2. Disperarea tenorului (Ioan Popescu Loredan)

Pseudonimul de artist liric şi memorialist (sugerat de Agepsina Macri) al lui Ioan A. Popescu (n. Galaţi; 18 octombrie 1925) este: Loredan. În copilărie şi tinereţe, provenind dintr-o familie nevoiaşă, a lucrat ca hamal, lăcătuş, muncitor în turnătorie; era simpatizant naţional-ţărănist. Ca student, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Cluj, fiind şi figurant la Teatrul Tineretului din Capitală. În 1953 debutează, dublându-l pe Ion Dacian, în rolul principal masculin din Sânziana şi Pepelea. În 1955 fu angajat la Teatrul Muzical din Braşov, unde a reţinut capul de afiş, cu mare succes, până la 20 aprilie 1959, când a fost arestat. După trei luni de anchetă la Securitatea din Braşov, a fost condamnat la 7 ani închisoare corecţională, pentru uneltire contra orânduirii sociale (art. 209, pct.2, C.P.). A trecut prin penitenciarele: Codlea şi Jilava, a muncit în lagărele: Salcia, Strâmba, Periprava, Grind, Luciu-Giurgeni – de unde s-a eliberat cu doi ani înainte de termen, cu prilejul decretului de graţiere din 1964. Reangajat la acelaşi teatru de unde fusese arestat, se căsători cu o colegă care îi dărui un băiat – excelent pianist, compozitor şi dirijor. În 1987 se declară refugiat politic, în Viena. Izbucnind evenimentele anticomuniste din Braşov, se repatrie, cu atât mai uşor cu cât nu se aflase nimic despre rămânerea sa peste hotare. Peste un an, constatând că evenimentele nu au condus la nici o schimbare a politicii comuniste, se refugie din nou la Viena, unde rămase până ce revoluţia triumfătoare din 1989 îl decise să revină în ţară.

A publicat: “AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN scrise de el însuşi. 1800 zile de disperare în anchetă şi lagăr”, cu prefaţa: “Un “Papillon”eroic al românilor”de Mihai Rădulescu (Bucureşti; Editura Ramida; 1994).

AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN. 1800 ZILE DE DISPERARE ÎN ANCHETĂ ŞI LAGĂR nu constituie memoriile unui politician condamnat pentru crezul ce i-a insuflat curajul de a lupta împotriva guvernului comunist ilegal, impus de o putere străină; nici ale unui luptător naţionalist care, din patriotism şi fără credinţă politică, s-a ridicat împotriva terorii ce ne înăbuşea poporul; ele reprezintă amintirile unui român apolitic, victimă – este uluitor, dar adevărat! – a unui gest indecent săvârşit faţă de o colegă. În perioada când a fost arestat şi condamnat, tot ce mişcă-n ţara-asta, cum spune Eminescu, a trecut prin furcile caudine, ale suspectării şi, eventual, ale arestării. Legionari care n-au fost niciodată anterior deranjaţi sau – dimpotrivă – care au săvârşit mai multe condamnări, dar acum nu mai încruntau nici măcar o sprânceană, naţional ţărănişti în aceeaşi situaţie, dar şi ‘scrisoriştii’ ce se plângeau, într-o epistolă anonimă, de preţul pâinii, ‘matiştii’, aceia care, la un pahar (băut la M.A.T.), înjurau în general, ca şi toţi aceia care debitau, mai cu haz, mai fără, un ‘banc’ cu alură cât de cât politică, între ei şi Loredan, au plătit tribut neimplicării…

“Adevărul este că nu cunoşteam nimic din viaţa politică a timpului. Activităţile mele erau teatrul şi femeile şi un hârb de maşină Adler Junior, pe care tocmai îl cumpărasem”(p.50), recunoaşte cu candoare.

Aşa că arestarea constitui o întoarcere pe dos a existenţei sale, cum singur constată:

“O răsturnare de situaţie: până ieri – reflectoare, arii, duete – FRUMOASA FLORENTINĂ, orchestra, publicul care-mi scanda numele “Loredan”- şi asta chiar în ultima duminică de 19 aprilie ’59, iar acum la temniţă – unde nu aplauda nimeni; în schimb găseai din plin bătaie, picioare-n fund, ochelari de tablă, toate acestea însoţite de superbe înjurături”(p.51).

Iată-l în chiar clipa aruncării lui în …coteţ:

“După acel tratament civilizat, m-au trecut în încăperea alăturată compusă din carcere din beton, de mărimea unui frigider, cu uşă ce se-nchidea cu zăvoare răsunătoare. M-au închis şi am început să plâng, răsturnându-se totul în mintea mea. Nu mai aveam reflectoare; orchestra nu mai cânta; parteneri nu mai aveam; nu mai eram conte, duce, baron. Păşeam într-o piesă nouă, fără cortină, fără public, fără aplauze. Totul dispăruse”(p.47).

Această virvoltă se agravează, anii trecând, ajunge firească – ce odioasă trăire dar, cum o cunoaştem cu toţii din experimentarea ‘fericirii socialiste’! -, devine singura cale de existenţă:

“Doamne, cât am gândit şi cât am visat – aş fi preferat să stau închis toată viaţa, numai să mă ducă seara să cânt şi să joc şi să mă readucă în celulă. Bineînţeles că era un vis irealizabil”(p.73).

Căderea fiindu-i completă, nu este de mirare că autorul a cunoscut mai multe împrejurări când i-a trecut prin minte să se omoare.

“Viaţa ne era grea. Ne plimbam pe rând în celulă, într-o tăcere permanentă, aşteptând să se deschidă uşa să vedem pe cine scoteau la anchetă.

“Tensiunea în care mă găseam, interogatoriul bizuit pe neadevăruri, m-au condus la ideea de a-mi lua zilele. La ce folos să trăieşti când nu te poţi bucura de viaţă? Dar cum s-o fac? Cum? Nu aveam lamă. Nu aveam cuţit. Singura soluţie era intoxicarea.

“Masa de prânz reprezenta în general fasole, din boabe foarte mari, cum nu se întâlnesc; probabil boabe miciurinizate. În această mâncare exista o singură bucată de carne care îndeobşte consta din fibre, iar deasupra ei plutea o zeamă ca de mucozităţi, fenomen ce l-am descoperit de unde provenea, la Codlea, unde la fel mâncarea se făcea din carne intrată-n putrefacţie. Din celulă vedeam deţinuţii de drept comun cum cărau stârvurile, cu hainele pe cap, iar mirosul de stârv pătrundea pe geam în celulă.

“Carnea aceea nu o mâncam, ci o adunam. Cu mare grijă o băgam în saltea, să nu mă vadă colegii de celulă. Îmi ziceam: “Să intre carnea-n putrefacţie; eu n-o mănânc. Poate aşa voi dobândi moartea”.

“Dar cum se-ntâmplă când trei oameni se-nvârtesc toată ziua prin celulă – ca maimuţele ne urmăream unul pe celălalt. Desigur, colegii au observat ce făceam şi logic şi-au dat seama ce intenţionam.

“Acel om minunat, Vasile Munteanu, a cărui amintire e de neuitat pentru mine, seara după ora 18, mi-a pus întrebarea:

“- Domnule Loredan, viaţa pe care o ai îţi aparţine? Ai contribuit dumneata cu ceva la ea? De ce te-ai hotărât să ţi-o iei? Du-ţi  crucea vieţii cu demnitate.Te rog, scoate carnea şi arunc-o în tinetă, că miroase groaznic.

“El a fost omul care mi-a restabilit moralul” (p.54-55).

De fiecare dată când deschid o lucrare de memorialistică de detenţie, mă interesează de ce a trecut autorul ei la dificilul – pentru un neliterat – exerciţiu de compunere.

Deobicei curiozitatea îmi este răsplătită, scriitorul menţionându-şi motivarea efortului său. Acesta este şi cazul cântăreţului liric prezent.

Cartea debutând cu un motto dintr-o poemă de temniţă a lui Nichifor Crainic al cărei titlu este cuprins în chiar acest citat: “Unde sunt cei care nu mai sunt? / Când Marele Întuneric va cădea / Vei vedea”, Loredan îşi începe textul cu o încercare de a se asocia duhului acestei întrebări fără răspuns:

“Memoriile mele scot la lumină “unde sunt cei care nu mai sunt”.

“Ei nu mai sunt. Au acum la căpătâi un par pe care stă scris numărul dosarului lor judiciar – în cazul cel mai fericit – sau se află în gropi comune.

“Ei nu mai cuvântă. Iar dacă ei nu mai cuvântă, noi supravieţuitorii trebuie să cuvântăm în locul lor. Noi am apucat să vedem căderea Marelui Întuneric. Să nu uităm personalităţile ce au contribuit la prăbuşirea imperiului comunist”(p.33).

Va să zică, Loredan ia cuvântul în locul celor dispăruţi, al decedaţilor din gherlele comuniste, pentru ca glasul acelora să nu fie înnăbuşit de moartea lor. “Marele Întuneric”al lumii acesteia damnate, în care Lumina dumnezeiască a atotştiinţei nu poate fi percepută şi toate rămân învăluite în mister, devine pentru memorialist întunericul ‘politic’ în care ne-a afundat orbirea provocată de teroare; interpretarea sa nu trebuie neglijată de exegeţii operei lui Crainic, pentru că revelează adevărata aspiraţie a deţinuţilor obişnuiţi, nededaţi cu aroganţa subţirimii interpretărilor dogmatice, ci solicitând descoperirea adevărului imediat privitor la viaţa şi moartea victimelor comunismului.

Un alt imbold ce l-a determinat pe Loredan să scrie este punerea la dispoziţia foştilor comunişti a “materialului”necesar ruşinării lor – să nu pretindă la scuza că nu au ştiut ce au provocat în ţară.

“Am aşternut pe hârtie acest material documentar din viaţa mea de ‘bandit’ pentru a rămâne mărturie, pentru ca toţi foştii comunişti să se informeze asupra ororilor care s-au făptuit pe timpul când purtau carnetul roşu, “cinstea noastră şi mândria”. Acum le poate fi ruşine de “cinstea”cu care se lăudau strigând. Cinstiţi erau ei?! Sau noi care zăceam în temniţe?!”(p.179)

E momentul să aflăm mai detaliat de ce a fost arestat Loredan. Prefaţatorul volumului de amintiri, Mihai Rădulescu, se străduieşte să facă lumină într-un proces ridicol, folosindu-se de copiile proceselor verbale de anchetă şi Hotărârilor Tribunalului Militar, ce i-au fost puse la dispoziţie de către condamnat. Acuzaţiile sunt penibile şi insuficient susţinute de martori, după cum o dovedeşte achitarea survenită la trei ani după eliberarea condamnatului. De aici, o primă dificultate în urmărirea gândirii completului de judecată ce a dat sentinţa. O a doua dificultate provine din infirmităţile stilistice ale proceselor verbale ţmpestriţate de agramatismele clasice şi bine cunoscute astăzi. De acea, Mihai Rădulescu introduce această secţiune a prefeţei cu următoarea invitaţie la o invocare:

“Înainte de a purcede la lectură, se cuvine să invocăm Duhul Analfabetismului, Steaua Agramatismului şi Zeităţile Tutelare ale cvasiinteligenţelor apoase şi dormitând pe sine, ce şi-au râmat drum pestilenţial şi urduros din subpământ până în grajdurile sălilor de tribunal militar, pentru a sprijini magistraţi în uniformă, procurori la fel de poleiţi, grefieri şi publicul compus din ofiţeri ai Securităţii, să Le invocăm să ne ajute a descifra urmele din Sfânta Limbă Română ce s-au scurs printre rândurile întocmindu-le procesele verbale. Deşi geniile lui I.L.Caragiale, Anton Bacalbaşa, Ion Brăescu şi Tudor Muşatescu s-au străduit să ne obişnuiască a ghici grohăielile aproapeumanului, descălecarea comunismului ne-a luat pe nepregătitelea şi incomplet şcoliţi în această privinţă. Deci solicităm cititorului un minut de reculegere înainte de a plonja în mlaştina stilistică absolută, un minut de complicitate cu bolboroselile canalurilor prin care se scurg gunoaiele cetăţii”(p.4). Stilul lui Mihai Rădulescu încearcă să fie în armonie cu subiectul de vodevil al scenariului cuprins în acest dosar ce l-a costat pe Loredan cinci ani din viaţă şi necazurile ulterioare. ‘Invocarea’ introduce o ‘loredaniadă’ satirică, ecou de la sfârşitul celui de al doilea mileniu al ŢIGANIADEI.

Să ne apropiem de ‘fondul’ problemei, în reluarea aceluiaşi prefaţator, fără îndrumarea căruia oricine s-ar putea pierde în dedalul mărturiilor autocontrazicându-se exasperant.

“Este de necesitate urgentă să rezumăm, să poată şi cititorul înţelege ceva, nu numai onorata instanţă. Dar nu înainte de a scoate în evidenţă că instanţa era foarte în clar asupra falsificării depoziţiilor de către anchetatorii care le înregistrau: “o serie de injurii pornografice la adresa Partidului, “care”nu-i aparţin, ci probabil…”este o formulă a celui care a întocmit declaraţia. Aşadar, judecătorul, care a dictat grefierului textul, era mai convins de necinstea anchetatorului când acesta “a întocmit declaraţia”, decât de vina condamnatului.

“Pe o bancă din curtea Teatrului muzical din Braşov se odihnea o balerină. Pe o bancă din curtea Teatrului muzical din Braşov se odihneau mai multe balerine. Numărul tinerelor care se odihneau nu a putut fi determinat niciodată cu claritate, ceea ce crează o inflorescenţă a misterului. Deci ce nu a putut fi determinat niciodată cu claritate este dacă în curtea Teatrului muzical din Braşov se odihneau o balerină sau mai multe balerine.

“Sigur este că Ioan Popescu, iubitul cântăreţ Loredan,  s-a apropiat de ea, sau ele, şi a ridicat în glumă un capăt al poalelor fustei purtată de balerina Veronica Bugăianu. Aceasta, cu cea mai smerită figură, a exclamat că-l puteau vedea nişte tov.-i de la Partid. Iar el a zis că face ceva pe domniile lor sau că să-l fi pupat mai bine dânşii undeva, ori că-i ajuta personal pe dumnealor să-şi vadă mamele unde nu le văzuseră de la cinstita lor naştere şi că nu prea avea importanţă, că tot ţineau ochii pe el… Ceea ce nu e limpede e dacă a mai auzit careva odioasele insulte sau numai numita Veronica Bugăianu. Că fiecare a început a se lăuda că a fost de faţă când Loredan a “profirat”înjurăturile (mărturisim, cu întârziere şi ruşinat de fapta noastră, că “profirat”este termenul autentic şi autentificat cu toate parafele necesare, folosit în document, însă dacă l-am fi lăsat în această formă atât de atrăgătoare, dar nu mai puţin neobişnuită, nu ştim cum se mai descurca biet cititorul, drept care ne-am luat îngăduinţa de a-l aduce la banala scriere şi învechită: “proferat”). A început a se lăuda cu asta şi a isprăvit prin a se şi contrazice, ba că a auzit-o comentând incidentul pe Veronica Bugăianu, ba că a auzit-o comentând incidentul pe o alta care comenta comentariile asupra comentariilor făcute de comentatoarea unor comentarii la cele “profirate”, dar care nu erau “profirate”cum se zice de unele comentarii că fuseseră “profirate”de împricinat.

