2. Arestare. Condamnare. Achitare

Autorul mulţumeşte psihologului Steliana Ciocu pentru încurajările şi toate demersurile sale încununate de succes depuse pentru realizarea cărţii de faţă, Părintelui Adrian Făgeţeanu pentru înţelegerea cu care şi-a jertfit timpul cu scopul de a-l informa pe autor asupra evoluţiei recursului în anulare constituind materia paginilor următoare.

“Nu, viaţa asta n-are moarte,

Când strângi lumină din morminte.”

Radu Gyr – Umbre

Tuturor insistenţelor mele de a-mi povesti Părintele Adrian Făgeţeanu împrejurările celei dintâi arestări a sale nu le-a răspuns decât cu o oboseală ce nu-i îngăduia măcar să-şi amintească unde a avut ea loc sau în ce împrejurări. Este adevărat că ajungeam la arestare abia după ce epuizam tema zilei, care se desfăşura într-un ceas-două de relatări în faţa reportofonului, ceea ce, până şi pentru un om tânăr, nu este sarcină uşoară, dar mi-te pentru careva de nouăzeci şi unu de ani, trecut şi prin atâtea încercări ca ieromonahul gazda mea astăzi…

Desigur că era posibil să nu găsească încă, la acea dată, formula potrivită evitării de a rosti numele stareţului implicat în vânzarea sa atunci. Acesta l-a suit în brişcă, motivând că-l lua cu sine să-i rezolve o treabă potrivită numai priceperii conlocutorului meu. De fapt, l-a condus pe această cale domnească de-a dreptul în braţele securiştilor aşteptându-l haită la locul de întâlnire indicat din timp mai marelui peste mănăstire. Iar numele ei iarăşi s-ar fi putut să mi-l ascundă pentru aceleaşi pricini ale discreţiei ce păzea onoarea cuiva demult rămas fără onoare datorită îndemnului de a profita de amărăciunile fratelui de altar în scopul de a se ridica pe sine întru ale materialnicelor bucurii lumeşti.

Eu nerenunţând la întrebarea mea, deoarece ea ascundea cele mai triste suferinţe nedrepte trăite de convorbitorul meu, Părintele se văzu obligat să evite răspunsul limpede şi să-mi pună înainte un act, cererea sa de a fi reabilitat, întocmită după decembrie ’89, din care să-mi aleg singur cele ce mă obsedau.

“La data de 24 XII 1950, am fost arestat, apoi cercetat şi condamnat de Curtea Criminală Bucureşti la executarea unei pedepse privative de libertate de 7 (şapte) ani, sub acuzaţia de “criminal de război”. Deşi între timp a apărut o lege care statornicea că actul normativ în baza căruia am fost condamnat şi mă găseam în penitenciar, era neconstituţional, nu am fost pus în libertate”, povesteşte el pentru uzul procuraturii căreia îi solicita recursul în anulare. Stilul licenţiatului în drept şi teologie impune de la prima frază.

“Mai mult chiar, mi s-a înscenat un proces prin care eram, din nou, condamnat, de astă dată pentru “crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. Însă prin Hotărârea penală Nr. 1415/ 26. 09. 1956, “cu unanimitate de voturi, făcând aplicaţiunea art. 4, p. I, pct. 4, pr. pen.”, am fost achitat “de orice penalitate pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare…”. Hotărârea a rămas definitivă “prin respingerea recursului declarat de Procuratura Militară a regiunii a II-a Bucureşti, conform Deciziei nr. 414 din 02 noiembrie 1956, a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar”.

Cu toate acestea, am fost condamnat iarăşi, prin sentinţa nr. 125/1958 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Bucureşti (Dosar nr. 2164/1958F), la: “20 (douăzeci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică, pentru infracţiunea p.p. de art. 209, pct. 2, C.P., art. 58, pct. 2-5, C.P….
… 20 (douăzeci) ani detenţiune grea pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, p.p. de art. 193/1, alin. 2 C.P., prin schimbarea de calificare, conf, art. 292 c.j.m., art. 193/1, al. 1C.P.

Conf. art. 25, pct. 6, se dispune confiscarea totală a averii”. “Potrivit art. 101 C.P.”  aşa cum se arată în sentinţă – am fost condamnat să execut “20 (douăzeci) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică”. Această hotărâre “a rămas definitivă, prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 42, din 21 ianuarie 1959, a Trib. Suprem, colegiul Militar, cu 25 lei cheltuieli de judecată”.”

Încălcându-se unul dintre principiile de bază ale Dreptului, anume că nu se pot da două hotărâri judecătoreşti distincte şi contradictorii privitor la aceeaşi faptă, semnatarul a fost şi pus în libertate şi condamnat, precum se vede.

“Aşadar, am rămas, în continuare, în închisoare, până la apariţia Decretului Consiliului de Stat al R.P.R., nr. 411/1964, când mi s-a graţiat restul de pedeapsă.

Consecinţă celor arătate mai sus, precum şi transformărilor intervenite în viaţa social-politică a ţării după 22 decembrie 1989, rog să binevoiţi a aproba declanşarea procedurii de reabilitare a persoanei mele, în conformitate cu prevederile legale în vigoare. De asemenea, rog să fie desfiinţate toate sancţiunile ce mi-au fost aplicate şi să mi se acorde, exclusiv în temeiul legii, reparaţiile ce mi se cuvin.”

Un text redactat cu acribie avocăţească din partea aceluia care, după încheierea studiilor în Drept şi înscrierea în barou, nu a putut practica avocatura astfel încât să se întreţină. Mă gândesc că sunt dator cititorului cu explicaţii mai limpezi asupra acestei chestiuni. Şi încă mă gândesc că dacă le-aş aduce eu, cu vorbele mele uscate, aş strica tot farmecul trăit de mine alături de eroul acestor întâmplări, un Părinte Zosima vieţuind nu departe de ograda lui Ion Creangă şi folosindu-se de ironia acestuia din urmă atunci când lumea îi atârna mai greu pe umeri.

“Am fost mai întâi avocat stagiar la baroul Baia, din Fălticeni. N-am câştigat nimic din cauza unei concurenţe neloiale. Adică noi eram doi români înscrişi atunci în barou, Popescu Mitu şi cu mine, alături de unsprezece străini. Aceştia se sprijineau pe nenumărate rude, care, în zori de zi, se înfăţişau la piaţă şi-i trăgeau de limbă pe ţărani ce procese aveau sau ce nemulţumiri putându-se preschimba în procese. Apoi îi amăgeau zicând că ei cunoşteau pe cineva care era bun prieten cu preşedintele tribunalului şi le putea asigura câştigul cauzei. Era o concurenţă cu totul neloială. N-am rezistat niciunul dintre români. După ce am devenit avocat şi mi-am cumpărat o geantă frumoasă şi o pălărie cu boruri mari, n-aveam cu ce plăti barem gazda.”

În continuare, cererea adresată procuraturii este completată cu lista copiilor xerox ale documentelor necesare edificării asupra cauzei. Ele fiind hotărâri penale şi sentinţe, nu ne interesează de urgenţă aici, minus “Copia legalizată extras, privind actul de vânzare şi cumpărare prin care am dobândit în proprietate un teren arabil în perimetrul oraşului Fălticeni, jud. Suceava, ce mi-a fost confiscat prin sentinţa nr. 125/1958” care ne clarifică asupra aspiraţiilor gospodăreşti din tinereţe ale celui care este astăzi venerabilului ieromonah juruit sărăciei, Părintele Adrian Făgeţeanu.

În cerneală, se adaugă: “Ca jurisprudenţă pt. Rugul Aprins şi mişcarea de la Mrea Antim” fără altă completare ce să fi apărut în copia dactilografiată definitivă.

După care se revine la dactilograma continuată cu scris de mână cu cerneală, atunci când e comunicată noua adresă: “Cu deosebit respect şi deplina convingere în rezolvarea pozitivă a cererilor formulate, vă rog să dispuneţi ca hotărârea să-mi fie comunicată la Mănăstirea Antim [etc…] unde locuiesc în prezent.”

Rezultatul acestei cereri, a cărei dată de înaintare nu o cunoaştem, impresionează şi pe un neofit, prin aceea că întruneşte 37 (treizeci şi şapte) de magistraţi de ambele sexe, civili şi militari, pentru rezolvarea cererii măruntului preot monah condamnat de pomană odinioară. Pesemne, sentinţele justiţiei comuniste aveau o rezistenţă de beton armat şi erau greu de vădit a fi fost false, de aceea necesitatea acestei oşti a legalităţii.

Deşi nimeni nu este interesat de numele celor care au participat la acest festin legal, le vom cita pentru calitatea numărului, prin care lista lor excelează.

Preşedinte: Leonida Pastor; Vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie. Alexe Costache Ivanov; Preşedintele Secţiei civile. Anton Pandrea; Preşedintele Secţiei penale. Marin Popa; Preşedintele Secţiei de Contencios-administrativ. G-ral de div. mag. Cornel Bădoiu; Preşedintele Secţiei militare. Viorel Anghel – judecător. Maior mag. Mircea Aron – judecător. Vasile Boroi – judecător. Maria Coca-Cozma – judecător. Col. mag. Ştefan Dănilă – judecător. Georgeta Firuleasa – judecător. Paul Florea – judecător. Dumitru Gazetovici – judecător. Emil Gherguţ – judecător. Liviu Giurgiu – judecător. Béla György – judecător. Gabriel Ionescu – judecător. Nicolae Ionescu – judecător. Eugen Iosivoiu – judecător. Cornelia Silvia Marica – judecător. Paul Mitroi – judecător. Sorin Moisescu – judecător. Adrian Niţoiu – judecător. Dimitrie Onică – judecător. Elena Osipenco – judecător. Florica Palaghiciuc – judecător. Eugenia Puşcariu – judecător. Florica Robescu – judecător. Ana Alexandrina Savin – judecător. Benedict Sârbu – judecător. Andrei Selyem – judecător. Col. mag. Petre Similean – judecător. Gabriela Stecoza – judecător. Maior mag. Gheorghe Toader – judecător. Ovidiu Zărnescu – judecător. Ioan Origa – procuror. Ioan Răileanu – Prim magistrat asistent.

Brusc, rândurile bătute la maşina de scris devin interesante pentru noi cei preocupaţi de “Rugul Aprins”, căci încă o dată vedem numele membrilor lotului adunate la un loc (deşi incomplet), de data aceasta nu spre pieire, ci spre slobozire.

“S-a luat în examinare recursul în anulare [provocat de Părintele Adrian Făgeţeanu, ne amintim] declarat de procurorul general împotriva sentinţei nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară şi deciziei nr. 42, din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Miltar, privind pe inculpaţii Teodorescu Alexandru [este vorba despre Părintele ieroschimonah Daniel, stareţul schitului Rarău, cunoscut ca poet şi ziarist sub numele Sandu Tudor], Făgeţeanu Alexandru [botezat la tunderea în monahism: Adrian], Ghiuş Vasile Benedict [numele Vasile, aparţinându-i înainte de tundere, nu este familiar cunoscuţilor săi], Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian [acelaşi comentariu ca la Părintele Benedict, privitor la numele Serghie], Dubneac Felix, Mironescu Alexandru, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil.”

Se iscă o primă întrebare: unde este numele poetului Vasile Voiculescu? Să nu ni se răspundă că era mort demult; mai precis, că decedase aproximativ la un an după eliberare. După cum se va vedea ulterior, nu era singurul care răposase la data recursului în anulare. În al doilea rând, nu văd numele savantului medic, cercetător şi cadru universitar Gheorghe Dabija, al marelui duhovnic, Părintele ieromonah Arsenie Papacioc, nici pe acela preotului profesor Dr. Dumitru Stăniloae. De ce lipsesc din rândurile acelora ce urmează a fi degrevaţi de orice vină? Au refuzat să participe la această mascaradă a iertării primite de la o justiţie ce, pe calea aceasta, se recunoştea continuatoare celei precedente, comuniste, asumându-şi deciziile ei ilegale şi îndreptându-le după puteri? Au apucat să-şi dobândească reabilitarea cu un prilej anterior, particular, sau la cererea instituţiei unde lucrau?

“S-a prezentat inculpatul Mihăilescu Emanoil, lipsind inculpaţii Făgeţeanu Alexandru, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban şi Rădulescu Nicolae, faţă de care procedura de citare a fost îndeplinită, iar inculpaţii Teodorescu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict şi Mironescu Alexandru fiind decedaţi.”

Ni se comunică faptul că au fost citaţi cei mai numeroşi membri ai grupului, dar nu s-au prezentat. Oare Roman Braga,  Felix Dubneac şi Şerban Mironescu au fost citaţi în Occident, unde erau stabiliţi?

Sărind peste numele avocaţilor prezenţi, aflăm că “procurorul a susţinut recursul în anulare, cerând admiterea acestuia în sensul în care este formulat şi înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării averii.

Apărătorii inculpaţilor au pus concluzii pentru admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi achitarea celor 11 inculpaţi, întrucât faptele ce li s-au reţinut în sarcină nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi.”

În mod special, Emanoil Mihăilescu “a cerut să se dispună achitarea sa, arătând că manifestările ce i s-au reţinut în sarcină nu au fost de natură a pune în pericol securitatea statului.”

Decizia nr. 16, dosar nr. 32/1995 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile unite – (şedinţa publică de la 8 aprilie 1996), din fericire ne pune la dispoziţie şi rezumarea sentinţei nr. 125, din 8 noiembrie 1958, a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară (specificându-se că “au fost condamnaţi între alţii, următorii inculpaţi”; sublinierea îmi foloseşte pentru scoaterea în evidenţă a faptului că instanţa recunoaşte a nu lua în seamă întregul lotului de odinioară). Aşadar vom putea cântări singuri gravitatea faptelor pentru care aceşti mari duhovnici ai Ortodoxiei şi intelectuali de elită au suferit martiriul lui Hristos timp de atâţia ani, uitaţi de toată lumea.

“Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor (fiul lui Alexandru şi al Sofiei, născut la 22 decembrie 1896 în municipiul Bucureşti, stareţ, fost publicist, licenţiat în litere, divorţat, nu are copii, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu la schitul Rarău, comuna Crucea, judeţul Suceava, decedat în 1963), la 25 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1,  cu aplicarea art. 31 din Codul penal anterior, precum şi la 15 ani detenţiune riguroasă şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută de art. 193 1 alin. 4 din Codul penal anterior, urmând să execute, în baza art. 101 din acelaşi cod, pedeapsa cea mai grea de 25 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;

2. Făgeţeannu Alexandru (fiul lui Mihail şi al Aurorei, născut la 16 noiembrie 1912 în comuna Deleni, regiunea Cernăuţi, preot-călugăr, fost avocat, licenţiat în drept şi teologie, necăsătorit, are antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti str. Antim nr. 29, sectorul 5) la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior, precum şi la 20 ani detenţiune grea şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută de art.193 1 alin. 2 din Codul penal anterior, urmând să execute, în baza art. 101 din acelaşi cod, pedeapsa cea mai grea de 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;

3. Ghiuş Vasile Benedict (fiul lui Constantin şi al Elenei, născut la 21 octombrie 1904 în satul Domneşti, comuna Pufeşti, judeţul Vrancea, preot călugăr, doctor în teologie, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Intrarea Patriarhiei nr. 7, sectorul 4) şi

4. Braga Roman (fiul lui Cozma şi al Mariei, născut la 2 aprilie 1922 în comuna Condriţa, Republica Moldova, călugăr diacon, licenţiat în teologie, necăsătorit, cu antecedente penale, cu ultimul domiciliu în municipiul Iaşi, strada Ştefan cel Mare nr. 46) la câte 18 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscare totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior;

5. Boghiu Serghie Sofian (fiul lui Ioan şi al Alexandrinei, născut la 7 octombrie 1912 în oraşul Bălţi, Republica Moldova, preot călugăr şi pictor, licenţiat în teologie şi absolvent al Academiei de Belle-Arte, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu la mănăstirea Plumbuita din Bucureşti, strada Matei Basarab nr. 58, sector 2) şi

6. Dubneac Felix (fiul lui David şi al Ştefaniei, născut la 29 iunie 1912 în comuna Voloavele-Soroca, republica Moldova, preot călugăr şi pictor, licenţiat în filosofie şi teologie şi al Academiei de Belle-Arte, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu la Mănăstirea Plumbuita, în Bucureşti, str. Matei Basarab nr. 58, sectorul 2) la câte 16 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior;

7. Mironescu Alexandru (fiul lui Victor şi al Elenei, născut la 10 iulie 1903 în municipiul Tecuci, judeţul Galaţi, profesor, doctor în fizico-chimice şi în filosofie, căsătorit, având doi copii, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Vasile Lascăr nr. 23-25, apart. 34, sectorul 2) la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior;

8. Văsâi Gheorghe (fiul lui Petre şi al Victoriei, născut la 23 iulie 1935 în municipiul Constanţa, pregătire 4 ani la Facultatea de Arhitectură, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Aviator Mircea Zorileanu nr. 1, sectorul 1) şi

9. Mironescu Şerban (fiul lui Alexandru şi al Mariei, născut la 4 octombrie 1935 în comuna Domneşti, Sectorul Agricol Ilfov, fără ocupaţie, absolvent al Facultăţii de filologie, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Vasile Lascăr nr. 23-25, ap. 34, sectorul 2) la câte 8 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b aliniatul ultim din Codul penal anterior;

10. Rădulescu Nicolae (fiul lui Marin şi al Floricăi, născut la 3 februarie 1935 în municipiul Bucureşti, pregătire 5 ani la Facultatea de Arhitectură, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Aurel Botea nr. 14, sectorul 3) la 7 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b alineatul ultim din Codul penal anterior;

11. Mihăilescu Emanoil (fiul lui Constantin şi al Mariei, născut la 16 decembrie 1935 în municipiul Bucureşti, pregătire 4 ani la Facultatea de arhitectură, necăsătorit, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, strada Popa Savu nr.22, sectorul 3) la 5 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscare totală a averii pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b alineatul ultim din Codul penal anterior.”

