeducări. Ele nu sunt deloc cruţătoare, după caracterul personajului. Vică îl defineşte a trăi după cum gândeşte; la care el sare: “Dar cum altfel? Să gândesc cum trăiesc? Şi să-mi teoretizez sau motivez eventual ulterior slăbiciunile, neputinţa sau laşitatea? Ca ăştia trecuţi prin Piteşti?” (p.57). Mai mult, îi arată partenerului său de convorbire opinia sa dreaptă şi directă: “Da, aveţi nu vina, ci responsabilitatea tuturor celor din subordinea dumneavoastră. Sau, mai exact, responsabilitatea faptelor petrecute acolo!” (p. 58). De aici, el adânceşte rana şi coboară mai înainte în timp, acuzându-l că împreună cu Nicolae Pătraşcu şi Simion Ghinea au purtat tratative cu generalul Nicolski, alături de care se afla generalul sovietic Bogdanov, cei din urmă propunându-le un pact de neagresiune în vederea alegerilor din 1946, făgăduind, în schimb, eliberarea tuturor deţinuţilor legionari rămaşi moştenire în temniţe în urma Mareşalului Ion Antonescu, ceea ce ei acceptară. “Nu aţi ştiut cu cine aveaţi de-a face?” (p. 59). Horia Sima trimiţând în România nişte grupuri de luptători – necunoscător al pactului -, ministerul de interne se socoti îndreptăţit să-şi încalce promisiunea; rezultatul fură arestările masive de legionari, din 1948, ale tuturor organizaţiilor, cu şefii numiţi cu tot. “Ceea ce mă miră însă este cum de-aţi putut accepta o asemenea înţelegere când ştiaţi bine că până la urmă n-o veţi respecta?” (p. 60).

Vică Negulescu recunoaşte: “Politic, e adevărat, noi am riscat şi am pierdut. Asta e clar. (…) Cert este că vina noastră este politică, iar a lor de ordin moral. Pentru că ei nu de faptul că ne-au închis sunt acuzabili, ci de ceea ce au făcut cu noi în detenţie” (p. 61). Adică strădania de a-şi descompune adversarii ca oameni. Vina lui, în optica lui Pavel Grimalski, e că, ducând tratativele, Negulescu nu şi-a închipuit până unde vor merge comuniştii în tratamentul lor în penitenciare. Printre păcate îi numără, la temelia lor, neprevederea . Iar cel astfel adus de ‘duhovnic’ în faţa fundului sacului cu greşeli, strigă: “Da, sunt vinovat şi răspunzător”(p. 63).

E o judecată mai presus de judecăţile omeneşti, deoarece se dovedeşte că şi răspunderea lui morală, priveşte mii şi mii de oameni, dispuşi în decursul mai multor generaţii a merge orbeşte după şefii lor, e Judecata de pe urmă (cu atât mai mult cu cât repauzarea judecatului nu va întârzia).

Revenirea lor în celulă nu este atât de importantă prin moartea lui Vică Negulescu, cât este prin pregătirea morţii aceluia care l-a chinuit neîncetat în Casimca, a reeducatorului Dan Dumitrescu, ucenicul său necunoscut de odinioară, şi prin morţile succesive ale altora. Nu se putea găsi mai potrivită introducere la coborârea umbrelor din imperiul morţii asupra Casimcăi: o spovedanie şi recunoaştera stării de păcat – parcă ale Mişcării întregi, reprezentată de înlocuitorul, pe teritoriul naţional, al comandantului ei.

Tragică fu despărţirea de trup a lui Dan Dumitrescu – el va urla: – “Aaah! m-am înşelat, Doamne! (…) Până să moară însă, agonia lui Dan Dumitrescu fu cumplită şi evidenţa ultimă, strigată cu ultimile puteri, fusese şi ea de-a dreptul înspăimântătoare. Toate urechile se ciuliseră la auzul ei. Fusese şi un răcnet animalic în faţa morţii, dar şi un ţipăt al sufletului în faţa unor evidenţe indiscutabile. Minune? Poate, în măsura în care, de fapt, fiecare fenomen este o minune şi mai ales cel al morţii omului.”(Cât ne îndeamnă la meditaţie această afirmaţie, profund originală prin răsturnarea clişeului de gândire cu care am crescut, anume că naşterea este o minune iar moartea un accident trist; ce splendidă inversare de perspectivă!)

