3. Izbânda abstractului, înfrângerea epicului: Dan Lucinescu

Romanul “Jertfa (Transfigurări)”de Dan Lucinescu [Iaşi, Fides, 1997] îngăduie surprinderea rezultatelor literare produse de o prea îndârjită aspiraţie la purificarea gândirii, trăirii şi, implicit, a vocabularului şi tehnicii narative, iar acest rezultat, prin eliminarea concreteţei ‘banalului’ şi detaliilor materiale, crează o lume defunctă înainte de a se naşte, o lume inapropriabilă, o lume străină.

Să fie datorită aplecării native spre ştiinţă a autorului? Adevărat, conform Notei biografice finale, după absolvirea Facultăţii de Mecanică şi a cursurilor post-universitare de Energie Nucleară, el a elaborat un op: “Tehnologii ultrasonice, magnetografice şi de analiză spectrală” şi a avut o bogată activitate de laborator şi cercetare, pe care n-are rost s-o prezint acum; pentru ea a fost preţuit şi răsplătit la timpul cuvenit. Dar mai constat că nu doar el a fost condamnat la 15 ani muncă silnică (în urma arestării din 24 aprilie 1948), executaţi, dar şi maica sa a fost condamnată politic, ca şi una dintre cele două surori ale lui, iar părintele-i a avut domiciliu obligatoriu. Deci o experiere cvasicompletă (oricum împătrită) a dramei, ceea ce lasă de aşteptat a fi trezit în memorialist o apetenţă pentru durităţile realului. Totuşi ea lipseşte, prin această trăsătură Dan Lucinescu deosebindu-se de ceilalţi memorialişti şi scriitori discutaţi aici. Mai mult, el teoretizează  desprinderea de pământesc (şi nu o dată!): “Realul învingător nu este cel ce zugrumă (sic?!) o existenţă ci cel care reuşeşte să sublime suferinţele, în jertfă pură oferită Marelui Creator. Pep nu era animat de speranţe deşarte. Ingerul Bun de lângă el îl făcu să înţeleagă cât de departe şi problematică este o schimbare a stării în care se afla”(p. 232). Am numit cartea ‘roman’, pentru că Dan Lucinescu îşi realizează istorisirea la persoana a III-a singular şi-şi atribuie aventurile unui personaj dorit fictiv, numit: Pep.

Cititorul s-a obişnuit cu sistemul meu de a nu face afirmaţii fără a le demonstra pe loc. Următorul portret comentat va arăta ce voiesc a spune despre inconsistenţa tehnicii sale narative.

Ne aflăm într-o cameră nouă pentru Pep şi o mulţime de alţi colegi de detenţie.

“La un moment dat ceva ce i se păru nefiresc îi atrase brusc atenţia. În cadrul veseliei şi agitaţiei generale văzu un deţinut total diferit de ceilalţi, stând izolat lângă uşorul unei uşi. Pep nu mai văzuse până atunci o figură mai interesantă decât cea care-i atrăsese atenţia. Persoana respectivă, un bărbat de vârstă medie, radia lumină în jur.”Remarc că memorialistul ‘romancier’ îşi distinge personajele favorite tocmai prin atari calităţi suprafireşti; iată o probă extrasă din altă parte: “Când respectivul(Gheorghe Calciu; n.n.) , în urma unor crunte presiuni fizice a fost îndemnat să lovească un coleg de al lui, a căzut în genunchi în poziţie de rugăciune şi din ochii suferinzi, de căprioară rănită, începură să-i curgă lacrimi iar din răni sânge”(p.138; adăugăm că-l numeşte, în context, preot , ceea ce Calciu era încă foarte departe de a fi. Metoda realistă adoptată de Marcel Petrişor pentru a dovedi purtarea creştinească de culme a aceluiaşi, faţă de muribundul Costache Oprişan, serveşte scopului menţionat mult mai mult decât însemnarea hagiografică a lui Lucinescu). Revenim la întâlnirea ‘figurii luminoase’. “Chipul lui cu trăsături fine şi frumoase, marcat de un zâmbet trist dar detaşat, privea absent toată acea masă de oameni care se agita în noua incintă în care ajunseseră după debarcarea în Aiud.”Contrastarea ‘eroului’ cu furnicarul celorlalţi urmăreşte aceaşi înălţare a lui pe un soclu intangibil. “Rar văzu până atunci o figură atât de senină şi parcă iradiată din interior de o forţă psihică deosebită.” Dacă scriitorul tot a făcut o haltă pentru a-şi repeta consemnarea primei impresii, voi profita să menţionez că ‘forţa’, ‘energia’, ‘efluviile’, ’emanaţiile’ constituie recuzita curentă a spiritualităţii în volum, ele înlocuind termenii ortodoxiei ce i se par probabil naratorului ‘degradaţi’. (“Adevărul că totul este energie, implicând vibraţiile unui anumit câmp se adeverea în cadrul hipersensibilităţii căpătată prin acel fenomen de transfigurare despre care s-a menţionat. Dacă cineva zâmbeşte la aceste afirmaţii, nu poate produce decât o sinceră compasiune, despre care nu este cazul să vorbim”; p.207. S-a reţinut impersonalul expunerii, ca şi suficienţa celui care a ‘descoperit Adevărul’) . “Ochiul stâng îi era acoperit cu un bandaj de pluş negru. Pep, care stătea şi el izolat cu intenţia de a observa dacă are cineva nevoie de un ajutor, se apropie impresionat de domnul respectiv, al cărui comportament impresiona din primul moment.” N-am aflat doar pentru a nu ştiu câta oară că omul ‘impresiona’, ci şi că dragul de Pep era un creştin desăvârşit, ca şi un individ de o rară bună creştere, ceea ce ni se comunică de câte ori e posibil pe parcursul celor 278 pagini. “Îl salută cu politeţe, şi chiar cu o notă de afecţiune, întrebându-l dacă are nevoie de vrun ajutor, nepricepând care este cauza expectativei în care stătea respectivul personaj.”