“Pentru moment atâta despre “profirare”.

“Să continuăm cu revelările actului fatal”(p.8-10).

Aceste acuzaţii, întemeiate pe un denunţ, nu păreau suficiente pentru o condamnare exemplară, aşa că alt denunţ fu coroborat pentru agravarea situaţiei tenorului adulat.

“Simplificând o poveste expusă extrem de complicat şi confuz, că te întrebi cum se putea descurca să regăsească firul ei un judecător cu date psihice normale şi nu deasupra acestora, Ioan Popescu a arătat nişte fotografii făcute pentru colega sa Iulia Copilu Cheatră, ce reprezentau casa unde locuia aceasta, probabil improprie, le-a arătat, ziceam, celor de la contabilitate, emiţând o judecată asupra condiţiilor de trai al locatarilor.”(Pentru ca cititorul să poată urmări evenimentul, apelez la înseşi explicaţiile memorialistului: “Ei locuiau într-un apartament la etaj, dar nu aveau scară. Singura posibilitate de a intra şi ieşi din casă era să se folosească de o scară mobilă de lemn pe care o rezemau de zidul exterior al clădirii. Erau în proces, să obţină dreptul la dependinţe, şi le făcusem fotografiile necesare dovedirii situaţiei de la faţa locului. Am arătat aceste fotografii la birou şi am fost denunţat că aş fi spus: “Aşa trăiesc muncitorii în R.P.R.”. Nimeni nu mă auzise afirmând asta. Singurul care mă acuza era un maşinist (un muncitor care căra decorurile) – Peter Iosif”, p.69).

Revenim la citatul din prefaţă:

“Acestea două fiind capetele de acuzare, cititorul nu se mai poate mira, când va ataca memoriile lui Loredan, de faptul că el însuşi este oarecum eliptic când înfăţişează în ele motivaţia condamnării: n-a înţeles nimic, bietul, din ea, după cum nici noi nu pricepem cum de s-au putut lua în serios atari pricini şi socoti că erau culpe. Ceea ce a înţeles Loredan – iar nouă ne vine greu s-o credem, o afirmăm în urma propriei noastre lecturi -, e că era doar victima unor intrigi şi minciuni, victima invidiei profesionale. Or, educaţia caracterului, ai cărei tributari suntem toţi cei cu un psihic echilibrat, ne şopteşte că aşa ceva nu se întâmplă, că este imposibil să pierzi ani din unica ta viaţă doar pentru că ai un rival care e mai puţin dotat. Intrigile lui Iago rămân vii şi în secolul XX”(p.11-12).

Despre ce este vorba? Să urmărim puţin cine era unul dintre principalii acuzatori ai lui Loredan.

Din dosarul personal privind litigiul referitor la desfacerea contractului de muncă al unuia dintre martorii acuzării, eveniment ce a avut loc în 1959, rezultă că motivul desfacerii contractului de muncă a fost atitudinea de intrigant a acestuia în rândul salariaţilor din Teatrul Muzical – Braşov. Din declaraţiile a cinci martori rezultă că între inculpat şi acest ins au existat animozităţi datorate şi faptului că inculpatul, ca solist, se bucura de mai multă simpatie din partea publicului şi a conducerii teatrului decât celălalt. în vederea lichidării rivalului său, martorul a adunat diferite date negative, vizându-i pe inculpat şi pe alţi colegi cu scopul compromiterii lor. în final, împreună cu patru alte personaje a întocmit un memoriu de opt pagini împotriva lui Loredan, pe care l-a expediat la diverse foruri locale.

Acesta a fost contextul în care a venit condamnarea lui Loredan la 7 ani închisoare, 10 ani interdicţie şi confiscarea întregii averi. După trecerea a 5 ani de ispăşire, eliberarea tuturor deţinuţilor politici îl iartă de cei 2 ani rămaşi, iar la 15 ÎN 1967, adică peste alţi 3 ani, Tribunalul militar îl achită, în unanimitate de voturi, de orice penalitate. Loredan era… ca şi cum n-ar fi pierdut 5 ani din viaţă. În timpul reţinerii sale, în urma unei percheziţii domiciliare în casa mamei sale, unde Loredan nu locuia, fratele lui şi-a pierdut minţile; treptat, sub impresia percheziţiei inopinate, şi-a blocat ferestrele cu scânduri bătute în cuie (probabil pentru a împiedica pe careva străin să mai  intre în casă) şi în cele din urmă şi-a luat viaţa, culcându-se pe şinele de cale ferată, în aşteptarea trenului ce venea.

Loredan, cunoscându-şi bine firea şi soiul, presimţea că o ameninţare nefastă plutea asupra destinului său. El îşi lămureşte fenomenul după cum urmează: preocupat cu hipnotismul în tinereţe, bănuieşte că şi-a dezvoltat şi calităţi mediumnice sau altele de acest gen (va menţiona şi vise ce preziceau percheziţile în detenţie): “Prevesteam pericolul ce va veni asupra mea, însă fără să pot da o explicaţie sigură.

“Mamei îi spuneam adesea:

“- O să fac puşcărie, mamă!

“Dar nu-mi închipuiam că va fi una politică. Temperamentul meu, viaţa precedentă de hamal în portul Galaţiului, de boxer, de înotător, toate acestea, pe un fond coleric, au creat multe incidente nedorite în teatru. Aşadar mă vedeam puşcăriaş de drept comun, dar nu politic.

“Lucrurile s-au adeverit şi pe cale telepatică: în 1955 – când îmi cumpărasem un automobil Adler Junior; mă aflam în curtea teatrului; colegul meu Ovidiu Cepănaru a legat de un băţ o cârpă neagră, semn ce prevestea multe, căci la 20 aprilie 1959 am fost arestat” (p. 43).

Privirea cu care Loredan descoperă lumea temniţelor şi a lagărelor este în aceeaşi măsură datorată ochilor săi ca şi inimii lui. Vederea sa surprinde mai cu seamă culorile afectivităţii. Are frumoase pagini despre într-ajutorarea umană. Iată, în următorul citat, nu mai puţin de trei gesturi de atari acte de generozitate.

“Am fost scoşi din colonie să descărcăm un bac cu porumb. Mă găseam cu un coleg, baritonul Ştefan Vasile, de la Opera din Timişoara, cu care cântasem primul meu spectacol din Boema – el în rolul Marcel.

“La Salcia nu cântam altă operă decât opera noastră cu personaje nemâncate. Era înalt, masiv. ştiindu-l cât era de înfometat, îi aduceam (cu riscul respectiv) sfeclă de zahăr, pe care o ronţăiam noaptea.

“Cu el am fost la descărcatul bacului de porumb. Cum pontonul era îngust, a căzut cu sacul în apă. Mă aflam în spatele lui. Am sărit în Dunăre de l-am adus la mal. În această nouă Boemă, Rodolpho îl căra pe mal pe Marcel.

“Prietenia noastră a fost solidă.

“Civilul de pe bac m-a întrebat, după ce a asistat la gestul meu, de unde eram. Cu mare prudenţă i-am spus că din Galaţi .

“Mi-a zis:

“- Dă-mi un bileţel să-l duc la ai tăi.

“- Nu am hârtie, nici cu ce să scriu,

“- Stai că-ţi aduc eu.

“Mi-a dat hârtia şi creionul şi, ascuns în fundul bacului, i-am scris mamei câteva rânduri, rugând-o să se ducă la fetele lui Gheorghiu-Dej, să ceară rejudecarea mea. Astfel, mama a aflat despre mine de la acest om care şi-a riscat libertatea pentru mine. Pentru aceasta îi port imensă recunoştinţă”(p.126-127).

Gestul din urmă l-a repetat, nu după mult timp, un marinar, tot civil. În altă perioadă, un ins care trecuse prin restrişti apropiate de ale ‘politicilor’, deşi mult atenuate, dovedi o delicateţe de suflet mai rară.

“Lucram într-o echipă de instalatori de apă şi lumină, la maternitatea de scroafe. şeful echipei eram eu; peste 7 sclavi. Formaţie de foarte buni prieteni cu adevărat. Eram supravegheaţi de un fost deţinut de drept comun, care acum avea domiciliu obligatoriu. Un evreu. Un tip aspru, foarte răutăcios faţă de noi. Însă se comporta astfel numai pentru a spulbera bănuiala caraliilor că ne-ar fi protejat.

“Pentru prima dată de sărbătorile Sfintelor Paşti, după patru ani de zile, am avut parte de o felie de cozonac, un ou, un pahar de vin, aduse de acest fost deţinut de drept comun. Marele meu regret este că nu-i ştiu numele. Un evreu care ne-a făcut o mare bucurie”(p.162).

În alte rânduri, notaţia scurtă a memorialistului surprinde tragedia în cuvinte goale de orice veşmânt artistic şi cu atât mai zdrobitoare:

“Într-o zi, stând ‘pe cracă’ [adică pe ultimul pat de sus, din şirul de trei sau patru], am zărit pe geamul barăcii un deţinut cărunt care şedea la soare, în curte. I se apropia ziua eliberării. Am aflat că executase 10 ani de puşcărie. Desigur, toţi comentam evenimentul, cum urma să-l primească familia, mai ales copiii, acum mari. Teribilă ne-a fost mirarea când a doua zi a venit vestea că murise în cursul nopţii. Opera destinului… Acesta şi acolo trebuia să-i fie sfârşitul”(p.130).

Pentru cititorul care cunoaşte cel dintâi volum al ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, următoarele remarci despre un reeducat devenit reeducator faimos sunt binevenite, în sensul că dau o perspectivă asupra ‘binefacerilor’ primite din partea Securităţii, după acceptarea autodezumanizării, la impulsul ei, şi trădării colegilor de detenţie în numele idealului ‘omului nou’ comunist.

“La vidanjă era unul pe nume Diaca, care se pare că este acum profesor la Paris. Trecuse prin reeducările de la Piteşti – unde se mâncau excremente pentru a-ţi arăta obedienţa faţă de partidul comunist [autorul nu exagerează cu nimic; vezi volumul citat] – şi până la urmă a trecut în rândul anchetatorilor ‘reeducaţi’, având şi el contribuţia sa la crime. Se vorbea că omorâse doi colegi deţinuţi. Or, funcţia de vidanjor – sau de căcănar, cum ţi spuneam noi, ‘bandiţii’, – te asigura de un loc în nomenclatura lagărului. Diaca avea acces la bucătărie, mânca bine, cu toată conducerea compusă din deţinuţi, şi oriunde-l transfera, rămânea  cu  funcţia aceasta”(p.106-107).

În “AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN”există şi pagini de descriere a unor scene de masă ce merită reţinute, cu atât mai mult cu cât unele dintre ele devin şi documente de însemnătate pentru istoria detenţiei politice sub comunism.

În perioada scurtă cât am stat aici, marele eveniment: ruperea digurilor, inundarea coloniei Strâmba!

“Apărând o zonă fragilă a digului, am fost scoşi întreaga colonie, să-l întărim.

“Avea o înălţime de 4 m., deci presiunea era mare.

“I-am spus domnului caraliu să atacăm digul de la bază, în felul acesta fortificându-l, şi cum eram 2.000 sclavi, forţa apei putea fi stăvilită.

“- Du-te-n pizda mă-ti de bandit! Eşti deştept! Puneţi pământ aici! – urlau ei de groază nu că vom muri noi, ci familiile lor.

“Zadarnic. Apa înmuia tot pământul, până nu i-am mai putut stăvili mica limbă care cobora cu forţă. S-au tras trei rachete şi ni s-a ordonat să fugim spre colonie.

“Am pornit în linie dreaptă. Bieţii soldaţi nu-şi mai puteau duce mitralierele. I-am ajutat. Acum noi aveam armele. Alţii-i ajutau pe bătrâni. Caraliii strigau:

“- Hai, fraţilor!

În urmă, dacă te uitai, spectacolul era unic. Digul era mâncat de apă. Căderea apei ducea cu ea un urlet continuu, iar razele soarelui o făceau lucioasă ca o lamă de cuţit.

“Cum am ajuns în faţa coloniei au reînceput înjurăturile.

“- Ia pe cinci, futu-vă Dumnezeii mamelor voastre de bandiţi!

“La aceasta replicam:

“- Nu ne mai spuneţi: “fraţilor”?

“Inutil; panica era enormă-n rândurile noastre, dar în mod special a soldaţilor şi caraliilor.

“Din punctul meu de vedere, al unui înotător, nu eram înspăimântat. Dar neînotătorii se-ntrebau de unde să ia un lemn să se salveze.

“Cum am intrat în colonie, ne-au scos iar: să ridicăm digul din jurul grindului. Totul era zadarnic. Dunărea ameninţa furios. Au sosit vasele de pasageri cu zbaturi, de la Brăila şi, în zarvă mare, am fost îmbarcaţi pe vas. Soldaţii stăteau sus, cu automatele pe noi, iar noi eram lungiţi pe burtă în acel haos stăpânit de înjurături şi urlete”(p.130-132).

O scenă de bolgie, în care se dezlănţuieşte cel mai tenace instinct de conservare şi colegii de suferinţă uită de omenie, pentru a-şi salva vieţile, este următoarea:

“Am fost duşi cu bacul la stuf.

“Odată cu iarna a apărut capacul de deasupra calei, dintr-un fel de geam ce să ne dea puţină lumină. Pe aici ni s-au aruncat pufoaicele purtate de generaţie după generaţie de ‘bandiţi’. La fel ne-au aruncat şi ciulci – un soi de opinci prelungite cu doc până la genunchi.

“După aruncarea a cinci sute de pufoiace, cum s-a închis acel capac au început luptele. Fiecare ‘bandit’ se lupta să pună mâna pe o pufoaică mai bună şi potrivită pe mărimea lui. Pantalonii se descoseau, se zmulgeau mânecile hainelor. Unul trăgea într-o parte, altul de cealaltă parte. Iad, vacarm, oameni disperaţi. Eu, din toată această tragedie, luam aspectul ridicol şi râdeam în hohote. Pentru acest motiv mi se spunea “bestia lirică”. Eram socotit nebun. Dar vacarmul înceta: rămăseseră pufoaica şi ciulcii mei, tot ce era mai rău: eram cel mai flendurit ‘bandit’. Trăgeam aţa din cearşaf, să-mi cos straiele. Erau atât de rupte că numai pufoaică nu mai era în gerul care se lăsa peste Siberia Peripravei”(p.146-147).

O ultimă scenă, ce-i cuprinde atât pe narator cât şi pe colegii săi în amorţeala odihnei abia îngăduite pe bac după săptămâna istovitoare, se deschide înaintea privirilor cititorului.

Era pe 15 aprilie 1964.

