1. Mineritul M.A.I.-ului (Dimitrian Laurentiu – Viorel Brana)

Mineritul M.A.I.-ului (Dimitrian Laurentiu – Viorel Brana)

Părinţii lui Dimitrian-Laurenţiu-Viorel Brana sunt: Atanase, fiul lui ? ??? i Ioan a lui Zaharia, şi Maria Josan, adoptată de Filip Dumitru, care prin măritiş dobândeşte porecla: Mărica Branii. El avea 24 ani, iar ea 15. Copilul lor unic se naşte în Vaca (Crişan), judeţul Hunedoara, la 8 noiembrie 1907.

Capul familiei cânta la nunţi, apoi s-a aşezat comerciant sătesc şi cârciumar. Nici unul dintre cei doi soţi n-a depăşit vârsta de 66 ani.

După absolvirea primelor două clase primare în comuna natală, următoarele două, ca şi liceul “Avram Iancu”, Dimitrian-Laurenţiu-Viorel le urmează la Brad. Bacalaureatul îi izbuteşte la a doua înfăţişare, la Deva. Între cele două tentative, urmase un an şcoala Superioară de ştiinţe de Stat din Bucureşti. Acum intră la Facultatea de ştiinţe Naturale tot din Capitală. După participarea la Congresul studenţilor creştini, de la Oradea este arestat, pentru câteva zile. Ales, în anul IV, preşedinte al Societăţii studenţilor în ştiinţe Naturale, îşi susţine licenţa, după care găseşte un post de profesor de educaţie fizică, econom şi pedagog la Brad, unde-l invită pe Ioan Moţa să vorbească la 1 Decembrie. Cel din urmă îl îndeamnă să-l cunoască pe C.Z. Codreanu.

Angajat geolog la Societatea Mica, este numit şef de plasă (Brad) al Mişcării Legionare, pe urmă ajutor de şef de judeţ (Hunedoara) şi instructor legionar. Se căsătoreşte cu Ştefania Pop. Au doi copii: Aluna şi Codruţ. E delegat al Statului Naţional Legionar în Consiliul de Administraţie al Societăţii Mica. Încetându-i numirea, îşi continuă activitatea de geolog de teren. Participă la război. În 1944 este internat în lagărul de la Caracal, de unde o cunoştinţă de la Siguranţă îl eliberează condiţionat. Lucrează la AGEX, Societatea Minieră a Societăţii Franceze de mine de aur din Transilvania, Institutul Geologic, ISEM, e profesor timp de un an la şcoala Superioară de Geologi, prin decret este numit geolog principal la Oficiul Tehnic Minier M.A.I., apoi e transferat la Comitetul de Stat al Geologiei. Arestat şi condamnat în 1959 la 20 ani temniţă grea, cu confiscarea averii, cunoaşte închisorile: Uranus, Deva, Aiud. În ultimile două este contactat să facă anumite lucrări de geologie pentru M.A.I. Eliberat prin graţierea din 1964, e reprimit în fostul său post şi este achitat la 8 iulie acelaşi an.

I s-audecernat următoarele decoraţii militare: Coroana României cu Spade, cls. V; Medalia de Est (Germania); Virtutea Militară; Cruciada împotriva Comunismului; Medalia “Crucea Comemorativă a celui de-al II-lea Război  Mondial”.

I s-au acordat distincţiile: Medalia Muncii; Ordinul Muncii; Premiul de Stat, în 1952; Director Minier.

A publicat tratate şi alte cărţi:

– Zăcămintele metalifere ale subsolului românesc; Bucureşti; Editura Ştiinţifică; 1958.

– Zăcămintele nemetalifere din România; Bucureşti; Editura Tehnică; 1967.

– Zestrea minerală a lumii; Bucureşti; Editura Ştiinţifică; 1971.

– Aurul şi Argintul; Bucureşti; Editura Tehnică; 1972.

– Baritina, Witheritul şi Celestina; Bucureşti; Editura Tehnică; 1979.

– Avuţii din piatră seacă; Bucureşti; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică; 1981.

– Sunt epuizabile resursele minerale?; Bucureşti; Editura Tehnică; 1983.

– Substanţe minerale nemetalifere; Bucureşti; Editura Tehnică; 1986.

– Memoriile unui geolog român fost deţinut politic; Bucureşti; Editura Ramida; 1997.

Explorările şi lucrările efectuate: zircon la Jolotca; gipsuri în Valea Teleajenului; gipsuri la Perchiu – Oneşti; aluviuni complexe la Sulina şi Sfântu-Gheorghe Deltă; aluviuni aurifere în Valea Arieşului; aur la Brad – Gura Barza; conturarea unui zăcământ de sulf la Pucioasa (pentru care autorul a primit Premiul de Stat împreună cu geologul Alexandra Ghilaş – căsătorită Cărăuşu); staţii pilot pentru separarea aurului din aluviuni, cu două mese oscilante, unică în ţară, în Banat – Naidăş.