În amănunte stă o altă dificultate a mesajului. De unde ‘afecţiunea’ cu care i s-a adresat? Ce a stârnit ea în celălalt? Tot atâtea mistere. După cum vom vedea mai departe, nici Pep nu-l va întreba asupra stării sale de expectativă, nici noi n-o s-o lămurim.

“Domnul respectiv îl observase la rândul lui pe Pep, singurul în afara lui care nu participa la vacarmul primei întâlniri cu oameni mai noi”(o însingurare ce ‘face bine’, arată o nobleţe despre care va fi vorba mai departe). “Îi răspunse la salut, pe faţă apărându-i un zâmbet ce releva un psihic afectuos. Îi replică la întrebarea pusă că nu avea nevoie de nimic, dar că-i mulţumeşte pentru gestul făcut. Pep se prezentă, aşa cum era normal pentru situaţia respectivă. Interlocutorul, mirat oarecum că nu-l recunoaşte, îi spuse că se numeşte Cosmovici. Numele îi spuse foarte mult lui Pep, familia respectivă fiind cunoscută în Moldova de nord ca făcând parte din aristocraţie.”Într-un astfel de mediu social ‘elevat’, doar politeţea nobiliară de care dădeau dovadă cei doi se potrivea, oricât de distonantă era ea faţă de împrejurări (să reamintesc cititorului că duhori pestilenţiale îngreţoşeau nările, zdrenţe fâlfâind pe trupuri jigneau privirile, scheletele vizibile ale ‘elitei’ înspăimântau sufletele?) “Destul de repede realiză (folosit cu înţelesul englezesc: îşi dădu seama) cu cine avea de a face. Personajul care i se păru atât de interesant era una din remarcabilele personalităţi din preajma anilor 1940, când printre altele fusese şi secretarul avocaţial al celebrului jurist şi profesor Istrate Micescu. În plus, persoana respectivă se bucura de prestigiul de a fi fost cel mai tânăr ministru din ţară, la vârsta de 30 de ani, cât şi profesor la prima catedră de ziaristică, nou înfiinţată. Întrebându-l ce a păţit cu ochiul”(ceea ce nu mai era la fel de politicos s-o facă!)“Horia Cosmovici răspunse modest dar convins şi concis că pierderea ochiului la un atelier de tâmplărie mecanică de ziua Sfintei Marii reprezenta jertfa lui oferită Sfintei Fecioare”(p 231-232).

Portretul continuă în acelaşi ton, aglomerând repetiţiile de idei, informaţii şi chiar cuvinte. “Astfel el află că Horia Cosmovici, o personalitate politică şi profesională cunoscută, se converti la marile valori ale creştinismului, neatinse de cei ce sunt de partea Domnului în mod formal. Sensibilitatea celui ce sângerează ani de zile în detenţie este incomparabil mai mare decât în lumea neutră (adică liberă!) sub multe aspecte. Pe baza ei, Pep recepţionă cu acuitate maximă mesajele de mare rafinament transmis de acel om deosebit.

În toate prezentările lui era plin de modestie, personalitatea lui impunându-se prin puritate sufletească, căldură psihică şi o mare acurateţe mintală, în cadrul unor raţionamente fără greş. El era nu numai un erudit şi un mare specialist, dar convertirea îi dădu harul unui adevărat apostolat. Fiind dotat cu mult simţ psihologic şi mult umanism, nu venea cu prezentări ex catedra , ci cu căldura spirituală a omului ce-şi consideră semenul egal cu el. Reuşea să alterneze rafinamente de gândire teologică cu mici întâmplări din viaţa personală, făcând legătura umană necesară unei maxime aprehensiuni.”Aici te-ai aştepta ca, în sfârşit, autorul să treacă la o cât de măruntă istorisire niţeluş sprinţară sau măcar interesantă ce să susţină admiraţia fără margini demonstrată, înşirată într-un limbaj clar şi lipsit de zorzoane pretenţioase; din păcate povestirea n-are, din nou!, nici o pondere… “Având originile din aceeaşi zonă geografică, îi relata uneori aspecte din copilăria petrecută în apropierea unui mare iaz, ale căror (sic!)broaşte făceau un zgomot infernal, de nesuportat de mama domnului în cauză. Cum rămăseseră multe sate de ţigani aciuaţi pe lângă marile moşii, sosi una din femeile de acolo, vestită pentru anumite rezolvări.

