2. “Priveşte cu atenţie şi ascultă” i s-a spus lui Ion Carjă

În loc de introducere la ce urmează a fi comunicat, e potrivit să adăstăm asupra unui amănunt grăitor din propria meditaţie a autorului, menit să explice inexplicabilul din câte va nara: “Partidul comunist, instaurat prin violenţă în România, a tins şi a izbutit să destrame sistemul social şi reţeaua schimbului interpsihologic uman propriu şi specific poporului român, deteriorând până la temelie structura şi relaţiile sociale elementare dintre indivizi, lăsându-i pe oameni în vid la un moment dat şi, mai mult, a tins şi a izbutit acest regim silnic să năruie şi să calce în picioare valorile şi ideile comune ale oamenilor, înlocuind acel tezaur comun agonisit în secole lungi la rând – tezaur care constituia stâlpul de rezistenţă al societăţii noastre -, cu anarhia, haosul, spaima, nesiguranţa, anxietatea, disperarea şi moartea”(p. 330). Dacă vreţi, a realizat, pe plan socio-naţional, ceva similar fisurării atomului, noţiune mult mai familiară cunoştinţelor noastre, fisurare ce conduce la modificări de structură. Modificări în structura psihologică umană au adus, drept urmare, şi “reeducările”.

Ion Cârja nu le cunoştea încă.

“Îmi aduc aminte că era o seară întunecoasă”, scrie el în “Canalul morţii” [Bucureşti, Cartea Românească, 1993],“în jurul orei nouă, şi se dăduse stingerea, când un om din brigada mea a venit la priciul meu de scândură şi mi-a spus că mă caută cineva afară. În spatele barăcii mă aştepta amicul meu. Eram tulburat de curajul lui, pentru că într-adevăr era curaj să îndrăzneşti să mergi seara, de la un dormitor dintr-o baracă, la alt dormitor din altă baracă, în acea perioadă când studenţii reeducaţi dădeau administraţiei note informative despre toate mişcările din interiorul lagărului. Administraţia era deosebit de interesată să afle filiaţiunea prieteniilor.”

Misteriosul îndrăzneţ constituie el însuşi un capitol al Istoriei Literaturii Române Contemporane, ca şi al celei de Detenţie.

“Drept orice răspuns la uimirea mea, poetul Ion Caraion mi-a prins mâna, m-a îndepărtat de la baraca mea, înspre sârmă unde nu ne putea vedea nimeni, şi mi-a şoptit:

– Priveşte geamurile de la baraca studenţilor. Priveşte cu atenţie şi ascultă.

Am privit într-acolo şi am ascultat. Ferestrele erau acoperite cu pături şi de dinlăuntru veneau sunete de instrumente muzicale: viori, acordeoane, clarinete. Muzica era zgomotoasă, agitată, şi fără nici o consistenţă melodică, capabilă de a o identifica”(p. 331). Cititorul nu se poate regăsi: instrumente muzicale cântând într-un loc de detenţie comunist, destinat politicilor, după ora stingerii? Nu ne mai aflăm într-un penitenciar de execuţie, ca în toate memoriile precedente, ci la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde regimul de viaţă era complet altul; iar cei doi priveau baraca studenţilor reeducaţi, expediaţi acolo de Eugen Ţurcanu, să-i continue opera.

“– Nu înţeleg ce se petrece acolo, am zis eu. Mi se pare că am auzit şi ţipete prin sunetul muzicii. Apoi, e ceva neobişnuit ca la această oră să nu se fi culcat oamenii. În timp ce simţeam încă mâna prietenului meu că mă ţinea strâns, deodată mi s-a părut că tremură, ca agitat de un spasm.

– Acolo se petrec lucruri îngrozitoare cu studenţii, după cum am aflat mai târziu, apucă el să-mi şoptească”(idem).

E regretabilă sărirea evidentă a unui pasaj, probabil cu prilejul tipăririi, neexistând între cele de mai sus legătura dintre cea dintâi propoziţie a ultimei replici şi următoarea. Însă, aceste fraze ce ne-au rămas sunt suficiente pentru a redesena chipul înspăimântat al poetului nu înalt, cu fruntea adâncată spre creştet brăzdată de dungi, cu nas turtit, cu priviri albastre şi încărcate de o teroare fără leac, pe dată luminate de căldură când te aţintea în ochi şi îi plăceai, cu buze chinuite de o frământare permanentă şi parcă inconştientă, cu pielea mult prea albă pentru ca să fi fost semn de sănătate, aşa cum l-am cunoscut după eliberarea din 1964. Frazele sunt suficiente pentru reînvierea lui şi întipărirea pe trăsăturile sale a unui început de groază profetică.

