3. Constantin Cezianu aduce o mărturie îndoielnică

În memoriile sale de temniţă, intitulate: Salvat din infern [traducere din limba franceză de Maria Alexe; Bucureşti; Humanitas; 1992],  Constantin Cezianu, fostul director de cabinet al ministrului de externe Petrescu Comnen, izbutind, după a doua sa petrecere în temniţele comuniste, să plece în Franţa, la intervenţia Preşedintelui acestei ţări, Generalul De Gaulle, în memoriile sale, spuneam, redactate pe malurile Senei, autorul afirmă că nu şi-a îngăduit “nici o fantezie, nici o exagerare, nici o dramatizare a faptelor”, ci s-a oprit la “a descrie ceea ce am trăit, ceea ce am văzut şi, numai în cazul “studenţilor de la Piteşti”, ceea ce mi-au relatat numeroşi martori a căror bună-credinţă nu poate fi pusă la îndoială”(p. 10). Revine asupra acestei îndatoriri a cinstei şi insistă că, “în ce-i priveşte pe “studenţii de la Piteşti”, nu am fost niciodată în preajma lor”. Deşi sosirea lor la Peninsula – Canal – îi precedase propria venire acolo doar cu vreo două zile. “I-am cunoscut numai de la cei care stătuseră în aceeaşi celulă sau în aceeaşi baracă cu ei. Camarazii mi-au relatat ce au avut de îndurat din cauza lor. Prin urmare, nu este vorba aici de o mărturie a mea, ci de mărturiile pe care mi le-au făcut o parte dintre deţinuţii politici, mărturii ce concordă între ele şi a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Aş fi putut nici să nu scriu acest capitol” (p. 289), constată, în acord cu determinarea sa de a nu declara cititorilor decât ceea ce a văzut şi trăit personal. Se putea abţine a o face, cu atât mai mult cu cât despre ‘fenomen’ s-a publicat “o carte foarte bună”. S e referă la D. Baco, Piteşti [Editura Artes Graficas Benzal, Madrid] . Rostul intervenţiei sale stă în aceea că lucrarea respectivă a fost scrisă “în limba română”; de unde deducem rolul de dezvăluire în faţa Occidentului jucat de decizia sa de a- şi redacta amintirile în franceză: suplinea prin ele, în privinţa deconspirării ororilor din reeducări, un text ce-l satisfăcuse, dar la care apusenii n-aveau acces. Un alt motiv al lui consta în dificultatea găsirii volumului lui D. Bacu. şi a mai fost îndemnat, mai ales, de faptul că ““studenţii de la Piteşti”au constituit un fenomen foarte curios şi specific, fenomen ce a avut repercusiuni grave pentru deţinuţii politici care au avut contact cu el”(idem). Aşadar, “chiar dacă risc să fiu incomplet”, îşi asumă memorialistul reluarea unor povestiri străine, el porneşte la sintetizarea celor ce reţine din relatările ascultate.

Din păcate, Constantin Cezianu, cu toată bunăvoinţa sa, nu era conştient că îi lipseau multe verigi ale istoriei reeducărilor. De pildă, ignora tentativa lui Alexandru Bogdanovici de a le instaura la Suceava. În schimb, pomeneşte ceva mai puţin cunoscut: unii studenţi, acolo, “au fost convocaţi individual pentru a fi anchetaţi de ofiţerul politic al închisorii şi de adjunctul acestuia. Era vorba de testarea acestor oameni, pentru a li se cunoaşte slăbiciunile, tăria de caracter, tentaţiile, pentru a se şti ce se putea spera sau nu de la ei, ce se putea obţine”(p. 290). Octavian Voinea menţionează atare ispitire; Gheorghe Calciu, de asemenea; dar nu la Suceava. De bună seamă, procedeul a fost generalizat în mai mult locuri de detenţie, înainte de lansarea focului verde pentru începerea demascărilor. Apoi, ei fură expediaţi la Piteşti, unde “au fost “reeducaţi”de ofiţerul politic şi, pare-se, şi de mai mulţi ofiţeri superiori de la Ministerul de interne din Bucureşti. Nu ştiu în ce anume consta “reeducarea”, căci nici unul n-a îndrăznit să dezvăluie vreodată”. Dacă el greşeşte socotind că acel grup iniţial era compus din “condamnaţi pe viaţă” şi cu “pedepse grele”, pe când, în realitate, ei aveau pedepse mici, cu câteva excepţii, deoarece erau selecţionaţi dintre tinerii fără experienţă politică, cred că intuieşte adevărul selectării lor pe criterii psihologice: “adecvaţi scopurilor lor, oameni în stare de orice, detestând lumea întreagă şi în care amestecul de cruzime, sadism şi dorinţă de a domina făcea din ei adevărate bestii”(idem). Şeful reeducărilor este corect desemnat în persoana lui Ţurcanu; în schimb, când vine vorba despre adjuncţii săi, alături de Bogdanovici şi de Titus Leonida, este citat un oarecare Dorneanu. Acest nume va reapare mereu, lăsând chiar impresia că importanţa lui în reeducări trece pe primul plan.