Nu pot avea pretenţia ca un proces verbal dând seama de ce se petrece într-o şedinţă a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie să se ocupe şi de lucruri cum este următorul. Dar nici nu mi se pare satisfăcător pentru justiţia postrevoluţionară să nu o specifice cu fiece prilej. La ce ne referim?

În document, odată cu menţionarea condamnărilor celor în cauză, este pomenit “Codul penal anterior” în conformitate cu care s-au dat condamnările. Atribuirea denumirii acesteia grave ce presupune legalitatea (care este mai presus de perioada istorică, dar nu mai presus de epoca politică, dacă cea din urmă încalcă legalitatea) aruncă asupra ideii de cod penal comunist lumina legalităţii abia pomenite, fapt ce nu corespunde adevărului. “Codul penal anterior” a constituit un ghiveci de născociri anticetăţeneşti şi criminale şi era inventat pentru înavuţirea statului din resursele averii contribuabililor, iar prin mijlocirea statului el îngăduia ca furtul să se perpetueze în favoarea securiştilor şi a tuturor celor implicaţi în dispariţia dintre noi a cetăţenilor oneşti, socotiţi duşmani de clasă, deci vrednici de a fi ‘aruncaţi la fiare’. Simpla lectură rapidă a celor de mai sus oferă cititorului oglinda cea mai fidelă cu ajutorul căreia să-mi verifice spusele: fiecăruia dintre necăjiţii căzuţi în acest proces i se confiscă total avuţia, chit că, dacă ne gândim numai la studenţi, aceştia erau lipsiţi de orice brumă de avere, excepţie făcând Gheorghe Văsâi. Acelaşi raport cu proprietatea îl aveau şi monahii. În favoarea cui se recurgea la această metodă generalizată de însuşire a bunului altcuiva? În folosul clasei muncitoare? Cunoaşteţi muncitori, fie ei şi fruntaşi în producţie, care să fi primit case, terenuri agricole, mobilă, lenjerie, veşminte, bijuterii, opere de artă, confiscate de la ‘burjui’ sau moşieri, de la intelectuali sau ofiţeri? Dacă da, vestiţi-l şi pe autorul paginilor de faţă, pentru a nu rămâne în greşeală, ci a se dumiri asupra ‘realităţilor mai reale’ decât cele cunoscute lui; de pildă, cazul anchetatorului care se mută în spaţiul de locuit al anchetatei, în patul şi în lenjeria ei de noapte.

Ce vreau să spun cu cele de mai sus? Că mă doare sufletul că se acordă onoarea imposibilă unui cod penal care nu este “anterior”, pentru că nu e cod penal! Iar justiţia ce îl denumeşte “anterior” ei nu face decât să recunoască filiaţia monstruoasă de la unul la cealaltă.

Acesta este motivul pentru care am respins sugestia ce mi s-a făcut de a accepta şi eu “reabilitarea”. De reabilitat ‘făcătorii’ “codului penal anterior” era cazul să se reabiliteze, nu deţinutul politic!…

Şi iată acum pricina supărării pe care am pomenit-o.

“S-a reţinut că, în decursul anului 1945, inculpaţii Teodorescu Alexandru, Mironescu Alexandru, Braga Roman şi Ghiuş Vasile Benedict au constituit, la mănăstirea Antim din Bucureşti, asociaţia cu caracter religios intitulată “Rugul Aprins”.

Deşi asociaţia respectivă a fost interzisă în anul 1948, inculpaţii sus-menţionaţi au menţinut legăturile între ei, reorganizându-se clandestin, începând din 1955, sub conducerea inculpatului Teodorescu Alexandru. La această acţiune de reorganizare, în afară de  Mironescu Alexandru, Braga Roman şi Ghiuş Vasile Benedict, au mai participat coinculpaţii Papacioc Anghel Arsenie, Boghiu Sofian, Dubneac Felix.

Ulterior, au fost atraşi la activitatea ce se desfăşura în cadrul asociaţiei, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile şi Stăniloae Dumitru, precum şi studenţii: Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Dan şi Mihăilescu Emanoil, cu care s-au purtat discuţii cu conţinut ostil regimului social-politic existent atunci în România.

Totodată, din iniţiativa inculpatului Teodorescu Alexandru au fost redactate, multiplicate şi difuzate materiale duşmănoase ordinii sociale din ţara noastră.”

Nu voi comenta în nici un alt fel relatarea aceasta decât consemnând următorul citat: “s-au purtat discuţii cu conţinut ostil regimului social-politic existent atunci în România”. Înţeleg că se recunoaşte ca adevărată această incriminare, deşi de la ea şi până la recursul de faţă a trecut o revoluţie peste ţara noastră. Iar dacă nu este adevărată concluzia mea, atunci formularea este într-atâta de tributară mentalităţii vechi încât nu se poate debarasa de ticurile verbale aducătoare de condamnări ale epocii comuniste. Remarcăm, încă o dată, nu există nici o ezitare în determinarea discuţiilor ca ‘ostile’ “regimului social-politic existent atunci în România”. Ce mai contează că asociaţia religioasă a fost interzisă  şi că, la distanţă de zece ani, nişte vechi cunoştinţe “au menţinut legăturile între” ele, “reorganizându-se clandestin”, după cum sună explicaţiile oficiale.

Să vedem în ce consta această ‘clandestinitate ostilă’ comunismului.

“Totodată, din iniţiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, au fost redactate, multiplicate şi difuzate materiale duşmănoase ordinii sociale din ţara noastră.”

Desigur că eu nu înţeleg cum se cuvine ceea ce se petrece acum, la acest recurs în anulare. Probabil că lucrurile trebuie expuse întocmai conform opticii de pe timpul condamnării. Însă, oricum, mi se pare extrem de simplu ca fraza precedentă să fi fost redactată după cum urmează, fără a se fi trădat înţelesul ei originar: “Totodată, din iniţiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, au fost redactate, multiplicate şi difuzate materiale socotite de instanţa respectivă duşmănoase ordinii sociale din ţara noastră.” Nu este mare diferenţa, dar, calitativ, se spune altceva.

De ce se străduie Mihai Rădulescu, autorul paginilor de faţă, să dovedească ceva inutil, căci reabilitarea s-a făcut, indiferent cum sună această punere în temă?, s-ar putea întreba cititorii. Pentru jignire, doamnelor şi domnilor, pentru jignirile aduse încă o dată acelora care nu s-au purtat duşmănos, nici nu au activat în clandestinitate şi sunt permanent numiţi şi socotiţi ‘inculpaţi’ încă o dată. Pentru scutirea lor de a fi judecaţi din nou pentru aceleaşi fapte, în aceeaşi optică, cu aceleaşi incriminări, după acelaşi calapod, chit că vor fi altele concluziile noii instanţe, ceea ce toată lumea de faţă o ştie. Pentru jignirea că nici măcar acuma nu se va spune adevărul ci, în temeiul faptelor reţinute de vechea instanţă, prin acceptarea măsluirilor securităţii, se va da o nouă interpretare unor minciuni acceptate de arestaţi numai pentru că erau torturaţi fizic şi/sau moral.

Ce s-a schimbat în soarta lor?

Schimbare vreţi? O schimbare ar fi fost să fie incriminată curtea de atunci, anchetatorii, justiţia în totalitatea ei, pentru fiece virgulă necorespunzând adevărului celor arestaţi. Şi, mai ales, să existe texte de lege în acord cu care toate cele de mai sus să fi putut fi condamnate. Simbolic sau oricum, numai condamnare să existe pentru autenticii vinovaţi, dintre care cel mai odios a fost COMUNISMUL!

“Concretizată, activitatea stabilită în sarcina celor 11 inculpaţi vizaţi prin recursul în anulare constă în următoarele.”

– Gazetarului Alexandru Teodorescu, i se impută că, în perioada 1933-1938, în calitatea sa de director al ziarului “Credinţa”, “a redactat şi publicat articole îndreptate împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Dar nu se specifică în ce ţară se desfăşurau aşa-zisele “mişcări revoluţionare”. Bineînţeles că era vorba despre U.R.S.S., în România nimeni nevisând în anii aceia la atari jalnice schimbări ale puterii, cu atât mai mult cu cât “clasă muncitoare” nu prea exista în Bărăgan – grânarul Europei! Imediat în continuare se afirmă despre acel ziarist de stânga –  la sânul căruia, din păcate s-au cuibărit mulţi poetaştrii ce vor constitui viitoarea clientelă a regimului comunist – că a susţinut “pătrunderea fascismului în România”, pe când Sandu Tudor  –  sub care pseudonim semna  –  era un la fel de acerb duşman al dreptei precum era şi al stângii bolşevice. În sfârşit, se ajunge şi la acuzaţia, ascunsă până aici de justiţia vândută sovieticilor: “inculpatul Teodorescu Alexandru a defăimat Uniunea Sovietică şi orânduirea socială existentă în acel stat.” Aceasta-i rana ce doare!

În cele din urmă vine şi rândul omului din boxă, care, să nu uităm, nu se afla arestat pentru scrierile sale politice din trecut, ci pentru activităţile sale desfăşurate ca monah, sub numele: Daniel, nume ce lipseşte cu desăvârşire din expunerea comentată acum. Se menţionează epoca tunderii sale (după al doilea război mondial) prezenţa lui la mănăstirea Antim şi că, în cadrul acesteia, dimpreună cu “Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valerian şi Mironescu Alexandru, a înfiinţat (…) asociaţia “Rugul Aprins”. Urmează gogomănia gogomăniilor (continui citatul): “în cadrul căreia a desfăşurat în anii 1945-1948 acţiuni cu caracter religios îndreptate împotriva regimului instaurat în România”!

Desigur că autorul securist al ultimei fraze era complet ignorant şi nu-şi dădea seama ce inepţie propunea cu acele “acţiuni cu caracter religios îndreptate împotriva regimului instaurat în România.” El nu ştia că termenul “religie” desemnează legătura omului cu Dumnezeu…

Se menţionează desfiinţarea, în 1948, a tuturor asociaţiilor. Personajul Alexandru Teodorescu este învinovăţit că “a menţinut legătura cu ceilalţi membri ai asociaţiei”, de ca şi cum această asociaţie ar fi fost vinovată de ceva, membrii ei nişte bolnavi de lepră, iar Părintele Daniel un dezumanizat ce-şi uita prietenii, când avea de ales între dânşii şi interesul imediat. Or, de membrii ei îl legau vechi amiciţii şi colegialitatea de altar. Îi întâlnea la orice pas în zona Antimului şi a Patriarhiei, unde căile tuturor clericilor se întretaie clipă de clipă şi se încalcă astăzi încă, fără ca nimeni să le caute vreo vină într-asta.  Pe neaşteptate, gazetarul călugăr este acuzat că “începând din anul 1955 a trecut la reorganizarea” asociaţiei. Voi atrage atenţia că formularea nu prea este românească, preferându-i-se, în limba română cultă: “începând cu”, dar nu asta este grav, ci faptul că adevărul celor ce s-au petrecut mai departe este eludat pe de-a-ntregul, el nefiind niciodată – dar niciodată! – menţionat câtuşi de puţin!

“În perioada 1955-1958, acelaşi inculpat a organizat mai multe întâlniri clandestine la domiciliul lui Mironescu Alexandru şi la Mănăstirea “Plumbuita” din Bucureşti.” De unde ideea că întâlnirile erau clandestine? Păi, dacă nu erau clandestine, cum mai puteau fi consideraţi participanţii drept delincvenţi? Întâlnirile convenind noi că erau “clandestine”, cu prilejul lor “s-au purtat discuţii ostile regimului existent în ţara noastră şi s-au comentat ştirile ascultate la posturile de radio din occident.” Ce ştiri s-au comentat? În ce fel erau discuţiile ostile regimului existent în patrie? Secretul rămâne pecetluit până astăzi. Adevărul pomenit mai sus trebuie căutat în cele ce urmează, nu că ar fi evident acolo, nu! Totuşi, el este ascuns printre cuvintele transcrise mai departe.

“Tot cu ocazia acestor întâlniri, inculpatul Teodorescu Alexandru a pus în discuţie diferite probleme de ordin religios şi în legătură cu organizaţia legionară” [menţiunea anterioară este necesară doar pentru motivarea viitoarei acuzaţii că toţi membrii lotului erau legionari, altfel ea neavând sens, Sandu Tudor neinteresându-se de Mişcare, în care nu avea încredere şi pentru care nu vădea nici un respect], “iar în februarie 1958 a organizat o şedinţă la domiciliul lui Boghiu Sofian, în cadrul căreia a prezentat mai multe materiale privind activitatea asociaţiei “Rugul Aprins”. Dacă voim să acceptăm parţial ca adevărate acestea, suntem datori să citim în loc de “mai multe materiale privind activitatea asociaţiei “Rugul Aprins””: fragmente din Acatistul “Rugului Aprins”, la care tot scria Sandu Tudor, ciocănind cuvintele până ajungea la cristalul din ele şi neterminând niciodată cu perfecţionarea lui. Iată pricina autentică a  nevoii sale de a se întâlni cu ceilalţi: dorea să le cunoască opinia despre cele puse pe hârtie de el, în solitudinea schitului, deoarece era dependent, ca toţi scriitorii lumii, de impresia lăsată de stihurile lui asupra degustătorilor de literatură sfântă, în a căror pregătire literar religioasă credea.

O altă acuză, foarte gravă dealtfel, este ‘deformarea’ tineretului, în sensul atragerii lui către religie, ceea ce, pentru instanţă, însemna a-l modela în spiritul ostilităţii faţă de regimul comunist. Îmi amintesc cu câtă mirare am stat să-l ascult pe un fost coleg de facultate, întâlnit pe stradă, pe când alerga, târâş-grăpiş, înaintea automobilului lui Ceauşescu, pentru a-şi face datoria de colonel paznic ce era, şi care, zărindu-mă, mi-a adresat cuvintele mânioase: – “Am auzit că ai trecut de partea duşmanului: lucrezi pentru Biserică. Cu mine nu mai ai de-a face!” Ca şi când aş fi avut în vreun fel de-a face cu el, în afara băncii şcolare împărţită frăţeşte, în perioada studiilor universitare… De unde se vede că, indiferent la ce nivel, pentru comunişti, Biserica reprezenta un autentic pericol, deşi obedienţa ei, ca instituţie, sărmana, era de pomină… Va să zică, Părintele Daniel era socotit vinovat pentru ‘căderea în misticism’ a studenţilor Şerban Mironescu, Gheorghe Văsâi, Nicolae Rădulescu, Emanoil Mihăilescu şi Dan Pistol. Mai mult, el a fost acuzat a fi săvârşit ceva cu neputinţă din partea unui om cât de cât echilibrat: “i-a îndemnat să nu participe la activităţile politico-culturale din facultăţi şi să aibă atitudini potrivnice ordinii sociale din România”!… Nu consider că un ins matur ar fi riscat atâtea, dându-se pe mâna unor copii, în definitiv, cum erau cei citaţi.