!Duminica era ziua când făceam curăţenie, ne bărbieream, ne tundeam – aceste lucruri se făceau o dată pe săptămână.

!Deoarece pe parcursul detenţiei mă părăsise rău părul, l-am rugat pe aşa-zisul frizer de pe bac să mă radă şi pe cap. În general, briciul mai mult zmulgea decât tăia. Sub iataganul briciului, se aude brusc toaca. În mijlocul curţii, un caraliu începe să citească o listă. Toţi stăteau cu urechile ciulite. Pe neaşteptate, aud:

“- Popescu Ioan, care e ‘iniţiativa’ tatălui?

“Săracii, nici nu ştiau cum să te întrebe despre iniţială.

“Fâstâcit, nu-mi venea să strig: “A”.

“- Unde ai fost arestat?

“- La Braşov…

“- Data naşterii?

“Şi aşa mai departe.

“Au fost citite numele a vreo sută de ‘bandiţi’.

“- Mâine vă încolonaţi separat şi cu bagajele.

“De data aceasta, cu adevărat am fost sigur că mă voi elibera. În bac s-a aştenut o tristeţe imensă. Ca să sparg liniştea, le-am spus:

“- Vreţi să vă cânt?

“În sala bacului eram ca într-un cavou. Paturile dispuse pe patru rânduri. Cadavre vii – toţi prietenii mei de suferinţă – vreo 5-600 oameni. Între paturi, un coridor îngust, sub 1m. În fundul culoarului, cu spatele rezemat de peretele din fier al bacului, eu: le cântam. Iar la marginea paturilor – o mare de capete care mă ascultau. Orchestră nu aveam; lumini nu aveam; aplauze, nu. Doar sute de suflete triste.

“S-a lăsat o tăcere grea şi apăsătoare. După ce am cântat, m-am dus la prietenii mei, care nu fuseseră strigaţi pe listă, să-i întreb:

“- Unde ţi-e familia?

“- Constantinescu, str. Călăraşi 163, Brăila.

“Cel puţin aşa mi se pare…

“Luam adresele celor din Galaţi şi din apropiere – Tecuci, Bârlad, Brăila . Fiecare-mi spunea:

“- N-o să te duci tu la ai mei…

“Le juram că da. Memoram adresele. Repetând, am adormit încet-încet. Repetam un nou rol…”(p. 168-170)

Înainte de termen, pentru a nu lipsi aceasta din citat, apare atitudinea autorului faţă de practicarea colaboraţionismului:

“Dimineaţa a venit la mine un prieten. Plângea îndărătul ochelarilor:

“- M-au minţit, bestiile!…

“Cum ştiam că avea acces la poartă, am dedus că era turnător şi aştepta, aşadar, să fie răsplătit. I-am spus:

“- Dacă nu ţi-ai dus puşcăria cu demnitate, nu-ţi rămân decât remuşcările.

“M-am despărţit de el plângând.

“În curte am fost încolonaţi separat. Cu desagile-n spate, am părăsit bacul, am urcat pe coama digului şi priveam ce lăsam în urmă: bacul cu sclavii care plecau la muncă încolonaţi. De sus, de pe coamă, am început să strig ca Tarzan către fraţii pe care-i părăseam. A venit la mine caraliul şi s-a pus să mă înjure. Eu, cuprins de demenţă, totuşi destul de respectuos, i-am zis:

“- Noi ne eliberăm.

“- Vă eliberaţi în pizda mamelor voastre de bandiţi!”(p.170-171)

Deoarece am menţionat că apare, smuls din mai ampla grupare de fragmente privitoare la ‘turnătorie’, un capăt de amintire, voi atrage atenţia cititorului asupra unor simţăminte deductibile doar din replici şi dintr-o menţiune a exprimării nonverbale (plânsul). Loredan nu ştia sigur dacă prietenul său era cu adevărat omul ofiţerului politic – acela care atrăgea deţinuţii, cu făgăduiala eliberării înainte de termen, pentru a-i folosi ca pe nişte cozi de topor împotriva colegilor lor. Însă, văzându-l  mereu la poartă (cea mai de jos reşedinţă, de contact, a conducerii), nu i-a fost greu să tragă concluzia aceasta. Totuşi, probabil că amiciţia lor fiind anterioară constatării cooptării aceluia, ataşamentul faţă de el, nu-i pieriseră autorului de tot. Când, cu disperarea pictată pe faţă, acela veni să i se plângă de ‘nedreptatea’ ce i se făcea, Loredan, atrăgându-i indirect atenţia asupra batjocurii ce o suferise de bună voie, nu-l cruţă ci, pe jumătate acuzator, pe jumătate fratern, îi pune în faţă adevărul privitor la situaţia în care s-a băgat. Aceasta nu le împiedică pe cele două victime, legate una de cealaltă, să izbucnească în lacrimi, ce se scurgeau amar pentru terfelirea fiinţei umane, ieşită la iveală prin faptul că turnătorul rămânea în iad, pe când un număr dintre aceia care nu colaboraseră în nici un fel se îndrepta spre case şi familii.

Vitalitatea lui Loredan, omul, se regăseşte cu haz şi simţ plastic în vitalitatea naraţiunii. De pildă, în următoarea aventură de iarnă, descrisă într-o respirare plină de prospeţime şi naturaleţe:

“De spălat pe faţă, nici gând; pe corp – cu atât mai puţin. Într-o zi, simţind ce mirosuri emanam, am luat hotărârea de a cere voie să-mi fac o copcă, să mă spăl. Caraliii mi-au dat îngăduinţa, spunându-mi:

“- O să mori, mă, banditule.

“Mi-au dat o rangă de fier. Am spart gheaţa – făcând o copcă de vreo 2 m. M-am dezbrăcat în bac, apărând în pielea goală, cu amicul meu, un ţăran căruia îi spuneam Nae Coţolaus. Aveam un săpun şi o gamelă.

“Pe bac toată suflarea “bandiţilor”, soldaţilor, caraliilor, se uita la nebunul de Loredan (‘Bestia lirică’). M-am băgat în copcă. Am ieşit afară. Eram numai aburi. M-am săpunit şi l-am pus pe Nae Coţolaus să-mi toarne apă pe cap. La contactul capului cu apa rece am ţipat să nu mai toarne. Am simţit că mă trecea ca o lamă de cuţit prin creştetul capului, exact cum simţisem la ultima Bobotează de la Galaţi, în 1943, când, elev fiind, m-am aruncat după Sfânta Cruce în Dunăre. Tot ca acum, am simţit ca o lama de cuţit străbătându-mă din creştet până-n tălpi, iar când am ieşit din apă, frigul de afară era pentru mine mai cald decât ea.

“Spectacol mai grozav decât oricare. De pe bac, scandările ‘bandiţilor’; caraliii mă băgau şi mă scoteau…; soldaţii se cutremurau de teamă să nu le evadez.

“După mine s-au vârât în copcă doi saşi din Braşov – Zimmerman şi Schmidt, iar seara cine să moară? Saşii. În ceea ce mă priveşte, le spuneam:

“- Ce vă luaţi după mine? Eu sunt un animal!”(p.148-149)

Aceasta vitalitate îi prilejuieşte să se distingă încă o dată de masa memorialiştilor de detenţie (cu atât mai mult cu cât este vorba de temniţa politică şi nu de drept comun, cum ne-ar veni a crede în temeiul următoarelor mărturisiri). Loredan este singurul dintre ei care relatează o chemare erotică în acel univers sordid, unde natura era zăgăzuită până la animalizare, o chemare nefinalizată.

“Noaptea aveam vise erotice care-mi reechilibrau sistemul nervos. Dar, întotdeauna există un ‘dar’…

“Pentru cei ce mă vedeau muncind în forţă, devenisem un ‘mascul’ tentant. Un sas era… fetiţă, venea la mine şi-mi spunea:

“- Ioane, vino să dormim amândoi; am slănină.”(De remarcat ingenua ispitire cu ceva de-ale gurii.)

“Cât ţinea ziua, eram hotărât să dorm cu ‘fetiţa’ de sus. Dar cum se lăsa noaptea, mă apuca o silă de nedescris şi-mi continuam somnul cu… nevestica mea de bundiţă”, de care nu se despărţea, nopţile, pentru păzirea de frig. “A doua zi venea la mine şi, cu mişcări lascive, ţmi spunea:

“- Te-am aşteptat toată noaptea.

“Îmi părea rău pentru el, însă nu mă tenta.

“Mi se mai întâmplase ceva de felul acesta. Atunci însă nu fusesem ‘junele prim’.

“Dormind la al treilea pat, mă trezesc noaptea cu senzaţia că era cutremur. Privesc paturile de peste culoar: nimic; nu se clătinau. Totuşi al meu continua să aibă nevricale. Mă întorc pe un umăr şi mă uit la cel mai de jos pat. Inşii dormeau liniştiţi. Îl inspectez pe al doilea; idem. În al treilea eram eu întins; de aici nu puteau veni smuciturile. Mă las într-o rână şi mă salt în cot, sucindu-mi capul, să pot vedea la nivelul cel mai de sus, deasupra mea. Acolo, da, se petrecea ceva: pătura juca, beată de amor. M-am culcat din nou, fericindu-i pe cei doi parteneri unguri că izbuteau să-şi găsească, săracii, o mulţumire care, însă, mie nu-mi spunea nimic”(p.161-162).

O iubire heterosexuală, la care organismul său răspundea în mod natural, i-a chinuit şi ea închipuirea înlănţuită de condiţiile gherlei.

“Romeo, în celula 45, şi Julieta, în celula 46; fără scară; fără text învăţat pe de rost. Seara mă duceam la fereastră şi fredonam. Deodată aud o voce de femeie care-mi spune:

“- Mai cântă…

“(…) Voce de femeie… Să tot faci puşcărie cu o femeie – la temperamentul meu, parcă ar fi apărut soarele!

“În celula de alături se aflau două femei, o săsoaică şi o fostă legionară rearestată.

“Prin bătăi în perete am descoperit totul despre ele  şi ele despre mine.

“Amorul pândea viaţa, zilele erau mai uşoare. Deabia aşteptam să se facă ziuă. Iubita mea era scoasă prima la w.c. şi din pâinea ei îmi punea o bucată şi mie, deasupra lui, pe bazinul de apă, ca şi o periuţă de dinţi, pastă.”Cred că este unica naraţiune literară în care dragostea este legată de orarul acestui aspect fiziologic al existenţei celor doi îndrăgostiţi! “După ele, ieşeam noi. şi eu fuga la locul cu pricina. Dorurile au început să-mi fie mari. Prin perete, i-am cerut câteva fire de păr – dorinţa mi-a fost satisfăcută a doua zi.”Cum, însă, Loredan nu prea era dus la biserică, îşi arătă nemulţumirea de a nu-i fi fost limpede înţeleasă cererea, el la altceva aşteptându-se a primi. Ruptura apăru zguduitoare. “Dar timpul a adus cedarea şi Julieta, într-un târziu, mi-a spus:

“- Mai cântă…

“Ce noapte plăcută… Ce vise erotice…

“Mi-a încolţit ideea de a roade tencuiala dintre cărămizile peretelui, să scot o cărămidă de sub pat şi prin spaţiul de 15 cm. să facem… joncţiunea! Intram sub pat şi rădeam tencuiala cu un băţ, iar mortarul îl puneam în batistă şi-l aruncam în tinetă.

“Visul a fost întrerupt. Camarazii mei de cameră văzând ce făceam, mi-au interzis să mă mai bag sub pat, căci la o percheziţie dacă se afla de acţiunea mea, ar fi fost socotită tentativă de evadare. Aşadar, pot afirma că am avut un amor şi în puşcărie (p.86-87).

Portretizarea animalelor, precum a remarcat cititorul celui dintâi volum din această ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, constituie o îndeletnicire scriitoricească rar pusă în practică în cadrul memorialisticii acesteia aparte, nu numai datorită faptului că necesită o dragoste specială, ca şi o înclinaţie literară suplimentară, ci şi din pricina cvasiinexistenţei animalelor în temniţe şi lagăre – exceptându-se câinii lup ce păzeau deţinuţii.

Totuşi, Loredan a scris pagini mişcătoare despre dragostea lui împărtăşită pentru o pisică, în Balta Dunării.

Ea revine în mai mult rânduri, ca o amintire ce nu se vrea uitată, cu o căldură ce luminează inima naratorului şi atunci când îşi ia în faţă caietele şi pixul, la atâta timp după pierderea micuţei sale tovarăşe de mizerie. Locul ei este aici, defininindu-se mai complet, prin această adevărată schiţă literară, portretul sentimental al memorialistului.

Ne aflăm la Periprava.

“La lucru pe câmp, colegi din bac au găsit o pisicuţă care se juca cu doi şoricei. Când au revenit pe bac, au adus pisicuţa, iar eu i-am spus: Negusica.

“Avea un papillon alb şi papuci albi, pe fond negru. Toţi au îndrăgit-o, toţi o ocroteau, o mângâiau. Dar timpul a trecut; pisicuţa a devenit pisoi. şi cum stătea numai în cala bacului, îşi făcea nevoia pe sub paturi. Bunătatea, sentimentul de ocrotire au dispărut, oamenii dând cu bocancul după ea când mirosul îi deranja. Biata Negusica, îngrozită, stătea ascunsă pe sub pat, mieunând disperată când era lovită.

“Am luat atitudine hotărâtă şi cum nu mulţi îşi făceau de lucru cu furia mea categorică – am strigat la ei:

“- De ce aţi adus-o pe bac? Pe cine prind că o loveşte are de-a face cu mine.

“Am luat-o cu mine în pat. Eram ocrotitorul ei, ceea ce ea a simţit. De mâncat, mânca ce mâncam. Avea pe pat o cutiuţă în care îi puneam mămăligă, varză acră şi fiartă. Nu mânca până nu mâncam eu. ‘Cruruia’ (torcea), mirosea şi după ce mâncam, mânca.

“Dormeam la ‘etajul’ 2. Când plecam la lucru, se ascundea. Când mă întorceam şi mă suiam în pat, apărea cruruind. O strigam – Hai, Negusica, sus! Îşi făcea vânt şi venea lângă ocrotitorul ei. Nimeni nu se mai lua de ea”(p.143-144).

Negusica nu era prima vieţuitoare ce astâmpărase nevoia de gingăşie şi nevinovăţie a memorialistului. Acesta mai legase tovărăşie cu o muscă, în celulă, şi mai târziu, cu un fluture pe care-l hrănea. Acum însă se crease o evidentă unire afectivă, la care animăluţul torcător răspundea cu întreaga-i fiinţă. De aceea, iarna venind, “Negusica se culca cu mine; ba, mai mult, o băgam în pufoaică şi o ţineam la piept”(p.147).

Timpul trecea. Administraţia lagărelor avea intenţii necunoscute cu destinele miilor de oameni aflaţi sub puterea ei. Dar dependentă de aceleaşi era şi firava prietenă mărunţică a lui Loredan.