MEMORIALIŞTII FOŞTI DEŢINUŢI POLITICI sunt extrem de feluriţi, cât priveşte pregătirea culturală, talentul de narator, vârsta când au fost deţinuţi ca şi aceea când şi-au redactat amintirile, profesiunea şi meseriile, şi orice altă deosebire de imaginat, pentru că în închisorile comuniste au fost adunaţi inşi din toate straturile şi categoriile sociale, cu toate înclinaţiile şi pregătirile posibile, reprezentând, pe scurt, societatea în întregul ei.

De aici şi varietatea scrierilor lor, nu toate ascultând de pretenţiile literaturii beletristice, unele – deşi aspirând la a recrea o viaţă – rămânând infirme sau redacţiuni din alt domeniu decât cel literar, aplicându-se un stil specific unui domeniu străin celui memorialistic.

În această categorie din urmă se plasează şi MEMORIILE UNUI GEOLOG ROMÂN FOST DEŢINUT POLITIC de Dimitrian-Laurenţiu-Viorel Brana care, după cum se enunţă în titlu, este rezultatul aplecării asupra trecutului săvârşită de către un om de ştiinţă – o pot spune de pe acum, unul de primă calitate în teritoriul activităţii sale de cercetare. Să fie clar: nu e vorba despre memoriile unei persoane, ci de acelea ale unui geolog; din această pricină cea mai mare parte a materialului tratează despre descoperiri de comori ale subsolului, despre săpări de galerii de mină şi celelalte. Dimitrian-Laurenţiu-Viorel Brana s-a confundat cu profesiunea în care a strălucit până la a determina M.A.I.-ul să folosească, să aibă încredere, să promoveze şi să premieze un fost legionar cu răspunderi, unul dintre apropiaţii lui Horia Sima, cu a cărui viitoare soţie viitorul memorialist a copilărit.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o dare de seamă din care lipsesc imaginile, sentimentele, întorsăturile şi înfloriturile de stil, prospeţimea limbajului, dorinţa de a convinge, de a influenţa, de a lua atitudine faţă de cele expuse, scrierea constând într-o succesiune de amintiri cu temă comună, dozate mai curând după inspiraţia asociaţiilor de idei decât după aceea a nevoilor expunerii, ori a imperativelor dezvăluirii istorice, amintiri ce aşteaptă o ulterioară completare şi tragere a concluziilor.

Deci nu ar fi cazul ca această carte să fie prezentă într-o ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, ea aparţinând mai curând istoriei geologiei române sub comunism, unde, probabil, a fost salutată cu interes la apariţie. Totuşi, prin scopul volumului al doilea al ISTORIEI de faţă, MEMORIILE sale se înscriu foarte bine în criteriile pe care şi le-a impus autorul ISTORIEI; mai mult, constituie un caz aparte printre lucrările ce ilustrează respectiva temă. Aceasta motivează faptul că – ordinea alfabetică ce ne-am ales-o impunând a fi respectată – MEMORIILE UNUI GEOLOG ROMÂN devine poarta prin care vom pătrunde în lumea ce se deschide aici.

Dimitrian-Laurenţiu-Viorel Brana îşi închină paginile “fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor”săi, deoarece fiica, Aluna, a insistat ca el să şi le scrie, iar nepotul, Bogdan, cu prilejul vizitelor la bunic, se bucura să-l asculte pomenind “câte ceva din istoria vechii familii Brana”(p.9). Va da curs solicitării abia la vârsta de 87 ani, în 1997, când este grav bolnav de inimă şi agăţat de ritmul unui stimulator plantat în sine.

În legătură cu vechimea familiei, cel mai îndepărtat în timp document citat şi unicul este un contract de vânzare-cumpărare din 1872, unde e pomenit şi anul 1848, legat de mutarea dintr-o comună într-alta.

Datele privitoare la tatăl autorului pot interesa cititorul pentru lumina aruncată asupra unui tip de viaţă astăzi dispărut din satele noastre. Ele constituie şi o ilustraţie – cea mai vie – a felului în care este înţeleasă arta expunerii în întregul opului.

“Brana Atanase a fost tatăl meu; după ce a terminat patru clase primare s-a înscris la o şcoală medie, ungurească, din Brad, dar după primul an a fost retras şi trimis să pască vitele. A învăţat să cânte din fluier, la clarinet şi cânta la nunţile şi petrecerile din sat. Datorită efortului făcut cântând din clarinet, s-a îmbolnăvit şi a făcut congestie pulmonară. Bolnav fiind a învăţat să cânte la vioară. Cânta şi la ocarină. (…)

“În anul 1906, Brana Atanase s-a căsătorit cu Filip Maria şi a devenit comerciant, împreună cu Filip Dumitru”(tatăl adoptiv al soţiei sale). “Acesta s-a Îmbolnăvit de hernie şi a plecat la un spital din Bucureşti şi se supuse unei operaţii. Întors de la spital la Vaca, bolnav, stătea la soare pe un scaun, dar operaţia nu a reuşit şi în scurtă vreme a murit. A rămas soţia lui, Măriuţa, care în urma unei cataracte a orbit. Aşa că Atanase Brana, tatăl meu, a rămas comerciant, împreună cu soţia lui, Maria Filip (poreclită Mărica Branii).