Aflăm cu stupoare că “inculpatul Teodorescu Alexandru a încercat să convingă mai multe grupuri de studenţi să se retragă în mănăstiri, de unde să acţioneze împotriva regimului social-politic din ţara noastră.” Dar, în cadrul procesului la care asistăm, el nu este învinuit decât pentru grupul menţionat. Ce mărinimie din partea anchetatorului că i-a iertat tentativa de a atrage în lupta anticomunistă şi alte grupuri, pe care nu le mai pune în cârca candidatului la temniţă… Ori o fi o simplă acuzaţie mincinoasă, după cum este întregul dosar?

– Se trece cu destulă uşurinţă peste faptul că Alexandru Făgeţeanu, comisar de poliţie, a fost numit în anul 1939 şef al biroului siguranţă din Fălticeni, menţionându-se numai că “a participat la efectuarea de percheziţii la unele elemente progresiste, la arestarea şi anchetarea lor, supunându-le la torturi”.

Din nou voi recurge la amintirile monahului, cum le-am reţinut pe casetă, pentru a pricepe cititorul ce anume căuta el în cadrele poliţiei.

“Părăsind eu avocatura, m-am prezentat la un concurs dificil tare, la Bucureşti. Preşedintele comisiei era Preşedintele Curţii de Casaţie. S-au pus întrebări deosebit de grele acelora care voiau să fie angajaţi în poliţie. Aceasta se petrecea în ’38. Am reuşit foarte bine, încât cei din comisie şi şefii cei mari din poliţie mi-au propus să rămân în Bucureşti. Fiindcă simpatizam o fată din Fălticeni, am solicitat Fălticenii. Au râs toţi de mine că alesesem un oraş de provincie, dar asta fusese dorinţa mea: să fiu aproape de tânăra pe care o adoram. Era săracă, din familia Băncilă, catihetul lui Creangă. Locuia chiar pe strada Ion Creangă din Fălticeni. Mama ei era văduvă. Asistasem la deshumarea catihetului, la cimitir. A fost găsit cu crucea de lemn întreagă, neputrezită. Şi mâna ce o ţinea, la fel, neputredă.

Pentru că această tânără, care studiase medicina, acuma avea grijă de frăţiorii ei, pentru a-şi da şi ei bacalaureatul şi să ajungă şi ei studenţi, am apreciat foarte mult sârguinţa şi dragostea ei şi făcusem planul să-i devin soţ.

Am intrat în poliţie.”

Nararea întâmplărilor şi petrecerilor vieţii sale, aşa cum am consemnat-o, aduce oarecare lumină suplimentară în această privinţă.

“În tot timpul detenţiei mele, anchetatorii şi în special ofiţerii politici veneau cu: Uite, cutare a declarat despre tine. Declară şi tu despre el! Totdeauna voiau ca eu să-i implic pe alţii, în proces. Să-i bag şi pe alţii. Mă trimitea un anchetator la altul. – “Uită-te, nu vrea să renunţe nici măcar la credinţa creştină!” Mi-au smuls de zeci de ori cruciuliţa de la gât. Mi-o aruncau în coşul de gunoi. Eu iar o luam. Iar mi-o luau. Iar o luam.

Am fost bătut crunt, mai ales când m-au dus o dată la Suceava, pentru un supliment de anchetă. A intrat în celula mea un locotenent major şi cum a intrat pe uşă a început să-mi dea cu bocancii în pântece, în cap, m-a trântit jos, mă lovea la ochi. M-am uitat poate puţin cam ciudat la el. – “Ce te uiţi aşa la mine?!” – “Păi, domnule locotenent major, dac-aţi şti că am lovit eu pe cineva, că am lovit un om nevinovat, că v-am lovit un cunoscut, o rudă sau ceva, şi că vă răzbunaţi, v-aş înţelege. Dar fără să ştiţi de mine nimic, daţi cu atâta sete, cu atâta ură, cu atâta dispreţ…!” – “Ce crezi că noi n-avem conştiinţă?” Câtă durere aveam eu atunci, câtă durere, dar tot am izbucnit în râs: “El are conştiinţă!…”

Mai târziu am aflat că era fiul unui cântăreţ din Iaşi , unul Gheran şi aşa îşi vădea că era fidel partidului: străduindu-se să lovească un cleric.

Şi alţii m-au bătut. Şi la Interne. Şi în Rahova. Şi chiar şi în lagărul unde am fost dus la sfârşitul perioadei, când s-a dat decretul cela de amnistie. Noi eram fantome, atât de slabi eram că n-au vrut să ne elibereze aşa. Ne-au dus acolo şi punându-ne la muncă, la canal, ne-au dat hrană mai consistentă, ca să ne refacem. Asta în ’64.

Şi acolo, ofiţerul politic m-a bătut destul de mult. O dată poate că nu am răspuns cum îi plăcea lui. M-a scos afară, la o carceră în afara clădirii. M-a vârât în carceră şi pentru că tot nu voiam să fiu de acord cu el, a turnat două găleţi cu apă (era gerul mare, mare!…) pe mine. Mi-au degerat mâinile pe faţă, mi-a căzut pielea şi mai am şi acuma mâncărimi. Mă mănâncă atât de rău că nu mă pot stăpâni să mă scarpin… Dacă aş fi fost dezbrăcat, poate mi-ar fi fost mai uşor, dar aşa îmbrăcat, apa s-a menţinut. M-a ţinut în carceră toată noaptea. Când am fost judecat, am declarat asta completului militar: am fost bătut; şi tot ce am păţit. Dar sigur că nu s-a luat nici o măsură şi, ca să vă spun cinstit, nici nu mă interesează. Din întâmplare am reţinut numele Gheran. Nu m-a interesat niciodată cine m-a bătut.”

Revenind la textul nostru, se insistă în el asupra faptului că Alexandru Făgeţeanu”a luat legătura cu unele elemente legionare, iar în anul 1946 a participat la reorganizarea activităţii clandestine legionare în cadrul Facultăţii de teologie din Suceava.”

Merită să aruncăm o privire asupra evenimentelor ce au sugerat atari acuzaţii anchetatorilor. Drept pentru care, fără jenă i-am pus întrebarea Părintelui Adrian (cum a fost acelaşi numit ca monah).

– “Când am fost condamnat la douăzeci de ani temniţă grea şi muncă silnică, un ofiţer politic dintre anchetatori m-a acuzat că am avut legături cu legionarii şi că, în 1946, el a constatat că am ţinut această amiciţie cu un legionar de la Facultatea de teologie din Suceava.

Adevărat că mă împrietenisem cu un student de la Teologie, Gheorghe Ionaşcu, şi-l admiram pentru cultura lui. Citea în limba franceză mulţi dintre Sfinţii Părinţi. Chiar teza lui de doctorat era despre “Confesiunile” Fericitului Augustin, parcurse în original. Pentru astfel de lucruri îl preţuiam.

Într-adevăr, mi-a spus că era legionar. S-a şi căsătorit cu o rudă de-a mea, fiica Părintelui Gheorghe Vlad din Suceava, care şi dânsa avea simţăminte legionare. Cu asta mi-a dovedit că era legionar.

Mai târziu, însă, am aflat că acest legionar era fiul unei evreice. Se dăduse drept legionar numai, probabil, pentru că se temea să nu fie persecutat de naţionalişti.

Imediat ce au intrat comuniştii în ţară, s-a declarat comunist şi a ajuns preşedintele societăţilor culturale din Suceava. Avea poziţia cea mai însemnată în cultură. Şi ca să dovedească faptul că ar fi fost comunist, a lăsat acea fată.”

În schimb, aruncarea în temniţă, şansa de a observa comportamentul unuia şi al altuia, căutarea unor pilde de vieţuire în comun, i-au oferit trepte noi ale cunoaşterii colegilor deţinuţi.

“Dar pe alţi legionari, în închisoare, i-am văzut cu ochii mei ce făceau pentru salvarea altora, dând din porţia lor pentru acei bolnavi care erau de altă credinţă şi de alt neam, deşi greu ajungeau să supravieţuiască ei înşişi; admiraţia mea a crescut pentru ei.

Asta pentru ca să vă arăt ce legături am avut cu ei şi ce am simţit pentru dânşii. Mai mult decât pe toţi, l-am admirat pe un ţăran de lângă Roşiorii de Vede, care a fost de o tărie, de un calm şi de o înţelegere cari i-au uimit pe toţi şi toţi îl preţuiau pentru faptul că nu-şi schimba atitudinea şi comportarea, indiferent cine-i vorbea şi cine-l înjosea.”

Purtarea creştinească pe mulţi preoţi i-a costat libertatea. Parte din încălcările de lege ale Părintelui Adrian este firesc a fi fost din această categorie. De pildă, i se impută că între anii 1947 şi 1950 l-a găzduit la mănăstirea Govora pe Iulian Popovici, urmărit de securitate. Dar, cu mult mai periculoasă în cântărirea faptelor sale este acuzaţia că a participat în apartamentul lui Alexandru Mironescu “la şedinţele clandestine ale asociaţiei “Rugul Aprins””!

Ca o ultimă şi nefericită dezvăluire, aflăm că “în urma indicaţiilor primite de la Teodorescu Alexandru, inculpatul Făgeţeanu Alexandru a luat legătura cu mai multe elemente legionare cărora le-a recomandat să folosească activitatea religioasă pentru a submina regimul social-politic existent atunci în ţara noastră.” Care sunt acelea rămâne greu de ghicit, securiştii neizbutind să smulgă nici un nume, că de unde nu este nici nu ai cum cere.

– Este de mirare să citim că Părintele Vasile Benedict Ghiuş ar fi fost membru al organizaţiei legionare încă din 1937, dar nu este condamnat pentru nici una dintre activităţile sale legate de Legiune. În schimb, este scos vinovat pentru a se fi numărat, în 1945, printre fondatorii asociaţiei “Rugul Aprins” (deci într-o epocă a libertăţii de asociere, când comunismul nu preluase frâiele puterii!), pentru că a participat la întrunirile de la Antim organizate de aceeaşi asociaţie. Se  adaugă cum că, în cadrul lor, s-ar fi “purtat discuţii ostile noului regim social-politic instaurat în România”. Adică în una mie nouă sute patruzeci şi cinci, când nimic nou nu ‘se instaurase’ sub soare?!

Ca şi în cazul Părintelui Daniel, Părintele Benedict este acuzat de a nu fi întors spatele prietenilor săi, după anul 1948, şi de a fi luat parte la aşa-zisa reorganizare a “Rugului”, în 1955.

Aceeaşi lipsă de imaginaţie acuzatoare pentru perioada următorilor trei ani: “întruniri clandestine”, comentarea ştirilor transmise de posturile de radio occidentale care aveau un singur obiectiv: schimbarea regimului comunist din România, educarea “în spirit naţionalist şi ostil socialismului” a studenţilor ce vor fi la rându-le condamnaţi, alături de el şi de ceilalţi adulţi: Mironescu Şerban, Văsâi Gheorghe şi Rădulescu Nicolae.

– Roman Braga, la capătul unei condamnări de 5 ani, perioadă în care a cunoscut cele mai cumplite orori ale vieţii penitenciare sub comunişti, adică a fost trecut prin “reeducările” de la Piteşti, este acuzat numai că “începând cu anul 1953, când a fost pus în libertate (…), a menţinut legătura cu unele elemente ce făcuseră parte din organizaţia “Rugul Aprins” condusă de coinculpatul Teodorescu Alexandru, pe atunci stareţ al schitului Rarău”. Şi cu asta, punct.

– Pe când vinovăţia Părintelui Sofian Serghie Boghiu este una culturală: Părintele Felix Dubneac i-a dat să răsfoiască, în 1957, o culegere de poezii de Radu Gyr, aparţinând unui ‘muncitor’ cu care se ajuta mănăstirea Plumbuita, nici unul dintre dumnealor neştiind că era vorba despre un intelectual legionar, fost deţinut politic, “un caiet cu poezii legionare (…), pe care le-a citit, după care a predat caietul fostului legionar Zamfiroiu Grigore”. O astfel de incriminare atârnă greu cât o viaţă de om liber.

Şi el, ca şi Părintele Benedict, a încercat, în 1958, să susţină nişte ore duhovniceşti pentru tinerii cunoscuţi de noi, sfătuindu-se în această privinţă şi cu Părintele Daniel. Asta deoarece Biserica Ortodoxă Română demisese de la datoria sa educativă şi de la responsabilitatea ei faţă de tineretul naţiei. Convorbirile aveau loc la mănăstirea “Plumbuita”, al cărei stareţ era Părintele Sofian. Desigur că “mistica” preconizată de vorbitor era “duşmănoasă regimului”…

Întâlnirile ce au avut loc la Plumbuita sau la profesorul  Alexandru Mironescu acasă, descinzând de la Rarău stareţul Daniel cu noi variante ale Acatistului său, pe care le supunea rigorii critice ale amicilor de o viaţă, erau socotite ca prilejuind discuţii “despre posibilitatea înlăturării regimului social-politic existent atunci în România”.

– Părintele Felix Dubneac era elev seminarist în anul 1940 şi a fost automat încadrat în organizaţia legionară, ca toţi colegii săi. Este acuzat de a fi “luat legătura, în anul 1954, pe când era preot călugăr la mănăstirea Plumbuita, cu foştii legionari Braga Roman, Zamfiroiu Grigore şi Udroiu Constantin.” Cel dintâi îi era vechi prieten. Cu ceilalţi doi avea, cum s-a arătat, relaţii de muncă, el neştiind ce trecut politic aveau faianţarii.

Tocmai de aici derivă cealaltă culpă “majoră” a sa: citirea caietului cu poezii de Radu Gyr şi recomandarea aceleiaşi lecturi Părintelui Sofian.

Restul acuzaţiilor pentru care a intrat în temniţă constituie pure invenţii, ca şi în cazul celorlalţi colegi de lot:”manifestări duşmănoase [faţă de regimul, în loc de : “regimului”] social politic din România cu ocazia discuţiilor purtate cu Teodorescu Alexandru şi Boghiu Serghie Sofian”, participarea “la mai multe întruniri clandestine ale membrilor asociaţiei “Rugul Aprins””, comentarii ale emisiunilor transmise de posturilor de radio occidentale, “împreună cu Boghiu Serghie Sofian”.

– Este de mirare că profesorul universitar Alexandru Mironescu nu a fost încărcat şi cu faptul că publicase nişte cărţi în care demonstra cu argumente ştiinţifice adevărul de credinţă. Culpa sa începe odată cu întemeierea, alături de “Teodorescu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict şi Boghiu Serghie Sofian”, în 1945, atunci când aceasta era legal, a asociaţiei “Rugul Aprins” şi de a fi desfăşurat o “activitate în cadrul asociaţiei respective până în anul 1948, când a fost desfiinţată.” Se mai poate mira careva că socotesc justiţia ce aduce atari acuzaţii ca fiind ilegală?!

Urmează, bineînţeles, “întrunirile clandestine”, ascultarea posturilor de radio occidentale şi comentariile “ostile regimului existent atunci în România.”

În sfârşit, se menţionează şi adevărul, într-un mod ciudat, adică el luând chipul minciunii. “Tot cu ocazia acestor întruniri, au fost citite diferite scrieri, pe marginea cărora s-au purtat discuţii duşmănoase regimului.” “Scrierile” sunt icoasele şi condacele Părintelui Daniel, poetul Sandu Tudor. Se pare că, în plus, profesorul Alexandru Mironescu  şi-a vădit simpatia pentru “acţiunile celor care au declanşat evenimentele ce au avut loc în toamna anului 1956 în Ungaria.” Grav este că în apartamentul său, unde se reuneau cei câţiva prieteni, era de faţă şi fiul lui: Şerban.

Alexandru Mironescu însuşi fiind scriitor, dădea şi el lectură compoziţiilor sale, în acelaşi spirit al unui cenaclu religios.