“Şi aşa, picătură de suferinţă adunându-se peste picătură de suferinţă, am părăsit Siberia Peripravei. Am fost anunţaţi să ne facem bagajele. Ne-am strâns în pătură tot ce aveam. Negusica, pisicuţa mea, era disperată, se uita la mine cuminte, parcă-mi spunea: “şi cu mine ce va fi?”. Prietenii saşi s-au adunat lângă mine şi mi-au spus că nu o lasă pe Negusica, lucru pe care nici eu nu-l doream. Mi-am zis: “Ce va fi cu mine va fi şi cu ea”. Am desfăcut pufoaica şi i-am poruncit:

“- Sus, Negusica!

“S-a băgat în pufoaică, la piept, scoţând doar capul. Când treceam pe lângă caraliu sau se apropia vrun soldat, ea îşi băga capul iar şi se ascundea. Călcam prin noroi, la care se uita, săraca, şi cruruia. Pe lângă mine, saşii formau un fel de gardă, să nu mă prindă caraliii cu privirea-n sân.

“După o mărşăluire de 20  km., am ajuns la Grind. Cum mi-am luat patul, Negusica alerga pe el, ca şi când voia să spună: “Aceasta este casa noastră”.

“Biata Negusica nu mai călcase pe pământ. Seara deschideam fereastra, sărea de pe pervaz pe pământ, se întorcea înapoi şi se întindea cruruind cu capul sub bărbia mea. După câteva zile s-a acomodat. Toată noaptea pleca la treabă, după mâncare, şi în zori se cuibărea la picioare, iar întreaga zi, cât lipseam, sta ascunsă sub paturi, numai când mă întorceam venea la patul meu. Negusica era ca un om şi cu ea mă înţelegeam cel mai bine. Era cinstită, devotată în marea suferinţei”(p.155-156).

Prietenia se curmă neaşteptat, cu prilejul altei mutări a deţinuţilor, dintr-un lagăr în celălalt.

“În zarvă mare ne strângem totul în pătură. Deodată, prietenii mei buni, saşii Horst, Schimidt, Dietmar, Knall, Ziemermann, vin la pat şi-mi spun că Negusica e prinsă, cu toate pisicile de pe acolo – cele din curte – şi că sunt băgate într-un sac.

“Ne-au scos afară pe poartă. În faţa Coloniei, noi, în pielea goală, cu păturile desfăcute şi cu sarsanalele, la percheziţie, în timp ce pisicile din sac se devorau între ele, pe o căldură toridă, sacul rostogolindu-se pe pământ.

“Negusica a rămas pentru mine de neuitat. Cred că-n lumea de dincolo voi fi din nou cu ea.

“Încolonaţi, mergem spre bac. Am lăsat-o-n urmă pe Negusica, pe care aş fi vrut s-o am cu mine, tovarăşă, până la eliberare. Dar Dumnezeu n-a voit aşa”(p.157-158).

Este un personaj prezentat fără pete albe, din copilărie şi până la moartea violentă dovedind cruzimea aceloraşi caralii ce-i chinuiau şi pe deţinuţi. De la schiţarea înfăţişării fizice, trecând prin descrierea atitudinilor, manifestărilor, preferinţelor, prin explicarea relaţiilor pisicii cu oamenii, prin menţionarea obiceiurilor ei din timpul zilei şi al nopţii, prin desfolierea afectelor ei, a spaimelor, a curiozităţii şi până la evitarea amănunţirii chinurilor ce au dus la o moarte cumplită, imaginea pisicii cu nume regal etiopian se desfăşoară sub privirile lăuntrice din inima cititorului, vie datorită exclusiv talentului evocator al lui Loredan. Numai şi povestirea scurtei şi fragilei existenţe a Negusicăi şi ar fi deajuns ca memorialistul să fie recepţionat ca unul dintre scriitorii români vrednici de atenţie.

Om al scenei, Loredan simte nevoia spectacolului. Instinctiv, el propune colegilor de detenţie o alternare a sumbrului de zi de zi cu tonificarea pe care ţi-o dă buna dispoziţie. Alături de gluma verbală şi gestuală, e născocitor de pozne, dintre care unele ar putea avea repercusiuni violente, dacă n-ar sta de veghe tot el, să tempereze furia victimei. Este conştient de rolul eliberator al unor atari ‘spectacole’ oferite altora – cum este cazul celui ce urmează -, ori numai sieşi, de accea comentează: “Astfel de glume făceau parte dintr-o imensă tragedie”(p.119). În născocirea citată în continuare, el îşi foloseşte calităţile de hipnotizor menţionate în mai multe rânduri pe parcursul naraţiunii.

“Spuneam că acest băiat era mediumul meu. Îl adormeam, deşi ne aflam la Salcia. O dată, în somnul hipnotic, i-am dat sarcina:

“- După două minute de la trezire te duci la Nea Iancu (care ne era brigadier) şi-i dai două palme.

“După trezire, eu şi asistenţa stăteam să vedem dacă va executa ordinul. A rămas pe marginea patului cu noi şi deodată s-a sculat şi s-a dus la patul lui Iancu de i-a dat două palme.

“Iancu, împreună cu garda personală – polonicarul şi valeţii – au rămas înmărmuriţi. Nea Iancu, după ce a încasat palmele, a sărit la el, cu ceilalţi, să-l înşface.

Dar în spatele mediumului meu mă aflam eu. L-am dat de o parte şi, cu pumnii încordaţi, l-am făcut pe brigadier să renunţe – fiindcă, pentru colonie, eram ‘Bestia lirică’, bine cunoscut ca sculptor, cântăreţ, hipnotizor şi … mardeiaş. Dunărea Galaţilor investise în mine forţa colericului”(p.119-120).

Nu voi cita toate intervenţiile sale umoristice din colonii. Una însă are dimensiuni homerice şi se impune reluării aici.

“Pozna cea mai mare pe care am făcut-o a adus un dezastru în rândurile celor care lucrau la construcţii.

“Aşteptam cu toţii cu nerăbdare doar-doar or veni să ne strige şi să ne pună în libertate. De trecea un elicopter pe deasupra coloniei, ziceam că aducea listele pentru eliberare. Aşteptam datele festive – 23 August sau altele – pe care le socoteam zile ale eliberării.

“Văzând oamenii că ieşeam mereu la magazie”(în acea perioadă era dator să se îngrijească de curăţenia ei şi să efectueze anumite munci acolo), “unul de la construcţii m-a întrebat ce făceam noi atâta acolo. Nebunul de mine i-am spus că pregăteam pachete pentru eliberare.

“Atâta i-a trebuit. Cum a ajuns la lucru, a răspândit vestea:

“- Măi, ştiţi ce fac ăştia la magazie? Fac pachetele pentru eliberare!

“Ştirea s-a răspândit şi nimeni nu mai lucra. Caraliii şi soldaţii mergeau printre deţinuţi să-i pună la muncă. Dar aceştia ziceau:

“- Nu mai muncim. Noi ne eliberăm.

“- Vă eliberaţi pe dracu’!

“Şi dă-i bătaie.

“Pe acolo trecea Ştefan cu căruţa – măcelarul care aduna animale moarte din baltă, să le aducă la bucătărie. Văzând ce se-ntâmpla la construcţii, a venit la noi la magazie; ne-a găsit punând petice la saci. Se uită la mine şi zice:

“- Măi, Ioane eşti nebun! Ce ai spus când ai ieşit pe poartă? Ştii că nimeni nu mai lucrează şi bat la ei caraliii ca-n sacii de fasole!

“Eu am băgat-o pe mânecă.

“Seara, când am reintrat în colonie, mă asaltau toţi. Eu treceam printre ei lăsând impresia că făcusem o greşeală spunându-le acel secret.

“Cu greu am scăpat, iar timpul a adus uitarea”(p.120-121).

În alte rânduri, memorialistul se înarmează cu gârbaciul satirei şi şfichiuieşte (e adevărat că mai mult în aer, mai ales de dragul arătării cu degetul a contrastului dintre destinul actorului odinioară bine înfipt în inima puterii de stat şi profitând cât a putut de poziţia câştigată şi destinul aceluia care a căzut sub mânia aceleiaşi puteri). Fragmentul ales pentru ilustrarea acestei afirmaţii constituie şi un exemplu de umor gros, scatologic, destul de frecvent în paginile AMINTIRILOR “BANDITULUI”LOREDAN.

“Deoarece numărătoarea se făcea foarte greu – stăteam o oră şi mai bine încolonaţi -, oamenii scoteau chiştoacele adunate, să le fumeze. Dar de unde hârtie? Nu aveam ziare, iar pentru o bucăţică de hârtie sau de creion, te băteau de nu mai erai om o viaţă-ntreagă.

“Dar banditul tot bandit! Pândeam caraliul când mergea după tufe, să-şi facă necesităţile, după care, în încheiere, folosea ziarul. Cum pleca, cu un beţigaş luam foaia de ziar, o spălam; se usca destul de repede şi apoi circula din mâna-n mână, de o citeam. şi din toate frânturile de ziare pe care le citeam noi, deduceam că… ne eliberam, visul tuturora.

 

“Aşa am citit despre delegarea actriţei Dina Cocea la O.N.U. – unde a vorbit de drepturile omului – dar nu despre ale noastre, ale ‘bandiţilor’; bineînţeles, noi nu aveam nici un drept, aşa cum ne spuneau şi caraliii:

“- Noi vă păzim, să nu vă omoare clasa muncitoare.

“Cum, mai departe, se dau indicaţii amănunţite asupra ‘metodei’ născocite pentru a se putea fuma, nu voi opri citarea aici.

“Deci, după ce citea colonia acea bucăţică de ziar, în timpul numărătorii – ‘bandiţii’ făceau cu ea, din chiştoacele adunate, o ţigară. Luau din coaja copacilor iască şi cu un nasture prins în aţă, ca la jo-jo, îl învârteau pe marginea unei tăbilţe. Din ea săreau scântei, se aprindea iasca şi ţigara lua foc. Cel care lua fumul în gură îl dădea altuia şi aşa, un fum unul, un fum altul, până vedea caraliul fumul”(p.122-123). Restul se bănuieşte lesne.

Autoportretul, Loredan şi-l amănunţeşteîn cadrul scrierii sale cu cuvinte tăioase, directe, ce nu ţin seama de ce se spune şi nu se spune, nici de regulile stilistice, nici ale scrierii literare, aşa cum le-au dedus esteticienii. Fiindcă prin arterele lui Loredan curge, dimpreună cu sângele, şi stilul său propriu, stilul existenţei sale, la care mulţi profesionişti ai condeiului vor râvni, ei neavând altceva de dăruit decât cele învăţate prin şcoli şi/sau biblioteci..

AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN descind din literatura picarescă, iar, mai aproape de noi, din Louis-Ferdinand Céline şi din acel Panait Istrati care ne-a introdus în lumea Lumpen-proletariatului în care s-a zbătut. Aceeaşi limbă a străzii, în cazul memorialistului nostru, a unui Gavroche de 14 ani care abia a scăpat printre bâtele ciomăgarilor trimişi de comunişti să devasteze sediul P.N.Ţ. din Galaţi (după cum aceiaşi comunişti urmau, după Revoluţia din 1989, să se folosească de forţa expediţionară a minerilor dublaţi de Securitate). E limba cu care gândeşte. şI slavă Domnului – gândeşte! E limba cu care povesteşte. Şi-i place să povestească! O face colorat, cu numeroase implicări, fără cruţare, fie pentru alţii, fie pentru sine însuşi. E limbajul unui om cinstit, în stare de revoltă permanentă, dar şi cu euforie, când îl lasă împrejurările s-o mai resimtă. Cititorul este legat de autor prin limba lui Loredan, prin înjurăturile caraliilor, pe care le transcrie integral; ele ne apropie de el, pentru că l-au rănit, pentru că nu se mai poate curăţi de ele, pentru că l-au mozolit cu sputa lor pe tot restul vieţii. Dacă pentru el toate sunt “imense”, Loredan nu scrie aşa, Loredan aşa resimte, aşa vede, aşa aude; el nu-şi automutilează exacerbarea simţurilor şi simţămintelor ce-l desemnează. Năvala interioară este grabnică, în fraza sa, şi torenţială; tocul nu-i mai poate ţine pasul.

Prin vioiciunea relatării, prin patosul expunerii, prin culoarea povestirii, prin memorarea amănuntelor picante, prin capacitatea de a portretiza din fugă, prin dramaticul celor narate, dar şi prin umorul istorisiriii, prin naivitatea sincerităţii dusă până la ingenuitate, AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN se parcurge dintr-o suflare. O carte tonică, optimistă, o carte ce seamănă nespus cu idolul scenei muzicale braşovene, cunoscut sub numele: LOREDAN.

Eroismul cel mai surprinzător, prin care Loredan se impune ca un înaintaş al unei epoci morale noi, a cărei descălecare o aşteptăm în fiece zi, doar ea putând spăla acest neam de urmele coşmarurilor din trecut, este eroismul de a mărturisi că, atunci când, în sfârşit, fusese reprimit la Teatrul Muzical, de unde l-a smuls barbaria, când i s-a îngăduit să cânte iar, când putea respira aerul curat, când redobândise dreptul să facă nişte paşi de plimbare în crepuscul, să privească în ochii unei femei, să asculte ropotul aplauzelor ce-i salutau intrarea sau ieşirea din scenă, este eroismul de a mărturisi, în faţa contemporanilor şi a posterităţii că, luat prin surprindere de groaza încă o dată stârnită de emisarii lanţurilor, nu a mai fost susţinut de nervii tociţi, a intrat într-o panică sufocantă, nu a mai găsit în sine forţa să se opună în continuare călăilor; a cedat, a acceptat, cu spaimă şi revoltă împotriva celor care strângeau sentimentele lui într-o menghine psihologică şi cu revoltă împotriva lui însuşi, a primit să dea informaţii asupra unui cunoscut, el, tocmai el, care nu trăise, cât timp fusese închis, oroare mai mare decât aceea provocată de informatori!!! El care, la eliberarea de la Luciu Giurgeni, unde a semnat o declaraţie că nu va lua legătura cu familiile deţinuţilor şi nu va divulga cele văzute, riscând o nouă condamnare, mai întâi a alergat la adresele învăţate pe dinafară, iar abia ulterior s-a dus la mama lui, la fel a procedat când i s-au cerut informaţii despre colegul său: a dat fuga şi l-a avertizat asupra a ce i se pregătea, impuls pe care, în diverse variante, îl regăsim şi la Dumitru Lungu (prejudecat) şi la H. Grămescu şi la Al. Paleologu.