Ce făcu, ce nu făcu, la scurt timp după plecarea ei de la conac, concertul obositor al miilor de broaşte încetă ca prin farmec”(p. 233) ş.a.m.d. Probabil că e vorba despre o vrăjitoare, însă pentru narator de bună seamă că nu este ‘cuviincios’ să fie rostită această denumire ‘infernală’ într-un context atât de ‘rafinat şi pur’… De aceea “aspectele din copilăria… domnului în cauză” n-au nici cap nici coadă.

Cam atâta despre forţa stilistică a scrierii.

Există o altă manie nedumeritoare. Odată apărute numele şi prenumele unui personaj, ele sunt reluate prescurtat, fără nici o necesitate de expresie, nici logică; de fapt, doar sub forma unor iniţiale, ceea ce îngreunează lectura. Un exemplu: Spiridon Obreja devine Spiridon O. Recunoaşterea lor e cu atât mai anevoiasă cu cât aceste iniţiale alternează cu iniţialele altor personaje ale căror nume, din prudenţă sau delicateţe, nu au fost niciodată transcrise complet.

Ce este specific autorului ca atitudine faţă de problematica omului, care, în definitiv, constituie materia romanescă, nu? Strădania de a rezolva întrebările psihologice curente. Dar cum?

“Întreaga problematică a evoluţiei psihice, în special în cazuri limită, este greu de abordat, însă anumite aspecte se relevă prin ele însele. Pep constată că ceva în el, în sensul eului intim, se schimbase. Frică nu avusese nici de moarte, nici de suferinţă îndelungată, dar existaseră încă anumite legături ce frânau anumită desprindere, la fel ca odgoanele ce opresc balonul să se ridice. Permanenta stare între viaţă şi moarte trăită în perioada Piteştiului, la care se adaugă ferma convingere a existenţei unor forţe spirituale superioare în preajma sa, al căror ajutor îl simţise şi-l uluise prin eficacitatea lor (sic!) , îi determină un anumit salt, o desprindere de problematica zilnică, spre dezinvoltura dată de îndepărtarea fricii şi a grijii de viitor.”

Astfel, el ajunge la concluzia că “cel din perioada detenţiei nu era Pep Leonte ci transfigurarea lui”, ceea ce i se pare “un răspuns în limite corecte şi de bun simţ”(!). Printransfigurare autorul înţelege “mutaţiile psihice care determină un anumit stadiu de evoluţie spirituală” (!… p. 169-170). În mare, fragmentele de mai sus dau seama de explicaţiile psihologice asupra unei vieţi clar împărţită în stadii tot mai evoluate, delimitarea dintre etape făcându-se prin nişte vise grăitoare.

Termenul vis nu este cel mai potrivit pentru cele trăite de Dan Lucinescu; e vorba mai curând despre o “stare de scoatere din prezent”, în cuvintele sale. “Fusese ca într-un vis, cu imagini clare, totul în jur fiind bine conturat. Ceea ce reţinea în principal era un imens seism care distrugea sistematic totul în jur. Imaginile de coşmar se înlănţuiau una după alta, dând convingerea celor prezenţi că nimeni nu va mai scăpa cu viaţă din acel infern. Prăbuşirile erau nu numai de clădiri, ci ale întregii structuri telurice. Munţi întregi se prăbuşeau în vacarm cum numai visarea le poate realiza (sic!) , iar pământul crea abisuri de dimensiuni neimaginabile. Tot în vis, Pep asistă la terminarea cataclismului seismic, neîndrăznind să se uite în jur. Încetul, totul reveni la linişte, el aflându-se pe un promontoriu, care, după ce l-a văzut în realitate, şi-a dat sama că semăna cu Acropole, ale cărui temple se dărâmaseră în acel cutremur. Stând pe una din lespezile de piatră din faţa unui templu distrus, zări în dreptul capului o imensă şi frumoasă coloană dorică. Sentimentul pe care-l trăia în vis Pep era acela al groazei pentru imposibilitatea asigurării existenţei zilnice, în mijlocul acelor imense dărâmături. Zările în jur erau senine, dar marile distrugeri anulau posibilitatea continuării existenţei. Ceva asemănător unei iluminări trecu prin fiinţa lui şi zărind o lespede mai mică în apropiere, încercă să o îndepărteze. Efortul lui fu însoţit de succes, piatra lăsând loc unui pământ negru, cu toate semnele celui bun, roditor”(p. 54). Acest vis semăna cu o “stare de comă”(p. 55). El marca o modificare definitivă în sine: murise. “Lumea din afara lui dispăruse în întregime. Rămăsese cu trăirile interioare, care nu aveau decât calm şi luminozitate, eliminând tot ce decurgea din instinctul de conservare”(idem). Merită consemnat că precedentele stau sub următorul titlu de capitol: Stări premonitorii, încheieri şi începuturi de cicluri vitale , ce sugerează o înclinare a memorialistului spre ştiinţele oculte, ceea ce explică, în parte, desprinderea sa de concret.

Reeducările ce aveau să se dezlănţuie ziua următoare sunt vestite de un alt vis. “Pep era în plină noapte, cu multă ceaţă, în faţa unei mari gropi în pământ negru şi umed, de formă paralelipipedică de aproximativ 100 m cubi, plină până la jumătate de cadavre în descompunere. Fără să ştie cum, se văzu în mijlocul acelei gropi, în picioare, într-o linişte sinistră, după care se aplecă şi luă în braţe un cadavru din faţa lui, al cărui mucegai şi descompunere organică i se imprima pe mâini, pe braţe şi pe părţile din îmbrăcăminte care luau contact cu cadavrul ce zemuia” (p. 154).