– Văsâi Gheorghe, prieten cu Şerban Mironescu, participă, în anii 1955-1958 la întâlnirile din casa lui Alexandru Mironescu şi de la mănăstirea Plumbuita, pe calea aceasta propunându-se “victimă” a “educaţiei mistico-religioase în spirit ostil regimului existent atunci în România.” Petrecându-şi vacanţele la schitul Rarău, în cursul verilor 1956 şi 1957, participa la orele de meditaţie ale stareţului, ceea ce, în limbajul de lemn al dării de seamă, se traduce cu:”Inculpatul Văsâi Gheorghe a primit indicaţii de la Teodorescu Alexandru să ia parte la şedinţe de educaţie mistico-religioasă în grup şi a participat la mai multe meditaţii organizate de Teodorescu Alexandru şi Braga Roman.

Conformându-se indicaţiilor primite de la Teodorescu Alexandru, inculpatul Văsâi Gheorghe s-a întâlnit în mai multe rânduri cu coinculpaţii Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emil, purtând cu aceştia discuţii cu caracter religios şi făcând comentarii ostile regimului social-politic din ţara noastră.

Totodată, inculpatul Văsâi Gheorghe a vizitat, împreună cu Mironescu Şerban, mănăstirea Slatina, unde călugărul Papacioc Anghel Arsenie le-a făcut educaţie cu caracter mistic-legionar.” Precum se vede, “indicaţiile” priveau numai vacanţele gratuite petrecute în aerul tare al munţilor, cu cea mai sănătoasă hrană la dispoziţie, pe cari studenţii izbuteau să şi le asigure pe calea aceasta.

– Şerban Mironescu a avut fericirea ca, în calitate de fiu al profesorului universitar Alexandru Mironescu, cel mai apropiat prieten al Părintelui Daniel, să poată participa, fără a pierde nici o întâlnire, la toate lecturile făcute de Sandu Tudor, ca şi de poetul Vasile Voiculescu în casa celui dintâi numit.

E mai mare hazul ca blândul, aspirantul la cultura clasică, tolerantul meu prieten de odinioară (chiar faţă de mine), bunul Şerban Mironescu să fie bănuit că ar fi preconizat schimbarea regimului politic din ţara noastră. El este acuzat de a fi atras pe toţi tinerii cunoscuţi nouă la o activitate “mistico-religioasă (…), manifestându-se împreună cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente atunci în România.”

Participant şi el la meditaţiile religioase “cu caracter duşmănos” regimului, colac peste pupăză şi-a şi manifestat acordul cu cei care au declanşat evenimentele din 1956, din Ungaria!…

– În cazul lui Nicolae Rădulescu se pronunţă, în sfârşit, termenul exact şi mult aşteptat pe care îl subliniez:”a participat la excursia ce s-a făcut în vara anului 1956 la schitul Rarău”. Nu se putea, însă, să nu fie acuzat Părintele Daniel de a fi “făcut afirmaţii denigratoare la adresa regimului social-politic existent atunci în România”…

Încheindu-se vacanţa, după părerea anchetei şi a instanţei, Nicolae Rădulescu,  GheorgheVăsâi,  Şerban Mironescu şi  Emanoil Mihăilescu, nu găsiră nimic mai bun de făcut decât să poarte “discuţii ostile regimului”.

Şi  Nicolae Rădulescu, în toamna lui 1956, a fost “pentru răsturnarea regimului existent în Ungaria”, manifestările sale publice fiind “potrivnice socialismului”.

– Celuilalt student la arhitectură Emanoil Mihăilescu nu i s-au putut născoci culpe originale. Aceeaşi excursie la schitul Rarău, aceleaşi meditaţii mistice şi duşmănoase regimului social politic de atunci, aceleaşi discuţii mistico-religioase, aceleaşi “afirmaţii ostile orânduirii socialiste, preconizând schimbarea acesteia”.

Datorez cititorului informaţia că recursurile declarate de aceştia de mai sus au fost toate respinse, sentinţa rămânând definitivă, prin decizia nr. 42 din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

“Împotriva celor două hotărâri, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 410 alin.1, partea I-a pct.2 din Codul de procedură penală”. Urmează de necrezuta motivare: “susţinând că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor” (sunt enumeraţi încă o dată) “nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi şi nici ale vreunei alte infracţiuni.” Strecurarea printre articolele Codului penal comunist se va face în ritm de slalom, evitându-se tot ce cu treizeci de ani în urmă constituia o crimă, pentru a se şterge cu buretele culoarea ei, dacă nu chiar pentru a o transforma într-o calitate a faptelor şi a făptuitorilor!

Astfel, reiau, actele incriminate ieri “nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi şi nici ale vreunei alte infracţiuni, deoarece asociaţia “Rugul Aprins” nu este din cele vizate prin art. 209 pct.1 din Codul penal anterior, iar întâlnirile avute de inculpaţii ce au făcut parte din acea asociaţie, ca şi discuţiile purtate de toţi cei 11 inculpaţi în cadrul întâlnirilor la care au participat sau în alte ocazii, chiar dacă s-au referit şi la eventualitatea schimbării regimului existent atunci în România, nu puteau să ducă la consecinţe de natura celor prevăzute la art. 209 pct.2 lit.a sau la lit b alineatul ultim din acelaşi cod.”

Ceea ce stupefiază este că aceiaşi indivizi sunt judecaţi din nou pentru aceleaşi fapte, în temeiul aceluiaşi cod penal, de data asta ieşit din uz. Nimeni nu pune sub semnul îndoielii faptele aşa cum sunt descrise în procesele verbale de anchetă sau în faţa instanţei care i-a condamnat iniţial, lucru ce ar conduce implicit la punerea sub semnul îndoielii a onestităţii anchetatorilor lor de ieri şi a jocului murdar de acuzare şi condamnare a inocenţilor săvârşit de justiţia “anterioară”. Nu. Pentru aşa-zisa nouă justiţie, aceea de după Revoluţia din ’89, anchetatorii M.A.I. şi judecătorii militari activând înainte de ’89 sunt sacrosancţi. Şi nu este de mirare, deoarece nu a fost timp nici măcar pentru a răsări o nouă generaţie de judecători pe firmamentul dreptăţii româneşti, iar dacă ea ocupa fotoliile din tribunale, cine ar fi învăţat-o ce înseamnă justiţia dacă nu aceia care o încălcaseră timp de cincizeci de ani cu credincioşie faţă de Partid?

Bâtele, vânele de bou, plasele de sârmă, morişca, bicele, câinii de pază, răngile, reflectoarele aţintite în pupilele anchetaţilor, betoanele celulelor, ţucalele îmbâcsite cu săruri animale depuse pe ele de zeci de ani, robinetele ce curg neîncetat, vară, iarnă, astfel încât preferi să te speli de-a dreptul cu gheaţă, pumnii, closetul rămas, în mod obligatoriu, cu uşa deschisă în timpul folosirii, cizmele repezite în fund, în pântec, în nas, capul izbit de pereţi, scoaterea dinţilor cu tot ce loveşte, găleţile de apă aruncate în plin obraz pentru a trezi victimile, zdrobirea falangelor, smulgerea unghiilor, şocurile electrice, ruperea din rădăcină a părului, a bărbilor, bătaia la testicole, carcerele în aer liber, strâmte ca să nu te poţi lăsa nici măcar pe vine, să te înşeli cu o odihnă furată preţ de câteva minute, “negrele” unde pardoseala e podită cu murdărie şi urină îngheţate şi unde dormi pe un atare aşternut, dezbrăcarea la piele sub cerul liber, ca act punitiv, împiedicarea spălării timp de ani de zile, hrănirea cu copite, blană, şoareci, şerpi, rădăcini de papură, stoarcerea puterilor în munci inutile şi distrugătoare, alături de mijloacele psihologice aproape fără limită, toate conducând la cedarea nervilor, la cedarea onoarei, la recunoşterea înfrângerii tale, la acceptarea oricăror minciuni definindu-ţi existenţa, primirea soartei fără vreo nouă strădanie de a o amâna sau ocoli şi toate celelalte căi de obligare a personalităţii să accepte a semna orice hidoasă autoacuzare, numai să i se dea o clipă de răgaz să-şi tragă sufletul, să se mai creadă om.

Nimeni nu are întrebări legate de cum s-a ajuns a se crea dosarul inculpatului, ci el este luat drept bun, drept perfect, drept potrivit să arunce omul după gratii pentru cât mai mulţi ani, ori, preferabil chiar, pentru ani puţini, urmaţi de târârea în faţa plutonului şi executarea cât mai grabnică, mai înainte de a-şi da careva seama pe ce maldăr imund de falsificări s-a forjat.

Ei bine, toate acestea sunt acceptate ca bune de către justiţia purificată, numai faptele inculpaţilor sunt valabile pentru o nouă judecare şi, în temeiul lor, procesul se ia de la început, ajungându-se le întrebări privind încadrarea penală: a fost ea cea potrivită unor astfel de comportamente sociale au ba? Iar condamnatul rămâne condamnat, în temeiul unui cod penal incredibil în faţa lumii civilizate, în temeiul unor mărturisiri smulse prin teroare, al unor martori fie sufocaţi de spaimă fie doritori de protecţie socială, în temeiul unor minciuni puse pe hârtie de către anchetatorii ce au alcătuit dosarul, în temeiul unor traşi-împinşi aflaţi la masa preşedintelui, cu numele de “asesori populari”, puşi să facă dreptate, şi a unor jurişti rămaşi în picioare, în urma a multiple epurări, sprijinindu-se pe nişte avocaţi care, în loc să apere te acuzau. Şi aşa mai departe…

Mai găsim o hibă în acest nou proces. Se ia drept bună credinţa că asociaţia “Rugul Aprins” a fost cu adevărat reînviată prin strădaniile Părintelui Daniel şi ale amicilor săi. De aceea se ajunge la confuzia dintre asociaţia desfiinţată cândva şi întâlnirile cu caracter de cenaclu literar desfăşurate după 1955, despre care se vorbeşte ca şi când ar fi avut vreun caracter politic.

Urmează o descriere foarte sumară a faptelor lui Sandu Tudor raportate la articolele din Codul penal în care au fost încadrate cândva.

“Activitatea desfăşurată de inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de director al ziarului “Credinţa” în perioada 1933-1938, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.193 1 alin. 4 din Codul penal anterior, deoarece articolele publicate de el, chiar dacă au avut un conţinut critic la adresa realităţilor sovietice din acei ani, nu au fost de natură a dăuna intereselor de ansamblu ale mişcării muncitoreşti şi a celei revoluţionare din România, întrucât prin acele articole s-a urmărit doar să se scoată în evidenţă atitudinea antireligioasă a conducerii Uniunii Sovietice, ca şi pericolul ce-l reprezenta pentru poporul român extinderea concepţiilor naţionalist-fasciste şi a celor comuniste.” Dacă înţeleg bine această explicaţie, articolele cu pricina nu numai că nu dăunau “intereselor de ansamblu ale mişcării muncitoreşti şi a celei revoluţionare din România” ci dimpotrivă, ele constituiau o atragere a atenţiei asupra pericolului “ce-l reprezenta pentru poporul român extinderea concepţiilor (…) comuniste.” Or, cum acest pericol este pus alături de acela fascist, aspectul lui păgubitor neamului este limpede. O dovadă mai sigură a acestei înclinaţii către stânga a publicaţiei lui Alexandru Teodorescu, incriminată în viitorul său proces ca “fascistă”, aduce însuşi Corneliu Zelea Codreanu în însemnările sale din februarie-martie 1934, când se afla ascuns, intitulate de el sau de altcineva: “Adevăruri frânte”. Acolo notează cu obidă următoarele:

“Încolo, nimic deosebit decât strigătele vânzătorilor ziarului Credinţa: prinderea şi asasinarea lui Corneliu Codreanu.

Auşnit, care întreţine această foaie, a vorbit de altfel într-un cerc de prieteni, spunându-le că de Paşti 1934, subsemnatul voi fi asasinat. Acest lucru mi l-a adus la cunoştinţă Sergiu Leca” (din: Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot adevărul despre Mişcarea Legionară, Bucureşti: Crater, 1996, p.520). Cu alte cuvinte, Credinţa, prin lansarea acestui zvon, obişnuia masele cu ideea dispariţiei definitive a lui Codreanu, ce se pregătea pe faţă, după cum se vede, în cercurile conducătoare ale ţării.

Condamnarea de pe urma căreia i s-a tras moartea de martir ieroschimonahului Daniel nu a fost numai greşit pronunţată, reiese, ci activitatea sa gazetărească s-ar fi cuvenit, în loc de condamnare, să fi fost răsplătită cu omagierea şi alte semne ale preţuirii, materiale şi spirituale, se subînţelege din caracterizarea făcută de tribunal.

“În fine, se mai susţine că instanţele, neconformându-se cerinţelor de la alineatul 4 al art.193 1 din Codul penal, nici nu au menţionat persoanele pe care le-a sprijinit, ajutat, favorizat sau instigat Teodorescu Alexandru să desfăşoare activitate intensă în sensul prevederilor acelui text de lege.”

Şi atunci te întrebi, în temeiul celui mai firesc bun simţ, dacă şi în ce măsură au fost deranjaţi, cu prilejul judecării recursului în anulare, judecătorii de odinioară ai lui Alexandru Teodorescu şi ai colegilor săi de lot, precum şi şefii lor ierarhici. Au fost barem invitaţi să asiste la dezbateri, pentru a se lămuri şi dumnealor, în sfârşit, ce însemna adevărata justiţie? Bănuiesc că nu existau articole în Codul penal anterior, după cum nu existau nici în cel prezent, în baza cărora să fie traşi la răspundere judecătorii ce au încadrat greşit faptele lui Alexandru Teodorescu, greşeală în urma căreia acest poet şi gazetar remarcabil a murit în detenţie, datorită condiţiilor inumane în cari vieţuia şi a lipsei de ajutor medical, după ce a fost înfometat, înfrigurat, umilit şi s-a chinuit îndelung. Dar, oare, li s-a comunicat măcar rezultatul analizei activităţii lor pseudojuridice de altcândva? S-a adăugat oare la această comunicare regretul instanţei de a nu se afla în posibilitatea juridică să le confere cuvenita pedeapsă pentru greşeala lor criminală? Nu s-a gândit nimeni să fie expusă pe veci, pe unul dintre pereţii fiecărui tribunal din ţară, lista cu numele acelor judecători şi al altora, făptaşi ai unor “greşeli” similare? Pentru că o atare luare de atitudine civică ar garanta, poate, cetăţenilor ţării, securitatea pe viitor, dacă garanţie în faţa incompetenţei, a relei voinţe şi a încălcării îndărătnice, conştiente şi inconştiente, a îndatoririlor sacre de a face dreptate, dacă garanţie, ziceam, există!

“În concluzie, se cere casarea hotărârilor şi rejudecarea cauzei în vederea achitării celor 11 inculpaţi vizaţi prin recursul în anulare.

Recursul în anulare este fondat.”

Se forează mai adânc neconcordanţa dintre vină şi pedeapsă.

“Potrivit art.209 pct.1 alin.1 din Codul penal anterior, în baza căruia au fost condamnaţi inculpaţii Teodorescu Alexandru, Făgeţeanu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix şi Mironescu Alexandru, se considera infracţiune de uneltire contra ordinii sociale “faptul de a iniţia sau constitui, în ţară sau în străinătate, organizaţii sau asociaţii care au drept scop schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice, ori de a activa în cadrul unei asemenea organizaţii sau asociaţii ori de a adera la acestea”.

Or, din actele dosarului rezultă că asociaţia “Rugul Aprins”, constituită în 1945, din iniţiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, a avut caracter religios, fără a viza schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ.

Este adevărat că înşişi inculpaţii au recunoscut că asociaţia respectivă a fost interzisă în anul 1948, dar au susţinut că, prin activitatea pe care au reluat-o sau la care au aderat în perioada 1955-1958 – nici unul, conform celor ce ni se relatează, nu a recunoscut reînvierea asociaţiei -, nu au urmărit schimbarea ordinii sociale existente sau a formei de guvernământ, ci s-au limitat la dezbaterea de probleme religioase şi la iniţierea unor forme de educaţie în spiritul credinţei creştine (filele 13-40, 69-111,187-234, 268-301, 330-343, 369-404 vol.I, 129-171 vol. II, 54-55, 56-57, 58, 59, 60-61 şi 64-65 vol. IV), ceea ce au confirmat şi coinculpaţii Papacioc Anghel Arsenie, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile, Stăniloae Dumitru şi Mihăilescu Emanoil, care au fost implicaţi în unele acţiuni desfăşurate în cadrul asociaţiei “Rugul Aprins” (filele 63 şi 66-74 vol. IV).