(…)

“Tatăl meu a fost un om foarte întreprinzător; el a construit, peste pârâu, un grajd pentru un cal, două vaci cu lapte şi o pereche de boi, şi în continuare o şură, în care încăpea un car încărcat cu snopii de grâu, ovăz sau otavă.

“Când dădea firul ierbii, vitele cornute erau mutate de aici, întâi la şura şi grajdul de la Oşele şi apoi la grajdul de la Colnic.

“În vacanţele de vară eu eram îngrijitorul de vite. Mulgeam vacile şi apoi plecam grăbit la Oşele, deoarece acolo era limita între satul nostru şi comuna Ribiţa şi în părâul ce marca această limită se spunea că s-a spânzurat un om. Culegeam bureţi galbeni şi celebrele ciuperci portocalii, numite roniţi.

“Când se termina iarba, duceam vitele la alt grajd, spre răsărit de sat, la Colnic.

“Calul părinţilor, înhămat la o căruţă, cu un şezut din piele şi cu arcuri, era cărăuşul mărfurilor necesare pentru “boltă”sau prăvălie. Această operaţie se făcea ţn fiecare joi, când era târg la Brad. Era singura zi din săptămână când tata se întâlnea cu un învăţător din Crişcior la câte un restaurant din Brad şi venea acasă în trapul calului, cam ameţit de băutură.

“Patima lui era să cumpere ba o grădină, ba un loc de arat, ba o pădure.

“Când cheltuielile cu studenţia mea la Bucureşti (600 de lei lunar) creşteau, tata cumpăra câte o pădure de la Junc (comună la vest de Vaca), tăia lemnele, angaja lemnari şi le pregătea ca “lemne de min㔺i le transporta cu căruţa cu doi cai, prin Brad, până la minele de aur de la Barza (comuna Crişcior). Astfel că încasa lunar valoarea acestor lemne şi îmi trimitea mie banii la Bucureşti.

“Telegramele mele de la Bucureşti erau foarte scurte:

“Brana Anastase, Comuna Vaca, oficiul poştal Brad.

“”Bani tată /Viorel”.”

Numele comunei – Vaca – fu schimbat la cererea studentului Dimitrian-Laurenţiu-Viorel, susţinută de întreaga obşte – în: Crişan, fiind satul de naştere a eroului cu moarte tragică.

“Prăvălia era destul de modestă. Principalele mărfuri erau: petrol, sare, oţet, drojdie de bere, zahăr, bomboane de mătase, câte un butoi de peşte sărat (heringi). Rareori apărea câte un salam de Sibiu, acoperit la capăt cu hârtie să nu se pună muştele pe el. Stătea atârnat de fereastră şi, din când în când, eu mai tăiam câte o felie. Aveam şi esenţă de oţet.

“Într-o zi, un Juncan (om din Junc), care fusese soldat în America şi primea lunar dolari, intră beat în prăvălie şi cere ţuică. Tata îi spune că “nu am şi ai băut destul”, dar el a luat o sticlă de esenţă de oţet de pe fereastră şi a tras cu sete o duşcă. A rămas, cât a mai trăit, cu o răguşeală. În prăvălie se mai găseau diferite lucruri mărunte: aţă albă şi neagră, ace de cusut, panglici, tutun, ţigări, chibrituri, cuie, potcoave pentru cai, cuie pentru potcovit caii, cuie de fier, cuie de lemn pentru pantofari, foiţe de făcut ţigări, orez, griş, produse alimentare şi alte mărunţişuri.

“Pe fiecare pachet cu mărfuri tata scria preţul cu următorul cifru:

“M U N C I T O A R E

“1  2  3 4 5 6 7 8 9 0

“De exemplu:

“UIA = 258

“Petrolul se aducea cu un butoi de la Brad şi se turna într-un vas de metal, aşezat după uşă. Tarabă era o masă cu un sertar pentru bani şi cu o tăietură deasupra sertarului, pentru introducerea monedelor metalice. Mai târziu, în dosul mesei s-a tăiat în perete o uşă spre camera alăturată, unde s-a îngrămădit un mic despărţitor şi unde, dintr-un butoiaş, se servea vinars (ţuică). Aşa că a deschis şi o cârciumă, unde duminicile, când nu era post, era joc (dansuri populare) cu lăutari.

