1. O reeducare “binetemperată” (Nicolae Călinescu)

Nicolae Călinescu, născut la Pleniţa – Dolj, la 18 ianuarie 1924, a zăcut prin puşcăriile antonesciene şi comuniste timp de 17 ani. S-a săvârşit din viaţă într-un accident de munte, în 1992, pe când escalada Făgăraşii, în vederea reconstituirii traseelor rezistenţilor armaţi.

Ca memorialist (“Preambul pentru camera de tortură”[Timişoara. Editura Marineasa; 1994]), Nicolae Călinescu este un iubitor al frazei scurte, limpezi, încărcată de semnificaţie. În fiecare dintre acestea simţi şi umbra unor cuvinte nerostite, cu rădăcini nevăzute, ascunse în cugetare, şi umbra altora, mai adânci, plutind, ca bătute de nişte curenţi subacvatici şi întunecoşi, în teritoriul în permanentă mişcare al afectelor. Scriitorul este unul care îşi ‘binetemperează’ (în sensul introdus de Johann Sebastian Bach) anticalofilia, cu aspiraţiile acesteia având comune: iubirea de economie, de stăpânire a imboldurilor penei, tendinţa de reîntoarcere la epurarea, iubită de clasicism, a zorzoanelor lingvistice figurative.

Piesele ce-i compun volumul sunt schiţe de portrete (cu preponderenţă morale), realizate cu variate mijloace, de la expunere, la monolog, de la descrierea cumpenelor – ce lasă de intuit caracterul – la exorcizare, de la desenarea mediului (interior sau natural) la simplul dialog, uneori compus doar din patru-cinci replici. Ele amintesc, prin caracterul depăşind eseul şi apropiindu-se de istorioara apodictică, parabolică, de Giovanni Papini, un Papini mai puţin romantic şi deloc exploziv, ca şi de Franz Kafka. Moralistul se ascunde cu jenă şi modestie îndărătul privirii uimite de câte vede. Pedagogul se îmbracă în tăcere. Scriitorul priveşte, implicat mai ales în subtext.

Şi cum priveşte! Camera de luat vederi îi alunecă silenţios, să surprindă fiece mişcare, fiece modificare petrecută în raza vizuală, lunecă peste transparenţele obiectelor, ale zidurilor, ale plafoanelor şi cimenturilor de pe jos, ale cătuşelor şi, mai ales, ale lanţurilor, să apuce, dincolo de acea străvezime, contururile oamenilor în zeghe – sau ale celor din aşa-zisa libertate, în haine de stradă, încă nezăbrelite, dar ce nu mai au mult să-şi aştepte boiangiul securist. Cu lentoare se desfăşoară această mutare a globilor oculari peste o lume pestriţă, cât se poate imagina, de legionari, de frontierişti, de comisari, de politicieni, de ‘scrisorişti’ (numiţi şi: ‘anonimişti’ = autori de scrisori nesemnate, adresate persoanelor publice sau instituţiilor de Stat), de caralii, de logodnice, de medici, de mâncăi, de muribunzi, de anchetatori, de ţărani, de brigadieri, de ‘tovarăşi’ picaţi de pe creangă în haznaua Canalului Dunăre – Marea Neagră sau cele ale lagărelor din Balta Brăilei, ale Jilavei, Gherlei, Piteştiului, Aiudului, locurilor de anchetă din Bucureşti, ori Constanţa, case conspirative, o lume de nevinovaţi, mutare a globilor oculari peste dubele auto şi pe calea ferată, la ‘şerpărie’, ‘broscărie’ sau pe priciul de la nivelul al patrulea. Şi cum tot progresează în trecerea-i vizualizată, se opreşte, fără zdruncinături, lunecând din lumea filmului mut într-a celui sonor, ce surprinde dialoguri trunchiate şi esenţializate, glasuri, glasuri ce filosofează, îşi expun idealurile – care câteodată se dezvăluie antiidealur i – , îşi vestesc descoperirile, chiar şi nebuniile şi, brusc, tac, pentru ca imaginea să se desprindă din starea ei pe loc şi reflectorul să-şi reia plimbarea în ralenti, printre viscole şi îngheţuri, printre murdăria ce ninge în fiece suflet, peste lumina ce străluceşte de pretutindeni, datorită excepţionalei capacităţi a autorului de a înţelege pe orişicine, de a fi tolerant şi superior prin iertare.