Cei doi fură obligaţi să-şi facă urma pierdută, fiind zăriţi, ca nişte umbre fără identitate, de un gardian ce îi apostrofă, după care porni vânarea lor prin noaptea deasă dintre cabane.

“A doua zi dimineaţa, când am ieşit pe platou ca să ne încolonăm şi să plecăm la munci, printre oameni se simţea o neobişnuită nelinişte, a cărei natură am descoperit-o foarte repede, în timp ce treceam prin diferitele brigăzi ca să caut câţiva prieteni cu care mă vedeam dimineaţa; în învălmăşeala miilor de oameni, era imposibilă supravegherea, iar la ora când ieşeam, era încă noapte neagră.

Ceea ce auzeam, în timp ce mă strecuram printre coloane, era aproape aceeaşi întrebare şi aceeaşi confirmare:

– Şi el a fost luat.

Trecând pe lângă brigada inapţilor, unde erau repartizaţi bolnavii, bătrânii şi câţiva elevi mai firavi, m-am simţit prins de braţ şi oprit.

Un învăţător din Ardeal, pe care îl cunoşteam de multă vreme, îmi spuse pe nume. L-am recunoscut numai după voce, deoarece faţa îi era vânătă şi tumefiată într-un asemenea grad, încât era imposibil de recunoscut.

– Ce e cu dumneata, domnule Secui? i-am spus vădit speriat.

Lumina difuză a unui bec de pe un stâlp, dintre aceia care erau aşezaţi din loc în loc prin interiorul lagărului, pentru a se putea controla mişcarea oamenilor în timpul nopţii, făcea şi mai oribilă faţa bărbatului care stătea lângă mine. Când am văzut că din ochii lui au început să curgă lacrimi, drept orice răspuns, mi-am dat seama că îngrijorarea amicului meu de aseară era reală, că mi se dezvăluise o taină, pe care eu, din locul meu, nu aş fi putut-o observa.

În jurul nostru stăteau înghesuiţi mai mulţi oameni şi toţi dădeau din cap, a compasiune şi indignare, dar nici unul nu îndrăznea să-şi exprime adevăratele sentimente. Deodată unul scoase un sâsâit scurt, în semn de atenţie.

Pe lângă noi trecea un tânăr dintre cei etichetaţi cu degradantul epitet de “secătură”. Era un student de prin Moldova care, la demascările de la Piteşti, îşi trădase proprii părinţi şi sora cu cumnat cu tot, fiu de preot fiind, şi aici trecea printre matadorii studenţilor reeducaţi, celebru în a bate şi a informa administraţia de stările din interiorul lagărului.

Cu inima mâhnită, m-am reîntors la brigada mea, unde mi s-a spus că fusesem căutat de un avocat, la fel învineţit şi disperat.

(…) În acea seară fuseseră luaţi cam patruzeci de oameni din diferite brigăzi şi trataţi de către studenţi aşa cum îi instruiseră la Piteşti, Eugen Ţurcanu, Pop Alexandru zis Ţalu (corect: Popa Alexandru, zis Ţanu; n. n.) şi alţi criminali creaţi de Ministerul de Interne”(p. 333-334).

Autobiograful, culegând de peste tot amănunte în legătură cu cele întâmplate în noaptea precedentă, a putut rescrie întregul scenariu al patimii.

“În fiecare dormitor de brigadă se prezenta plantonul lagărului, fostul căpitan Nicodim Lazăr, sau primul brigadier, Cojocaru, sau Neagu, sau brigadierii Grama, Bogdănescu, sau un alt brigadier de încredere al administraţiei şi comunica persoanei în cauză că este chemat la birou. Aici omul nu ajungea să se întâlnească cu vreun reprezentant al administraţiei cum i se spusese, ci era luat în primire de unul din grupul studenţilor, pe care nu-l cunoştea şi care îi spunea că, din ordinul dlui lt. Chirion, să-l urmeze. Era dus la una din brigăzile studenţilor, care, la început, purtau o literă alfabetică, iar acuma, fatala denumire de brigăzile 13 şi 14.