“La bătrâneţe a cedat cârciuma la “Finu Mărinu”, căruia îi dădea băutura să o vândă. Dar după ce acesta nu i-a mai plătit suma de 30.000 de lei, a închis cârciuma.

“A redus numărul vitelor, păstrând calul şi o vacă cu viţel.

“La vârsta de 66 de ani s-a ţmbolnăvit de ciroză. Am consultat un specialist în boli de ficat din Bucureşti (dr. Pavel) care mi-a spus că nu e cazul să fie adus la Bucureşti, deoarece această boală nu are leac, să-i dăm să mănânce mere rase. Apa din stomac se aduna tot mai mult şi săptămânal trebuia să aducem un medic din Brad să i-o scoată. Aşa s-a stins din viaţă cel care a fost Atanase Brana, la vârsta de 66 de ani. A fost crâstnic (dascăl) la biserică şi cântam împreună răspunsurile la liturghie.

“Aşa bolnav, mă întreba: “Da, tu, când ieşi la pensie?”Spera să mă întorc în sat. Îi era teamă să nu rămâie casa pustie. Am fost înştiinţat că tata a murit; când am intrat în camera unde era în cosciug, nişte femei bocitoare au început să se vaite. Eu le-am oprit spunându-le: “Opriţi-vă! Tata a fost un om vesel. Dacă aş putea, l-aş duce la groapă cu muzică militară””(p.13-17).

Şi pentru mama sa, Dimitrian-Laurenţiu-Viorel Brana găseşte câteva cuvinte pitoreşti şi suficient de calde, să ne-o facă apropiată, în greutăţile ei casnice şi economice. “N-am uitat că mergeam cu mama cu căruţa plină cu corfe cu cireşe (roşii, albuţe şi moacre mari) până la Deva, o distanţă de 40 km. Plecam cu căruţa acoperită cu “urnaneu”(coviltir). Dimineaţa vindeam cireşele cu “litra”, un vas din tablă de fier, şi plecam spre casă.

“După moartea soţului, împrejurările politice s-au schimbat mult. Regimul comunist a fixat cote de lapte (chiar dacă nu aveai vacă). Mama a cumpărat o capră albă (bănăţeană), care dădea un lapte bun şi făta doi iezi în fiecare an. În fiecare an, avea câte un porc şi numeroase păsări de curte. Ajunsese să trimită prin alte femei ouă la târgul din Brad spre vânzare. Prăvălia era închisă demult. Mama nu mai avea nici un venit şi, totuşi, nu se îndura să vândă din pământul rămas în întregime ei după moartea tatei”(p.12).

Fiul lui Atanase şi al Măricăi, pe parcursul şcolarizării, a devenit legionar – nu consemnează date exacte, nici motivări ale opţiunii – şi nu a întârziat să participe la acţiunile studenţeşti naţionaliste, precum Congresul Studenţilor Creştini, de la Oradea. După banchetul până-n ziuă cu care se încheie acesta, însoţi pe străzi doi studenţi clujeni cu care se împrietenise. “Au văzut pe trotuar o prăvălie cu firma unui evreu. S-au repezit cu toată forţa, cu spatele, în rulota metalică a ferestrei, care s-a îndoit, a atins geamul interior şi l-a făcut zob. Entuziasmat, am vrut să mă arunc şi eu, dar cei doi m-au oprit, spunându-mi: “Tu ai să-ţi rupi spatele, stai pe loc.”Am renunţat la acest act eroic”(p.26), conchide autorul, autoironizându-şi spiritul de imitaţie a unui gest copilăresc ce numai ‘politică’ nu însemna.

Ceea ce-i rămase fu a se sui degrabă în tren, cu direcţia Bucureşti, fiindcă avea a doua zi lucrări de laborator la facultate şi nici prin gând nu-i trecea să le piardă. Despre unii dintre ceilalţi participanţi la Congres află mai târziu că devastaseră o sinagogă în Oradea şi alta în Cluj.

“În Gara de Nord”, – se însufleţeşte naraţiunea pentru o perioadă, la amintirea unei nedreptăţi suferite în juneţe – “am fost înconjuraţi de jandarmi şi un colonel ne-a spus că ne va conduce în grupuri ca să nu se repete abuzurile de la Cluj şi Oradea. În realitate ne-a condus la ţnchisoarea de la Malmaison, unde am stat trei zile. (…) Ne-a trecut pe nişte liste şi ne-a dat drumul, aparent fără urmări. În realitate am fost eliminaţi de la examenele de vară de la facultate. Aflând aceasta şi simţindu-ne nevinovaţi, căci nu am participat la devastările de la Cluj şi Oradea, am alcătuit un grup ţn frunte cu preşedintele studenţilor în medicină, Sârbulescu, şi ne-am dus la Rectorul Universităţii, (…) să-l rugăm să ne permită să ne prezentăm la examene. A ieşit din cameră băiatul rectorului, spunând că tatăl lui este bolnav, deci să intre la el numai o delegaţie, care a şi intrat. Între timp a apărut la poartă o unitate de jandarmi. Eu am alergat spre o fereastră mică, dinspre o bisericuţă, am sărit în stradă, strigând: “Pe aici e ieşirea!”Dar nu venea nimeni. Îi spun unui coleg: “Intră dumneata pe fereastră şi cheamă-i şi pe ceilalţi!”El spune: “Intră dumneata!”I-am răspuns: “Eu am servieta!””Dă-mi-o mie!”I-am dat-o, am intrat pe fereastră; pe coridor erau deja jandarmi, care m-au prins şi m-au scos pe poartă cu grupul celorlalţi.