Pe de altă parte, din declaraţiile aceloraşi inculpaţi rezultă că discuţiile purtate între ei, fie cu ocazia întâlnirilor ce le aveau în cadrul asociaţiei religioase “Rugul Aprins”,  fie cu alte prilejuri, erau axate în principal pe teme religioase, iar problemele de educaţie ce le abordau urmăreau promovarea idealurilor creştine, referirile la situaţia politică existentă în România fiind cu totul întâmplătoare şi făcute într-un cerc limitat de persoane.

Prin urmare, nerezultând că prin activitatea desfăşurată pe linia asociaţiei religioase “Rugul Aprins” s-ar fi urmărit schimbarea ordinii sociale existente în ţara noastră sau a formei de guvernământ şi nici că discuţiile purtate de inculpaţii Teodorescu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix şi Mironescu Alexandru sau de inculpaţii Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil ar fi fost susceptibile de a fi apreciate ca acţiuni pentru schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice sau din care să fi rezultat un pericol pentru securitatea statului, aşa cum se cerea prin art.209 pct.2 lit.a din acelaşi cod, ori ca activităţile ultimilor 4 inculpaţi să poată fi considerate ca ajutor sau propagandă în favoarea unei organizaţii sau asociaţii subversive, în sensul prevăzut la art. 209 pct. 2 lit. b din Codul penal anterior, în baza căruia ei au fost condamnaţi, este evident că, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, faptele la care s-a făcut referire nu întrunesc elementele constitutive ale vreunei infracţiuni.”

Aceasta în privinţa acuzaţiilor vizând o reînviere neadevărată a unei asociaţii desfiinţate prin lege şi care, înainte de desfiinţare, nu avusese în nici un caz de-a face cu politica anticomunistă şi cu nici un alt soi de politică, exceptând, cum spunea unul dintre personajele mele din altă relatare: “politica lui Dumnezeu!…”

“Pe de altă parte, se constată că în ceea ce priveşte pe inculpaţii Teodorescu Alexandru şi Făgeţeanu Alexandru, care au fost condamnaţi şi pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

În adevăr, din examinarea articolelor publicate în perioada interbelică de inculpatul Teodorescu Alexandru în ziarul “Credinţa” (filele 4-12 vol. III) rezultă că acest inculpat, susţinând unele idei specifice religiei creştine, a combătut atitudinea atee a conducerii sovietice şi a criticat unele excese din politica internă a Uniunii Sovietice, ca de altfel şi fascismul, hitlerismul sau unele porniri naţionaliste din ţara noastră.

Or, este evident că publicarea unor astfel de articole nu poate constitui activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare din România.

De altfel, nici nu se putea reţine încadrarea în art. 193 1 alin.4 din Codul penal anterior, în baza căruia a fost condamnat acest inculpat, cât timp nu s-a stabilit că el a sprijinit, ajutat, favorizat ori instigat o altă personaă la desfăşurarea unei activitţi intense contra clasei muncitoare sau mişcării revoluţionare, aşa cum se cere prin acel text de lege.

În acelaşi timp, reportându-se situaţia inculpatului Făgeţeanu Alexandru la cerinţele art. 193 1 alin.2 dn Codul penal anterior, se constată că activitatea sa de comisar ce a îndeplinit şi funcţia de şef al biroului de siguranţă Fălticeni în perioada 1939-1941 nu poate fi considerată intensă în sensul prevederilor acelui text de lege cât timp nu s-au stabilit, pe bază de probe de neînlăturat, acte concrete din care să rezulte că şi-a îndeplinit în mod excesiv atribuţiile funcţiei respective.

Este de relevat, în această privinţă, că inculpatul Făgeţeanu Alexandru a susţinut constant că a îndeplinit funcţia de şef al biroului de siguranţă din oraşul Fălticeni din vara anului 1940 până în ianuarie 1941, când a fost îndepărtat din această funcţie [oare instanţa nu putea solicita şi cercetarea arhivelor de odinioară? trebuia ea să se bizuie doar pe declaraţiile inculpatului, pentru ca, după aceea, să nu le ia în seamă, ca “nesigure”?], fiind ulterior condamnat, trimis pe front şi apoi în lagăr, precizând, totodată, că nu a fost cooptat membru al organizaţiei legionare decât în anul 1946 (filele 69-70, 71-73, 74-76, 78, 84-87, 95-100, 107-111 vol. II), precum şi că participarea sa la percheziţii şi arestări s-a limitat doar la câteva cazuri, fără a se referi şi la elemente progresiste, iar în urma descinderii pe care le-a organizat, ca şef al biroului de siguranţă, nu au fost ridicate materiale şi nici nu s-a manifestat exces de zel faţă de cei arestaţi (filele120-122, 123-124, 126-127 vol.I, 56-57 vol. IV) [acelaşi comentariu rămâne valabil şi aici], în care sens au făcut relatări şi martorii Efsrog Avram, Zilberman Şloim, Struminger Leiba, Stănescu Dumitru, Stein Francisc şi Vexler Rahla (filele 145-146, 147-148, 149, 150, 151-152, 153-154, 155-156, 157-158, 159, 161-161, vol. I, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89 vol. IV).” [De data aceasta, lucrurile iau o întorsătură şi mai gravă: din moment ce nu s-a ţinut seama de atât de numeroase mărturii favorabile acuzatului, nu e oare încadrabilă fapta aceasta (că ea aparţine magistraţilor militari, anchetatorilor sau şi unora şi altora,) nu e încadrabilă, ziceam, conform aceluiaşi cod penal “anterior”, ca omisiune voluntară a dovezilor, cu scopul dăunării inculpaţilor şi înşelării justiţiei? Sau un astfel de text de lege nu exista? Nu ar fi cazul ca el să apară acum? Iar dacă a apărut, nu ar putea fi activat pentru împăcarea sufletelor tuturor victimilor comunismului decedate şi nu încă?

“În atare situaţie, nerezultând aspecte de natură a confirma că activitatea inculpatului Făgeţeanu Alexandru, în calitate de şef al biroului de siguranţă Fălticeni, a fost desfăşurată intens împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare, se impune concluzia că fapta sa nu justifică reţinerea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 193 1 alin. 2 din Codul penal anterior.

Reieşind, astfel, că faptele inculpaţilor vizaţi prin recursul în anulare nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi şi nici ale vreunei alte infracţiuni, se constată că, în aceste limite, hotărârile atacate sunt supuse cazului de casare prevăzut la art. 385 9 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 14 alin. 1, cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa ambele hotărâri cu privire la inculpaţii Teodorescu Alexandru, Făgeţeanu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix, Mironescu Alexandru, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil şi a se dispune, în temeiul art. 11, pct.2 lit.a a raportat la art. 10 lit.d din codul de procedură penală, achitarea acestor inculpaţi pentru infracţiunile ce li s-au reţinut în sarcină.

Totodată, mai urmează a se dispune ca onorariile de avocat, pentru apărarea din oficiu a celor 11 inculpaţi, să fie plătite din fondul Ministerului Justiţiei.”

[Slavă Domnului că s-a gândit instanţa nu numai la nişte  greşit socotiţi “bandiţi”, ci şi la oamenii legii care nu au ştiut-o apăra la timpul cuvenit. Dacă ar fi făcut-o, astăzi nu li se mai datora nici un sfanţ…] ul cuvenit. Dacă ar fi făcut-o, astăzi nu li se mai datora nici un sfanţ…]

“PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE

Admite recursul în anulare declarat de procuroul general împotriva sentinţei nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară  şi a deciziei nr. 42 din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

Casează hotărârile atacate cu privire la inculpaţii Teodorescu Alexandru, Făgeţeanu Alexandru, Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix, Mironescu Alexandru, Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil.

În baza art. 11 pct.2 lit.a a raportat la art. 10 lit.d din Codul de procedură penală, achită pe inculpatul Teodorescu Alexandru pentru infracţiunile de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.1 din Codul penal anterior şi de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută de art. 193 1 alin.4 din acelaşi cod, pe inculpatul Făgeţeanu Alexandru pentru infracţiunile de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.1 din Codul penal anterior şi de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută de art. 193 1 alin.2 din acelaşi cod, pe inculpaţii Ghiuş Vasile Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie Sofian, Dubneac Felix şi Mironescu Alexandru pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 din Codul penal anterior, iar pe inculpaţii Văsâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae şi Mihăilescu Emanoil pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct.2 alin. ultim din Codul penal anterior.

Înlătură pedeapsa complimentară a confiscării averii aplicată acestor inculpaţi.

Onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor, în sumă de câte 30.000 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Cu opinia separată a domnilor judecători Paul Florea şi Paul Mitroi în sensul achitării inculpaţilor în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit. a din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică azi 8 aprilie 1996.

VICEPREŞEDINTELE CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE

Leonida Pastor

Judecători Viorel Anghel, Maior mag. Mircea Aron, Vasile Boroi etc. Este reluat întregul pomelnic de nume proprii cu care debutează Decizia nr 16 la Dosarul nr. 32/1995.

Desigur că, faţă de revărsarea atât de masivei chibzuiri asupra dreptăţii ce trebuia să se facă ieri şi nu cu prilejul recursului în anulare, devine foarte interesant să se cunoască în ce a constat “opinia separată a domnilor judecători Paul Florea şi Paul Mitroi în sensul achitării inculpaţilor în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit. a din Codul de procedură penală.”

Dar cum această altă discuţie ar necesita forţarea unei noi taine, poate, şi pesemne un spaţiu tipografic la fel de extins ca cel de faţă, lăsăm pentru o dată nestabilită încă satisfacerea şi a acestei curiozităţi a observatorilor unei democraţii ‘originale’.

DOCTORUL DABIJA

– O CONFERINŢĂ –

“Cădem în vorbe ca-ntr-un vârf de spadă”

Radu Gyr – Cădem în vorbe.

În după-amiaza zilei de 24 noiembrie 2002, am fost invitat să vorbesc la “Aşezământul Studenţesc Sfântul Apostol Andrei” despre un martir al temniţelor comuniste, închis dimpreună cu ceilalţi membri ai fostei asociaţii cultural religioase “Rugul Aprins”, cu sediul la Mănăstirea Antim din Bucureşti, asociaţie al cărei principal obiectiv era cercetarea şi practicarea isihasmului, cu binecuvântarea unor mari duhovnici provenind din spiritualitatea rusă. Ei au dăruit această binecuvântare monahilor şi ieromonahilor crescuţi la sânul Ortodoxiei naţionale.

Numele bărbatului despre care eram solicitat să cuvântez este: Marcel-Gheorghe Dabija; el era de profesiune medic şi cercetător, un savant  cu o vastă activitate ştiinţifică (accesibilă cititorului în finalul paginilor de faţă), care a participat din răsputeri la descifrarea psihicului uman şi al duhovniciei, cale a omului către Dumnezeu.

Cele comunicate atunci tinerimii nu erau inedite. Le-am mai mărturisit în mai multe ediţii şi variante ale scrierii mele despre “Rugul Aprins”. Totuşi, îmi face plăcere să le public aici, deoarece există o prospeţime a trăirii şi exprimării în acele însăilări ale cugetării, pe care numai rostirea directă le poate nutri, ea care nu este cenzurată de un spirit critic la fel de puternic încordat ca atunci când îţi aşterni gândurile pe hârtie. Dar să nu continui cu exprimarea motivărilor ce mă determină să vă supun încercarea mea de evocare orală, ci să purcedem la ascultarea strădaniei de a pătrunde într-o lume demult pierită, cu ajutorul graiului meu mai deseori sfios decât plin de încredere în sine.

“Pentru a încheia cu treburile materialnice şi a ne pregăti pentru cele cereşti, voiesc să dăruiesc bibliotecii Aşezământului câte două exemplare din ultimile mele câteva cărţi: “Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste” (este ediţia a II-a), “Calea cărţii” – o dare de seamă asupra existenţei de mare luptă scriitoricească teologică a Părintelui Nicodim Măndiţă şi “Cartea interzisă sau Cămara cu suflete”, reprezentând partea I (primulvolum) din istoria procesului politic al aceluiaşi Părinte Nicodim şi al ucenicilor săi. La timpul potrivit, veţi constata că această introducere are o pondere neaşteptată în cele ce vor urma.

În timpul înălţătoarei slujbe care a deschis această întâlnire, mă gândeam că, încă o dată, dr. Dabija şi-a continuat… jocul cu mine, anume acela de a face dintr-un student oarecare, dintr-un om oarecare, cum am rămas, de-a crea un slujitor al lui Dumnezeu. O afirm cu toată modestia cuvenită. Meritul este al său; în nici un caz nu este al meu. Pesemne că sunteţi pe punctul de a fi smintiţi de cele spuse de mine, în care caz sunt dator să mă grăbesc a vă explica la ce m-am referit.

Ei bine, întâi se cuvine să vă reamintesc ceea ce aţi auzit din multe părţi, cam care era viaţa deţinuţilor politici în lagărele din Balta Brăilei sau de aiurea pe Dunăre, cum ar fi cel de la Periprava, Salcia,  Luciu-Giurgeni. În acestea am stat eu. Alţii au stat în mai multe puncte de lucru sau în altele. Trebuie să ştiţi că atunci când s-au redeschis aceste lagăre, s-au format trenuri speciale plecând de la Gherla, care au dat ocol ţării. Călătoria de la Gherla până în Balta Brăilei, în cazul meu, a durat vreo  şapte zile şi nopţi. Fusesem sortaţi toţi cei care eram socotiţi buni de muncă şi, slavă Domnului!, eram tare bun de muncă, că aveam 22-23 ani. Din păcate au fost şi oameni, ca Dr. Dabija, doar socotiţi buni de muncă, ei nefiind astfel. Dealtfel, avea o altă vârstă: foarte înaintată, după părerea mea de atunci. În orice caz era mult slăbit – şi de detenţie, şi de posturi, şi de viaţa dusă până la arestare, adică până la închisoare.

Aşadar, ni s-au oferit vagoane de vite, fără paie pe jos, unde ne-am înghesuit unii-ntr-alţii, ca să ne păzim de suflarea vântului rece ajungând la noi printre scândurile vagoanelor şi credeam (de când public cărţi despre detenţia politică şi numai despre ea, adică de vreo cincisprezece ani, constat că aşa au crezut pe rând toţi cei care au fost căraţi pe dubele căii ferate, credeam că urma să fim conduşi în Siberia – ce să creadă biet românul, săracul… că ştia că dintr-acolo, de la răsărit, vine soarele îngheţat al deznădejdilor noastre.

N-am fost duşi în Siberia ci, într-o bună zi, am fost alungaţi din tren şi aruncaţi în pântecul unui vas metalic numit: “Gironde”, al cărui proprietar francez continua să sălăşluiască pe puntea avuţiei sale închiriate Ministerului nostru de Interne pentru folosul deţinuţilor politici, înghesuiţi acolo iarăşi pe întuneric o bucată de timp. Am mai mers vreo jumătate de zi-o zi şi ne-am pomenit goniţi la suprafaţă. Călătorisem pe Dunăre, de data aceasta, şi am luat cunoştinţă cu primul nostru lagăr: Periprava.

Aici, voi grăbi puţin lucrurile, spunându-vă că din cele trei lagăre prin care am trecut, Periprava a fost lagărul foamei. Mâncarea era uscată, va să zică bună, nu apă chioară cum mâncasem până atunci, dar foarte puţină; aş păcătui faţă de Dumnezeu dacă aş spune că ni se dădea un pumn de mâncare. Al doilea lagăr, Salcia, a fost lagărul setei. Primeam cam o lingură  de apă de om pentru băut şi spălat pe zi. Finalmente, Luciu-Giurgeni a fost lagărul poftelor, pentru că se dăduse drumul la scrisori, pentru cine îndeplinea norma şi, respectiv, scrisorile erau urmate de pachete expediate de familii. Apăruseră cutiuţe de material plastic: albe, gri, galbene, roz, toate culorile pastelate. Atât de mult ne plăceau! Era pentru întâia oară că vedeam aşa ceva… Unul din zece-douăzeci de oameni primea câte un pachet mare, enorm, ni se părea… Chestiunea aceasta era ceva extraordinar! Apoi săpunurile miroseau atât de frumos încât mulţi erau ispitiţi să le mănânce… Va să zică, lagărul poftei.