Pe calea viselor, iată că am ajuns în pragul reeducărilor urmărite.

“Pep era în spaţiul liber dintre priciurile de lemn, acoperite ici-colo cu câte o rămăşiţă de rogojină, pe care nici corturarii nomazi nu ar fi folosit-o. În afară de el, marea majoritate a deţinuţilor stăteau întinşi pe locurile lor de culcare, încropind fiecare câte o ocupaţie, în care fantezia şi imaginaţia jucau un rol primordial.

Brusc, în fracţiuni de secundă, răul demonilor din noul iad comunist se declanşă atroce, furibund, cu scrâşnet de măsele şi lovituri dure date cu ciomegele ascunse de ei, mai de demult. Fu ceva asemănător valului ucigător de apă al unui baraj rupt instantaneu, pe care nu-l poate opri nimic până nu distruge totul în calea lui. Pep nu avu timp să se lămurească, pentru că totul se petrecu cu maximă rapiditate, fără nici o minimă atenţionare anterioară. Fără să vadă pe nimeni, simţi că ceva în occipital şi în coloana vertebrală se rupsese, totul venind din spatele lui, ca un trăsnet.

Când corpul lui începu să se clatine, încercând printr-o mişcare de rotaţie să-şi menţină echilibrul ce parţial îl pierduse, zări nişte umbre ce săreau ca într-un balet al demonilor în jurul său. Aceea fu ultima imagine înainte ca negurile profunde să-l învăluie total. Pep simţi o scufundare a întregului organism într-un întuneric total, apoi la fel ca o evaporare din ce în ce mai rapidă simţi o imensă disipare a întregii sale fiinţe, după care nu mai ştiu absolut nimic. Acea cădere totală spre nefiinţă nu o mai avusese niciodată în viaţa lui. Mulţi ani după acele evenimente Pep îşi amintea de acea totală disipare, într-o imensă negură, fiind convins că fenomenul respectiv reprezenta o parte din complexul fenomen al expierii. Stranii şi imprevizibile pot fi trăirile din cadrul existenţei umane, pe care nimeni, niciodată nu le va putea decela!”(p. 155-156).

Acestea se desfăşurau sub oblăduirea reeducatorului Titus Leonida. Continuară fără întrerupere, fiind nevoie de intervenţia lui Ţurcanu însuşi, pentru ca victima să nu fie ucisă încă. Din păcate, acest Ţurcanu  este lipsit de chip.

Pep nu trebui să-şi mânânce propriile excremente, nici să-şi bea urina, “ştiindu-se precis cu cine aveau de-a face, respectivul alegând fără ezitare moartea prin lovituri. Aceasta fu încercată cu seninătate în una din zilele următoare, când doi “haidamaci”destul de masivi şi puternici luară fiecare câte un veritabil par în mână, plasându-se unul în stânga şi altul în dreapta lui Pep, care fu chemat să stea în picioare în mijlocul camerei. La un moment dat cei doi îşi dădură reciproc comanda de acţiune:

– “Ca la forjă, la două baroase!”, începând concomitent să-l lovească pe Pep, unul în partea stângă, iar altul în cea dreaptă a porţiunii de mână de sub umăr. În minutele care au urmat Pep asistă la cel mai tulburător şi fascinant fenomen trăit de el în toată existenţa. În timp ce loviturile de par cădeau cu toată forţa pe corpul său, curgând şiroaie de transpiraţie de pe figurile torţionarilor, Pep nu simţi nici cea mai mică durere, dar nici dezechilibrarea mecanică dată de puternicele impulsuri ce acţionau asupra lui. Mai mult decât atât, starea lui sufletească era de o linişte şi împăcare pe care nu o mai cunoscuse niciodată.

Orice activitate în restul camerei încetă, fiecare privind desfăşurarea acelui spectacol unic pentru ei, în care doi indivizi loveau cu parii din răsputeri, ajungând leoarcă de transpiraţi, iar cel agresat rămânând impasibil, fără să scoată nici cel mai mic zgomot, iar figura lui în loc de masca groazei şi a suferinţei să iradieze o mare seninătate şi desprindere totală de tot ce se petrecea în jurul lui. Din când în când torţionarii, leoarcă de transpiraţie, se uitau ţintă la Pep, neputând pricepe nimic din cele ce se întâmplă.

La un moment dat, descumpăniţi, uitându-se unul la altul, aruncară ciomegele şi-i întoarseră spatele lui Pep, care-i privea mirat, cu compasiune pentru toată contorsionarea de pe chipurile lor. Fu un moment de real dezechilibru pentru toată echipa de asasini din cameră. În mintea lor ei atribuiau fenomenului la care asistaseră anumite puteri de practică indianistică ce le-ar fi avut Pep. Acel eveniment fu nodal în evoluţia psihică a lui Pep. El asistase la desfăşurarea lui în stare total conştientă şi noţiunile lui de fizică îl făcură să compare ce se petrecuse cu el cu fenomenul de ecranare dat de “cuşca lui Faraday”, numai că aceasta se aplica la protecţii împotriva unor intense câmpuri electromagnetice”(p 161-162).