“Încercuiţi de jandarmi am mers spre Universitate, ca să ne ducă la Prefectura Poliţiei Capitalei din Calea Victoriei. Dar eu, care stătusem deja trei zile la Malmaison, nu-mi convenea să mai fiu arestat şi, după ce am trecut cu grupul de Universitate, am rupt rândurile dintre doi jandarmi şi am fugit în lungul Universităţii cu toate forţele mele. “Prindeţi-l!”striga plutonierul care conducea escorta. Eu, cu şapca ţn mână, strigam: “Sunt student!”Fug ocolind Universitatea, cotesc pe stânga şi ajung pe Calea Victoriei, în dreptul Cofetăriei “Capşa”. Pe Calea Victorei era o aglomeraţie neobişnuită, probabil vreun eveniment politic. Credeam că sunt ascuns ţn această mulţime, dar un civil i-a spus unui jandarm: “ăsta-i!”Jandarmul mi-a pus mâna pe reverul hainei, înjurând că din cauza mea şi-a rupt arma, lovindu-se de o maşină. În câteva secunde am fost înconjurat de studenţi, care m-au smuls din mâna jandarmului, izbindu-l şi împingându-mă afară din cercul de studenţi. Am fugit, m-am urcat într-un tramvai şi m-am dus la cantina studenţească Gutemberg. Aici m-a găsit colegul cu servieta mea. Ceilalţi studenţi care fuseseră prinşi au stat ţn puşcărie 11 zile”(p.26-28).

Textul reprezintă primul document memorialistic privitor la acel eveniment şi luminează puţin situaţia în care un răspuns inechitabil dat de către autorităţi unor acte, adevărat, reprobabile, însă săvârşite de către alţii decât cei pedepsiţi, generează frustrarea, sentiment ce va sta la originea unor reacţii tot mai grave din partea tineretului universitar al epocii.

Invitarea de către autor a lui Ioan Moţa, de la Orăştie la Brad, să vorbească unor prieteni, îl face pe cel din urmă să-l îmbie pe ucenicul într-ale cercetării geologice a-l căuta la Bucureşti pentru a fi prezentat lui Codreanu. Întâlnirea nu ne aduce, din păcate, alte informaţii decât acelea despre strădania proaspătului absolvent de a obţine o situaţie cu leafă mai bună.

“M-a prezentat Căpitanului, iar eu în poziţie de drepţi l-am salutat: “Trăiască Legiunea şi Căpitanul!””Nu-i nevoie să stai drepţi.””Sunt legionarul Brana Viorel, şef de plasă la Brad, judeţul Hunedoara, angajat la Societatea Mica, am 10.000 de lei lunar. Am primit o scrisoare de la un coleg că au plecat geologii străini de la societatea petroliferă şi mă pot angaja cu 50.000 de lei lunar, dar şeful de judeţ Costea nu mă lasă să plec, având nevoie de mine.”

“Codreanu răspunde: “Cred că e bine să mergi la Gigurtu şi să vorbeşti cu el.”I-am dat o fotografie a lui pe care a scris: “Camaradului Brana Viorel cu îndemnul de a trăi toată viaţa cu sentimente româneşti şi creştine. C.Z. Codreanu”. Am fost la Gigurtu şi l-am întrebat dacă are nevoie de serviciile mele au ba, că la Petrol primesc 50.000 lei lunar. “Voi avea grijă de dumneata””(p.35-36). Un point, c’est tout. Un tânăr care n-are îndoieli asupra preţului cunoştinţelor profesionale dobândite, nici asupra a ce-ţi datorează societatea. Politica lui este practică. În schimb, ştie să ceară în mod disciplinat şi semnalându-şi aderenţa şi credincioşia prin cumpărarea unei fotografii. Pragmaticul ce-l caracterizează pe tot parcusul vieţii se împleteşte de minune cu caracterul orientării cercetărilor sale geologice şi a favorizat aptitudinile sale pentru ultimul domeniu.