La începutul şedinţei a fost de faţă şi Chirion. Oamenii erau puşi să şadă în şir pe un prici, de pe care se luaseră păturile şi se întinseseră la ferestre. Erau cuprinşi de o uşoară panică când erau aduşi spre brigada studenţilor, deoarece se cunoşteau anumite lucruri misterioase ce s-ar petrece aici; dar mai ştiau că acestea nu se petrec decât între studenţi şi când l-au văzut pe Chirion acolo, aproape că s-au liniştit. Se mai întâmpla ca administraţia să facă unele comunicări deţinuţilor, adunându-i într-o anumită baracă.

Alături de Chirion se mai aflau fiorosul Bogdănescu, un student întârziat, fost căpitan în armată şi apoi deblocat; apoi medicul lagărului, unul dintre cei patru, dr. Eugen Suroiu, băiatul unui fost ofiţer de aviaţie din Blaj, fost coleg de medicină cu mine la Sibiu şi încadrat în acelaşi lot cu mine  (Liga Apuseană a Moţilor), precum şi încă vreo câţiva studenţi, cunoscuţi în lagăr, brigadieri sau pontatori (Coriolan Gherman, Vasile Marian, Gh. Marian-Timişoara, Grama, Enăchescu, Bordeianu, Văcariu etc.).

Ofiţerul politic, în câteva cuvinte, a vorbit despre zvonurile care circulă printre deţinuţi, privitoare la iminenţa începerii unui război, şi despre agitaţia oamenilor, care văd în această eventualitate o slăbire a protectoarei mult slăvite, URSS; a mai vorbit apoi despre încetinirea ritmului de muncă şi slăbirea disciplinei interioare, precum şi despre contactele cu civilii, pe care unii deţinuţi la fac împotriva tuturor dispoziţiunilor. La urmă, a mai adăugat ceva referitor la cei ce conduc lăuntric aceste opinii şi acţiuni.

Dintre cei de faţă, nici unul dintre ei nu era dintre persoanele de mâna întâi în lagăr, apoi nu erau nici dintre aceia care să fi încercat să se opună unor dispoziţiuni ale administraţiei şi, la muncă, erau conştiincioşi, atât cât le îngăduiau puterile slăbite.

La un moment dat Chirion s-a retras şi a luat Bogdănescu cuvântul, repetând cam aceleaşi lucruri ca şi Chirion. Dar puţin câte puţin, Bogdănescu a început să aducă acuzaţii persoanelor de faţă, fiind bine informat despre viaţa lor. Oamenii au început să se neliniştească de această întorsătură a lucrurilor, prevăzând că ceea ce se petrece era mai grav decât îşi închipuiseră.

Brigadierul Subţirică, care nu era student, dar colabora strâns cu studenţii reeducaţi şi administraţia, a intervenit şi el, acuzându-i pe oamenii din brigada lui aduşi la consfătuire. Cu aceasta, atmosfera s-a înveninat şi mai mult, pe măsura în care cei de pe margini, înţeleşi cu primii, au început să arunce şi ei câte o vorbă în sarcina cutăruia sau cutăruia. Unii au încercat să se apere. Această reacţie naturală parcă a aruncat paie pe foc. Bogdănescu s-a ridicat deodată şi le-a cerut, nici mai mult nici mai puţin, decât să demaşte pe toţi acei care instigă, sabotează, urăsc regimul şi aşteaptă pe americani.

Adaug, pentru înţelegerea celor ce urmează, că la Canal studenţii ataşaţi administraţiei nu au întreprins o acţiune asemănătoare celei de la Piteşti, în sensul de a se ocupa de demascări propriu-zise, ci şi-au canalizat toată ingeniozitatea şi forţele, neprecupeţind nici propria lor sănătate, pentru a ridica la maximum randamentul de muncă al deţinuţilor. Aceasta constituia un atentat împotriva vieţii multora dintre noi. Cei ce nu-şi îndeplineau norma (după ce studenţii le urcaseră exagerat de mult) – ceea ce era aproape imposibil de realizat chiar pentru un muncitor civil – trebuiau să suporte grave consecinţe: tăierea dreptului la pachetul lunar sau a vorbitorului. Fiind alimentaţi sub orice limită condiţională pentru muncile faraonice la care eram supuşi, micul adaus dintr-un pachet cu alimente consistente ajuta enorm în acea perioadă la menţinerea organismului şi constituia însăşi baza rezistenţei noastre fizice. Pe lângă aceasta, se mai adăuga şi menţinerea relaţiilor cu familia care, în felul acesta, ştia unde te afli şi avea oarecare linişte. Neîndeplinirea normei aducea o mulţime de complicaţii şi suferinţe, care se răsfrângeau cu aceeaşi intensitate atât asupra deţinutului, cât şi asupra familiei sale. Numai noi, cei mai tineri, împlineam norma şi numai arareori; necum cei mai în vârstă sau cei bolnavi.