Nicolae Călinescu a fost una dintre primele victime ale reeducărilor de la Piteşti.

Dar el este cumplit de discret în ceea ce priveşte torturile îndurate personal. Iar înţelegerea lui, blândeţea, şi ca să repet, toleranţa sa, cel mai bine se pot lămuri din textul ce urmează, unde portretul lui Ţurcanu – atât cât poate fi dedus din gestică – este neaşteptat de agreabil. Norocul nostru e că-l cunoaştem pe torţionar din amintirile celorlalţi memorialişti prezentaţi. Altfel, de ne-am sprijini informarea doar pe evocarea lui Nicolae Călinescu, am ajunge la o cunoaştere inversă a sa.

“GHEARELE

Ianuarie 1950, după Anul Nou, în închisoarea Piteşti, camera “4 spital”.

Şocul pentru iniţierea procesului de transformare obligatoriu în fiecare ciclu de demascare, după trei zile slăbise în intensitate. Eram întins pe burtă, pe priciul de lângă fereastră, de unde puteai privi zăvoiul şi munţii. Rănile de pe fese nu-mi permiteau să stau pe spate. Bătuţi crunt, desfiguraţi de loviturile peste faţă, de o parte şi de alta zăceau Pop Cornel şi Costache Apăvăloaiei. Gherman Coriolan ne dezinfectase şi ne unsese cu alifie rănile care începuseră să puroieze.

În urma izbiturilor cu o legătură de curele, nu mai vedeam decât foarte puţin cu un ochi. Fusesem pisat de miliţieni cu parii de la căratul ciubărului în ziua de întâi ianuarie şi urinam sânge. Operaţiunea a avut loc pe o masă. Eu – dezbrăcat, în mijlocul camerei. Asistenţa era formată din stafiile mutilate a şaptezeci de studenţi, printre care se aflau trei unguri şi un evreu.

La un moment dat, Gherman şi Ţurcanu s-au apropiat şi mi-au ridicat pleoapele, au încercat reflexele ochilor, agitând degetele în faţa pupilei. Au plecat.

După două ore, Ţurcanu s-a întors. M-a mişcat, m-a prins de mână şi m-a tras după el. Mergeam greu. Am ieşit din camera “4 spital”, a deschis uşa celei de-a doua celule de pe dreapta, unde era improvizat un spaţiu de îngrijire medicală.

Înăuntru, în picioare, aşteptau trei persoane. Comandantul închisorii, Dumitrescu, medicul, dr. Ionescu, şi un tip într-un raglan cărămiziu, cu şapcă, să fi avut treizeci de ani. Tot timpul nu a scos un cuvânt, nu a intervenit cu nici un gest. Mi-am dat seama că au fost puşi la curent din timp cu cazul pe care-l aveau în faţă.

Era frig sau aşa mi se părea. Cu toate eforturile, tremuram.

Primul a rupt tăcerea directorul:

– Îţi place halul în care ai ajuns?

Dr. Ionescu s-a apropiat. Împreună cu Ţurcanu, m-a ajutat să mă dezbrac. Mi-a examinat rănile sumar, m-a dus lângă fereastră să-mi vadă ochii. A exclamat sec: “Un ochi e pierdut.”Apoi a continuat: “Ce pot să-ţi fac? Eu nu pot să-ţi fac nimic. Eu nu te pot ajuta cu nimic.”O voce în care se putea citi cu uşurinţă groaza şi deznădejdea. Parcă şi el ar fi intrat în demascare.

A urmat frigul tăcerii. În timp ce mă îmbrăcam, în minte mi- a apărut viziunea clară a ghearelor necruţătoare ale destinului care ne-a prins pe toţi cinci de beregată şi ne târăşte pe un povârniş alunecos, într-o mlaştină sufocantă. Un destin dirijat de o divinitate a răului, atotputernică în lume, căreia nimeni nu i se poate împotrivi.