Paginile următoare nu mai urmăresc decât evoluţia geologului şi confortul sau lipsa lui în diversele puncte de muncă. Se menţionează în treacăt că “soseşte la Brad avocatul Iosif Costea”- acela de care se plânsese că îl împiedica să ia salariu mai mare -, “şeful judeţului Hunedoara al Mişcării Legionare, bun prieten din timpul studenţiei de la Bucureşti. El mă roagă să primesc să fiu şeful de plasă al Mişcării Legionare. În fiecare sat din plasa Brad am ales pe cel mai destoinic ţăran şi l-am făcut şef de cuib. Mai târziu am fost ales pe timp de un an ajutor de şef de judeţ şi avansat instructor legionar”(p.38).

Altă preocupare a lui ca şef nu aflăm să fi avut până în anul alungării Regelui Carol II.

“Grupul de cinci fruntaşi legionari din judeţul Hunedoara: avocat Costea Iosif, învăţător Viorel Boborodea, Viorel Brana – geolog, Rotea – avocat şi profesor de matematică din Deva, ne-am adunat la Deva aşteptând cuvântarea lui Horia Sima la radio în seara zilei de 3 septembrie 1940.

“Împreună cu procurorul din Deva, al cincilea fruntaş legionar, trebuia să mergem acasă la prefectul judeţului, unde procurorul trebuia să bată la uşă. Intrând, toţi cinci trebuia să chemăm pe şeful legiunii de jandarmi, care sub ameninţarea noastră cu pistoalele trebuia să anunţe toate posturile de jandarmi din judeţ să se pună la dispoziţia legionarilor, deoarece este un pericol din partea comuniştilor.

“Aşteptam agitaţi la radio cuvântarea lui Horia Sima la orele 21 seara, aşa cum am fost anunţaţi de un curier venit de la Bucureşti. Dar la orele 21, în loc de discursul lui Horia Sima, cânta o muzică. Ce facem? Costea spunea să ne urmăm planul.

“Eu am răspuns: “O unitate militară nu porneşte la atac decât după ce a primit ordin. Altfel demască toată acţiunea.”

“Noi trebuia să anunţăm Timişoara şi Clujul. Totul s-a ratat”(de aici şi titlul capitolului: O AVENTURĂ POLITICĂ LA DEVA [RATATĂ]). “Am aflat a doua zi că Horia Sima trebuia să vorbească la radio de la Bod, dar postul de radio din acest punct a fost înconjurat de trupe militare şi Sima nu s-a putut apropia de postul de radio.

“Manifestările au avut loc la Bucureşti şi la Constanţa.

“În zilele de 4 şi 5 septembrie 1940, zeci de mii de legionari s-au adunat în Bucureşti. Mari manifestaţii. În ziua de 6 septembrie 1940 presiunea maselor legionare provoacă abdicarea Regelui Carol al II-lea şi reîntoarcerea Regelui Mihai I.

“La 14 septembrie 1940 comunicatul regal proclama Statul Naţional Legionar. Horia Sima, şeful Mişcării Legionare, a fost numit Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. În urma unei propuneri a colegului Haiduc Ilie, Horia Sima aprobă numirea lui Brana Viorel ca delegat al Statului ţn Consiliul de Administraţie al Societăţii Mica, în locul a doi francmasoni”(p.40-42). Pare ciudat, dar astfel stă scris: după numirea lui Sima (locul doi în stat), numirea delegatului din partea guvernului la o Societate – în persoana aceluia care îl vizitase pe Căpitan, ne amintim cu ce scop – e de importanţă imediată şi capitală pentru autor. Apoi sunt trecute în revistă unele mici modificări la Mica.

Această nouă poziţie socială îi prilejuieşte memorialistului şi o brumă de umor:

“A apărut o lege prin care toţi salariaţii evrei să fie schimbaţi cu creştini. Aveam un singur inginer evreu. L-am lăsat în serviciu cu o singura rezervă, lui să nu i se dea din carnea de porc ce sosea de la Brad, deoarece evreii nu mănâncă carne de porc”(p.45; regretăm cacofonia).

La 21 ianuarie 1941, autorul preferă să rămână acasă. I se comunică faptul că numirea sa încetează; se înfăţişează să-şi ridice salariul pe o lună; ne specifică a fi fost vorba despre 60.000 lei, Primeşte altă funcţie. Întretimp, “am găzduit pe sora doamnei Sima, care era bolnavă de picioare, avea paralizie (scleroză ţn plăci). Am dus-o cu noi la Brad şi am predat-o fratelui ei Eugen Florea, care a îngrijit-o mulţi ani”(p.48). Ce interesantă ar fi fost pentru posteritate o portretizare a lui Sima în famile, făcută de careva care l-a cunoscut atât de intim…

Câteva flashuri din război (cu preponderenţă consemnarea unor cumpărături şi obţinerea unor sticle de şampanie) preced internarea în lagărul de la Caracal, pe unde s-a plimbat şi cititorul meu, în volumul I, cu prilejul întâlnirii lui Onisifor Ghibu. Reţin siluetarea ofiţerului din armata de ocupaţie: “un colonel sovietic mai modern, cu ochelari de soare şi mai bine îmbrăcat decât ceilalţi ţărani şi mineri”(p.53).