Aceasta era pricipala crimă pe care aceste unelte ale administraţiei, recrutate dintre studenţi, au comis-o la Canal şi aceasta e destul de mare, dacă ne gândim că au murit zeci şi sute de oameni, ca urmare a eforturilor supraomeneşti la care fuseseră împinşi de acei zeloşi înnebuniţi, în urma unui regim de schilodire a minţii şi caracterelor lor. Toţi aceia care au murit, au închis ochii tumefiaţi şi diformi, cu stigmatele respingătoare ale edemului foamei.

Deoarece nimeni dintre cei vizaţi nu a răspuns somaţiilor ticăloase ale acelei brute, care era Bogdănescu, acesta a început să se agite, să înjure şi a năvălit cu pumnii în primul om care era lângă el, un biet general bătrân, care, de spaimă, a leşinat după primele lovituri primite. La acest semnal, cei aproape optzeci de deţinuţi-reeducaţi câţi erau în dormitorul respectiv s-au dezlănţuit cu aceeaşi furie asupra celorlalţi oameni aduşi aici. Pentru a nu se auzi afară ţipetele celor loviţi, o parte din studenţi au trecut, în aceeaşi clipă, la zăngănirea instrumentelor muzicale.

Doctorul Suroiu avea misiunea de a da primele ajutoare, în cazul că vreuna din victime ar fi suferit vreun şoc mai grav, din care să nu-şi poată reveni.

Loviturile şi înjurăturile cele mai triviale au ţinut jumătate de oră cel puţin, în care timp nenorocitele victime au trăit clipe de disperare şi de suferinţe indescriptibile.

Am avut ocazia să vorbesc cu foarte mulţi dintre ei şi, ca o notă comună, la toţi revenea aceeaşi caracterizare a acestor clipe: “Asaltul studenţilor peste noi ni s-a părut o glumă de prost gust la început, pentru că noi toţi puteam să le fim părinţi. Şi între noi erau unii care aveau nepoţi aici sau cunoscuţi din familie. După ce am primit pumni în capete şi lovituri de bocanci în spate sau piept, peste minţile noastre a coborât ca o negură şi ne-am adâncit într-un coşmar pe care nu-l credeam posibil, chiar sub proba acelei realităţi crude, acesta fiind probabil motivul că aproape nici unul dintre noi nu s-a văitat, urlat sau să-şi fi manifestat groaza în alte forme zgomotoase. Şocul moral fusese desăvârşit şi efectul urmărit realizat în întregime.”

Aceasta fusese a doua bătaie la baraca studenţilor proveniţi de la Piteşti şi fusese cunoscută de toată lumea; de altfel, aceasta era şi intenţia administraţiei. Prima bătaie se petrecuse cu două-trei săptămâni mai înainte şi fusese regizată cu un număr mai mic de oameni. Aceştia fuseseră aproape toţi informatorii administraţiei, care căzuseră în dizgraţie sau pur şi simplu au fost lăsaţi deoparte, ca nemaifiind utili. Din această cauză, prima serie de bătuţi a păstrat taina şi numai unul sau doi dintre cei vreo 16 au făcut unele indiscreţii, care însă nu au fost crezute, avându-se în vedere de la cine veneau.

Multă vreme peste oameni a plutit ca o pasăre sinistră isprava studenţilor bătăuşi şi nimeni nu mai adormea de acum aşa de repede seara, tulburat de posibilitatea repetării pe piele proprie a ceea ce se petrecuse cu ceilalţi. Nimeni nu era sigur că nu avea şi el vreo notă informativă la administraţie, de pe urma căreia să aibă de suferit aceleaşi consecinţe.

Aceste acţiuni ale brigăzilor de şoc studenţeşti, în care se cuprindeau circa 250 de tineri universitari, în afară de alţii, încă vreo 150 de studenţi şi elevi, răspândiţi prin absolut toate celelalte brigăzi, au continuat cu aceeaşi violenţă până în primăvara anului 1953. Odată cu moartea lui Stalin, au încetat bătaia şi crimele în închisoare în mod miraculos”(p. 235-239).