Aşadar, în Salcia, lagărul setei, am prins o iarnă cumplită. De ce zic “cumplită”? Muncile noastre erau mai ales la dig, la porumb, la cărat pietroaie cu spinarea, la mutat buştenii pe umeri, la smuls rădăcinile de salcie din pământ şi tot felul de alte treburi dintr-acestea. Când am fost din nou scoşi la dig, într-o dimineaţă, şi am ajuns la locul de muncă, ne-am luat târnăcoapele în primire şi am vrut să spargem pământul pentru a-l încărca în roabe, ca deobicei. Am băgat de seamă că izbeam cu târnăcoapele în pământ şi târnăcoapele ţâşneau înapoi, ca şi când am fi lovit cu ele în cauciuc. Caraliii şi-au dat seama că prea mare era îngheţul şi ne-au adus înapoi în lagăr.

Vă rog frumos să nu mă judecaţi pentru cele ce vă povestec, că nu o fac cu nici o implicare a trufiei, povestesc nişte lucruri trăite şi atâta tot, pe cari nici măcar nu le pot înţelege bine.

Aici stam închişi în dormitoare până la ora prânzului, când ni se aducea mâncarea, iar după aceea din nou aveai voie să ieşi în curte timp de o jumătate de ceas, după care erai iarăşi încuiat. Bineînţeles că îmi găsisem un călugăr – Părintele Sebastian, de la schitul Sihastru – şi cu un frate de mănăstire, să ne petrecem răgazurile împreună. Cum s-a bătut în toacă deşteptarea, până să vină caraliii să ne numere – că eram număraţi dimineaţa şi seara -, mi-am luat călugărul şi fratele şi ne-am aşezat în cel mai îndepărtat colţ de uşa dormitorului comun. Acesta era o hală mare. Retraşi din calea tuturor privirilor, am început să ne rugăm.

Cum s-au petrecut lucrurile că şi-a dat seama unul dintre caralii ce făceam – caraliii erau sergenţii majori, aşa-i numeam, de la ‘caraulă’; şi-a dat seama unul dintre caralii ce făceam noi în celălalt capăt al dormitorului, uitându-se la noi din uşa opusă, privind pe găuricea aceea numită ‘vizetă’, ori i-a atras atenţia careva, cu vreun semn, că acolo existau nişte încălcători de lege care îndrăzneau să se roage, că ne şi pomenirăm cu el înfipt lângă noi.

– “Ce faceţi aici?!!!”

Ce să răspundem noi? Nici nu am apucat să zicem că ne rugam că ne şi spune: – “Marş afară!” Şi ne azvârli în ger pe tustrei. V-am lămurit cât de mare era frigul, încât nu ne mai cărau nici la muncă… Ne acceptau ca atare; erau de acord să ne hrănească fără muncă, să ne ţină în lagăr de pomană.

Ne-a mânat în mijlocul ogrăzii şi ne-a poruncit: – “Dezbrăcaţi-vă!” Am dat jos zeghea şi pantalonii. Nu ne luasem mantăile pe noi. Aveam probabil bonetele pe cap. Le-am aruncat şi pe acelea. Am rămas în cămaşă şi indipensabili. Zice: – “Cămăşile! Staţi jos!” Ne-am aşezat pe pământ. A adăugat: – “Să nu cumva să vorbiţi!”. Iar el s-a cuibărit într-o chiliuţă, într-o cămăruţă de lângă bucătărie, la cincisprezece metri de noi, la căldurică, şi ne păzea dindărătul ferestrei, să observe ce făceam.

Noi –  ce să facem? – , am început să ne rugăm în taină. Ei bine, eu sunt un mare iubitor de răceli şi gripe. Există ani când fac una din două-n două săptămâni. Nu am strănutat niciodată după pedeapsa aceea ce a durat câteva ceasuri, până la prânz. Nici Părintele Sebastian, nici fratele de mănăstire.

Nu mult mai târziu, am început cel mai frumos eveniment trăit de mine în închisoare, unul năucitor.

Nu ştiu ce boală am avut că m-au lăsat într-o zi să nu ies la muncă. Aşa ceva era aproape de neconceput. Nu-l puteai convinge pe bietul medic, deţinut ca  şi tine, să-ţi dea o mână de ajutor, pentru că l-ar fi luat pe doctor la bătaie. Iar ca să conving un caraliu, nici nu-mi trecea prin minte. Cât despre comandant, cum să-ndrăznesc să mă uit în ochii lui?! Pe orişicine te-ai fi hazardat să convingi că erai prea bolnav pentru a ieşi la muncă n-avei sorţi de izbândă de nici un fel. Totuşi, în ziua aceea, am rămas dincoace de porţile lagărului, în interior. Nu ştiu de ce. Nu-mi pot aminti pentru nimic în lume.

Am stat eu un ceas-două în dormitorul nostru şi m-am plictisit. Era rău la muncă, însă erai cu ai tăi. Doar te uitai în ochii lor şi te şi simţeai întărit, mai vesel şi mai fericit. Pe când în dormitor eram singur. Am ieşit, riscând o pedeapsă: nu aveai voie să circuli prin lagăr decât atunci când ţi se cerea asta cu dinadinsul. Am zis: – “Hai să văd cum trăiesc ceilalţi deţinuţi”, că noi nu ne vizitam barăcile; nu aveam voie.

Într-una dintre aceste barăci, când întredeschid uşa, aud un scârţâit, aud un zgomot, sunt uşor speriat şi, deodată, văd cum, de după un pat, de după o saltea, se ridică o spinare; şi când să îngheţ de spaimă că ar fi fost un caraliu care căuta ceva acolo, ceva ascuns de vreun deţinut, îmi trecu pofta de înfricoşare, pentru că spinarea era acoperită tot de o haină zebrată cum mă purtam şi eu în zeghea puşcăriaşului. L-am aşteptat să se ridice. Era un bătrân, mi s-a părut, un bătrân, vorba vine, dar aşa îl vedeam eu, cu ochii mei de 23 ani. Şi era paaalid… să te treacă sudorile, cum nu văzusem încă om atât de palid. Nu costeliv, însă pielea de pe trupul său atârna, plutea pe deasupra scheletului. Şi avea o privire… Frumoasă şi caldă.

Dă cu ochii de mine când se ridică dintre paturi. Zic: – “Cine sunteţi?” Zice: – “Eu sunt plantonul lagărului”. Ca să primeşti slujba de planton trebuia să fii dincolo de orice limită de slăbit; în acest caz, la propunerea medicilor, accepta comandantul să rămâi pentru a mătura prin toate dormitoarele, eventual să le şi păzeşti; mai aveai şi diverse alte sarcini pe la bucătărie.

Zice: – “Sunt plantonul lagărului, doctorul Dabija.” – “Domnule doctor, nu cumva aţi fost arestat în lotul “Rugul Aprins”?” Cum de ştiam asta? Nu demult lucrasem în aceeaşi brigadă cu unul dintre tinerii condamnaţi pentru “Rugul Aprins”, un student la Arhitectură Emil Mihăilescu, un băiat minunat şi care a suferit tare. Pe calea aceasta aflasem destul de multe despre procesul lor şi despre membrii lotului. Zice: – “Ba da.” Şi am început să vorbim.

Câteodată ţi se pare că ceea ce se vorbeşte în tensiune atât de mare, cum este aceea a oamenilor lipsiţi de libertate, se cuvine să fie subiecte foarte adevărate, subiecte zguduitoare, subiecte minunate, care să te înalţe. Eh, nu-i aşa, nu-i aşa. Uneori pot avea loc dialoguri neplăcute: oameni suntem; au existat certuri între noi, certuri pentru lucruri foarte mărunte… Unul voia patul de la etajul 1 sau de la etajul 2; altul râvnea şi el la aceleaşi paturi; fleacuri dintr-astea, omeneşti… Mai pot fi şi discuţii plăcute, dar de fapt sunt taclale, nu dintr-acele convorbiri pe care nădăjduim să le purtăm în clipele noastre de mare restrişte.

Bănuiesc că şi cu doctoul Dabija am vorbit de toate, cam preţ de un ceas. Nu mi-a povestit… – noi nu ne istoriseam pricina pentru care fusesem arestaţi, asta se evita deoarece nu ştiai cu cine vorbeai şi ce turnător se ascundea în straiele celuilalt. Va să zică, era un consens să nu purtăm convorbiri legate de chestiunea arestării noastre. Dar despre altele stăteam de vorbă cu mare drag. După cum, cu dragoste, despre deschiderea cerurilor am discutat şi cu dr. Dabija; nu că aş fi avut noţiunea acelei deschideri, însă o simţeam înfăptuită atunci.

Şi a trecut ceasul acela al desfătărilor şi, după zgomotele ce ne parveneau de la bucătărie, mi-am dat seama că se apropia ora 12 şi că nu era sănătos să fi fost văzut în alt dormitor. Aşa că am spus: – “Domnule Doctor, trebuie să alerg în dormitorul meu”. M-am întors pe călcâie şi am apucat să fac doi paşi. Doctorul zice: – “Mihai, eşti foarte frământat de ce o să faci după ce te vei elibera.” De unde a ştiut el, pesemne a bănuit-o, aşa era în firea noastră, a tinerilor, să ne gândim dacă ne mai aştepta vreo viaţă. Zice: – “Să n-ai nici o teamă. Tu o să scrii spre lauda lui Dumnezeu.” Şi, iertaţi-mă, atunci mi-am spus: “Domnule, cum de nu mi-am dat seama timp de o oră că omul acesta nu este chiar întreg? De unde să spună el că aveam să scriu spre lauda lui Dumnezeu?!”

Este adevărat, în urmă cu câtva timp, pe la 16 ani, mă gândeam şi eu să intru în mănăstire. Îl cunoscusem pe Părintele Sandu Tudor, Părintele Daniel, pe alţii câţiva, dar asta îmi trecuse de multişor; păcătuisem după aceea intens şi nu eram determinat la o reîntoarcere pe acea cale. De unde o ghicise el? Şi mi-am zis: “Totuşi, prea frumos am vorbit cu medicul acesta, prea închegate au fost rosturile celor spuse de el, ca să fie adevărat ceea ce m-am temut în prima clipă. Nu. Se cade să am răbdare. Doctorul Dabija pare a fi mai mult decât spune.”

Am avut răbdare să văd cu ochii mei dacă urma să se adeverească. După scurgerea a vreo trei ani petrecuţi cu diferite munci obţinute în libertate, munci ce nu aveau nimic de-a face cu intelectualitatea, am urcat Dealul Patriarhiei, la un Sfântu’ Dumitru. La coborâre, l-am întâlnit pe Doctor. Era frumos ras – eram sensibil la înfăţişarea omului, fiindcă trăisem numai între bieţi oameni urâţi, neîngrijiţi, murdari – ca mine. Domnul Doctor era ras frumos şi-şi dăduse mare străduinţă, pentru că era tăiat peste tot pe obraji. Şi avea nişte pantaloni largi, după moda sovietică – dvs. sunteţi tineri, nu ştiţi ce înseamnă aceea, dar în copilăria mea venise moda sovietică a cracului pantalonilor foarte larg; doctorul purta pantaloni dintr-aceia. Era foarte îngrijit, poate chiar şi niţel parfumat. Se vedea că trăia atmosfera unei zile de sărbătoare.

Când am coborât la poalele dealului, n-am vrut să-l deranjez, nu ştiam încotro mergea. A insistat să-l însoţesc şi m-a luat pe Rahova. La tot pasul mi-atrăgea atenţia asupra lucrurilor ce le vedea cu ochii şi găsea imediat în spatele acelui obiect sau animal – un cocoş, de pildă -, găsea o explicaţie simbolică. Atât de frumos se adunau toate, aşternându-se pe propria-ne discuţie, şi o lămureau, şi-o luminau, încât am priceput că vorbeam altfel, că el umbla cu un picior alături de mine şi cu altul păşea în ceruri. Îmi tălmăcea nişte lucruri pe care atunci le vedea pentru întâia oară, nişte lucruri plutind între realitatea noastră şi cealaltă realitate. Mă miram cum de-l puteam înţelege; nu aveam nici un merit. Îmi vorbea ca şi aceluia căruia îi proorocise că avea să scrie spre lauda lui Dumnezeu şi încă nu mă dumiream: “De unde, domnule, ştiuse?!” Că nu devenisem mult mai cuminte după trecerea acelei puşcării…

Şi, domnişoarelor şi domnilor, sunt reprimit la facultate, îmi termin studiile reîncepute de la zero. Şi cum le termin, mă duc la Institutul Teologic, să mă înscriu student acolo. Secretar al Institutului era P.S. Antonie, pe atunci arhimandrit. I-am spus cu toată cinstea: – “Părinte, am făcut 4 ani închisoare corecţională, art. 327 c.p., şi vreau să mă înscriu student la Teologie.” Zice: – “Nu se poate.” – “De ce?” – “Nu se poate ca un fost deţinut să vină student la noi.” Deşi el însuşi era fost deţinut politic (ceea ce nu ştiam atunci), se cuvenea să ţină seama de instrucţiunile Departamenrului Cultelor; ce vină să aibă el?

Şi am fost admis profesor de liceu; pe deasupra ţineam şi multe ore la Universitate, angajat la plata cu ora. Aud, peste câţiva ani, că postul de lector de limba engleză şi cel de limba franceză de la Institut se vor elibera. Mă duc la Rector, acelaşi P.S. Antonie, între timp uns episcop. Nu-i amintesc că ne mai întâlnisem. Altfel, din nou nu ascund nimic: am fost condamnat ş.a.m.d. – “Domnule Rădulescu, postul este ocupat. Însă dacă se eliberează la toamnă, o să mai vreţi să veniţi să lucraţi pentru noi?” – “Da. Dar nu mă supuneţi unui concurs?” Zice: – “Nu stăm de vorbă de o oră? Am conversat în englezeşte şi în franţuzeşte, nu? Ce mai vreţi? Aţi luat concursul!”

Odată angajat la Institutul Teologic, eram dator să îmi completez norma didactică scriind un studiu de mari dimensiuni, un documentar, 4 cronici din viaţa bisericească şi 4 recenzii de carte bisericească. De aceea eram plătit: să public toate acestea. Domnule, deodată am văzut cum cuvintele dr. Dabija se preschimbau în lege pentru mine. Dacă nu ţineam socoteală de spusele sale, nu-mi puteam nici măcar încasa salariul; doctorul musai trebuia ascultat. M-am apucat să trudesc cu toată seriozitatea; lucrările de cercetare se cuvenea să-mi fie acceptate; or, eu sunt filolog, nu teolog; astfel eram dator să scriu… spre lauda lui Dumnezeu. Abia atunci am priceput cine a fost doctorul Dabija!

Astăzi am adus cu mine aci o carte apărută recent, numită “Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici. Şi el a muncit prin aceleaşi lagăre ca şi mine. Acolo ne-am cunoscut. Cartea sa de amintiri din detenţie este scrisă pe un ton glumeţ, ironic şi mai ales autoironic. Pavlovici este un scriitor inteligent şi subţire care, uneori, este furat de nevoia de a mai râde puţin, ceea ce, socotesc, redesenează eroii luaţi în vizor, nu totdeauna în favoarea lor. Iată textul pomenit.

“Un planton longeviv a fost doctorul Dabija. Îl cunoşteam din Jilava, când mă izbise slăbiciunea lui, ceva nemaiîntâlnit până atunci, şi mă cutremuram la gândul că nişte semeni ai mei, chiar dacă ofiţeri de Securitate, fuseseră în stare să lovească în anchetă un om atât de lipsit de puteri. (…) Oasele doctorului, (…) prinse cu tendoane şi sgârciuri uscate şi învelite într-o piele transparentă ce părea încleiată pe ele, erau ţepene şi silenţioase. Sprijinit în târn, un mănunchi gros de nuiele de salcie, doctorului stătea ore întregi în picioare, nemişcat şi tăcut, sustras oricărei realitaţi percepute de muritorul de rând.” Socotea că “la rădăcina răului, a oricărui rău, stau faptele noastre din veac (…). Nici măcar un junghi nu-şi are o cauză imediată; până şi un furuncul e programat cu generaţii înainte. M-a privit cu atenţie şi mi-a spus:

– Dumneavoastră nu v-aţi putea îmbolnăvi niciodată de plămâni. În schimb…

A făcut o pauză şi a întrebat:

– V-aţi visat vreodată într-o groapă adâncă ori într-o peşteră din care nu puteaţi ieşi?