Un suspicios m-ar întreba de unde ştiu că acesta este adevărul. Îi voi răspunde cu două argumente. Ulterior, Loredan a fugit din ţară, deci treapta de subsol unde fusese îmbrâncit era departe de a i se potrivi. În al doilea rând, Loredan este cel dintâi român care, nesilit de nimeni, o recunoaşte cu furie şi deznădejde şi cu încredere în înţelepciunea semenilor săi. Am citit interviuri, ba am văzut adresându-se Ţării inşi intervievaţi pe viu care au povestit cu cinism că au fost securişti sau slujitori ai securiştilor – informatori -, am văzut oameni denunţaţi pentru asemenea căderi. Loredan este primul român care-şi mărturiseşte cumpăna, într-o carte, cu fruntea sus, deoarece şi-a urât poziţia şi s-a străduit s-o preschimbe cât i-a stat în putinţă într-un mijloc de ajutorare. Atunci când în Parlament şi mai presus de el ne conduc unii foşti securişti, atunci când suntem înconjuraţi de vânzători care poartă masca inocenţei, care tac chitic asupra trecutului lor (jucând chiar rolul eroismului), nu putem decât să lăudăm curajul nedesminţit al lui Loredan de a face pasul esenţial al adevărului fără a tăinui îmbrăţişarea de moment a minciunii.

Cititorul trebuie să ştie că, după Revoluţie, Loredan a publicat într-un ziar, printre altele, o notă jenantă pentru foştii săi călăi. Drept urmare, a primit un telefon anonim: – “Bă, noi nu mai suntem comunişti, suntem liberalişti; şi tot te belim!”

Insist asupra celor afirmate mai sus: prin această mărturisire deschisă, la care nu a fost obligat de nimeni şi nimic, autorul face ca apariţia cărţii sale AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN (care a zăcut un an netipărită, din pricina unei scumpiri neaşteptate a hârtiei şi tiparului, tocmai în ziua predării ei de către editor în tipografie, memorialistul trebuind să plece încă o dată pe străzile Vienei, să adune bani pentru publicare, cântând în faţa cutiei milei), această apariţie să constituie o premieră absolută în evoluţia morală a memorialisticii române. Prin tainele creştine ale spovedaniei şi dezlegării ni se revelează că mărturisirea ne conduce la statutul curăţiei primordiale. Astăzi, după scrierea amintirilor sale, Loredan revine senin la rampa scenei, unde singur a intrat în lumina crud dezvăluitoare a reflectoarelor, aşa cum a fost cunoscut dintotdeauna, în văzul tuturor.

Înainte de a-i da cuvântul să explice el însuşi cum s-au petrecut lucrurile, ar fi util să urmărim relaţiile sale cu turnătorii întâlniţi în cursul detenţiei, pentru a şti cu precizie ce atitudine avea faţă de această mizerabilă comportare, la semenii săi.

Cu prilejul celei dintâi relatări, ne atrage atenţia o propoziţie care indică un punct de vedere personal diferenţiat asupra turnătorului în detenţie şi a celui devenit asta în stare de libertate. Se poate ca ea să derive din motivările de mai târziu ale autorului însuşi, de când a devenit informator, după cum se poate ca ea să reflecteze doar lipsa de profunzime a meditaţiei ‘din trecere’, superficială, asupra chestiunii, meditaţie anterioară arestării, ce s-a instituit ca teren nesigur pe care avea să crească nesiguranţa psihologică ce i-a permis să accepte propunerea infamantă a securiştilor.

“În celulă mi-a revenit”- este vorba de primele zile după arestare – “amintirea singurei mele vinovăţii politice – povestea cu arma pe care am adus-o acasă în timpul războiului şi pe care (…) mama (…) a aruncat-o-n Dunăre. Această chestie cu arma am istorisit-o-n celulă şi, probabil, părintele m-a turnat, căci după venirea lui de la anchetă am fost scos eu şi m-au întrebat cum era cu puşca. M-am cutremurat că ştiau de acea întâmplare. Dar Vasile Munteanu”- un naţional ţărănist, al treilea dintre cei conlocuind în celulă – “mi-a spus:

“- D-le Loredan, nu mai povesti nimic, că popa ăsta e turnător.

“Sigur că aceasta era singura formă de a se şti ce ascundeai faţă de ei – că pe atunci nu aveau microfoane.

“Dar şi părintele îşi primea răsplata. Într-una din zile stăteam cu spatele la ochiul vizetei”- pentru a-l apăra pe preot de privirea paznicului – “şi părintele s-a urcat pe măsuţa de beton să se uite afară pe oberlicht. Deodată sare jos, izbucnind în plâns:

“- A venit Daitel – iar mă scoate la anchetă, iar mă bate la testicole.

“Şi într-un plâns cu sughiţuri a spus ce-i zicea: – “Măi, popo, ştii tu care e pedeapsa ta? Nevasta curvă şi copiii cerşetori în sat.”

“Indiferent care-i era pedeapsa şi cât de mare-i era dorinţa de a se vedea liber, dar să joci cartea turnătorului constituia o atitudine de condamnat. Aceasta se practica în libertate, dar în puşcărie era imposibil s-o menţii.

“Dar micimea omului o întâlneşti la orice nivel de pregătire”(p.58-59).

Nu ştiu dacă este neapărat vorba despre “micimea”de caracter a respectivului preot, cât este vorba despre neputinţa sa de a mai suporta una dintre cele mai cumplite torturi practicate vreodată în beciurile Securităţii, aşa cum o menţionează Loredan însuşi.

Dealtfel, a nu mai suporta chinurile nu este o noţiune străină naratorului. În cele ce urmează aflăm despre un caz – câte n-au fost? – ce aduce o lumină suplimentară şi asupra lui Belu Zilber, căruia i se dedică un capitol de mari dimensiuni în acest volum.

“Nu după multe zile de la condamnarea mea, a sosit în celulă colegul Titus Ghergheli, urmat de colegul Lică: au intrat într-o dispută cumplită.

“La locuinţa maestrului Brediceanu se făceau seri muzicale – unde Titus cânta la vioară şi colegul său Lică se găsea între auditori. În pauze, discuţii. Acestea se petreceau după evenimentele din Ungaria. Titus Ghergheli a afirmat că a început să se ridice poporul şi-n Bulgaria. Printre cei de faţă se afla şi un informator, ca peste tot de altfel.

“Au fost arestaţi. Lică fusese în studenţie ţărănist. Pe Titus Ghergheli l-au bătut să recunoască faptul că şi Lică a afirmat că evenimentele aveau loc şi în Bulgaria.

“Lică sărise cu mâinile de gâtul lui. Titus răcnea.

“- Când am spus eu aşa?, îi striga Lică.

“- Ce să fac? Nu am mai rezistat la bătăi, i-a zis Titus (p.71).

Incidentul îi prilejuieşte lui Loredan să facă o trecere în revistă a problemei turnătorilor, ca şi a modificării purtării aceluiaşi vehement Lică, atunci când i-a ajuns cuţitul la os; de unde, cititorul va înţelege că nu se poate spune despre caracterul unui om că este înţepenit pe viaţă într-o poziţie a demnităţii sau într-una a ticăloşiei. Caracterul insuficient educat se schimbă în raport de împrejurări şi modul cum le receptează instinctul conservării. De aici, necesitatea ca educaţia şcolară să ia o atitudine nouă în raport de pregătirea psiho-morală a tineretului, dacă voim o îmbunătăţire a naţiei noastre pe cale de a-şi pierde, în multe exemplare, şira spinării.

“Dorinţa de eliberare era mare şi mulţi intrau În pielea turnătorului. De exemplu, şefii de cameră te turnau când îţi făceai un ac de sârmă (,,,). Sau ne turnau că trăgeam aţă din cearşaf, să ne coasem hainele, că trăgeam fire din pătură, să ne facem ciorapi.

“Pentru toate acestea de ce avantaje se bucurau turnătorii? De promisiunea că se vor elibera mai repede; atunci când erau scoşi din celulă să toarne, li se dădea hârdăul de mâncare golit, să-l râjcăie de ultimele resturi; erau scoşi pe sală, la curăţatul w.c.-ului. Ei erau aceiaşi peste tot, selecţionaţii puşcăriei. Acest lucru, după cum afirmau camarazii de suferinţă, l-a făcut şi Lică în colonia Grind, ca brigadier: dădea nume de deţinuţi, să rămână la poartă”(aceasta însemna că urmau să fie bătuţi pentru că nu-şi îndepliniseră norma sau încălcaseră altfel regulamentul). “A intrat în amintirea deţinuţilor, la nivelul unui Andreica, brigadierul şef de la Salcia, marea bestie extrasă din rândurile deţinuţilor, despre care voi pomeni când voi vorbi de colonia Salcia”(p.71-72).

Mai este menţionat deţinutul Hamzea, din lagărul Grind, care era reţinut la poartă zi de zi.

“Îl întrebam:

“- Ce faci la poartă?

“El ne explica anume că scria un roman.”

Stupefiant cinismul delatorului sau prostia sa în a-şi găsi o motivare plauzibilă!

“Romanul nu l-am văzut, nici nu l-am citit. În orice caz, Hamzea nu mai era ca noi. apărea, nemuncit, rotofei, hrănit bine.

“Totul se subînţelegea, “Hamzea, la poartă, completează fişe informative, despre fiecare”; înţelesul trecea printre noi ca un curent electric.”

Mai stupefiantă este revelarea că acel ins, mult mai abject decât majoritatea celor de o teapă cu el, se depăşea pe sine şi depăşea în omenie pe mulţi dintre deţinuţii cărora nici prin gând nu le-ar fi trecut să devină turnători asemeni lui!

“Deoarece era omul porţii, selecţionat pentru condeiul ager, l-a scăpat de T.B.C., prin influenţa sa, cu o alimentaţie sporită, pe preotul sas Knall Werner – care era slab ca o trestie. Şi eu şi oricare dintre noi i-am fi dat să mănânce mai mult, dar nu aveam de unde. Noi nu slujeam poarta.

“Pentru aceasta preotul Knall, acum preot la Freiburg, îi poartă recunoştinţă. I-a trimis un cărucior, să se poată deplasa, deoarece i s-a amputat un picior după ieşirea din puşcărie. Iar prin mine, când am trecut prin Freiburg, unde am susţinut un concert religios şi am cântat şi pe stradă, la întoarcerea în ţară, preotul Knall i-a trimis cârje, un pachet şi ciocolată. Preotul iartă, dar eu nu-l iert.”(De fapt este vorba despre altceva: preotul îşi arăta recunoştinţa). “Pentru mine este o persoană căreia nu i se poate aplica denumirea de om.

“Şi noi doream să ieşim din puşcărie, dar aceasta cu demnitate. Mă bucur că nu m-am pervertit. O maximă frecvent discutată-n puşcărie era: “Decât o viaţă-n-treagă să fii râmă, mai bine o singură zi leu”. Şi aşa, din viaţă nu rămânem decât cu amintirea clipelor plăcute sau neplăcute, iar comoara nu e alta decât conştiinţa că ai făcut numai bine”(p.156-157).

Despre Andreica, de al cărui renume a aflat şi autorul acestei ISTORII, pe când se afla la Salcia şi Andreica era brigadier şef la Stoeneşti, Loredan aduce date noi:

“Povestea Salciei este a unui lagăr al groazei. Eram grupaţi câte cincizeci de oameni în brigadă, cu câte un brigadier suprem, în persoana lui Andreica, tot unul dintre deţinuţi.

“Serile şi dimineţile caraliii făceau numărătoarea. Ne încolonau pe brigăzi. Caraliii se retrăgeau în poartă, unde avea loc numărătoarea. Acest Andreica purta un băţ pe care-l bătea de picior – până să vină caraliii, cerea brigăzilor să defileze-n faţa lui. Vă imaginaţi, după o zi lumină de muncă grea, să mai baţi pas de defilare prin curtea plină de noroi! Dacă nu-i plăcea, cerea repetarea defilării. Voi reveni la acest personaj cu prilejul povestirilor de pe bac. Ura celor trei mii de oameni împotriva lui era imensă, dar nu aveam ce face, deoarece Andreica era omul ‘porţii’.”

De la brigadierul şef, memorialistul trece la ierarhia inferioară a deţinuţilor colaboratori ai administraţiei şi  la sarcinile membrilor ei.

“Brigada avea o serie de trântori, polonicarul, valeţii care-i făceau patul d-lui brigadier. Polonicarul îi alegea ce era mai bun în hârdău.

(…) Lingăii pe lângă şef – îi asigurau şi garda personală”(p.99-100).

Pregătirea a fost suficient făcută, pentru ca naratorul să descrie răzbunarea împlinită sau cea în imposibilitatea de a se realiza împotriva acestor unelte ale administraţiei.

Pregătirile pentru mutarea în alt lagăr, mutare ce survenea din când în când, probabil pentru raţiuni de securitate, dar şi pentru menţinerea unei stări de anxietate demobilizatoare, au prilejuit răsplata pomenită.

“La muncă nu s-a mai ieşit, ci s-a dat ordin să ne facem bagajele. În lagăr s-a produs un vacarm indescriptibil. Toţi alergam unii la ceilalţi. Nu ştiam de vom mai fi împreună. Era momentul când se citeau liste cu glas tare şi se alcătuiau coloane separate.

“(…) Acesta fu momentul ales de poartă să lase liberă răfuiala dintre ‘bandiţi’.

“Timp de o oră, caraliii nu au pătruns în colonie. Răzbunările împotriva turnătorilor, brigadierilor, au fost lăsate în voia soartei. Un grup sărea pe fereastră, se ducea la fereastra altui dormitor, îl chema pe brigadier şi-l bătea. Era un adevărat măcel. Ţipete, urlete – nimeni din poartă nu intervenea. Turnătorii şi brigadierii nu se mai bucurau de imunitate.

“Numai că imediat ce se reconstituiau brigăzile, ei se apucau iarăşi de turnat. Nu se învăţau minte. Lucrau atât de diabolic comuniştii din poartă încât prostia turnătorilor era mai convingătoare; uitau ce au păţit şi se apucau iar de ale lor, nădăjduind într-o eliberare mai grabnică ce n-a venit niciodată şi într-o carte poştală”(p.127-128).

Autorul prezentei ISTORII, a fost dus, în stare de inconştienţă, în spitalul din Slobozia, bolnav de febră tifoidă, unde s-a şi vindecat. I-a venit termenul eliberării acolo. Medicul civil (iniţial fost medic M.A.I. şi ulterior condamnat pentru ajutor dat deţinuţilor la Canal) l-a declarat încă bolnav – prin înţelegere cu el -, pentru a putea reţine pe colegii săi o a doua lună, în continuare, în vederea unei fortificări suplimentare, şi l-a transferat în Spitalul de boli contagioase din Colentina – Bucureşti. Astfel scăpă autorul de trimiterea în D.O. (domiciliul obligatoriu), de care nimeni nu avea scăpare în acei ani. Din această pricină, el nu a avut ocazia să asiste la răzbunarea împotriva turnătorilor, descrisă de Loredan, sau la alta similară. Însă a auzit şi el despre acel ‘ceas al încheierii socotelilor’, când un fost profesor al său de limba rusă, de la Universitatea Bucureşti, pe nume Dioghenide, pentru a doua oară condamnat, decăzut cumplit (era învederat alcoolic, deci decăderea sa începuse de mult timp, din libertate), numit responsabil al ‘clubului’ recent înfiinţat (inaugurat cu chinuirea în lanţuri şi cătuşe, cu bătăi şi călcări în picioare zilnice – timp de trei luni? -, a unui copil de abia optsprezece ani, care răspunsese mânios unui ostaş de pază de aceeaşi vârstă, când cel din urmă îl înjurase de mamă), acel fost profesor universitar şi fost judecător, acum responsabil al clubului (vezi şi capitolul închinat lui Al. Paleologu) şi cunoscut turnător, fu aruncat, după ce a fost burduşit straşnic, în groapa folosită drept closet al lagărului.