Citatele finale din Fragmentarium vor reveni asupra acestor bătăi la care studenţii “reeducaţi”îi supuneau pe lăgărişti (în premieră în cadrul volumului de faţă), ele oferind cititorului un caz dintre cele mai grave: nepotul care-şi tortura unchiul. Până să ajungem la ele, mai rămânem în compania lui Ion Cârja şi a expunerii sale limpezi şi modeste, să aflăm cum a murit cel dintâi mare luptător naţionalist român, în câteva pagini de autentic roman, cu dialog firesc şi cald, în clasicitatea lui. Descrierea acestei morţi zguduitoare apare în mai toate cărţile ce tratează despre reeducări; nu ne-am oprit asupra ei încă, pentru că întotdeauna o povesteşte careva care n-a fost rob la Canal, ci doar a auzit despre cele petrecute acolo, pe când scriitorul de faţă l-a cunoscut personal pe martir, pe când ‘lucra’ coechipier cu ‘studenţii’.

“Era o dimineaţă senină de vară şi lagărul părea pustiu. (…)

Mânam o pereche de căluţi roibi, focoşi, spre temelia unei barăci când, deodată, în faţa mea a apărut un om bine închegat, pe timpuri, probabil, robust; acum era slăbit, roşcovan, pe cap purtând o pălărioară verde, conică, cu şnur împrejur, una dintre acele pălării pe care o poartă în ţară pădurarii şi conducătorii silvici.

– Opreşte, tinere, zise omul, ridicându-şi mâna în faţa cailor.

Apoi a continuat cu voce blândă, cu timbru plăcut, lucru surprinzător în lagăre, unde oamenii se abrutizează şi, inconştient, vorba lor devine aspră:

– Căruţa aceasta merge la cuptorul de var, îmi zise omul. Ia- o pe după bucătărie, îmi mai zise el.

Eu ţineam încă strâns hăţurile cailor şi mă uitam la acest om. Cunoşteam pe toţi cei care lucrau în interior, la construcţii, întâi că aproape toţi erau ţărani din Munţii Apuseni şi, al doilea, lucram la corvezi cu ei de peste un an. Pe acesta încă nu-l  văzusem. La studenţi, erau doi sau trei oameni mai vârstnici, pe care îi cunoşteam de asemenea, însă pe acesta nu-l ştiam.

– La ce brigadă eşti dumnata?, l-am întrebat eu.

– La studenţi, răspunse omul şi se apropie de mine.

În ochii lui am văzut deodată o suferinţă frântă, pe care a vroit să o acopere instinctiv cu pleoapele pe care şi le strânsese ceva mai tare, dar nu a reuşit să-i şteargă urma.”

Atari surprinderi ale comportamentului nonverbal al unui personaj, cu încărcătura lui semnificantă, constituie mai rare apariţii în memorialistica cercetată, iar ele sunt printre elementele ce ar apropia-o de literatura propriu-zisă.

“Şi-a întins mâna şi şi-a spus numele:

– Sunt doctorul Simionescu.

Ştiam de mai mult timp că doctorul Simionescu fusese adus în lagărul nostru, dar încă nu-l întâlnisem. La început fusese repartizat la o brigadă care muncea la săpături, după cum fusesem informat.

– Sunt de o săptămână în această brigadă. Ofiţerul politic mi-a spus că aici mi-e locul, între tinerii cărora noi bătrânii le- am făcut o educaţie politică greşită.

În câteva cuvinte, doctorul Simionescu mi-a mărturisit tragedia. Câteva nume de cunoştinţe comune din lagăr ne-au stabilit încrederea imediat.

– Simt că voi înnebuni. Mi se fac cele mai îngrozitoare şicane şi, în fiecare seară, sunt obligat să ascult insultele care se aduc generaţiei mele, fără dreptul de a o apăra. Mai mult, sunt bruscat cu violenţă şi pe şantier înadins mi se dau să execut munci de salahor care la vârsta şi posibilităţile mele fizice, constituie adevărate suplicii.”