În încercarea de a-şi explica cele întâmplate atunci, recunoaşte că niciodată nu se considerase mistic. În schimb avea control asupra voinţei sale. În plus, se simţea în comuniune cu natura. “Ceea ce se petrecuse însă cu el în momentul gravei agresări asupra sa cu parii îi definitivă convingerea existenţei unor Forţe paralele, cu relaţii univoce. Ele puteau interveni, fără reciprocitate însă. Sublimă este existenţa, prin dezvăluirile unor fenomene, în primă fază incredibile.

(…) Fenomenele de sublimare psihică sunt cunoscute şi analizate de cei ce au îndrăznit să scormonească universul subconştientului. Suferinţa poate fi sublimată”(p. 162). Voi profita de prilej pentru a menţiona că pretutindeni unde ar fi cazul să apară termenul ‘psihologie’ îl înlocuieşte termenul ‘psihanaliză’.

Mutat la Gherla în fabrică, capacitatea lui Pep de a străluci la orice muncă ar fi fost pus a luminat existenţa tuturor deţinuţilor. Turnătoriile la care erau aceştia obligaţi ritual, pentru dovedirea reeducării lor, nu par să-l fi privit.

Concluzia ce se impune din întreaga scriere e că Pep a fost un erou sans peur et sans reproche , ca şi o capacitate în materie de producţie, dotat cu o inteligenţă practică ieşită din comun. Dacă n-aş considera “JERTFA”de Dan Lucinescu un roman, poate că aş pune la îndoială aerul acesta de atoateînvingător, degajat din carte, dar ficţiunii câte nu-i sunt îngăduite dacă reuşeşte să convingă…

Şi în acest roman apare fugar Şura Bogdanovici. Deşi datele general cunoscute se repetă, există şi situaţii inedite, pentru care merită citate fragmentele.

“Unul dintre personajele care parţial au reuşit să-l tulbure pe Pep fu un tânăr student la drept, revenit după câţiva ani de detenţie la Aiud, închis pe baza unor condamnări date unor liceeni după evenimentele din ianuarie 1941. Era înalt, slab şi palid, cu ochii arzând febril de o veşnică problematică. El se numea Bogdanovici Alexandru, fiul unei familii de români basarabeni, fapt ce-i determină apelativul intim de Şura, un diminutiv de influenţă rusă de la Alexandru. Tatăl său era un om al zilei, având în perioada aceea de condamnare a fiului său funcţia de prefect. Pep îl cunoştea din libertate, apreciindu-l pentru inteligenţa şi cultura lui, dar crispându-l, ca un semnal de alarmă ceva ce nu putea exprima cu claritate, poate şi datorită unei stări permanente de agitaţie şi de nervozitate cu greu stăpânită. Şura venise în primăvara dinaintea arestării cu câteva idei şi propuneri care vădeau inteligenţă dar şi multă imaginaţie hazardată. Pentru prima dată după arestare Pep îl revăzu în acea cameră mare, după terminarea proceselor. Pep era conştient că orice mişcare a lui era privită de cei din jur, desigur cu simpatie, în special de cei tineri, pe care-i cunoscuse înainte de detenţie. Era o obligaţie de prim ordin de a contribui la buna atmosferă din acea viaţă colectivă. Oameni mai în vârstă, cu mult merit şi fapte deosebite în viaţa lor, îl ajutau în acest sens, discret şi cu mult bun simţ. Fiecare în felul lui simţea nevoia unor momente de reculegere, numite de unii mai simplu, rugăciune. (Nu mă pot abţine să nu constat din nou îndepărtarea uşor dispreţuitoare a autorului de creştinismul strămoşesc.)Aspectul benefic al acestora era recunoscut şi se căuta pe cât posibil crearea unor condiţii favorabile în acest sens. De obicei această perioadă a zilei, de reculegere a fiecăruia în parte, avea loc la începutul dimineţii.

Primul incident se produse când câţiva noi veniţi (sic!) în camera respectivă, la îndemnul lui Bogdanovici începură să cânte Bandera Rosa sau alte câteva melodii comuniste din perioada luptelor din războiul civil spaniol, cât şi ulterioare.

Bogdanovici îl rugă pe Pep să stea confidenţial de vorbă cu el, într-o problemă foarte importantă. Cu această ocazie, acesta îi spuse că trebuie făcut ceva pentru salvarea vieţilor celor din puşcărie.

Astfel Pep auzi pentru prima dată despre intenţia unei aşa-zise reeducări în puşcăria Suceava, care era prezentată ca o manevră abilă de recăpătare a libertăţii, ca şi cum organele represive comuniste erau naive şi uşor de indus în eroare.

Pep îl ascultă până la capăt pe Bogdanovici, după care îi spuse categoric că nu este de acord şi că în plus se va opune cu toată influenţa pe care o are acestei acţiuni. Motivarea lui consta în faptul că chiar dacă prin absurd organele comuniste ar fi înşelate printr-un simulacru de reeducare, preţul cu care era obţinută libertatea nu putea fi plătit. El îi replică printre altele că dacă doreau să cânte “Bandera Rosa”şi alte cântece comuniste trebuiau să rămână afară, nu să afirme ceea ce imediat deziceau.