Necunoscutul şi Ţurcanu se priveau unul pe altul fără nici o vorbă. Doctorul avea ochi metalici sau aşa mi se părea mie, pentru că vedeam atât de rău. S-a simţit obligat să comenteze:

– Refuzaţi mâna binevoitoare care vi se întinde. Veţi regreta amarnic. Refuzaţi ultima şansă care vi se oferă în viaţă.

A făcut un semn şi am plecat. Ţurcanu m-a ajutat până m-am întins cu faţa în jos, între Pop Cornel şi Apăvăloaiei. În momentul în care am intrat în cameră, a încetat orice şoaptă, orice murmur. Nimeni nu se mai mişca de la locul lui. O tăcere închegată, pe care o puteai tăia felii.

Ţurcanu a pornit să se plimbe prin camera încremenită în aşteptare. Îi auzeam paşii pe mozaic. La ce se gândea oare?

Am încercat să întorc capul spre Pop Cornel. Privea spre mine fără a îndrăzni să întrebe ceva. Avea faţa umflată, vânătă de lovituri. Sângera în mai multe locuri. Ochii mici luceau inexpresivi, goliţi de viaţă. Mişca buzele ritmic. Se ruga. Se ruga aşa cum făcuse la Blaj, aşa cum făcuse viaţa întreagă. Se ruga la cerul  care nu-l auzea.

Unde sunt cei patru din infirmeria improvizată lângă camera “4 spital”? Dr. Ionescu s-a sinucis. Ţurcanu şi Dumitrescu şi-au încheiat viaţa tragic. Dar necunoscutul cine a fost? Mai trăieşte?

Pop Cornel, implicat în primul proces Piteşti, în ultimul cuvânt a cerut favoarea de a fi condamnat la moarte. Completul de judecată l-a ascultat cu înţelegere. Împreună cu Apăvăloaiei, va păşi în faţa plutonului de execuţie.

Iarăşi mă bântuie imaginea obsedantă a ghearelor destinului” (p. 219-220).

Titlul volumului este preluat de la prima schiţă din cuprinsul lui (citată în continuare), care într-adevăr pune în gardă asupra universului ce se deschide înaintea arestatului, un univers pe dos, inimaginabil de către omul liber, care a trăit, până la arestare, după nişte legi naturale şi ale societăţii, bune-rele, oricum ar fi fost, legile oamenilor. Acum stă pe pragul dincolo de care omul nu mai există. şi anchetatorul îi înfăţişează (nu din omenie, nu!) panorama îngheţată în care se va pierde pe mulţi ani, poate pentru totdeauna.

“Prin urmare nu eşti decis să vorbeşti. Ai înapoia ta o experienţă lungă, aşa că sper că ne cunoşti destul de bine şi n-ar fi cazul să-ţi mai reamintesc că noi, comuniştii, ştim ce vrem şi nu ne împiedicăm de nici o lege atunci când ridicăm pumnul să lovim. N-aş fi vrut să-ţi mai repet că pe noi lacrimile nu ne impresionează, sângele nu ne sperie şi dacă nu se poate altcum, căile noastre spre victorie le pardosim cu cadavrele adversarilor.

(…)

Îţi vorbesc fără ocolişuri. Ne cunoşti, desigur. Şi noi vă cunoaştem. Încă nu mi-am pierdut răbdarea, deşi şi aceasta se poate întâmpla. Nu uita că timpul lucrează pentru noi. Aici Dumnezeu nu pătrunde niciodată şi nici o mână de om nu se poate întinde să te ajute. Fii raţional şi înţelege. Să nu aştepţi cumva americanii. Vor veni atunci când vom socoti noi că e timpul, în chip de invitaţi şi parteneri de afaceri. Vor bea cu noi la masă şi vom aplauda împreună discursurile unor cretini pacifişti. Îi vor primi cu onoruri pe trimişii noştri la Casa Albă şi nu vor avea niciodată curiozitatea să identifice mormintele unor anonimi peste care a trecut tăvălugul revoluţiei. Gândeşte-te bine ce ai de făcut! Te avertizez încă o dată că nu glumim şi carcasa ta şubredă nu va rezista la metodele noatre verificate. În arsenalul nostru avem arme şi metode atât de bine puse la punct, încât anihilează cele mai puternice voinţe. Sper că nu mă vei pune în poziţia neplăcută să le folosesc, să constaţi cât sunt de eficiente. Circulă pe afară o frază: Din mâinile Securităţii nu scapă decât supravieţuitorii compromişi, care să nu mai poată acuza, dacă vreodată vor avea ocazia. Nu mă pronunţ dacă este adevăr sau minciună. Poate şi una şi alta.  Această constatare nu a fost pusă în circulaţie de specialiştii noştri, însă ne ajută în muncă.