Este eliberat datorită unui salariat al Siguranţei cunoscut anterior, cu obligaţia de a ţine legătura cu Ministerul de Interne lunar. Primeşte post. După alte peripeţii, “m-am dus la Institutul Geologic, la directorul Macovei, şi l-am rugat să mă angajeze la Institut. Mă întreabă: “De ce ai fost dat afară din serviciu?””Am fost legionar”, răspund eu. “Ai fost dintre cei cinstiţi, dacă răspunzi aşa senin”, spune directorul Macovei”şi-l angajează (p.57). Timp de un an a fost şi profesor la Şcoala Superioară de geologi. Cartea se preschimbă pe neaşteptate într-o dare de seama asupra lucrărilor geologice întreprinse, asupra descoperirilor sale din domeniu şi, brusc:

“Te felicităm, deoarece Consiliul de Miniştri a editat un decret prin care ai fost numit în triunghiul de conducere al Oficiului tehnic minier de pe lângă Direcţia generală de penitenciare a Ministerului de Interne”!… (p.66). Deci răspundea de minele loc de detenţie cu muncă silnică pentru colegii săi din Mişcare şi pentru ceilalţi condamnaţi de toate culorile politice din acel moment. Este curioasă – de nu ar fi vârsta când sunt concepute MEMORIILE – afirmarea noii poziţii, în lipsa oricărui comentariu privind starea sufletească a geologului ajuns, într-un fel, în vârful Direcţiei generale a penitenciarelor, după ce a fraternizat cu Horia Sima; este drept că fusese atras acolo datorită deosebit de bunului său renume în profesiune; dar totuşi: era slujbaşul de frunte al Direcţiei Generale a Penitenciarelor…

Poate că explicaţia poziţiei sale stă ascunsă în replica securistului de servici, din următoarele. Alături de echipa de ingineri cu care lucra, fusese delegat şi un ofiţer M.A.I. “În castelul de la Valea Dosului locotenentul s-a îmbătat şi ieşind cu mine pe coridor mi-a spus că el trebuie să facă în fiecare lună un raport despre activitatea mea politică. “Dar eu scriu că îţi vezi de meseria de geolog, îndrumând pe ceilalţi geologi””(p.67). Nu uită, când ţşi înşiruie amintirile, de glumele ‘curajoase’ făcute de el sau de alţii, pe când se afla ţn subordinea M.A.I.-ului. “La masă le-am spus geologilor că le-am adus produse din import: lămâi, conserve, măsline. Un geolog completează: “şi zarzavaturi din România.””Sau: “Coborând din Stăjina, şi luând masa la Cazinoul din Gura Barza, eram cu Brădiceanu, Popa Aron şi Rosenger, evreu, director la mina Gura Barza, care făcea glume pe seama mea, spunând: “Brana a intrat ţn Gura Barza călare pe un cal alb ca Isus Christos în Ierusalim”. Eu am răspuns: “E bine să ştiţi că elita legionarilor este în pământ ca morcovii: ce-i bun este în pământ, numai frunzele au mai rămas.”Rosenger răspunde: “Mai bine ar fi fost şi frunzele în pământ.”

Am răspuns: “Au mai rămas câţiva de sămânţă””(idem).

Aceste bancuri însă nu-l costă nimic, căci primeşte premii naţionale şi îi apar cărţi de specialitate. Doar Revoluţia din Ungaria îi aduce grabnic transferul obligatoriu; ceea ce nu înseamnă că nu i se cer alte colaborări. Este pus la dispoziţia Controlului de Stat, al cărui funcţionar îl ţntreabă: “Ai fost geolog şef la Oficiul tehnic al M.A.I. Ai fost decorat acolo cu Ordinul Muncii clasa a II-a şi cu titlul de Director Miner clasa a III-a. Noi, Controlul de Stat, plecăm la Brad 18 persoane, contabili şi ingineri mineri. Te rog să ne spui cum exploatează Ministerul de Interne zăcămintele de aur”(p.69).

Schimbarea de stăpân nu fu pe placul Ministerului de Interne, deşi o impusese. “Peste două săptămâni (…) am fost arestat, am stat opt luni ţn anchetă pe str. Uranus şi apoi am fost condamnat de Tribunalul Militar (din str. Plevnei) la 2o de ani temniţă grea şi confiscarea totală a averii”(idem). S-ar spune că autorul nu a constatat relaţia dintre informarea făcută Controlului de Stat, premergând vizitei efectuate punctului de exploatare M.A.I., şi rezultatul acesteia: condamnarea lui; sau, dacă a remarcat-o, nu vrea s-o consemneze.