Când, în dimineaţa ce a urmat, micul grup condus de Bogdanovici începu să cânte melodiile reeducării, Pep interveni calm dar hotărât, menţionând că fiecare are dreptul să-şi aleagă drumul de urmat, cu condiţia de a-i respecta pe cei din jur. În acest sens el cerea respectarea perioadei de reculegere sau de rugăciune din dimineaţa fiecărei zile. Bineînţeles că atitudinea lui Pep ajunse repede la urechile celor din vârful piramidei de represiune, explicându-se gravele prejudicii ce le avu de suportat în perioada următoare Sucevei. Pep află la interval relativ scurt că acea acţiune de “reeducare”era supralicitată şi de un alt personaj, obscur în lumea tineretului anticomunist, numit Eugen Ţurcanu”(p. 91-92) Iar opoziţia de atunci la sugestiile lui Bogdanovici îi explică autorului de ce Ţurcanu, ulterior, nu a dus niciodată până la capăt torturarea sa, socotindu-l un aliat avant la lettre al lui însuşi, nu în modul de aplicare al reeducărilor, ci doar prin înfruntarea cu Şura, ceea ce nu pare convingător, eroul Pep fiind, în acelaşi timp, legionar convins, atitudine urâtă de Ţurcanu mai presus de orice.

Plecarea la Piteşti a lui Eugen Ţurcanu cu grupul cel dintâi de studenţi transferaţi lăsă în urmă, la Suceava, vârfurile legionare redistribuite în şapte celule. Cu acest prilej, Pep se ataşă de medicinistul Dan Dumitrescu “personajul cel mai interesant şi poate cel mai straniu”(p. 95). La el se observa o desăvârşită armonie între fizicul de haiduc şi elanul şi vitejia, “pe un fond de mare romantism”(p. 96). “Avea generozitatea şi bunătatea omului puternic (…) Dan D. era un tânăr cu statură atletică, cu figură plăcută, cu ochii mari luminoşi care priveau ţintă pe interlocutor şi cu nelipsita mustaţă a luptătorilor din codrii de altădată” (idem). Din generozitate sau din îndrăzneală hazardată, “îşi punea viaţa în joc fără nici o reţinere” (idem). Provenea din armată (locotenent medic) şi, la reluarea studiilor, la Sibiu, intră întâmplător într-o sală de şedinţe a comuniştilor. Displăcându-i total cele discutate acolo şi mai ales tonul jignitor faţă de neam folosit de vorbitori, aruncă o grenadă în tribună. Deşi prins, cum în sală se mai afla un ofiţer în inima căruia fuseseră trezite acelaşi resentimente, acesta depuse mărturie în favoarea lui şi afacerea fu muşamalizată.

În penitenciar dădu dovadă de mare “delicateţe şi devotament pentru prieteni” (p. 105). “Era vesel, de o fantastică robusteţe psihică, antrenându-l şi pe Pep la o existenţă ce făcea abstracţie de realitatea dură în care trăiau” (p. 106). Doar la foame avea momente când rezista mai greu deşi, dacă obţinea hrană cu ajutorul trocului, nu pregeta s-o ofere tuturora.

La Piteşti, îl regăsiră pe Şura. “Deşi toţi cei din camera de carantină ştiau comportamentul lui Bogdanovici privind aşa-zisa reeducare, iniţiată timid de către el în Suceava, era evitată orice situaţie conflictuală sau atitudine ce putea fi interpretată ostilă (sic!) .

Colegii de cameră ştiau că suferise destul de mult, fiind arestat în perioada 1941-42 ca elev, executând în Aiud o detenţie de aproape 4 ani. Aspectul lui fizic inspira compasiune, deşi fiecare evita o exteriorizare. Alexandru Bogdanovici era un tânăr îmbătrânit mult înainte de vreme, înalt şi slab, cu faţa suptă, având pe ea amprenta unei detenţii premature.

Pep nu-l duşmănea, având înţelegere pentru tot zbuciumul prin care trecea, fiind conştient însă de sentimentele agresive ale acestuia faţă de el. Fără a fi voit să-i facă personal vreun rău, Pep nu putuse accepta influenţa negativă ce o putea avea acesta faţă de cei mai puţin avizaţi.

Bogdanovici ştia că rivalul lui la şefia unei eventuale reeducări era Eugen Ţurcanu, sosit în penitenciarul Piteşti încă din primăvara acelui an, având astfel un avans pe care-l voia recuperat. Astfel, el ceru în repetate rânduri scoaterea lui la ofiţerul politic al închisorii, fără a se da curs însă solicitării. Atitudinea lui în camera de carantină era la limita agresivităţii, schimbând câteva cuvinte pe zi numai când era obligat. El gândea intens la viitoarele lui acţiuni, ce le-ar fi vrut în continuare a începutului reeducării iniţiate la Suceava” (p. 121-122).