Ai o consideraţie deosebită faţă de propria-ţi persoană. Acum eşti la discreţia noastră şi încă nu am început să ne folosim atuurile. Nu ai de ales. Deschide gura şi vorbeşte. Execută ceea ce ţi se cere. Admir oamenii care visează imposibilul. Asta m-a determinat să-ţi vorbesc. Nu te socotesc o persoană comună, lipsită de importanţă. Consideră intervenţia mea ca un îndemn la luciditate. Să nu îţi imaginezi că vei părăsi casa noastră triumfător. Avem şi secţii de confecţionat eroi. Eşti suficient de inteligent să-ţi dai seama că multe vedete ale rezistenţei naţionale sunt pioni inconştienţi ai planurilor noastre sau sunt creaţi în laboratoarele comuniste. Ne mai dau câte o mână de ajutor “Vocea Americii”, “Europa Liber㔺i alte oficine reacţionare. Tu nu eşti destinat pentru acest rol. Şi, bineînţeles, nu ţi se va rezerva satisfacţia să mori ca un martir. Avem noi grijă. Nu vei putea să-ţi dai viaţa rămânând credincios unei cauze pe care ai slujit-o. Să mori cu conştiinţa împăcată a datoriei împlinite. Nu, categoric nu. Acest cadou nu ţi se va face. Dă-ţi seama bine pe cine ai în faţă şi ce te aşteaptă. La noi totul e calculat până la ultimul atom. Avem soluţii pentru toate ipotezele. Orice se va întâmpla vom fi ultimii care vom supravieţui şi victoria finală va fi a noastră şi numai a noastră. Repet. În vocabularul nostru nu există cuvintele milă şi îndurare. Ai ocazia să închei o viaţă de mizerii şi privaţiuni, pe care singur ţi-ai ales-o. Nu refuza mâna care ţi se întinde. E ultima ocazie la bilet pentru ultimul tren. Nu este o cursă, ci o încercare de a te salva. Nu-ţi cer un răspuns imediat. Îţi las timp să te gândeşti. Să nu crezi cumva că ne poţi înşela, că ne poţi trage pe sfoară. Avem metode de verificare care nu dau greş. Nu ne jucăm cu jumătăţi de măsură. Cerem sinceritate totală şi răspunsuri categorice. Pe scaunul pe care stai acum s-au aşezat mulţi oameni mari. Recunosc că au plecat de aici transformaţi, marxişti convinşi. Au înţeles realitatea. Au răspuns la întrebări, au făcut ceea ce li s-a cerut şi azi, când apăsăm pe buton, răspund cu promptitudine la apelul nostru. Dacă te cramponezi, pierzi mai mult. Să nu speri că-ţi vei păstra controlul până la urmă, că vei fi stăpân pe voinţă. Nu-ţi doresc să constaţi cum se manifestă un altul care se ascunde sub pielea ta.”

Dacă până aici scopurile demolării sufleteşti a deţinutului se pot aplica la fel de bine anchetatorilor, cât şi reeducatorilor, ceea ce urmează se referă direct la rezultatele reeducărilor.          

“Nu numai că vom distruge până la ultimul om Garda de Fier, dar vom face în aşa fel ca amintirea ei să fie asociată cu toate epitetele răului.

Dintr-o experienţă pe care nu aţi prevăzut-o niciodată, unii de-ai voştri au tras câteva concluzii ce-mi par interesante. Am să comit şi eu o mică trădare profesională.

Azi trecem prin infernul pe care nici o minte de om sănătos nu l-ar putea concepe. Pentru a salva tot ce omeneşte se mai poate salva, dacă trebuie, loveşte-mă fără milă. Atunci când mă vezi prăbuşindu-mă însângerat sub loviturile tale, pe faţă să nu-ţi tresară nici o fibră, în ochi să nu-ţi apară nici o urmă de compătimire, sub pleoapă să nu-ţi mijească nici o lacrimă. Numai în adâncul sufletului, unde nu poate citi nimeni, să fii convins că eu am rămas tot fratele tău şi mâine ne vom întâlni pe aceeaşi baricadă”(p. 7-8).