Era chiar visul care îmi revenea periodic: un puţ de mină părăsit, o lumină ce abia se zărea deasupra capului, iar eu, prăbuşit în adânc, trăiam disperarea că nu voi ieşi niciodată la suprafaţă. Vise de frustrare şi neputinţă aveam cu duiumul, dar în cazul acestuia mă deşteptam epuizat, cuprins de o tristeţe nesfârşită.

– Da, asta e, s-a lămurit el, fără să mă lămurească însă şi pe mine.

Se apucă să măture murdăria dintre paturi, cu grija de a nu stârni prea tare norul de praf. Era un act aproape gratuit, întrucât beţele din târnul lui nu ar fi putut să adune nici măcar frunzele dintr-un parc. Aşa cum stătea aplecat de mijloc şi cu umerii aduşi, craniul doctorului Dabija apărea ca într-o planşă de anatomie, desenat perfect. Sub pielea străvezie, fără pic de carne ori grăsime, se vedea bine locul de îmbinare a oaselor. Din orbitele largi, două mari pete colorate îi înseninau faţa de mort. Sclipirea vie şi prietenoasă a ochilor marca deosebirea de esenţă dintre capul lui şi capul” unui schelet. “Doctorul Dabija era şi el un schelet, dar un schelet ce semăna leit a om. Într-un anume fel, era sănătatea întruchipată.

(…) În cei doi ani cât am stat în lagărul de la Salcia, rarele mele convorbiri cu scheletul circumvagant au fost de-a dreptul captivante. Îl ascultam şi trăiam momente asemănătoare acelora trăite în internatul şcolii, când citeam cu delicii cărţi interzise de pedagogi” (Bucureşti, Chişinău: Cartier, 2001, p.199-203).

Domnişoarelor şi domnilor, fraţilor, m-am străduit cu cuvintele mele şi cu vorbele lui Florin Constantin Pavlovici să dăm, să dau seama de ceva ce nu se poate explica.

Doamna Stella Ciocu, după ce am scris prima variantă a celor trei-patru ediţii distincte ale “Rugului Aprins”, cartea mea, recunoscându-mă ca prin minune, s-a întors către mine, pentru că fusesem strigat de cineva: – “Mihai!”, s-a uitat la mine; zice: – Dvs sunteţi Mihai Rădulescu, acela care a scris “Rugul Aprins”?” – Da, doamnă, de unde ştiţi?” “Nu ştiu. Aşa mi s-a părut…”

Doamna Steliana Ciocu mi-a făcut un mare hatâr şi o mare cinste. Simţind, din scrierea mea, cât îl iubeam pe dr. Dabija şi cât de puţine ştiam despre el, mi-a adunat câţiva ucenici de-ai lui, să-i cunosc şi eu. Astfel, am întâlnit un medic, am întâlnit o călugăriţă, dar am întâlnit, mai presus de orice, ba nu! a venit la mine acasă, cine credeţi? A sunat la uşă şi când m-am uitat pe ochiul săpat în lemnul ei, dincolo de uşă era… Dostoievski. Poţi să nu deschizi uşa când vine Feodor Dostoievski la tine?

Am descuiat şi s-a prezentat: Emil Apăteanu. Mi-a spus: “Am citit cartea dvs. despre Rugul Aprins şi vreau să vă spun ce a făcut dr. Dabija pentru mine.” Din moment ce dl Emil Apăteanu mi-a povestit mie, cred că am şi eu voie să povestesc ce-mi amintesc din istorisirea pe care o voia atât de discretă. Fost luptător de greco-romane sau cam aşa ceva, nu ştiu din ce pricini s-a îmbolnăvit grav. Mi s-a descris ca bolnav de nervi: “Mergeam la maicile din ograda Mănăstirii Cernica şi stăteam cu găinile, ca un sac. Dacă o călugăriţă avea vreo treabă şi-mi spunea: “Emile, du-te şi cumpără-mi cutare lucru”, ştiam s-o fac; mă duceam şi după asta mă întorceam şi-i dădeam ce cumpărasem şi iar mă aşezam ca un sac. Nu plutea nici un gând în mintea mea, nu scânteia nici o voinţă în mine.”

Dr. Dabija pe cine întâlnea se plângea că nu avea ucenici. Una dintre maici, auzindu-l, zice, vrând, pesemne, să râdă de el: “De ce nu-l iei ucenic pe Emil, sacul?”, Emil, acela care nu gândea, care nu avea voinţă… Ce i s-o fi părut doctorului când a auzit ironia ei, că a întrebat: “Dar ar veni cu mine?” Maica: “Emile, mergi cu dl doctor să te facă ucenicul lui?”

“M-am ridicat”, zice vizitatorul meu, “şi am plecat cu dl doctor la el acasă. Doi ani de zile am şezut lângă el, absolut la dispoziţia lui. Voia să vorbească ceva cu mine, vorbeam cu el. Voia să-i fac o treabă, îi făceam treaba. Nu m-am răzvrătit niciodată, am crezut în el orbeşte. După 2 ani, m-am vindecat.”

Acum bărbatul cunoscut de mine în aceste împrejurări şi pe care-l puteţi şi dumneavoastră întâlni, mai ales dacă mergeţi la sala de concerte a Radiodifuziunii, este un mare amator de muzică clasică, nu pierde nici un concert. Are o singură trăsătură ce-l scoate dintre rânduri, însă aceasta într-un chip nobil: scrie un fel de versuri cu desen. El nu ştie că invenţia lor se datoreşte unui poet evreu de-al nostru  vieţuit prin Paris în perioada interbelică, pe nume Isidore Isou (probabil: Isidorovici). El a fundamentat tipul de versuri numite: “lettrisme”. Vă citez un poem de-al lui din specia aceasta: “Cristalin. Crist-Stalin.” Cam aş sună şi invenţiile lui Emil Apăteanu, numai că el le şi desenează cu literele respective.

Ei bine, fraţilor, Emil este un bolnav salvat de doctorul Dabija, salvat dintr-un neant. El aduce mărturia acelui neant pe care nu sunt în stare să o reproduc, trecând mult timp de când l-am cunoscut şi mi-a declarat acestea, să fie de atunci 9/10 ani. Emil a fost salvat datorită doctorului Dabija. Astăzi Emil poate comunica. Nu mai este autist, leagă prietenii, glumeşte, comentează, are adâncimi şi subţirimi, m-a impresionat până la a mă face să vorbesc aici despre el.

Asemeni lui, nici eu nu am cu ce să mă mândresc privitor la mine. Puţinul făcut de mine îl socotesc opera acelui “little bang”, bobârnacul dat de dr. Dabija; vă amintiţi că există o teorie că lumea s-a născut dintr-un “big bang”, cu un trosnet mare. Eh, doctorul Dabija nu mi-a dat un mare bobârnac. Nu era nevoie. Ci unul mic a fost suficient pentru a mă pune pe picioare.

Bănuiesc că tare disperat eram atunci când l-am întâlnit. De ce? Pe timpul acela cine ieşea din puşcărie nu mai avea dreptul să-şi practice profesiunea, nu mai avea nici un drept. Or, profesiunea mea fusese de a fi încă student. În acest caz, ce mă putea aştepta? Gândeam: “Dom’le, ar fi frumos să mă lase ăştia să mă fac floricultor. Aş trăi printre flori. Gata cu lupta de clasă, gata cu ura…” Şi, eliberându-mă, am ajuns şi floricultor. Am fost unul dintre pionierii parcului de la Circ. Eram grozav la încărcatul autocamioanelor cu gunoi… Mai gândeam că ar fi fost frumos să meşteresc jucării pentru copii. Alt mijloc de a scăpa de lupta de clasă, îmi închipuiam uitând că tot comunişti şi necomunoşti lucrau şi la jucării. N-am făcut jucării, am făcut bibelouri din lemn la cooperativa “Arta Lemnului”. Timp de trei ani de zile nu am ştiut că voi mai avea dreptul să mă înscriu la universitate. Treceam prin dreptul clădirii ei şi mă podideau lacrimile. Până la urmă am început să-i dau ocol atâta mă emoţiona vecinătatea ei.

Luam o carte în cursul ăstor trei ani şi începeam s-o citesc. Îmi fusese un dor nebun de lectură. Fusesem un mare iubitor de literatură înainte de arestare. Elev de liceu, nu ştiu când apucam să dorm nopţile. Întotdeauna când mă vâram în pat, luam cu mine o carte nouă şi, pe la 5 dimineaţa, o isprăveam. Adormeam pentru vreo două ceasuri, apoi plecam la şcoală. Ei bine, când am ieşit din închisoare, deschideam o carte şi până-ntr-o jumătate de ceas mă apuca o durere groaznică de cap. Nu mai eram în stare să citesc, adică să fac lectură.

M-am înscris la Şcoala Populară de Artă, să ascult de o disciplină şcolară, oricare. Din punct de vedere cultural nu mi-a folosit, decât numai pentru disciplinarea asta.

Cu alte cuvinte, aveam tot dreptul de a fi fost disperat atunci când l-am întâlnit pe dr. Dabija, de ca şi cum aş fi presimţit câte mă aşteptau.

Culmea este că nu avusesem imensul noroc, în care sperasem intrând în puşcărie. V-am spus că am fost cam prost; aşa am şi rămas (poate spre lauda mea). Această prostie m-a făcut, pe la 19 ani, să nu mai vreau să am de-a face cu lumea aşa-zis ‘intelectuală’ comunistă. Ce hotărâsem? “Mă angajez pietruitor de stradă; muncesc nopţile; nu stau de vorbă cu nimeni; iar ziua citesc şi mă odihnesc; să n-am de-a face cu societatea asta!” Şi când s-a ivit prilejul, m-am dus cu dragă inimă în penitenciar, deoarece ştiam că acolo se aflau românii. Nu românii aceia mincinoşi, membrii de partid, nu ăia ticăloşiţi. OAMENII se aflau în gherle, românii mari zăceau în puşcării. Am nădăjduit să-i întâlnesc. Şi nu i-am întâlnit.

Se vârau diverse soiuri de români în temniţe, după perioade. În perioada când m-au arestat pe mine, în afară de studenţimea care a pus umărul să creeze o ‘Piaţă a Universităţii’ de pe atuncia, din care studenţime făceam şi eu parte, în perioada respectivă erau formate o mulţime de loturi ciudate: partidul portarilor de blocuri, vă daţi seama!, mai erau “matiştii”; “matiştii” erau ăia care, la un pahar de vin înjurau partidul comuniştilor şi pe ei pe deasupra; aceştia luau între 3 şi 9 ani. Mai erau “scrisoriştii” sau “anonimiştii”, între cari mulţi se adresau în plic Direcţiei Difuzării Filmelor: “Nu ne mai daţi atâtea filme sovietice”; şi semnau “incognito” sau nu semnau deloc. Dar tot îi dibuiau şi luau şi ei între 3 şi 9 ani. Mult. Eu n-am avut norocul să întâlnesc după gratii români mari intelectuali, iar când am dat de dr. Dabija, parcă l-am apucat pe Dumnezeu de picior.

Mai erau şi alţii interesanţi, dar îi simţeam că nu erau intelectuali adevăraţi. Era un grec, pe nume Mangeavas, avea mare talent ca traducător de poezie. Tălmăcirile lui erau extraordinare. Plecând de la una şi aceeaşi poezie, ştiută, probabil, pe de rost încă din adolescenţă, în câteva luni el izbutea să realizeze câteva variante de traducere, una mai izbutită ca cealaltă. Însă, Mangeavas intrase în puşcărie pentru că vânduse bijuterii false cuiva de la Ambasada Sovietică. Îşi săvârşea pedeapsa, normal, nu?, la ‘politici’! Ei bine, nu puteam crede în intelectualitatea lui, cu oricâte poezii ne desfăta, şi dintre acelea de cea mai rasată calitate, dar nu era intelectual. În schimb, dr. Dabija, deşi nu ştia nici un vers pe de rost, nici măcar texte din Sf. Părinţi, era in-telectual. Nu numai că era un intelectual adevărat, dar era un plutitor între intelectualitate şi spiritualitate, între intelectualitate şi duhovnicie. Eu unul nu puteam pune mâna, că nu mă pricepeam la lucrul ăsta, nu puteam pune mâna pe duhovnicia lui ca să v-o pot explica acum, nu puteam să o explic nici atunci, dar o resimţeam ca pe ceva suplimentar pentru lumea noastră, ceva de deasupra, din altă parte, şi o simţeam în fiece clipă şi mă bucur că şi Florin Constantin Pavlovici a simţit-o…

Venind încoace, la Aşezământ, aşezat alături de Părintele Adrian în automobil, mi-am amintit de o emisiune realizată de televiziunea română după ce mi-a apărut prima ediţie din cartea “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în temniţele comuniste”. Mă aflam acasă, în Ştirbei Vodă. Invitasem un pictor care, odinioară, îi desenase cam pe toţi membrii “Rugului”; îl invitasem ca să îi fie transmise pe post tuşurile cu chipurile lor. Alţii, propuşi tot de mine, fuseseră adunaţi în sala sinodală, la Antim, şi erau filmaţi acolo. Ei vorbeau între dânşii ‘la locul faptei’, noi acasă la mine. Laicii, dintre studenţii de odinioară arestaţi în 1948, îl aduseeră şi pe Părintele Adrian Făgeţeanu, de pe bancheta de alături de mine în maşina ce m-a condus aici. Până atunci nu-i văzusem chipul, nu-l cunoşteam. Astăzi abia am această imensă bucurie de a vorbi cu Sfinţia Sa pentru întâia dată. L-am zărit acolo, pe micul ecran, ascuns printre ceilalţi. Am constatat că eu vorbeam acasă la mine, ceilalţi vorbeau în sala Sfântului Sinod. Singurul dintre noi care a suferit pentru “Rugul Aprins”, Părintele Adrian, şedea pricăjit într-un ungher, nebăgat în seamă de nimeni dintre cei aflaţi cu el la masă. Nici unul nu s-a întors să-l îmboldeacă: ‘Părinte Adrian, spune-ne un cuvânt de învăţătură, sau unul din prigoană.’ Nimeni nu l-a întrebat nimic. Aşa că atunci când luă sfârşit emisiunea ce durase cam un ceas, se ridică în tăcere şi se îndepărtă pe nesimţite către chilie. Ei bine, atunci am simţit acelaşi aer că venea spre mine dinspre ecran, acelaşi aer ca atunci când respiram alături de doctorul Dabija.

“Rugul Aprins”, despre care nu voi vorbi, a adus participanţilor ceva în plus. Nu ştiu ce este. Am fost uluit, pentru că după eliberare, am avut prilejul să-l întâlnesc pe cel mai mare încălzitor de suflete, Părintele Arsenie Papacioc, ca şi pe Părintele Felix Dubneac, al cărui profesor de limba engleză am devenit. Pe Părintele Daniel (Sandu Tudor) îl cunoscusem pe la 16 ani. Pe Părintele Sofian tot atunci. La fel pe Părintele Benedict Ghiuş, ca şi pe Părintele Dumitru Stăniloae. Fiecare dintre dumnealor avea ceva în plus, ceva pe care bănuiesc că-l dăruie Rugăciunea Inimii, sau a Minţii, sau a lui Iisus. Probabil. Nu ştiu nimic. Şi aici mă opresc.”

Am prilejul de a răspunde îndoielilor lui Florin privitoare la omul de ştiinţă Gheorghe-Marcel Dabija. Poate că şi propriilor mele îndoieli, că omul este făptură necredincioasă şi Toma s-ar cuveni să-i fie numele.

O listă completă a lucrărilor sale mi-a parvenit în ultima clipă. Este de la sine înţeles că aceea care mi-a procurat-o este tot doamna Steliana Ciocu. O transcriu în continuare, ca şi cum ar fi cuvintele prohodului pe care i-l datorăm medicului şi cercetătorului Georghe-Marcel Dabija.