“În una din zilele dinaintea terminării carantinei, Bogdanovici fu chemat la ofiţerul politic. Pep şi cei de lângă el fură convinşi că în cadru l sacului ce- l va descărca acolo cel chemat, vor fi incluşi şi ei, micul grup faţă de care Şura B. manifestase o ostilitate făţişă. Cel chemat la ofiţerul politic stătu până seara târziu, fiind pus probabil să dea în scris toate elementele cumulate în timpul detenţiei, privind în special pe noii veniţi, respectiv colegii lui de carantină. Revenit în cameră nu dădu nici cea mai mică explicaţie, abordând deja siguranţa şi trufia de viitor inchizitor”(p. 123-124).

Portretul lui Alexandru Bogdanovici iese de sub pana lui Dan Lucinescu foarte şifonat. În orice caz, opus celorlalte înfăţişări ale lui, din cărţile de memorialistică a reeducării sau de ficţiune, tratând aceeaşi temă.

Este pentru prima oară când se spune mai mult sau mai puţin pe şleau că a fost turnător. Adevărat, nici unul dintre ceilalţi autori nu pare să fi convieţuit cu el în aceeaşi celulă în perioada când a pornit reeducările la Suceava sau, la Piteşti, înainte de a ajunge în torturi. Trebuie să remarc şi faptul că Dan Lucinescu, pentru adoptarea de către Bogdanovici a deciziei de a se reeduca, potrivnică atitudinii cvasigenerale a tinerilor deţinuţi – implicit de a servi indirect cauza comunismului -, ori din simţământul că Alexandr u Bogdanovi ci avea “sentimente agresive”faţă de el (atitudine nedenunţată de altcineva ca fiind în firea celui acuzat) nu l-a simpatizat când şi-a scris memoriile în discuţie. La fel de evident este şi că toţi ceilalţi, care pomenesc chinurile lui Şura şi moartea lui vrednică de milă, ar fi putut ascunde voit slăbiciunile sale, în intenţia de a păstra pentru posteritate numai faţa suferitoare a unui merituos, într-o perioadă, fost camarad.

Cert este că Dan Lucinescu nu are alt motiv să-l bănuiască pe Bogdanovici de a fi dat informaţii împotriva sa decât faptul că la puţin timp după reîntoarcerea lui, cel dintâi, împreună cu alţi doi prieteni, printre care robustul şi stenicul Dan Dumitrscu, fu scos din cameră şi dus la ‘secret’, în condiţii extrem de greu de suportat. Cum al treilea dintre dânşii, Costică Buţan, se îmbolnăvi, Dan Dumitrescu, inimos, acceptă cu însufleţire ca cei doi rămaşi să-i creeze condiţii mai bune de odihnă. Toate câte ni se comunică despre el pledează pentru afirmaţia lui Lucinescu, anume că Dan Dumitrescu era, pe atunci, înainte de a fi reeducat, unul “dintre “cei mai buni””(p. 134). Din păcate, autorul nu l-a revăzut niciodată, să poată depune mărturie şi despre decăderea lui de neînchipuit de după perioada când “nobleţea luisufletească (…) a răspândit seninul şi împăcarea unei existenţe superioare”(p. 146).

Ajuns în camera torturilor, “printre figurile luminoase Pep regăsi pe Vasile Ungureanu, pe care-l cunoscuse bine la Iaşi şi care trebuia probabil să bea paharul suferinţei până la fund. El fusese adus la Piteşti pentru că se înscrisese de puţin timp la facultatea de drept (Bordeianu opinează că ar fi fost student la Conservator). Rar văzu Pep o figură care să fi exprimat atât tragism. El pricepu repede ce se petrecea în preajma lui şi-l învăluia pe Pep cu afecţiune din privirile-i triste, fără a discuta practic cu nimeni. Experienţa din lagărele ruseşti îl învăţase să deceleze situaţiile critice”(p. 149-150).

Pe cel numit Dan Lucinescu l-a cunoscut şi în libertate, suficient de bine pentru ca mărturia lui să aibă pondere. Iar aceasta dezvăluie complet altfel de cum o ştiam şi o ştiau şi alţii biografia personajului care m-a urmărit atât de mult în cursul unei bune bucăţi din viaţă.

Întâlnirea lor avu loc când romancierul mai era student la Iaşi şi mijloci pentru ea decanul său, “care îl rugă să dea o mână de ajutor pentru finalizarea studiilor ofiţerului politic al diviziei Tudor Vladimirescu. El îi explică lui Pep că primise sarcină în acest sens, urmând să-l dea pe mâna unuia dintre studenţii buni.

(…) Curiozitatea îl determină să dea curs solicitării şi astfel îl cunoscu pe Vasile Ungureanu, fost dascăl undeva prin Judeţul Neamţ şi în tinereţe simpatizant legionar.

(…) Pep îi studia atent figura. Aceasta îl deruta complet, pentru că ea emana luminozitate, mare blândeţe, cât şi o mare şi nespusă tristeţe. În una din orele făcute de Pep cu V. U., îi puse direct şi brutal întrebarea de ce era el printre acei oameni, care cel puţin oficial călcaseră în picioare complet toate convingerile şi credinţele anterioare.

În loc de răspuns, Vasile Ungureanu izbucni în hohote de plâns. Pep îl lăsă să se liniştească şi să facă câţiva paşi prin cameră. Figura lui V. U. exprima profundă suferinţă, iar în ochii martirizaţi se citea o veritabilă golgotă. Pep nu se mai putu stăpâni şi, ridicându-se de pe scaun, îl îmbrăţişă cu afecţiune.