Va să zică, îşi aminteşte tenorul Teatrului Muzical din Braşov, “grupa noastră am hotarât ca în bac să-i luăm viaţa lui Andreica, faimosul brigadier şef de la Salcia. (…) La lăsarea serii, cei zece am pornit cu câte o pernă în mână, să-l căutăm pe Andreica. Din nefericire, nu l-am găsit. (…) Cum printre noi se aflau şi turnători, unul din grupul celor zece l-a avertizat şi, când ne-au băgat în bac, Andreica n-a intrat în cala noastră. Turnătorul şi-a salvat bestia. De-l găseam, puneam pernele pe gura şi nasul lui şi-l treceam pe lumea cealaltă. Aceasta era singura răsplată ce o merita pe acest pământ. Nu e o formă firească de răzbunare, nu este creştineşte, dar faţă de suferinţele prin care au trecut zecile de mii de deţinuţi politici, consider că pedeapsa aici pe pământ trebuia să şi-o ia”(p.132-134).

Acum cunoaştem atitudinea interioară, ca şi cea făţişă, a lui Loredan faţă de turnători. De la dispreţ, trecând prin ură, ea merge până la hotarârea răzbunării prin luarea vieţii. Acestei atitudini i se cuvin adăugate informaţii privitoare la planurile sale de evadare, pentru a fi asociate de cititor atitudinii tăioase, fără compromis, faţă de trădătorii colegilor lor de suferinţă, completându-i-se pe astă cale portretul de deţinut politic ce devenise între timp cântăreţul liric.

“Tot cu mine se mai găsea şi un student, unul Ţuţu – fost secretar U.T.C. în facultate. Era condamnat pentru că nu acceptase să urmeze o şcoală de spionaj şi pentru că, dus la acea şcoală, îi cunoştea secretul. Era un tip atletic şi căpos.

“Cu el am pus la cale evadarea. Şi el, ca şi mine, când am avut posibilitatea de a ieşi din ţară, am ales exilul. El a ieşit din ţară sub un vagon C.F.R.

“Ne-am confecţionat, în vederea evadării, haine, bocanci din bocancii răi aruncaţi pe câmp. N-am mâncat slănina ci am strâns-o. Aveam intenţia să trecem Dunărea înot la Ismail – şi era necesar să ne antrenăm.

“Sâmbăta şi duminica, soldaţii jucau volei şi fotbal. Mingea le nimerea în Dunăre. Noi stăteam pe un dulap, de unde ne făceau semn soldaţii să plecăm înot să le-o aducem. Deci, ne antrenam, că de condiţie fizică nu mai era vorba să fi avut, eram abrutizaţi, fiare cu chip de om.

“Ne-am propus să evadăm furişându-ne la bucătărie, de unde ne-am fi dat drumul pe ancoră – care se afla în susul Dunării, deci să luăm legătura cu apa pe acolo. La prova, la ancoră, acolo am fi stat până se dădea stingerea. Soldaţii se retrăgeau odată cu intrarea-n bac. Atunci am fi trecut Dunărea – având asupra noastră hainele, alimentele şi săculeţul cu iconiţe şi crişti sculptaţi în os – să-i dăm schimb pe mâncare.

“Planul era măreţ, dar omul propune şi Dumnezeu dispune.

“Stăteam pe bac după stingere şi discutam cu Ţuţu:

“- Hai să ne dăm drumul în noaptea asta.

“La care el îmi spune:

“- Hai să mai avem răbdare; poate de 23 August vine graţierea.

“Visul unei nopţi de vară al unor ‘bandiţi’…

“Când se lăsă seara, ne băgară pe toţi în bac. Se dă alarma, fieştecare trebuind să ne culcăm pe burtă pe duşumeaua bacului.

“Ce s-a întâmplat?

“Pe celălalt bac exista o alta figură: Scurtu, frontierist, bun înotător, care trecuse de două ori Dunărea în Jugoslavia. Prima dată fusese condamnat la 3 ani; a doua oară la 10.

“Evadase Scurtu.

“Bacul era şi el înconjurat de sârmă ghimpată. Scurtu şi-a lăsat un prosop pe sârmă. Când au fost toţi ‘bandiţii’ coborâţi în bac, el a ieşit în chiloţi şi i-a cerut caraliului voie să-şi ia prosopul. A sărit peste sârmă-n Dunăre.

“La astfel de evenimente se trăgeau rachete, iar soldaţii, înnebuniţi, descărcau automatele în tot ce lăsa impresia a fi fost evadatul.

“Scurtu, isteţ, s-a refugiat, pe sub apă, la ancoră, unde nimeni nu bănuia că se putea ascunde.

“Au sosit vedetele rapide şi toată noaptea Dunărea a fost în alertă. Iar noi stăteam pe burtă, eram înjuraţi şi supuşi la fel de fel de acte de teroare.

“La lucru nu am mai fost scoşi.

“După ce s-a liniştit zarva din jurul bacului şi vedetele au plecat la vale cu reflectoarele, într-un târziu Scurtu, pe sub apă, şi-a dat drumul la vale. A traversat Dunărea, a intrat pe un canal în Ismail. A dat peste o casă unde nu se găsea nimeni, fiind plecaţi locatarii la o nuntă. A luat haine, s-a îmbrăcat şi s-a dus pe jos la Reni. Când a înnoptat, s-a culcat la uşa unei magazii unde se găseau saci cu chimicale. În zori, au venit rusnacii şi, găsindu-l acolo, l-au predat autorităţilor ruseşti. Ele l-au predat autorităţilor noastre şi a fost condamnat la alţi 10 ani.

“Tot şi-a realizat dorinţa. După marea eliberare din 1964, a trecut din nou Dunărea – acum găsindu-se la New-York”(p.139-142).

Dorinţa de libertate lucra şi în sufletul memorialistului, complet altfel decât în acelea ale indivizilor ce credeau că şi-o puteau cumpăra vânzându-şi fraţii. El făcu noi planuri de evadare.

“Pe bac am stat cu colonelul Marian, care a fost garda permanentă a lui Gh. Gheorghiu-Dej. (…) A ajuns ‘bandit’ sub propriul său regim – la întărirea căruia a avut partea sa importantă de contribuţie. De la el am cules date despre baltă, pentru o eventuală evadare.

“Cumpănind eu că dacă evadezi, trebuie să fii pregătit şi pentru ce e mai rău, deci, eventual, să-ţi aperi viaţa şi libertatea pe orice cale, mi-am zis că firea o să mă trădeze şi că era cazul să fac ceva cu bunătatea mea, să devin ‘un dur’… Mi-am pus în gând să făptuiesc ceva ce nu concepeam, ce era împotriva educaţiei şi caracterului meu, împotriva inimii mele de bleg, care tresărea de cum vedea suferinţă şi mă-mboldea să sar pentru alţii, chiar dacă-mi făceam un rău prin asta. Mă sucesc, mă învârtesc şi hotărăsc să… omor şi să mănânc o vrăbiuţă! Mai mare răutate nu vedeam. Or, aveam nevoie să devin neapărat rău. Ferească Dumnezeu dacă, evadând, eram pus să-mi apăr pielea. Când s-a-mplinit sorocul deciziei, am luat o piatră şi cu ea am ameţit o vrabie. Am jumulit-o, am perpelit-o la un foculeţ de vreascuri şi am înghiţit-o cu noduri. Mi-a stat în gât mai bine de două luni de zile. A face răul nu era pentru mine.

“(…) I-am mărturisit [colonelului Marian] că am vrut să evadez, gând ce nu mă părăsise. Mi-a spus:

“- De aş fi cu 20 de ani mai tânăr, te-aş lua cu mine, că eu cunosc balta”(p.152-154).

Pe când muncea la Salcia, brigadierul lui Loredan se îmbolnăvi. Deţinuţii îi propuseră tenorului să-i ia locul – aveau nevoie de un ins energic, dar ales de ei şi nu impus, astfel încât să nu li se azvârle-n cârcă un om al conducerii; cunoaştem acum ce pacoste putea deveni un brigadier. “Le-am zis că nu eram turnător – chiar dacă o primeam”(p.122), căci funcţia presupunea atari relaţii cu comenduirea. Avu o primă altercaţie cu gardienii datorită unei ţigări manufacturate de către colegi din tutunul unor chiştoace. Refuză să-l denunţe pe fumătorul improvizat. Le ceru deţinuţilor din brigadă să declare ei cine fumase. Cum nici unul nu avu curajul s-o facă, îi reveni noului şef să stea o noapte în picioare la izolare. În continuare, “pe durata cât am fost brigadier – vreo lună de zile -, n-am dormit în pat”(p.123). Spiritul acesta de colegialitate l-a făcut să-şi piardă repede poziţia de ‘şef’.

Neliniştea izvorâtă din nevoia de a scăpa din iad îl urmăreşte şi după eliberare. Aceleaşi planuri himerice, romantice, deduse din cultura unui cântăreţ de operă şi din ingeniozitatea unui bun mecanic…

Căsătorindu-se, constată cu groază statutul ce fără să vrea l-a impus soţiei sale: ea presta servicii de solistă, dar nu izbutea a fi plătită decât ca membră a corului; Mauriciu Vescan i-a şi spus de la obraz că asta se datora căsătoriei cu Loredan.

“În această situaţie fiind, am început să nutresc ideea de a fugi din ţară, îngrozit cum eram că şi fiul meu urma să aibă aceeaşi soartă ca mine.

“Frământam posibilităţile. Am trecut la a-mi construi două flotoare de tablă, care cădeau sub braţ, prevăzute cu o uşiţă ce se deschidea la împins, iar la trasul cu ambele braţe se închidea, ajutând în felul acesta alunecarea prin apă. Picioarele le-aş fi dotat cu labe. Am făcut probe pe Brateş, la Galaţi. Viteza era mare. M-am dus la Mangalia, să văd ce loc era bun să-mi dau drumul pe mare, dar m-au îngrozit pichetele de grăniceri. Deci am abandonat această zonă de ieşire. M-am dus la Oraviţa, să găsesc un cetăţean să mă treacă frontiera. Dar cum am intrat în oraş, am fost luat în colimator – mi-am dat seama că nu erau şanse. Am plecat la Turnu Severin. şi acolo paza era mare, deci şansele minime.

“Astfel stând lucrurile, m-am hotărât să depun actele să ies din ţară, acte ce mi-au fost respinse”(p.187-188). În cazul a destui tineri, a primat “dorul de ducă”; pentru majoritatea, dacă imboldul nu era politic, economic era cu siguranţă; şi nu economic, pur şi simplu, ci provenea din conştiinţa că individul în cauză merita mai bune condiţii de existenţă şi conştiinţa lui că era dotat cu mijloacele fizice şi intelectuale să le câştige, dacă legile statului i-ar fi permis-o. În cazul de faţă, se împleteau ambele motivări. Apoi, mai existau o soţie şi un fiu…

Povestea lui Loredan e şi amuzantă şi dramatică pentru că, după inventarea unui aparat special în vederea măririi vitezei fugarului prin înot, contextul dictaturii i se dezvăluie fără rabat: transfugul va fi, fără doar şi poate, prins; şi ciclul detenţiei se va relua, cu întreg cortegiul lui de spaime, laşităţi, zdrobiri. Oriunde se întorcea Loredan, oriunde căuta, nu întâlnea decât arme îndreptate spre el. Nu i-a rămas decât să renunţe la fuga eroică şi să apeleze la plecarea legală, cu paşaport şi vize în regulă.

Adevărat, prima oară viza de ieşire i-a fost refuzată; a doua oară, a treia, la fel. Însă a nu ştiu câta oară, nu. “Am plecat cu o valiză blindată cu toate documentele necesare obţinerii vizei”[de data aceasta este vorba de cea de refugiat politic]. “Era normal să aleg această cale – trebuia să-mi salvez fiul care, din nefericire, urma să tragă ponoasele puşcăriei mele”(p.188-189). Acest fiu fusese internat de armată în spitalul de boli nervoase, în urma unui rol deosebit de convingător jucat de el, pentru a scăpa de o cătănie necruţătoare pentru feciorul unui fost deţinut politic. Băiatul avea o îndelungată pregătire muzicală, urma să se dedice (şi a şi făcut-o, cu rezultate absolut excepţionale) acestei cariere şi nu merita riscat să-şi piardă tot ce acumulase până atunci în materie de tehnică pianistică.

O sumă întreagă de prieteni ai lui Loredan, o activistă de partid, un naţional ţărănist, fost coleg de puşcărie, aflaseră că el pleca pentru a nu mai reveni. Nici unul n-a încunoştinţat Securitatea asupra planului său.

Dar planul către ce îl conducea? “Exilul a fost groaznic, o nouă puşcărie s-a deschis în faţa mea. Numai un nebun se putea arunca în necunoscut. Nici de data aceasta nu izbutisem să scap de destinul meu”(p.188).

Să-l urmărim din apropiere. Condiţiile românului străduindu-se să-şi găsească un loc sub soare sunt cumplite. Umilinţelor li se asociază necunoaşterea noii realităţi, reaua voinţă a celor întâlniţi pe drum, spaima de a fi confundat cu proprii săi duşmani, adoptarea unui stil nou de viaţă aborat anterior ş.a.m.d. Nu vom sări nici o etapă, pentru că relatări ale fugii din ţară există puţine, dacă sunt – mai ales ale unor foşti condamnaţi politici. Iar poveştile lui Loredan se citesc cu plăcere datorită naturaleţii cu care se deapănă.

“Am fugit în 1987. Ajuns în gara Wienei, nu ştiam încotro să mă îndrept. Mi-am căutat o colegă – Anca I., fostă actriţă la Teatrul de păpuşi – cu care m-am dus la prietenul ei, la Baden – unde am fost găzduit. Din nefericire, amicul Imre era de o gelozie sălbatică; a crezut că sunt amantul ei şi nebunul intenţiona să ne împuşte noaptea pe amândoi. Aflând de la Anca despre asta, am părăsit casa şi m-am dus din nou în gara Wienei.

“Aud un român vorbind la telefon cu ţara. L-am aşteptat să isprăvească. A fost foarte drăguţ, fratele, şi m-a luat la el acasă să dorm. Era vânt, ploaie; am ajuns la el tot discutând. Era frontierist. În cele din urmă a crezut că eram securist în misiune şi m-a dat pe uşă afară, în plină noapte.

“În ce direcţie s-o apuc spre gară? Trecând pe lângă un local de noapte cu fetiţe în cizmuliţe roşii până peste genunchi, mai mult dezbrăcate pe sub mantou, (…) am dat examenul de limba germană. (…) Cu greu am ajuns la gară. Era închisă până dimineaţa, aşa că am stat la poarta ei în ploaie şi frig.