“Izbăvire? Şi aceasta, dacă se ţinea seama de faptul că viaţa fiecăruia dintre cei băgaţi în Casimcă era un calvar care trebuia neapărat să sfârşească aşa. Şi cu atât mai mult cu cât acolo unii dintre cei băgaţi îşi socoteau pedeapsa binemeritată. Nu era cazul tuturor, dar Dan Dumitrescu era primul dintre cei care o socoteau aşa”(p. 112).

Urmând acestei treceri Dincolo, răsări superstiţia, mereu semnalată de mine în memorialistica reeducărilor:

“– Măi, nu-i de glumă! îl dojeni Iosif ridicându-se de pe locul unde păzea; vezi că-n cuibul de rândunică de la becul nostru a murit un pui.

– Şi ce dacă? îi răspunse Gore îmbufnat (…).

– Să fie oare un semn? întrebă Mircea cu glas tare; semn că-ntre moartea unuia dintre noi şi cea a puiului de rândunică există vreo legătură?”(p. 124). Este evidentă strădania omului de a-şi explica fenomene inacceptabile pentru raţiunea sa, căutând relaţii pseudoraţionale acolo unde nici o legătură intelectuală nu poate fi stabilită, relaţii ce totuşi par a străpunge misterul şi, într-un fel, liniştesc sufletele spăimântate.

Moartea câte unui pui devine vestitorul, mai mult sau mai puţin fidel faţă de viitor, al decesului unuia dintre deţinuţi. În orice caz, ea anunţă coma lui Costache Oprişan, prilejul unei completări finale a portretului lui Gore Bolovan, cu atât mai surprinzătoare cu cât atitudinea sa, profund inumană, din trecut, faţă de reeducaţi, a fost sugerată în volumul precedent.

“Iosif îl atinse cu piciorul, dar nu ca să-l facă să se scoale, ci ca să se uite spre colţul de deasupra tinetei de apă unde Gore meşterea ceva-n secret.

– Dumnezeule! exclamă Mircea sărind spre Gore. Ce faci?

– Taci! îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva?

Mircea se retrase înfiorat şi se lipi de Iosif întorcând capul.

– Tu vezi ce face Gore? îl întrebă el în şoaptă.

– Văd, dar nu mă pot uita că-mi vine rău. E nebun; crede c-o să vrea Costache să bea sânge?

– Dumnezeule! o bea, n-o bea, dar eu n-aş putea face aşa ceva. Mi-e frică, mă cutremur…

– Nici eu, îi răspunse scurt Iosif; însă ăsta-i Gore. Aşa a fost întotdeauna. A sărit dintr-o parte într-alta; dacă crede el c-aşa-şi va şterge păcatele, treaba lui. Lasă-l!…

– Gore! exclamă totuşi Mircea; opreşte-te! Mori!

Oprişan deschise ochii închizându-i la loc, ca şi cum nu i-ar fi păsat de nimic. Mircea îl privi îngrozit. Să fi auzit ce vorbeau? Să-l fi văzut pe Gore ce făcea? Să fi simţit ce punea la cale? Iar el? Ce va face el? Va accepta sângele? Îl va bea? Dumnezeule?!”(p. 127-128).

Intenţia fostului medicinist era să lase să se sedimenteze hematiile şi să-i dea colegului să bea limfa, deoarece pierduse o mare cantitate dintr-a lui, la ultima hemoptizie. Lui Mircea, văzându-l pe Gore, îi veniră-n minte spusele cuiva despre un sfânt fost bandit: “Mare ai fost sfinte şi-n rău, după cum tot atât de mare eşti şi-n bine!” (p. 126).