În volum mai există o schiţă: Strigoiul , în care se şopteşte despre cele petrecute la Centrul de reeducare studenţească Piteşti şi în penitenciarul Gherla, o deconspirare săvârşită de una dintre victime, aşa cum poate şi-a dorit şi Nicolae Călinescu s-o facă, desigur, dar n-a avut prilejul.

“Am trecut printr-o experienţă teribilă. Dacă ai putea să mă vezi, seamăn cu un strigoi. Da, sunt un strigoi. Nu mai sunt cel pe care l-ai cunoscut. Ia aminte şi trage concluziile pe care le crezi tu de cuviinţă. Poate nu ne vom mai întâlni niciodată în viaţă. Comit o mare imprudenţă, o trădare care mă va costa enorm.

Să nu mai ai încredere în nimeni. Nici în frate, nici în nevastă, nici în copii şi nici chiar în tine. Să te temi de tine. De surprizele pe care singur ţi le poţi oferi. Încercările la care vei fi supus vor fi mai tari decât forţele tale. În faţa propriilor tăi ochi reprezinţi mult. Eşti uriaş. Ţi se va demonstra că eşti un pigmeu, o zdreanţă.

În prima fază îţi vor distruge în suflet icoanele pe care le-ai adorat, chipurile oamenilor pe care i-ai admirat. Ştiu cum s-o facă. Au acumulat o experienţă uriaşă în acest domeniu. Îţi vor tăvălugi reperele de orientare şi conceptele pe care ai fost obişnuit să le foloseşti. Ca să rămâi o frunză bătută de vânt. Poate e bine să faci unele compromisuri şi concesii de la început. Eu şi ceilalţi am plătit scump ataşamentul inflexibil, credinţa fanatică. Cei care dirijează totul nu renunţă la scopurile lor şi timpul îi favorizează.

Eroi sunt numai cei care reuşesc să moară la început. Nu-ţi vor face favoarea să te omoare. Ar fi prea uşor şi onorabil pentru tine. Îţi vor demonstra că eşti lichea şi îţi vei pierde orice urmă de respect faţă de tine. În momentele acelea vor face din tine ce vor. În fiecare fibră îţi vor inocula teroarea de care nu te vei lecui întreaga viaţă. Când vei vedea de ce sunt în stare oamenii, vei regreta că te-ai născut om. Vei urî omenirea şi vei lovi pe oricine îţi va ieşi în faţă. Ca un automat, ca un robot. Din acest complex numai zeii te scapă. Pentru a-ţi regăsi drumul, trebuie să ai puteri de supraom. Tocmai asta vor să-ţi demonstreze, că nu există supraoameni, nici eroi, nici sfinţi. Că tot în ce ai crezut este fals, că lumea în care ai trăit e formată din comedianţi sceleraţi şi slugi mârşave.

Nu-ţi spun asta pentru a te îngrozi. Poate tu vei găsi o cale salvatoare. Vei avea mai mult noroc ca alţii. Nu-ţi recomand sinuciderea.

N-ar fi trebuit să vorbesc. Am făcut o mare imprudenţă. Ştiu că mă vei trăda şi nu voi fi cruţat pentru deconspirarea acestui mare secret. Dacă o vei face, te iert dinainte, am ţinut atât de mult la tine”(p. 61-62),

Tomul lui Nicolae Călinescu depăşeşte literatura memorialistică a detenţiei. El nu urmăreşte recuperarea de fapte, statistici, reţinerea unei istorii ci, coborând la esenţe, scrisul său devine o magmă de stări şi de posibilităţi umane, din care-ţi croieşti o imagine a lumii, în integralitatea ei, adică devine literatură propriu zisă. De aceea, spijiniţi şi de scriitura elegantă şi servind temele pieselor în chipul cel mai propriu, vedem în el un scriitor al literelor române contemporane, care face cinste epocii noastre, un creator de cultură şi de artă şi mai puţin un memorialist.