Aceste torturi verbale mi se par cu atât mai greu de suportat cu cât doctorul se adresase, în calitatea sa de om politic, cu preferinţă generaţiei tinere, socotind că prin ea va schimba faţa ţării şi pe ea o va determina să-şi ia în mâini propria soartă. Prin întreaga sa activitate, ca practician al medicinei şi ca educator, el îşi jertfise acestei generaţii tot ce avea mai bun în gândire şi simţire, iar ea, formată în spiritul cugetării lui, ca şi a celorlalţi conducători numiţi mai departe, se întorcea împotriva părinţilor ei spirituali cu o înverşunare criminală, după cum se va vedea curând, ea fiind desemnată, de Securitate, să-i provoace moartea.

“– Mai terminaţi cu vorba acolo, bandiţilor, strigă la noi un băieţandru pe care îl cunoşteam din văzute; era unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai locotenentului politic Chirion, o adevărată fiară.

Doctorul Simionescu s-a îndepărtat de căruţă, s-a uitat la copitele căluţilor care s-au proptit puternic ca să pornească căruţa, şi ochii lui mi-au întâlnit iarăşi privirile. Sub tristeţea care îl umbrea, am simţit vibrarea unui suflet cald, generos, a unui apostol subordonat unei mari credinţe, pe care prin ştiinţa şi vocaţia lui naţională o închinase fără rezervă neamului nostru. În acea clipă nu-mi închipuiam că aceasta a fost şi prima şi ultima mea întâlnire cu doctorul Simionescu.

Nu au trecut nici două săptămâni când, într-o dimineaţă la ora şase, când venise schimbul la cariera Canara, unde brigada noastră lucra peste noapte, ne-a adus vestea grozavă a uciderii doctorului Simionescu. Uciderea unui om într-un lagăr produce o adâncă depresiune morală asupra oamenilor. Parcă toţi se cufundă în interiorul lui, le piere glasul şi în ochii lor întâlneşti numai pustiu. Conştiinţa unui sfârşit asemănător posibil pentru fiecare este atât de covârşitoare încât nimeni nu mai îndrăzneşte să-şi fixeze nici cel puţin speranţa promiţătoare pentru a doua zi. Aşa au arătat fraţii noştri când au păşit pe şantierul Canara în acea dimineaţă când ni s-a adus vestea înfricoşă-toare, şi aşa am plecat noi spre lagăr, învăluiţi în zăbranicul mortuar al unui destin blestemat, căruia nu puteam să ne împotrivim cu nimic.

Din ceea ce am aflat atunci imediat şi din ceea ce am aflat mai târziu, când unii dintre studenţii reeducaţi şi-au revenit din rătăciri (ei fiind atunci la locul scenei), moartea doctorului Simionescu, unul dintre cei trei şefi ai generaţiei anului 1922 (ceilalţi doi au fost Corneliu Zelea Codreanu şi dr. Dănulescu) s-a petrecut astfel:

Brigada de studenţi lucra la construcţii la Taşaul. Pe marginea lacului, se construia un aşa numit Grup Social de clădiri. Şantierul era împrejmuit cu sârmă ghimpată şi, în afară de soldaţii de securitate postaţi la cele patru colţuri ale patrulaterului şantierului, mai erau şi soldaţi intermediari care nu aveau şi posturi fixe, putându-se mişca pe traseul pe care îl păzeau. Construcţiile erau în diferite stadii de lucru. Doctorul Simionescu lucra în interiorul unui pavilion, unde trebuia să ducă materialele, ca mortar, cărămidă, ipsos, apă etc., la studenţii care lucrau pe schele. Seara avusese loc în brigada studenţilor o şedinţă de prelucrare a doctorului Simionescu, pe care Bogdănescu, acea lighioană în formă de om, căuta să-l oblige să recunoască existenţa unui plan premeditat la luptătorii naţionalişti români, conform căruia aceşti oameni intenţionau să sădească în sufletele tineretului idei criminale de intoleranţă faţă de alte naţionalităţi, de ură semită, atitudini antimuncitoreşti, antisovietice, antiştiinţifice, antiprogresiste etc. Se pare că şedinţa a fost extrem de agitată şi că doctorul Simionescu a fost maltratat mai rău ca în orice altă seară precedentă. Dimineaţa, când a ieşit la lucru, ni s-a spus că doctorul Simionescu părea transfigurat, extrem de obosit, – fusese ţinut la “judecată”până la ora 3 dimineaţa – şi, aparent, incapabil să se autocontroleze. Incontestabil, suferise un şoc moral care îl deconcertase într-un anumit grad.