Când operaţia fu gătată, după ce Gore-şi bandajă cu o cârpă braţul, Iosif nu se putu împiedica să-l atace iarăşi:

“– E şi ăsta un fel de a-ţi şterge trecutul. Şi ţi l-ai şters în faţa mea. Nu ştiu însă dacă va mai afla cineva ceva despre gestul ăsta.

– Ascultă, mă, Sică, îi răspunse Gore cu faţa întoarsă către pătura cenuşie în care-şi înfundase capul; dacă tu crezi c-am făcut ce am făcut pentru ca să se vadă, te-nşeli amarnic. Eu ce fac, fac pentru c-aşa simt eu că trebuie să fac. În rest, nu mă interesează cine vede şi ce zice.

– Mda! numai cum naiba că tu ai simţăminte atât de diferite? Atunci, cândva, ştii tu când şi la ce mă gândesc acum, tot aşa simţeai?”(p. 129).

Iosif îl defineşte foarte concis şi plastic: “Ăsta-i Gore. Primul la toate, creştetul şi talpa (…). Habar n-ai ce-l costă şi ce l-a costat”(p. 131).

Trecu şi odihna necesară ciudatului donator de sânge sfârşit de efort. Decanta limfa din gamela în care-şi storsese sângele, în cea a lui Mircea.

“- Bea! îi zise el apoi lui Costache pe un ton poruncitor.

Oprişan însă zâmbi nemişcat. Răspundea cu-n surâs nelumesc la tot ce se-ntâmpla în jur.

– Costache, bea asta! încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ în timp ce cu cealaltă mână voia să-i ridice capul ca să poată sorbi mai uşor conţinutul gamelei.

Costache însă surâdea în continuare. Atunci sări şi Mircea să-l ajute.

– Prea târziu! exclamă Iosif; Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic. Lăsaţi-l!

– Costache! Costache! ţipă atunci Gore, strigându-l ca şi cum ar fi vrut să-l întoarcă din drum c-o gamelă de sânge. E al meu, al meu, mai am! murmura el, şi ei o să-ţi dea şi ei pe al…

Nu-şi termină însă vorba când Oprişan, cu o ultimă sforţare, se ridică puţin de pe pat şi, privindu-l pe Mircea peste gamela cu limfă, schiţă un gest de apărare.

– Costache, Costache! îl strigă iar Gore şi mai speriat şi cu gamela tot mai aproape de gura lui.

Costache însă tresări atunci ca la vederea a ceva nevăzut de cei trei şi, privind încă o dată spre un “sus”zăbrelit de gratiile patului de deasupra, îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos iar el îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece. Din ochi îi şiroiau însă nişte lacrimi tulburi care-i picau celuilalt pe obraji ca o ploaie, şi doi stropi mari se topiră în două mărgăritare mici prelinse de sub pleoapele lui Costache. Gore, cu capul plecat pe pieptul mortului, izbucni apoi într-un hohot de plâns (…) sfâşietor”(p. 132-133).

Brusc, aflăm adevărul ascuns de povestirea lui Gheorghe Calciu, din prefaţă: cel care a pus floarea pe pieptul fostului coleg este el însuşi.

Fără să insist asupra tuturor dezastrelor suferite de aceşti tineri în Casimca, mă voi opri doar asupra bolii de intestine ce părea a-l răpune, mai târziu, pe Mircea. Tot Gore este acela care, după ce-l salvă de la moarte, îi dădu bucata sa de pâine atât de necesară perpetuării existenţei proprii. Plecarea din Jilava a înviatului din morţi Mircea se încheie cu un nou portret al acestuia, foarte deosebit de acela ironic (caricatural) ce ni-l prezentase.