“Cum s-a luminat de ziuă am luat Eizenbondul de Baden şi m-am dus la lagărul Treiskirchen. Am stat la poarta lagărului două zile până am fost primit cu mare greutate. Vârsta mea era impedimentul major. M-au urcat la ultimul etaj, unde stăteam închişi în dormitoare mari. Clădirea fiind un fost regiment al Mariei Tereza, dormeam în dormitoare comune familii de toate naţionalităţile. Seara se făcea program în dormitor, iar eu fiindu-le decanul, ca vârstă, le cântam şi am început-o cu hipnotismul.

“Am ajuns şi la interogatoriu – deşi aveam actele originale de fost deţinut; zadarnic – se loveau de vârstă. Au cutezat să mă pună în situaţia de a renunţa la lagăr. A doua zi, m-au dat afară. O nouă pribegie.

“Am mers la O.N.U., unde am cerut să reintru în lagăr. Umblam pe străzile Wienei, cu valiza după mine, îngheţat, nemâncat, pribegeam. Într-un târziu, am fost primit în lagăr nemaitrecând prin izolare, ci direct pentru tranzit.

“În faţa lagărului a apărut un cetăţean care m-a salutat reverenţios, spunându-mi:

“- Ce mai faceţi, domnule căpitan securist al Timişoarei?”

Deşi abia fusese confundat cu funcţia respectivă, din nou era acuzat de această apartenenţă. Lucrul nu este de mirare. Datorită infiltrării de agenţi fără număr în diaspora, românii din Occident erau, pe timpul acela, şi au rămas şi astăzi, susceptibili la maximum în privinţa apartenenţei politice a proaspeţilor sosiţi. Totuşi, avându-se în vedere unde se petrecea întâlnirea (în faţa lagărului de refugiaţi) este foarte posibil să fi fost vorba despre o provocare, pentru a fi cântărit noul venit necunoscut, în raport de reacţia sa la o atare incriminare. Sau poate a fost o simplă confuzie, o asemănare de trăsături, o amintire falsă.

“- EU?!!!”, exclamă bietul fugar.

“Dacă afirmaţia era auzită şi de alţi români din lagăr, mă puteau ucide, aşa cum se mai întâmplase cu un român socotit omul Securităţii: l-au băgat în dulapul de haine şi l-au aruncat pe fereastră de la etajul III cu dulap cu tot. Am desfăcut briceagul în buzunar şi eram pregătit să-l lovesc. Dacă treceam la această acţiune, executam puşcărie în Austria , după care eram trimis în ţară . Mi-am dat seama de asta şi am evitat conflictul.”

Ceea ce limpezeşte că bănuiala nu era deloc sigură, celălalt renunţând cu uşurinţă la hăituire.

“În ziua de 15 noiembrie, m-am dus să dau un telefon acasă, legătură pe care am făcut-o nespus de greu. Soţia, ţipând, mi-a zis:

“- Vino urgent acasă!

“Imediat s-a întrerupt convorbirea. Degeaba am încercat să mai prind legătura cu România – nu s-a mai putut. Seara, când m-am dus la culcare, mi-am cumpărat un radio casetofon, de la un român care se ocupa cu furatul. L-am pus în valiza pe care am legat-o de pat, să nu fiu şi eu prădat.

“Cum am ascultat “Europa Liberă”, am aflat că la Braşov începuse revoluţia. Deabia atunci mi-am dat seama de ce fusesem chemat acasă. A doua zi mi-am cerut paşaportul, să vin în ţară .

“Pe data de 16, am plecat din Wiena – pe 17, am ajuns la Braşov. Gara era plină de miliţieni. Ajuns acasă, găsesc un bilet, prin care aflu că soţia mea este în turneu, iar Dănuţ (fiul lor) – internat la ‘zâmbăreţi’. Dacă nu aş fi venit acasă, dezastrul era mare: se năpustea Securitatea şi-l duceau în mină”(p.190-194).

Aceasta primă tentativă de a rămâne în străinătate dăduse greş, tocmai datorită mişcărilor de mase aspirând la eliberarea de sub comunism, din ţară.

Cum în România lupta muncitorilor se preschimbă în dezastru, lui Loredan nu-i rămase decât să încerce din nou să fugă, de dragul copilului a cărui răspundere o avea.

Capitolul următor al amintirilor, debutează tocmai cu constatarea că jertfa braşovenilor fusese inutilă:

“Cum nu s-a petrecut nimic deosebit, în 1988 am luat din nou drumul spre Austria. Relaţia care mi-a facilitat plecarea m-a avertizat să dispar cu primul tren, căci ‘secu’ aflase că fusesem în lagăr. Iar această persoană a fost Ilie Stanca, directorul adjunct al Teatrului, care era comunist – lucra direct cu Securitatea -, dar un comunist de mare omenie, căruia îi datorez o veşnică amintire – Dumnezeu să-l odihnească.

“Din nou car valiza la drum şi toate actele la mine, despărţindu-mă cu greu de cei dragi. Până am trecut frontiera, am fost cu inima la gură de groază că Letiţia a spus cuiva şi voi fi readus acasă.”Este vorba de activista de partid pomenită cu prilejul primei plecări, o femeie de mare frăţietate cu ‘duşmanul de clasă’ Loredan.

“Drumul parcurs fără incidente.

“Din gara Wiena, am plecat spre lagărul Treschirchen. La poartă, o mare de oameni – printre ei, eu – cel mai tânăr”(trebuie înţeles invers). “Se intra greu în lagăr. Noaptea dormeam într-o biserică, jos – pe beton. O dată pe zi ni se dădea o gamelă de mâncare de la Crucea Roşie. Peste o săptămână am pătruns pe poartă, la primul interviu. Cum computerele te scot de oriunde ai fi, au sosit cu datele că fusesem în lagăr şi mi-au spus că nu mă mai primeau. După lungi discuţii am reintrat în lagăr şi din nou acelaşi drum. Una dintre întrebări:

“- Bine, ai fost deţinut politic… De ce nu ai venit după eliberare?

“Pentru ei raţionamenul era simplu: aşa cum ei îşi iau bilet de tren, de avion – şi se duc oriunde pe glob, de ce nu am plecat şi eu?

“Odată făcute actele, am fost expediat la St. Georg/Wald, într-un Gast Haus – în aşteptarea azilului politic. Gastul era foarte bun, masă bună, camere cu două paturi. Aşteptare, aşteptare. Ziua o petreceam prin biserici şi în cimitir, implorând Divinitatea să mă ajute. Ceea ce ar fi avut efect era că cine minţea mai bine primea azilul mai repede. Eu nu ştiu să mint, iar şansele legate de vârstă îmi erau mult micşorate.

“Am început să mă zbat să dau concerte religioase. Scriam scrisori la sute de biserici – să fiu chemat să susţin concerte.

“Primul obţinut l-am dat la San Georgen. Eu eram impresar, eu făceam afişele şi tot eu cântam.

“Dar am fost însă nevoit să iau drumul Wienei – şi cu casetofonul am pornit-o într-acolo. Am obţinut găzduire la o familie, cu necazurile ei – soţul era bolnav de nervi, iar băiatul morfinoman. Un băiat înalt, frumos, inteligent; vorbea 6 limbi la perfecţie.

“Plecam dimineaţa cu casetofonul, să cânt pe stradă, să adun bani. Mă plimbam pe Maria Hilfe Strasse – unde se produceau artişti ambulanţi; eu unul nu aveam curajul să cânt.

“Am făcut o viaţă-ntreagă asta pe scenă şi nu pe stradă. Era groaznic. Mă întorceam seara şi mă întrebau:

“- Aţi cântat?

“Iar eu disperat răspundeam:

“- Nu pot.

“Dar după două-trei zile de aşteptare – înfometat, însetat – seara mi-am aplicat nişte înjurături ca la Securitate – “Futu-ţi Dumnezeii mă-ti! Mâine la 11 cânţi!!!”.

“Stăteam pe banca din faţa Domului Sf. Stefan şi mă uitam îngrozit la ceas. Timpul trecea repede. Cu sufletul la gură, m-am dus în partea stângă a Domului, unde se găsea un grilaj de fier – de care am agăţat casetofonul, mica mea orchestră, iar eu am început să cânt cât mă ţineau bojocii.

“Lumea, auzindu-mă de la o distanţă de 20 m., a venit spre mine; le făceam semn cu mâna celor opriţi: “Haideţi! Veniţi încoace, futu-vă-n cur! Haideţi să mă auziţi!”. Cât ai zice peşte, eram înconjurat de o mare de oameni. O doamnă, care a văzut că nu aveam nici o cutie, mi-a luat taşca şi s-a dus să adune şilingi printre cei care căscau gura.

“Dar momentul fericit a fost când a apărut din Dom un preot scund, pe care l-am recunoscut ca atare după cămaşa cu micul guler alb. M-am repezit la el şi, cu germana mea stâlcită, i-am spus că aş fi vrut să susţin un concert în Dom. Amabil m-a chemat în ziua următoare să-i cânt după messa.

“Vocea rezista la o oră – timp în care cântam 14-15 arii şi canţonete. Obosit, mi-am luat casetofonul şi taşca îngreunată de şilingi. Am dat colţul şi am început să-mi fac monetarul: peste 4.000. Devenisem un om bogat. De la lagăr primeam lunar 400 şilingi. A doua zi seara, la concert, preotul a oprit credincioşii, să mă asculte. Un organist excepţional – citea la prima vedere – m-a acompaniat fără greşeală. În Dom se făceau imprimări; i-am rugat să mă imprime. Caseta audio e pentru mine un mare unicat. E drept că m-a costat 3.000 şilingi, dar ea m-a răsplătit înzecit, căci, atunci când cântam pe stradă, vindeam şi casete multiplicate.

“A trebuit să sparg şederea. La muncă, la cărat beton – seara, am primit 200 şilingi. Cu aceşti bani n-aş fi putut începe o viaţă nouă, odată cu venirea familiei.

“Unica mea şansă era să cânt, oriunde, oricând, oricât, cu atât mai mult cu cât am primit ştirea că mi s-a respins azilul şi riscul meu era imens. Am făcut contestaţie şi am rămas în aşteptare încă patru luni de zile.

“Am luat drumul bisericilor – Linz, Salzburg, Innsburn, Amsteten, Grein, cântând pe străzi.

“La St. George am Walde, fiul proprietarului Gast-Haus-ului era un beţiv dement: a tras firul telefonului din hol în pod, de unde vorbea cu prietena lui din Anglia. Familia era extrem de bogată – dar şi la ei se trecea la furat. Într-o seară, când am vrut să-mi sun familia în ţară, m-am dus firesc la telefonul din hol. Când am ridicat receptorul, am auzit o discuţie pe româneşte în receptor. M-am băgat peste convorbitori întrebându-i de unde vorbeau. Într-un târziu am ajuns şi eu în pod, de unde puteam suna acasă fără bani. Dar cum nimic nu merge la infinit, m-au depistat. Şefa a dat vina pe noi, românii, că am fi tras firul, dar s-a constatat că instalaţia era veche. Am ajuns în proces şi pe trei dintre noi ne-au amendat cu 2.000, iar pe şeful Gast-ului cu 700.000 şilingi.

“Acest eveniment a determinat scoaterea noastră din St. George/Walde; ne-au dus la Pierbach.

“Aici am luat din nou drumul bisericii şi al cimitirului, unde imploram Divinitatea să-mi ajute pentru acordarea azilului. Concerte, plus plecările la Linz, să cânt pe străzi şi-n biserici.

“Un moment critic a fost acela când mi-au respins azilul pentru a doua oară.

“La plecarea din ţară, m-am pregătit cu de toate. Mi-am luat şi seringa şi fiolele de stricnină. Când am aflat rezultatul, mi-am tras serul în seringă, mi-am legat cravata de braţ, pe care o ţineam cu dinţii, să-mi bag serul în venă. Dar cum nu a fost să fie, am trecut şi peste această criză.

“În lagăr, am întâlnit un coleg din facultatea clujeană, profesorul Kiskamoni, care de trei ani se afla la Bad Kreuzer, unde cerusem să fiu transportat şi eu. Am stat în cameră cu un român, de profesie vagabond. A dat lovitura la banca din Linz. După două zile au sosit patru poliţişti, care m-au luat şi pe mine în primire să vadă de nu fusesem cu el la spargere. S-a constatat că nu ştiam nimic.

“În acest lagăr se afla o capelă unde se ţineau slujbe pentru toate cultele, unde cântam şi eu Ave Maria şi altele.

“Cântam peste tot. Dimineaţa îmi luam crucea – casetofonul – şi o apucam spre Linz. Eram disperat de frică: să nu fiu expediat în ţară. Pe pereţii camerei ţineam afişe, icoane făcute de mine, cu pseudonimul artistic: Loredan.

“Au venit să mă întrebe de acest nume, socotit de ei ‘fals’ şi să-mi spună că eram securist. Atunci i-am poftit să ocupe loc pe pat, am dat drumul casetofonului şi m-am pus pe cântat. Pe rând au părăsit camera.

“Apoi a sosit o adresă în care mi se comunica faptul că fusesem în lagăr cu 10 ani înainte. Degeaba le spuneam că în România ‘Popescu’ este cel mai comun nume şi că o fi fost altul acela. Nein! Du bist spion!

“Ei cu bănuielile lor; eu, cu cântatul…

“Directorul lagărului, Zvoboda, când mă vedea prin curte mi se adresa cu ‘maestre’; i-am oferit o casetă cu concertul meu; duceam o viaţă bună.

“Partea comică este că mi se alăturaseră nişte beţivi, morfinomani, când cântam. Nu izbuteam să-i gonesc. De exemplu, la Linz am cântat în faţa Domului – eu în costum negru, interpretând muzica religioasă. Din parc au sosit beţivii, drogaţii, s-au aşezat în faţa mea şi adunau banii credincioşilor, care credeau că eu eram boss-ul tagmei de golani. În alte situaţii se apropiau de taşca mea, unde ascultătorii depuneau banii, voind să mi-o fure.

“Aceştia constituiau o mică parte dintre oamenii fără slujbă: beţivii, morfinomanii.

“(…) La Amsteten, deasemeni am cântat în faţa bisericii ca, după aceea, să fiu chemat că cânt la messa. O soră călugăriţă se oprise lângă un copac. M-a ascultat o oră – după care m-a invitat la şcoala maicilor catolice. Călugăriţele veneau să dea mâna cu mine. Eu le sărutam mâna. În momentul când apropiam buzele de mână, intrau într-o stare de şoc şi plecau sărind ca nişte păsărele. Comic, dar firesc.

“Am pătruns în R.F.G., la Freiburg, unde mi-am găsit colegul de puşcărie, preotul Knall Werner. Aici, în Freiburg, cântam dimineaţa de la 10 la 12 şi după-masa între 17 şi 18. Eram cu adevărat surprins; veneau doamnele cu buchete de trandafiri.