Despre el aflăm – culmea! – o întreagă poveste, adusă din copilărie până în perioada reeducărilor, înflorită cu drama şi înduioşarea necesară, cu amănunte asupra formării şi familiei sale. “Era student (dacă nu mă înşeală memoria, la medicină) şi fusese legionar fanatic” (p. 295). Fiul unui preot transilvănean şi educat de acesta cu dragoste în duh naţionalist, creat ca un copil bun, respectuos, patriot, în mod firesc se orientă către legiune, participând la evenimentele din timpul guvernării generalului Antonescu, arestat, când începură reeducările avea un stagiu vechi de opt ani în temniţe. “A devenit un alt om. Îşi ura tatăl, îl blestema, îl hulea pe Dumnezeu, detesta mai ales preoţii, cărora le rezerva cele mai mari umilinţe, spunea orori despre mama lui şi, bineînţeles, îi obliga pe cei pe care îi tortura să spună la fel despre mamele lor” (idem). Autorul îşi pune tot felul de întrebări psihologice în legătură cu transformarea lui Dorneanu, total inconştient că acest mare şef al reeducărilor era o invenţie (dealtfel, trebuie ştiut că nici un vechi deţinut legionar, moştenit dintre condamnaţii lui Antonescu, n-a participat la reeducări, mai ales în conducerea lor).

Or, Dorneanu a existat. A fost şi el în focurile reeducărilor, dar prea puţin. Abia de este menţionat o singură dată, într-o singură carte. Nici vorbă să fi ocupat un loc preponderent în acţiune sau nici vorbă să fie acelaşi personaj. Mă întreb ce confuzie să stea la originea strecurării acestei greşeli privitoare la conducerea reeducărilor. Nu cred să poate fi alta decât că – aşa cum afirmă unul dintre memorialişti -, Eugen Ţurcanu era dornean şi că, pesemne, în povestirile ascultate de Cezianu, acest epitet revenea frecvent, făcându-l să creadă că avea de-a face cu un individ autentic, altul decât Eugen Ţurcanu (“aceşti patru oameni (…) erau stăpânii absoluţi…; Ţurcanu şi cei trei consilieri ai lui…”etc.).

Amestecând informaţiile, Constantin Cezianu presupune că pretutindeni unde s-au desfăşurat reeducările, victime au fost deţinuţi politici obişnuiţi, de toate vârstele şi profesiile (ceea ce s-a petrecut doar la Gherla), iar călăi numai studenţi (or, nici la Piteşti, aceştia nu au fost singurii gâzi; printre ei s-au numărat şi elevi şi alte categorii sociale). Mai bănuieşte o ‘metodă’ ce n-are nici o legătură cu realitatea: “în celulă erau aduşi (…) numai câte doi sau trei deţinuţi: un preot, un liber profesionist, un student etc.; întotdeauna intelectuali” (p. 297). ‘Comitetele de cameră’ sunt numite de autor “tribunal”. El discută despre ‘procese’ intentate victimelor de către grupul de comandă; presupune că cele dintâi aveau dreptul la apărare, la un avocat din oficiu, că interveneau martori citaţi, că exista un rechizitoriu al ‘procurorului’, că delincventul încheia procedura prin a se autoacuza. Pomeneşte chiar şi de un proces al lui Hristos! Iar, “pour la bonne bouche”, vede aducând sfârşitul reeducărilor persoana soţiei doctorului Simionescu, abia citat de mine. La descoperirea morţii bărbatului ei, atâtea demersuri oficiale a făcut încât a stârnit valul de anchete ce a condus la sistarea fenomenului…!!! E ca şi când Constantin Cezianu nici prin preajma sistemului penitenciar comunist n-ar fi trecut, dacă poate afirma că un biet om supus regimului ar fi avut ponderea necesară declanşării unui mecanism imposibil, de străpungere a reţelei de torturi cum erau acelea despre care vorbesc. Şi, totuşi, a avut de suferit în două rânduri prin locurile de detenţie ale partidului. De unde se vede că înţelegerea a ceea ce suferă omul nu este accesibilă oricui.

Atare prezentare a reeducărilor, n-are alt merit decât acela al ficţiunii – şi ea de calitate îndoielnică şi dulceagă -, lipsită de celelalte dotări ce ar trebui să însoţească o lucrare din domeniul imaginarului şi copleşită de culpa de a prezenta roadele închipuirii drept document. În loc de a fi utilă cauzei aducerii adevărului la lumină, în vederea atenţionării contemporanilor şi a viitorimii asupra grozăviilor săvârşite, scurta interpolare la care mă refer este de-a dreptul dăunătoare istoriei, fie şi literare.