Câţiva studenţi din grupa de lucru, care erau cei mai înrăiţi şi aveau bogate caziere infamante de la Piteşti, Târgşor sau chiar Peninsula, au continuat neslăbit cu terorizarea morală a doctorului. De altfel, aceasta era una dintre metodele obişnuite în lucrarea de reeducare a unei persoane. Trebuia să se ţină de capul lui în toate chipurile, să-i creeze obsesii de culpabilitate şi complexe multiple, încât omul să fie condus singur spre disperare. Când ajungea aici, nu mai avea decât două soluţii în faţă: ori să capituleze în faţa siluitorilor morali, şi atunci urma să recunoască drept adevărate toate acuzaţiile criminale care i se aduceau şi, inevitabil, trebuia să se ataşeze şi el la banda reeducatorilor, ori, a doua soluţie, să se sinucidă. Când eram în închisori, nu aveam la îndemână a doua soluţie, întrucât nu aveam nici mijloacele fizice de a ne curma viaţa (lamă, funie etc.), şi nici prilejul să ieşim în sârme. Or, la Canal, şi în toate lagărele, aveam  toate aceste posibilităţi. În plus, studenţii reeducaţi şi administraţia, care le stătea în spate cu inspiraţia şi uneltele, îşi lărgiseră considerabil câmpul de aplicaţiune al crimei.

Doctorul Ion Simionescu, despre care oameni din oraşul lui şi distinşi bărbaţi din generaţia sa vorbeau numai cu superlative când se discuta asupra caracterului său, asupra capacităţii sale ştiinţifice, asupra calităţilor sale cetăţeneşti, etice şi creştine, ca să nu mai cuprindem şi patriotismul şi umanitarismul său proverbial, nu putea să ajungă la prima soluţie sub nici o formă. Era prea ancorat în valori înalte, pe care le cultivase o viaţă întreagă, cu ardoare şi deplină convingere. De acest lucru erau conştienţi şi ofiţerii politici, şi studenţii care îl aveau în grijă. Dar, chiar pentru acest motiv, în plus, pentru că doctorul Simionescu în baza credinţei sale creştine, adânc sădită în fiinţa lui, nu ar fi putut admite sinuciderea, grupul criminal trebuia să-l aducă la acest punct sau să săvârşească ei înşişi crima.

În acea zi caldă de vară, când soldaţii picoteau în posturi sub dogoarea soarelui dobrogean, în apropierea prânzului, mai degrabă ca de obicei, a sosit ofiţerul politic pe şantier şi cu el un alt ofiţer, din comanda batalionului de securitate. Garda a fost schimbată neîntârziat, şi apoi totul a revenit la normal. În schimb, în clădirea înaltă, unde se afla grupul în care lucra doctorul Simionescu, studenţii îl hărţuiau în continuu pe acesta, mai mult ca oricând. Tot timpul i se aruncau tot felul de reproşuri, folosindu-se cel mai trivial limbaj, se zvârlea în el cu bucăţi de cărămidă, de mortar uscat, bucăţele de lemn sau capete de scândură. Doctorul Simionescu îşi vedea de lucru. Ochii îi înotau în lacrimi. Se ştia singur, absolut singur între aceşti mici monştri, transformaţi astfel de mârşava mână criminală a partidului comunist. Cum nu ar fi vrut el să-i avertizeze tot timpul despre căderea lor şi primejdiosul laţ în care căzuseră!

Nu am reuşit să aflu decât două sau trei nume de-ale studenţilor care erau în grupa de tortură. Din nenorocire şi pe acestea le-am uitat, reamintindu-mi doar de unul dintre aceste nume, Ioan Olteanu, fost normalist la Tg. Mureş, care după ce a dat diferenţa de liceu, s-a înscris la Universitatea din Cluj. Chiar după ce studenţii supravieţuitori şi-au revenit, se fereau să amintească numele acelora dintre ei care săvârşiseră acte prea mârşave.”

Această remarcă din urmă simt nevoia să fi fost comentată. Este vorba de o temere continuată, după condamnarea principalului lot de criminali, temere de răzbunarea celor rămaşi în viaţă? Este vorba despre o delicată decenţă în a rosti numele unor inşi care, şi aşa, îşi încărcaseră conştiinţele cu prea negre torturi? Este vorba despre frica unor indivizi care nici ei nu fuseseră lăsaţi de o parte, când sosise cazul compromiterii tuturora, şi ce se ştiau, la rândul lor, vulnerabili, din punct de vedere moral, deci adoptaseră tăcerea, din spirit de autoapărare, cruţarea acelora putând să le divulge propriile scăderi? Ori este, în baza trăirilor paradoxale menţionate anterior, un caz de colaborare cu călăii tăi? Sau, poate, cu splendidă trăire creştină, este dovada iertării şi a nejudecării crimelor şi a criminalilor?