“La München, cântam pe un frig de 10° – când au apărut trei nemţălăi de vreo doi metri. Unul dintre ei s-a desprins din marea de oameni şi şi-a pus urechea pe casetofon, uitându-se-ntre timp şi la gura mea. Dacă a văzut că nu era vorba de un truc, s-a înapoiat la amicii săi.

“O doamnă s-a rupt din mulţime şi a venit spre mine. M-am dat de o parte, îngrozit că era vreo morfinomană. M-a luat în braţe şi m-a sărutat strigând:

“- Pavaroti!

“La care eu am adăugat:

“- Kleine Pavaroti…

“Mulţimea aclamă.

“Tot ceea ce este de reţinut e că numai un nebun a putut rezista la toate astea. Şi exemple sunt cu zecile.

“Toţi cei de pe stradă aveau o direcţie precisă, numai eu nu ştiam încotro să mă-ndrept. Cunoşteam doar un scop precis: să adun bani pentru noua viaţă ce trebuia să înceapă de la 0.

“Veneau să mă asculte microbiştii operei, care mă comparau cu marii cântăreţi, dar pe mine nu mă interesau decât banii. Eram fotografiat, filmat, însă eram fotografiat şi de oamenii Securităţii, de după copaci. Probabil în dosar am şi fotografiile.

“Odată cu Revoluţia, românii noştri se adunau în curtea lagărului. Le cântam rugăciuni şi ei, cu lumânările aprinse, se gândeau la cei de acasă, iar seara, la ferestre, ardeau lumânările. În acel moment am luat hotărârea să mă întorc în ţară (p.194-203).

Şi iată-ne revenind, acum pregătiţi să surprindem contradicţiile psihologice trăite de memorialist cândva, iată-ne revenind la răscrucea cea mai dramatică a existenţei sale, aflată la polul opus al firii lui generoase şi gata de sacrificiu pentru semeni, răscrucea de unde se deschide şi calea trădării semenilor. Dintre toţi autorii de memorii prezentaţi în acest al doilea volum al ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, închinat tocmai opţiunii acesteia nefaste şi puterii ulterioare de recunoaştere a căderii de odinioară, dintre ei toţi, Loredan îşi analizează pertinent atât o comportare, cât şi cealaltă. Mă miră că nu a simţit chemarea să le pună în paralel pe amândouă, ceea ce ar fi condus la obţinerea celei mai complete panorame sufleteşti a căderii. Desigur că mult mai multe ar fi avut de dezvăluit, în acest sens, memorialiştii trecuţi prin reeducări, care, însă, când ajung la actele lor de delaţiune şi la cele resimţite cu prilejul săvârşirii lor, se închid în generalităţi expuse grăbit, generalităţi din care, parcă se exclud ca persoană. Nimeni nu le poate găsi vină; în această ISTORIE cu atât mai puţin, ea nefiind una a moralei în detenţie, o voi repeta întruna. Drept care, recomand cartea lui Loredan ca cea mai completă în privinţa celor resimţite de omul de caracter care cedează în faţa Puterii – cu atât mai mult cu cât el nu era susţinut de un crez politic pentru care să fi luptat, drept rezultat al cărei lupte să fi ajuns în faţa tribunalului militar.

Reprimit la Teatrul Muzical, după graţiere, a fost întâmpinat cu multă simpatie şi căldură de către unii, iar de către cei  geloşi pe talentul său cu ‘lovituri sub centură’, cum le numeşte.

“Pentru mine era firesc; eram conştient că trebuia să fiu lovit; primeam ce mi se oferea; nu aveam drept la cuvânt, eram umilit. Căutam să mă refac după cei cinci ani de necântat. Memoria îmi lucra la fel ca înainte. Ei apelau doar la dreptul politic.

“Desigur, aparatul Securităţii opera mai departe. Eram suspectat, urmărit şi mi s-a aruncat nada de a fi informator.

“Mă aflam la teatru; repetam opereta Logodnicul din lună. În timpul repetiţiei, am observat în fundul sălii o persoană care stătea ascunsă după o draperie. Am sesizat că cel vizat eram eu. Cum s-a dat pauză, am fugit să văd cine era. Cetăţeanul se îndrepta spre centru. Aveam un ‘manet’. L-am încălecat şi am gonit după el, cu un nod în gât. Mi-am zis: “Iar începe circul!”. Trebuia să aflu pe loc ce voiau. Nu mai eram în stare să suport angoasa. M-am oprit în dreptul său. Mi s-a adresat:

“- Tov. Loredan, doresc să vorbesc cu dumneavoastră.

“L-am întrebat cu un ton categoric ce nu-i dădea voie să nege:

“- Dumneata eşti de la Securitate?

“- Dar de unde ştii? Putem sta de vorbă?

“- Când doriţi.

“Mi-a dat o întâlnire la Muzeul Dima. Când ne-am văzut, m-a întrebat de colegul Hans Berger, cu care fusesem în puşcărie. Acesta era fratele dirijorului. Fusese condamnat pentru că scrisese un roman despre viaţa saşilor sub comunişti. Descusut asupra unei idile de-a lui, i-am spus securistului că nu ştiam nimic.

“- Te rog, interesează-te şi să-mi dai răspuns. Iată telefonul şi numele meu.

“Firea mea de neturnător m-a determinat să-l întâlnesc pe Berger şi să-i spun:

“- Securitatea întreabă de tine.

“Lui Berger nu i-a venit să creadă. Apoi mi-a zis:

“- Precis au mai întrebat şi pe alţii şi nici unul nu m-a avertizat.

“Mi-a dat versiunea pe care voia s-o transmit.

“La întâlnirea următoare cu agentul securist, acesta mi-a cerut să-i scriu informaţiile. Mi-a spus:

“- Semnezi: “Vasile”.

“Deci aveam un nume de turnător.

“Trebuia să joc cartea. Cerusem  rejudecarea procesului.

“Am mers la tribunalul militar din Cluj – dosarul mi-a fost dat la citit doar timp de o jumătate de oră. Eram disperat. Am început să-l copiez în mare grabă. Când gradatul a văzut că-l copiam, a dat să mi-l ia, la care i-am zis:

“- N-am bani să angajez avocat.

“Astfel am izbutit să am tot dosarul condamnării.

“Doar că primeam un telefon şi, fuga la Securitate! Iarăşi Berger! Ceream timp să mă informez şi mă duceam la cel în cauză să-l întreb ce să scriu.

“Acest joc nu-mi plăcea deloc. Devenisem agitat, îngrozit de coşmarele noilor arestări. Pe de altă parte, mă chinuia faptul că eram racolat la o acţiune forţată. Să nu dea Dumnezeu nimănui să treacă prin sfâşierile acelea! Apăreau noi şi noi întrebări. Simţeam că explodez. Nu găseam nici o soluţie decât că-l căutam pe maiorul Elges”[cu acesta, datorită unor împrejurări speciale şi a unei tragedii din viaţa ofiţerului de Securitate, Loredan legase un fel de amiciţie, Elges nefiind implicat, după ştirea lui Loredan, în actuala folosire a sa] “şi-l tot întrebam:

“- Ce, iar mă luaţi?

“Acum, timpul acela recunosc că a fost scurt. Atunci mi se părea o veşnicie.

“Toate au mers aşa până-ntr-o zi când, revenind acasă, mama, îngrozită, mi-a spus:

“- A venit o maşină neagră sub geam, a coborât un cetăţean şi a sunat la uşă. A lăsat numărul ăsta de telefon.

“Numai mi-am aruncat ochii pe el şi am ştiut că era de la Securitate.

“Sun şi mă anunţă că eram chemat ‘la datorie’. Sosind la poartă, tamburul a dat de s-a uitat pe masă – probabil la o fotografie – şi parcă mă cunoştea de când lumea când mi-a zis:

“- Tovarăşe Loredan, vă rog să mă urmaţi.

“M-a dus pe culoarele unde altădată treceam cu ochelari de tablă. Am intrat într-un birou lung, unde la o masă se aflau vreo 10 civili. Toţi foarte amabili, drăguţi. Într-un cuvânt, m-au primit ‘prieteneşte’, m-au poftit la masă şi a început dialogul.

“- Tovarăşe Loredan, cum vă simţiţi?

“Ajunsesem la un punct maxim al încordării sufleteşti. Am izbucnit în plâns şi i-am întrebat:

“- Ce vreţi de la mine?

“- Tocmai de asta te chemăm: nu ne eşti de folos cu nimic. Şi noi pierdem timpul, şi dumneata la fel.

“Am adăugat urlând:

“- Ce, vreţi să mă duc la un coleg, să înjur partidul ca să facă şi el la fel, iar eu să dau pe urmă declaraţie că a-njurat partidul?!

“- A! noi nu vrem aşa ceva!

“Şeful a adăugat:

“- Să uităm ce a fost.

“Ştergând cristalul de pe masă, l-am luat de mână şi i-am zis:

“- Să ştergem, când dumneata vei trece prin ce am trecut şi eu.

“Am mai zis:

“- Pe dumneata te ştiu.

“Surprins, a replicat:

“- Te-am anchetat eu vreodată?

“- Nu, dar vă vedeam la uşa lui Gherghei, când eram dus la anchete. Pe atunci purtaţi ochelari fumurii.

“- De unde ştii?

“- Săltam din muşhii obrazului ochelarii, de zăream prin colţ.

“- Hai să uităm…

“Privind sediul, le-am spus:

“- Aceasta este casa mult visată.

“Am ieşit tot plângând. Astfel am izbutit să scap de acel eu sinistru – “Vasile”.

“În orice caz, pe timpul când eram întrebat de Berger, pasienţa a ieşit perfect: i-au dat aprobarea să plece, după foarte scurt timp, la familie, în Germania.

“La acea dată, Berger nu înceta să spună:

“- Să vezi, Ioane, ce am să fac eu pentru tine!

“Cum se aşterne uitarea peste toate, aşa am fost uitat şi eu de colegul ‘bandit’ Hans Berger.

“Poate dacă era el în locul meu, ar fi procedat ca mine”(p.181-185).

Textul este scris cu amărăciune, cu disperare, cu spontaneitatea revoltei. Deşi devenit turnător de teama că-şi va relua calvarul de la început, asemenea altora dintre mărturisitorii acestui pact şi Loredan a încercat să găsească o portiţă de scăpare, avertizând pe cei urnăriţi de către stăpânii săi. Mai mult, s-a străduit – şi se pare că a izbutit – să devină o povară pentru aceia care-l foloseau, până l-au eliberat din ochiul laţului cu care-l conduceau ca pe un câineîn lesă.

Alături de memoriile lui Dumitru Lungu, AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN. 1800 ZILE DE DISPERARE, ÎN ANCHETĂ ŞI LAGĂR constituie o mărturie asupra chinurilor morale ale insului căzut în plasa înveninaţilor vânători de oameni, insului care refuză din adâncul sufletului acceptarea situaţiei de colaboraţionist şi caută necontenit salvarea din această funcţie impusă sub ameninţare.

Cine a fost acest Loredan înainte de arestare? Îi plăcea enorm gluma. Îi plăcea tovărăşia feminină, ca oricărui tânăr sănătos, de talent, de succes, în plină ascensiune artistică, adulat pentru vocea şi prezenţa lui scenică. Temperamentul şi condiţiile sociale ale copilăriei au făcut din el un luptător şi un cuceritor. Era un om plin de bun simţ şi împletea această calitate cu mila, cu înclinarea de a sări în ajutorul celorlalţi, cu generozitatea. Iubea dreptatea. Era atras de darurile civilizaţiei, de unde concluzia că le socotea născocite pentru om, i se cuveneau acestuia. Avea o fire colerică şi insuficientă prudenţă. Extrovertit şi gălăgios, nu era mai puţin tandru, atent cu cei apropiaţi, grijuliu faţă de soarta semenilor în general. Nu concepea să trăiască despărţit de muzică, atmosfera scenei, public. Însetat de recunoaşterea meritelor şi personalităţii proprii, suferea când era lipsit de acestea, viaţa nemaiavând nici o atracţie pentru el. Gata să sară în ajutorul altora, deşi vedea defectele lor, lega prietenii vulcanice. Cu o privire compătimitoare ce-i aruncai, îi dobândeai încrederea pe viaţă, pentru că suferea de o puternică nevoie de înţelegere şi de căldură sufletească. Nu ştia să-şi ascundă sentimentele, se manifesta romantic, expansiv, copleşitor. Fire recunoscătoare, ataşată, inteligenţă inventivă, orgoliu iritabil, dar şi stăpânit de bunul simţ menţionat, cu o înclinaţie nativă spre îndeletinicirile tehnice, iar cu inima plină de câte sunt necesare impunerii unui artist – AMINTIRILE înseşi demonstrând că nu era doar un interpret, ci şi un creator -, Loredan putea fi agreat cu dificultate într-o lume cenuşie ca aceea în care i s-a desfăşurat drama.

Partidul dictaturii comuniste îţi cerea să fii un pion amorf, depersonalizat; Loredan s-a născut să fie general, cu un mare neastâmpăr intelectual, cu străpungeri ale viziunii prin platoşele unei lumi reduse la vieţuirea în cochilie şi cu atacuri ale voinţei de afirmare împotriva cazematelor minciunii obşteşti. Partidul dictaturii comuniste îţi cerea să nu gândeşti; mintea lui Loredan era un perpetuu foc de artificii. Partidul dictaturii comuniste pretindea să stai la locul tău şi să dai din gură; gura lui Loredan era mare, dar folosită pentru batjocorirea prostiei ce-l înconjura şi, din alt punct de vedere, pentru desfătarea amatorilor de operă. Loredan nu a fost un politician altfel decât orice român cu capul pe umeri. Puşcăria şi nedreptatea au trezit ţîn el demonul politicului. Loredan a înţeles că numai preocupându-se de politică ne opunem apocalipsei torţionarilor. Loredan a fost victima unei epoci când n-avea nici o importanţă dacă greşeai sau nu: atâta timp cât displăceai cuiva, erai pasibil chiar şi de moarte. Până în prezent s-au publicat cărţi ale unor foşti deţinuţi politici, care ne provoacă o neîndoioasă admiraţie, dar care par a spune: iată cine am fost eu, iată ce am făcut pentru patrie. Loredan strigă: iată unde m-au adus, iată cât de jos am coborât fără s-o vreau, fără s-o provoc, fără s-o cer, fără o ideologie de apărat, ori pentru care să mă sacrific. Eu sunt românul jertfit doar pentru că am fost român şi nu comunist. Doar pentru că am fost om, cu toate calităţile şi defectele omului, au ţinut cu tot dinadinsul să mă facă neom; şi acolo am căzut: din teamă pentru soţia şi copilul meu ce depindeau de ce gândea Securitatea despre mine. Prin arta mea am fost cineva, dar dincolo de ea reprezint românul de rând, victima anonimă a bestiilor roşii (cuvânt îndrăgit de el). Însă caracterul său l-a scos curând dintre rânduri şi i-a dat statură de victimă, inocentă, dar eroică – susţin aceasta cu atât mai mult pentru mărturisirile sale cele mai penibile, ce-l luminează mai mult şi mai revelator decât orice reflector al scenei de altcândva.