“Lista activităţii Dr. G. M. Dabija, copie după originalul aflat la Serviciul Personal Dosar Cadre Academia Română, din 1958, când s-a cerut fiecărui salariat din domeniul cercetării al Academiei Române documentaţia pe proprie răspundere a întregii activităţi de cercetare

Numele şi prenumele: Dabija N. Marcel-Gheorghe

Secţia – sector – laborator: Activitatea nervoasă superioară – sectorul de activitate nervoasă superioară la om.

Funcţia ce ocupă: Şef de sector.

De când lucrează în laboratorul de cercetări: Din 1942.

De când lucrează în Institut şi numărul de ani împliniţi în câmpul muncii: În Institut din 1950; în câmpul muncii din Mai 1936.

Alte funcţii ocupate: Extern prin concurs (1936-42), Tehnician asimilat preparator Clinica Medicală Iaşi (1938-42), Asistent Laboratorul de Farmacologie Facultatea Medicină Bucureşti (1942-45), Asistent şi Şef de lucrări Laboratoul de Fiziologie Institutul Medico-Farmaceutic Buc. (1945-52), Şef de Secţie Academia de Medicină Prof. Danielopol Bucureşti (1947-49).

Şcoli absolvite: Facultatea de Medicină.

Titluri ştiinţifice:

1. – Numărul lucrărilor publicate: 10 lucrări.

2. – Numărul lucrărilor sub tipar: Nu are.

3. – Numărul lucrărilor comunicate netrimise editurii: 5 lucrări.

4. – Protocoale elaborate: Lucrări interioare, de orientare în diferite domenii ale fiziologiei generale clinice şi experimentale: 1. – Tehnica de lucru în studiul structurilor funcţionale ale fasciilor (protocol, fotografii). 2. – Un studiu de metodologie clinică: metodologie critică asupra unor concepţii de metodologie clinică, introducerea calculului statistic clinic, fişă de observaţie clinică statistică cu 80 de coloane, concepţia despre boală –  Institutul central pentru studii de metodologie clinică (notă, scheme, fişe). 3. – Relaţii între constituţia fizico-chimică a medicamentelor şi acţiunea lor farmacodinamică (notă de farmacologie generală, 7p). 4. – Acţiunea siliciului coloidal în malarie (protocol, foaie de observaţie, buletine de analiză). 5. – Acţiunea epitelizantă a plantei Aristolochia clematitis (protocol, fotografii). 6. – Valenţa ionică a azotului (notă de farmacodinamie celulară, 2p). 7. – Legătura dintre colorabilitatea ţesuturilor şi manifestările bioelectrice (notă de fiziologie celulară, 4p). 8. – Proprietăţi fizico-biologice ale oscilaţiilor electromagnetice cu frecvenţe multiple cuprinse între 100 şi 20.000 metri (protocol). 9. – Idem pentru frecvenţe de 80 cm. (protocol). 10. – Rolul radiaţiilor biologice în fenomenul bacteriostatic (protocol). 11. – Mecanismul fotochimic de oxidare a hemoglobinei şi de eliberare a acetilcholinei (protocol). 12. – Construirea unui oscilograf catodic în laborator pentru aplicaţii fiziologice (schema şi fotografia aparatului). 13 – 16. – Construirea unui aparat de relaxare tiratronică, a unui poligraf catodic, unui comutator electronic şi a unui aparat pentru ultrasunete – pentru aplicaţii şi studii de fiziologie (scheme şi fotografii) 17. – Cel de al treilea parametru al curbei de excitabilitate – forma impulsului -, construirea unui nou tip de cronaximetru pentru studiul curbei de excitabilitate cu trei parametri (intensitate, timp, formă) (protocol, descrierea aparatului). 18 Magnetografia ca metodă generală de înscrierea în laborator (protocol, schema aparatului construit în 1949 Lab. de Fiziologie I.M.F. Buc.).

Perioada 1950-1957: 19. – Tehnica oscilogramei impuls-răspuns şi aplicaţii în explorarea dinamicei cortico-subcorticale în epilepsie (protocoale şi înscrieri grafice – rezultate citate în alte lucrări). 20. – Oscilograma curbei de adaptare a ţesuturilor la curentul electric (protocol, grafice). 21. – Tehnică de explorare la om a relaţiilor dintre analizatori (protocol, grafice). 22. – Construirea unui aparat de electronarcoză (protocol, fotografie). 23. – Introducerea excitanţilor “imagini şi cuvinte scrise” în metoda complexă de explorare a activităţii nervoase superioare (protocol, grafice). 24. – Cercetări a activităţii nervoase superioare cu metoda complexă în unele cazuri de logonevroză (protocol, grafice). 25. – Studii asupra parametrilor undei emotive (bruscheţe, intensitate, mobilitate, urmă) şi a variaţiunilor tonusului de bază cu metoda complexă (lucrare în curs).

5. – Titlul lucrărilor publicate în ultimii 3 ani (1954-1957), locul, data.

1. – O metodă complexă de studiu al Activităţii nervoase superioare la om.

Acad. A. Kreindler, Gh. Dabija, I. Poilici şi A. Fradis. Bul. Ştiinţ. Med. Ac. R.P.R. 4/1954/p.937-967.

2. – Studii de fiziopatologie a activităţii nervoase superioare în epilepsia cu tulburări psihice.

A. Kreindler, Gh. Dabija, A. Fradis, Bolos. Studii şi cercetări Fiziolog. şi Neurolog. 3-4/1954/p.323-359.

3. – Cercetări în faţa incipientă a nevrozei.

Gh. Dabija, A. Fradis, Bolos. Bul. celei de a 18-a Conferinţă de Neurologie, Psihisatrie şi Neurochirurgie 1955/p.61-62.

4. – Méthode d’étude de l’activité nerveuse supérieure chez l’homme. Quelques applications cliniques et prophilactiques.

A. Kreindler, Gh. Dabija, A. Fradis. Semaine des Hôpiteaux 4/1956/p. E 220-224.

5. – Contribuţii la studiul activităţii nervoase superioare cu aplicaţii în tratamentul şi profilaxia nevrozei astenice.

Gh. Dabija, A. Fradis. Bul. primului Congres Internaţional medicină R.P.R. 1957.

6. – Studiul modificărilor Act. Nerv. Super. în formele de trecere de la normal la nevroza incipientă şi al mecanismelor de compensare funcţională a acestor modificări.

Gh. Dabija, A. Fradis, Lab. Psih. C.F.R. Studii şi cercetări de Neurologie 2/1957/p.263-276.

1. – Titlul lucrărilor trimise la Editură pentru publicare (listă separată): nu are în prezent nici o lucrare trimisă la editură.

2. – Rezultate originale obţinute (pe scurt):

1. – Amenajarea şi dezvoltarea a 4 Laboratoare noi de Fiziologie generală-electrofiziologie şi ANS la om:

a. – laboratorul de electro-fizică catedra Fiziolog. IMF. Buc. (1945-52).

b. – laboratorul de electo-fiz. şi ANS Prof. Danielopol Acad. de Medicină (1946-48).

c. – laboratorul de electro-fiz. Instit. Pavlov (în colab. cu Dr. Broşteanu).

d. – laboratorul ANS Inst. Pavlov (1952-57).

2. – Construirea în Laborator de aparatură după scheme originale (cca 30 aparate), (în colaborare cu ing. Dobrovici, Dimitrescu şi Procopovici): s-au construit 3 oscilografe catodice, accesorii pentru diferite aplicaţii fiziologice, un poligraf catodic, aparate pentru studiul câmpurilor radiante, un magnetograf, diferite aparate pentru explorarea dinamicei cortico-subcorticale şi a ANS (impuls-răspuns, – relaţii între analizatori, – curba de adaptare, – metoda complexă, ciclograma catodică etc.).

3. – Dezvoltarea unei teorii fizico-chimice a excitaţiei celulare în jurul fenomenului relaxării-monofazice (prezentată în cadrul unor comunicări şi conferinţe 1948-50). Reprezintă rezultatul de sinteză a unor preocupări timp de 3 ani în domeniul fiziologiei celulare. În principiu se poate spune că s-a căutat să se stabilească o legătură cât mai intimă între planul electrofiziologic al excitaţiei şi cel biochimic, totodată s-a arătat şi legătura dintre teoria potenţialelor de membrană şi teoria curenţilor monofazici de acţiune, precum şi legătura dintre dinamica mecanică, cea fotochimică şi cea termofotonică. Teoria satisface majoritatea datelor şi experienţelor speciale de electrofiziologie clasică şi a fost verificată şi prin unele materiale biologice noi.

4. – Construirea unui model pentru studiul excitaţiei celulare. În aceeaşi perioadă de timp una din principalele verificări ale teoriei relaxării monofazice a fost efectuată cu ajutorul modelului de relaxare. S-a putut reproduce pe această cale şi studia dinamica principalelor fenomene din cadrul electro fiziologiei excitaţiei (cronaxie, curenţi de acţiune, transmiterea excitaţiei, tipuri de excitaţie etc.).

5. – Unele experienţe noi în domeniul fotobiologiei: sunt experienţe ce întăresc ipoteza acţiunii radiaţiilor fotochimice (gama Ultra Violete) în fenomenul bacteriostatic penicilin-strepto-coli, în oxidarea hemoglobinei şi eliberarea acetil-chiolinei.

6. – Încadrarea electrofiziologiei celulare moderne în cadrul Fiziologiei Generale pe organismul întreg: “Introducere în Fiziologia Generală şi Electrofiziologie”, lucrare de sinteză, cca 150 p., cuprinde o serie de capitole asupra celor trei funcţiuni generale (excitabilitate, schimburi chimice şi troficitate) şi a relaţiilor dintre ele, asupra excitabilităţii ca funcţie generală, asupra relaţiilor dintre stimuli şi excitaţie, asupra manifestărilor excitaţiei şi asupra reglajului superior nervos al excitabilităţii.

7. – Studiul unei cauze importante de variaţie a excitabilităţii: variaţiile de rezistenţă interioară electrică a ţesuturilor şi reglajul superior al acestor variaţiuni. Cele două tehnici de studiu al acestor variaţiuni: ciclograma catodică şi reflexul galvano-cutanat. Aplicaţii în epilepsie (lucrare condusă de Ac. Kreindler).

8. – Tehnici noi de explorare a dinamicei cortico-subcorticale: tehnica impuls-răspuns, oscilograma curbei de adaptare şi relaţii între analizatori (lucrare sub conducerea Ac. A. Kreindler): Tehnica impuls-răspuns foloseşte oscilograful catodic şi este o sinteză între tehnicile cronaximetriei şi a curenţilor de acţiune. A fost folosită în studiul epilepsiei. Curba de adaptare înscrie pe oscilograful catodic o curbă care prezintă principalele faze ale fenomenului azi deja clasic de adaptare. Tehnica de explorare a relaţiilor dintre analizatori studiază fenomenele de facilitare şi de inhibiţie reciprocă, se folosesc excitanţi specifici prag şi ritmici.

9. – Dezvoltarea unei metode complexe de explorare a ANS la om: (această lucrare şi celelalte aplicaţii ale ei arătate mai jos au fost efectuate sub conducerea Ac. A. Kreindler): în primul rând este vorba de înregistrarea simultană a fonogramei verbo-verbale şi a reflexelor verbogalvanice cutanat şi verborespirator; se foloseşte pentru aceasta o instalaţie electrooptică şi un kimograf fotoelectric. Ca excitanţi se folosesc cuvinte spuse şi scrise, imagini simple sau în serie etc. Se folosesc cuvinte standard pentru diferitele structuri fiziologice şi cuvinte în legătură cu eventualele puncte patologice. Datele furnizate de această tehnică au fost combinate cu rezultatele altor tehnici (reflexe verbomotorii, platismografie sau diferite probe profesionale de pshologie aplicată).

10. – Teoria structurilor dinamice şi principiul individualizării asistenţei în nevroze: Cu ajutorul datelor obţinute prin metoda complexă menţionată mai sus s-a ajuns la o clasificare a principalelor grupe de reflexe: o clasificare pe structuri dinamice fiziologice (alimentaţie, orientare, apărare, social-profesional, reproducere, familie). Între aceste grupe de reflexe există diferenţe de rapiditate funcţională adică diferenţe de heterocronism – ce se traduc în tehnica noastră prin diferenţe de latenţă (cele mai mici latenţe la alimentaţie, cele mai mari în structura de reproducere). Alte criterii de diferenţiere a structurilor dinamice fiziologice sunt: criteriul ontogenetic, cel biologic şi cel patologic. În cursul lucrărilor ulterioare efectuate cu privire la epilepsia cu tulburări psihice, nevroza clinică şi incipientă, teoria structurilor dinamice fiziologice s-a dovedit un cadru fiziologic real şi folositor pentru înţelegerea dinamicei ANS – şi pentru individualizarea rezultatelor în clinică şi în profilaxie.

11. – Dinamica orizontală şi verticală nervoasă, legătura dintre datele obiective şi cele subiective, raportul verbal dirijat. Metoda complexă ne oferă pe de o parte o serie de date referitoare la relaţiile orizontale interstructurale şi pe de alta referitoare la relaţiile verticale dintre etajele funcţionale (cuvânt, imagine, reacţie subcorticală gal.cut. respirat.). Tabloul general de sinteză ţine seama în primul rând de acest dublu aspect al dinamicei ANS. Pe de altă parte examenul este bazat pe împletirea strânsă a datelor subiective (anchetă de teren, anamneză) şi a celor obiective de laborator – după anamneză urmează examenul de laborator şi acesta este controlat la rândul său de o nouă anamneză “un raport verbal dirijat”.

12. – Descrierea celor patru parametri principali ai proceselor de diferenţiere complexă: mobilitate, calitate, unicitate şi adecvare. Încercare de clasificare a unui sindrom neuropsihic (epilepsia cu tulburări psihice) din aceste puncte de vedere.

13. – Încercare de clasificare a nevrozelor după structura principal atinsă (nevroză alimentară, de apărare, profesională, familială); şi după fazele de evoluţie a punctelor patologice: stază excitatorie (forma obsesivă), plajă [?] inhibitorie (fază depresivă), eliberare subcorticală (fază anxioasă), desfacerea legăturii (psihonevroză).

14. – Date noi în studiul compensării între structuri şi între etaje, laturi pozitive şi negative ale personalităţii, cele două porţi de intrare în nevroză (punctul de stază cortical şi eliberarea subcorticală).

15. – Depistarea micilor puncte de excitaţie stagnată şi posibilitatea măsurării fine şi obiective a acestor modificări a făcut posibilă cercetarea patogenezei şi a fazelor nevrozei incipiente. A fost descrisă dominanta circumstanţială ca verigă de legătură între normal şi faza incipientă a nevrozei. Aceste cercetări deschid mai larg posibilităţile de desvoltare ale fiziologiei profilactice.

16. – Explorarea capacităţii funcţionale profesionale şi a capacităţii funcţionale generale a celorlalte structuri, aplicaţie în domeniul orientării profesionale: efectuarea unei prime colaborări cu terenul (laboratorul de orientare profesională din cadrul Ministerului Transporturilor).

17. – Noi dezvoltări ale metodei complexe: imagini excitanţi simpli grupate pe structuri fiziologice, imagini în serie (diafilme), proba lexo-verbală şi verbo-grafică şi noi cercetări referitoare la parametri undei emotive (bruscheţe, intensitate, mobilitate şi urmă) şi la variaţiun ale tonusului emotiv de bază în cadrul diferitor activităţi fiziologice (sunt lucrări în curs de executare).

3. –  Premii şi decoraţii: Au fost premiate lucrările: Măsurarea intensităţii luminoase a imaginilor radiologice (1941) şi Metoda complexă de studiu ANS (1954), lucrare cit. mai sus.

4. –  Lucrări recenzate în străinătate: nu avem în prezent date complete.

5. –  Lucrări publicate în străinătate: Méthode d’étude de l’activité nerveuse supérieure chez l’homme. Quelques applications cliniques et prophilactiques. Semaine des Hôpiteaux 4/1956. A. Kreindler, Gh. Dabija, A. Fradis.

6. – Participări la congrese, comunicări făcute la congrese: Cercetări în faţa incipientă a nevrozei (Gh. Dabija, Fradis. Bul. celei de a 18 Conf. de Neurol. Psihiat. şi Neurochirurgie. 1955/p.61).

Contribuţii la studiul ANS cu aplicaţii în tratamentul şi profilaxia nevrozelor (Gh. Dabija, A Fradis. Bul. [ilizibil!] 1957.

7. – Vizite de studii de specializare în străinătate: –“