“La un moment dat, văzând studenţii că dr. Simionescu nu reacţionează cum ar fi dorit ei, unul a agăţat o funie de o grindă pe unde trebuia să treacă doctorul cu materialele. Prima oară doctorul Simionescu a trecut pe sub ea, părând că nu o observă. Studenţii au început să-l ridiculizeze imediat.

– Ce, te faci că nu vezi funia, banditule? a zis unul.

– Este pentru tine, porcule, a adăugat altul. Nu meriţi altceva, după nenorocirile pe care le-ai adus poporului român în 25 de ani de beznă.

– De ce nu-ţi bagi gâtul în laţ, dacă eşti om de onoare? spuse un altul. Atunci te-am crede că eşti om de atitudine. Dar ţi-e frică că te doare, banditule!

Aceste atacuri verbale, murdare şi scandaloase, nu au putut să nu-i atingă cele mai intime adâncuri ale sufletului acestui om nobil şi onest, care era profund conştient că întreaga sa viaţă nu a căutat să facă altceva decât să fie util societăţii şi să aline suferinţele oamenilor.

Unul dintre acei studenţi, dintre aceia care uciseseră şi la Piteşti, s-a apropiat cu îndrăzneală de dr. Simionescu, când acesta se nimerise din nou lângă laţul funiei care atârna deasupra unor dulapi şi, când doctorul s-a apropiat, i-a dat un ghiont încât acesta a scăpat din mână găleţile cu mortar şi a simulat că îi pune laţul de gât. Nu se poate şti dacă gestul acestuia ar fi mers până la capăt, adică să-l ştranguleze pe Simionescu. Schimbarea gărzii mai degrabă cu câtva şi apariţia celor doi ofiţeri de care am amintit pledează însă pentru premeditarea crimei.

Doctorul Simionescu când a văzut intenţia criminală a acestora, pentru că imediat s-au mai alăturat primului şi alţi tineri, cutremurat de groază, a năvălit pe una dintre uşile care i-a fost mai aproape şi a ieşit afară. Neştiind ce să facă în prima clipă, unde să meargă şi cui să se adreseze – desigur, el se gândea la un reprezentant înarmat sau oficial al lagărului, nici într-un caz la brigadierul Bogdănescu -, s-a îndepărtat în fugă spre sârme unde erau soldaţii de pază. Era evident că omul era disperat, că fuge de o ameninţare serioasă, mai cu seamă că în timpul acesta ţipa ca să fie salvat. Mi s-a relatat că doctorul Simionescu striga după ajutor.

Nici nu a apucat să se apropie până la limita de cinci metri de sârme, care nu putea fi depăşită, fără riscul de a fi împuşcat, că un soldat din afara sârmelor a şi tras în doctorul Simionescu câteva focuri de armă care l-au ucis fulgerător. Soldatul se pare că nici nu l-a somat reglementar înainte de a-l ucide.

Crima, a cărei victimă a fost doctorul Simionescu, a fost cu siguranţă plănuită. Prin orice mijloace el trebuia ucis. Cum s- au mai petrecut şi alte crime în acest lagăr sau în altele, s-a putut constata că oricând o persoană exercita o prea mare influenţă prin prestigiul său în jur, în baza represiunii crunte împotriva tuturor forţelor polarizante, organele de securitate au fost radicale. Zona de preavizare de 5 metri până la sârme era valabilă numai pentru cazul că un deţinut ar fi încercat să se apropie pe furiş de sârme, dar nu ţipând şi apoi, unde mai pui, că era şi ziua amiaza mare.

Prin moartea doctorului Ion Simionescu din Turnu-Măgurele, generaţia luptătoare naţionalistă din ţară a pierdut o forţă de cea mai înaltă factură, a pierdut un bărbat luminat de principiile unui larg umanitarism, un cetăţean integru şi un medic a cărui mână binefăcătore nu va putea să fie uitată de mii de foşti suferinzi din partea inferioară a Munteniei, din răsăritul Oltului”(p. 355-360).