“Era atât de zăpăcit încât în boccea nu-şi vârî decât ciotul de periuţă de dinţi cu care i se făcuse clismă. Şi mai luă ceva: o bucată subţire de pâine pe care i-o întinsese Gore ca şi cum ar fi vrut să-i dea o mână de ajutor chiar şi dincolo de uşa celulei. Era bucata la care renunţase săptămâni în şir. Şi când i-o strecură pe furiş, Iosif, observând gestul, făcu şi el la fel. Fusese de fapt angajamentul lui şi nu voia să-l uite. N-avusese spontaneitatea lui Gore, dar nici să fie mai prejos de el nu se gândea. Pâinea însemna pentru Mircea viaţă, întremare, putere. Şi avea nevoie de ea, cu atât mai mult cu cât nu mai rămăsese din el decât scheletul pe care doar zeghea îl ţinea să nu se destrame. Craniul îi era acoperit de o piele trasă pe deasupra ca o glugă din care se desprindeau două urechi clăpăuge aidoma unor toarte de cratiţă. Poate moartea să-l mai fi apucat de ele, atât de străvezii erau. I se vedea viitorul printr-însele; un viitor sumbru însă, zăbrelit de reţeaua unor arteriole prin care curgea un fel de licoare rozalie. Şi mâinile – ghiare cu nişte degete ce i se desfăceau parcă din încheietură – n-aveau ce să apuce. Unghiile-i încă vineţii i se-nfigeau însă într-o piele albă ca-ntr-un pergament de pe care urmele morţii ce-l înşfăcase nu se şterseseră bine. Numai ochii-i luceau în fundul orbitelor în care se ascunseseră ca să nu-i fie scoşi. Izvora din ei o strălucire verzuie îmbuchetată cu uluire, mirare şi zăpăceală. Unde aveau totuşi să-l ducă?”(p. 191-192).

“Secretul Fortului 13” reprezintă cea mai elaborată scriere despre reeducări, apărută până acum. Structura romanului este dramaturgică şi lesne lucrarea ar fi transformată fie în piesă de teatru fie, mai ales, în film. Camera de luat vederi a prozatorului se mută dintr-o celulă într-alta, deseori neexcluzându-se panoramicele. Orice se petrece într-o încăpere are repercusiuni în celelalte, orice vecuieşte un deţinut, este reflectat şi în cugetul celorlalţi deţinuţi, al caraliilor sau al ofiţerilor şi comandantului. Trăirile tuturora sunt întreţesute într-o reţea fără ochiuri sărite, alcătuind o textură extrem de solidă. Nimic nu este superfluu în această a doua parte a trilogiei, exceptând două sau trei pagini, în care autorul voieşte să reia badineriile forţate din primul roman, din celula protagoniştilor aceluia, pentru a nu trăda continuitatea necesară.

Cele ce lipseau din ficţiunea lui Paul Goma, armătura de idei, conflictul surd sau făţiş (acolo diluat de starea personajului narator de aproape permanentă ironie veselă), evoluţia unuia ori altuia dintre ele, temeinica pătrundere în psihologia, drama şi – unde este cazul –tragedia personajelor, proiectarea luptei lor asupra iniţiativelor istorico-politice ce au premers şi uneori provocat evenimentele prin care au trecut ele, toate acestea, în “Secretul Fortului 13”, contribuie la impunerea romanului ca una dintre cele mai bine legate naraţiu ni ale literaturii noastre contemporane, că expune detenţia sub comunişti sau din altă zonă romanescă. În cadrul literaturii exclusiv de detenţie, urmărită în Istoria de faţă, calitatea autorului de martor, nu ocular, ci care a împărţit existenţa şi moartea cu protagoniştii, preschimbă lucrarea sa şi într-un document de neegalat, privitor la experimentul absurd de anihilare barbară a oricărui supravieţuitor din perioada iniţierii reeducărilor. E una dintre rarele dări de seamă asupra modificărilor survenite în inimile şi cugetele unori sauli pe drumul pustiu al unui Damasc întunecat de eclipsă, clătinat pe marginea prăpastiei.