Astfel află Pep reala situaţie a celui din faţa lui. Vasile Ungureanu, nemţean crescut în munţii liberi, nu mai putea suporta gândul unor lungi ani de Siberie şi lagăr. Se hotărî să fugă, posibilitatea de a fi împuşcat considerând-o ca o soluţie salvatoare.

În aceaşi zi se făcură propunerile pentru înscrierea în divizia Tudor Vladimirescu. Coincidenţa i se păru ca un semn celest. Acceptă cu gândul ca la prima posibilitate să fugă. Angrenajul în care intră fu atât de sofisticat încât ajunsese până în acea poziţie de ofiţer politic, nepărăsind nici o clipă gândul de a fugi cât mai departe.”

Din cele ce urmează, după surpriza produsă de câte am aflat în legătură cu poziţia lui Vasile Ungureanu în divizia trădătorilor, ne dumirim că nu el adăpostea în casa sa tineri de dreapta (cum relatează un alt memorialist, pentru care oferire de locuinţă a ajuns în închisoare), ci autorul însuşi.

“Cei doi deveniră buni prieteni. A doua zi Vasile Ungureanu sosi cu nişte chei de casă, pe care i le întinse lui Pep, spunându-i că sunt de la casa din centru, care i s-a dat în exclusivitate. El nu voia să o folosească, preferând să doarmă la Cercul Militar. Casa respectivă se afla în Piaţa Sf. Spiridon, fosta casă parohială a bisericii alăturate. Avea trei camere şi dependinţe, două intrări, plus marele avantaj că era în plin centru.

Astfel făcu Pep un mic cămin studenţesc pentru prietenii lui cernăuţeni, oropsiţi de soartă să nu aibă nici un cămin. Pep îşi păstră o camera pentru el, cea mai mică, restul punând la dispoziţia celor ce aveau nevoie de un acoperiş”(p. 31-32).

Îl regăsi pe Ungureanu în bătăi. Asistă la întreg martirajul său. şi, mai târziu, află, ceea ce nu era adevărat, că bădia Vasile murise.

“Când după lungi ani de suferinţă […lui] Pep (…) i se înmână la eliberare procesul verbal de predare de către poliţie a lucrurilor lui unei surori a lui Vasile Ungureanu, instalată în acea casă, avu senzaţia unui strigoi ce iese din groapă.

De zeci de ori trecu Pep pe lângă casa respectivă, ulterior demolată, fără măcar să se apropie de uşă”(p. 33). Dacă bătea în ea, ar fi avut surpriza plăcută să afle că Vasile Ungureanu locuia în Târgu-Neamţ!

Nu voi părăsi “JERTFA”de Dan Lucinescu fără să menţionez  tentativele sale de a-şi asezona textul şi cu fragmente umoristice. Astfel citează o glumă a unui binecunoscut părinte Negruţiu, “despre prietenul sfântului Petru, un evreu bun şi credincios, care mereu amânase botezul, din lipsă de timp. Puţin după martirizarea marelui Apostol, cineva bătu la poarta Raiului. Era bătrânul evreu. Sfântul Petru nu ezită şi-l băgă repede înăuntru. Aflând că încă nu se botezase, îl rugă să stea lângă uşă şi primul preot venit acolo urma să-l boteze. (…): – “Şi acum sta bietul evreu după uşă, aşteptând!””(p. 102). Aiurea se consemnează umorul involuntar provocat de comandantul Jilavei: “Maromete se apropie cu ochi de pasăre de pradă de bietul bătrâ n şi- i ţipă lipit de urechea acestuia: – “Ce ai fost tu, mă banditule?”- “Medic, Domnule”, răspunse timorat acesta. – “Ce mă?”- “Medic primar, Domnule!”În acel moment Maromet se dezlănţui: – “Auziţi bă, ăstuia nu i-a fost de ajuns că era medic, trebuia să fie şi primar!”” (p.110). Sau acela al comandantului Gherlei. “Veni momentul când Goiciu ajunse în dreptul primului bolnav. Se propti agresiv în faţa lui şi-i ţipă în obraz: – “Tu ce boală ai, banditule?”- “Sunt grav bolnav de inimă, Domnule Comandant!”Goiciu îi răspunse răstit că şi el este cardiac şi-i făcu semn să treacă la lucru. Se succedară plângerile despre boli de ficat, de rinichi etc., după care Goiciu repeta stereotip că şi el are respectiva boală, expediindu-i în fabrică. Ultimul din rând, chiar locotenentul de aviaţie din Braşov, sesiză că este inutilă orice justificare şi întrebat ce are răspunse senin că este tâmpit, după care urmă replica stereotipă a lui Goiciu că şi el este. Toată masa de deţinuţi izbucni în râs iar locotenentul fu condus la carceră”(p.199). Autorul sesizează spontaneitatea veselă a câte unei replici. “Unii povesteau pescuitul în deltă, urmat de pregătirea şi degustatul unui nisetru la proţap, povestind cu detalii preliminariile ingurgitării. Când povestitorul ajunse în faza de a duce peştele la gură, o voce disperată, a unui grec trăit pe malul mării, se auzi ţipând: – “Pune bre limonie!””(p. 112). Binevenite zâmbete, ele totuşi nerevelând umoristul.