Ancheta, deşi lungă, s-a desfăşurat sub semnul solicitării celui arestat: “Scrieţi ce vreţi şi eu vă semnez declaraţia”(p.70). Din cei 20 ani, Dimitrian-Laurenţiu-Viorel Brana va suferi numai aproape cinci, după care a fost graţiat ţmpreună cu ceilalţi deţinuţi politici.

De la Uranus expediat la penitenciarul din Deva, după trei zile, e iarăşi folosit ca geolog, prin mijlocirea M.A.I. “Comandantul închisorii mi-a transmis să scriu care este cel mai important zăcământ de minereuri din ţară. Am scris că cel mai important zăcământ este Ditrău, unde se găseşte un depozit de aluminiu cu zircon. Sunt 100.000 de tone, cu 20 kg. zircon la tonă. Am făcut o schiţă de prelucrare şi de obţinere a unui concentrat de zircon, care a fost desenată şi trimisă la Ministerul Minelor, care, prin Comitetul geologic a colectat o probă şi a trimis-o la o unitate de preparate din Ucraina, pentru ţncercări de laborator.

“Rezultatele au fost favorabile, am aflat după ce am ieşit din ţnchisoarea Aiud”(p.71-72). Astfel, ‘tovarăşii de la Răsărit’ şi-au îmbogăţit încă într-un fel industria pe spezele avuţiilor ţării noastre.

Un mic interludiu ţntrerupe mohoreala închisorii. “La Deva am fost dus să mă prezint ca martor în procesul lui Bârna Virgil, unde, la tribunal, am declarat: “Bârna Virgil a fost şef de plasă legionar la Baia de Arieş””(p.72).

Nici la Aiud, nu şomează ca geolog. “Comandantul a ales doi geologi, pe Brana şi Marinescu, i-a băgat ţntr-o celulă, cu hârtii şi creioane, ca să scrie despre cele mai importante probleme de geologie. Marinescu propuse o hartă reproducând Carpaţii şi văile României pe un teren din jurul Bucureştiului. La ieşirea din închisoare am aflat că această propunere a căzut (p.73), zâmbeşte maliţios. Despre rezultatele propunerilor sale (probabil strălucite) uită să mai consemneze ceva. Fu eliberat după trecerea prin reeducare şi peste câteva săptămâni se prezentă la slujba părăsită din pricina arestării. La 8 iulie 1964,  fu achitat.

Nu pot trece pe lângă o notaţie privindu-l pe Lucian Blaga, ce scoate în evidenţă implicarea acestuia în existenţa ţăranilor sărmani ce-i ieşeau în cale. Anecdota i-a fost istorisită de către asistentul profesorului, al cărui nume autorul nu-l transcrie, pesemne uitându-l în timp. Ea are un aer de basm, dintre acelea în care personajul cel bun este Sfânta Vineri, sau în care Dumnezeu se plimbă nestânjenit prin ţara noastră alături de Sfântul Petru, săvârşind binele în favoarea celor mai înainte încercaţi.

“Mergând la Universitate vede un băiat cu fluiere şi donicioare pe treptele Universităţii şi îl ţntreabă: “Ce faci măi băiete? Ţi-ai cumpărat ceva din banii câştigaţi?”- “Nu am vândut decât o donicioară şi banii îmi trebuie pentru medicamente”- “Vrei o mie?”zice Blaga, îl duce în cancelarie, cheamă omul de serviciu, îi dă banii şi-i spune: “Du-l la restaurant, dă-i de mâncare ce-i place şi adu-l înapoi.”

“Profesorul ţşi termină cursul şi ţţ spune băiatului: “Uite ce e, vii cu mine acasă.”

“Pe drumul spre casă ieşeau copii de la grădiniţă.

“Blaga ia donicioarele de la băiat şi le dă la fetiţe şi fluierele la băieţi. Băiatul speriat, ţntrebă cine plăteşte. “Vedem noi acasă”răspunde profesorul. Acasă Blaga cheamă un vecin şi-i spune: “Du-te şi cumpără un rând de haine şi o pereche de pantofi.””Degeaba mi le cumpăraţi”zice băiatul. “De ce?”zice profesorul. “Mi le ia fratele meu”răspunde băiatul. “Cumpără-i şi pentru frate-su”zice profesorul. Profesorul i-a dat 1.000 de lei, hainele şi ghetele. “Eu nu le iau”- zice băiatul – “că mă întâlneşte cineva pe drum şi zice că le-am furat”. Profesorul scoate un bilet de vizită [carte de vizită, n.n.]şi scrie: “Suma de 1.ooo lei, două costume de haine, două perechi de pantofi, au fost donate de mine”şi semnează. “Din ce sat eşti?”l-a întrebat pe băiat. “Satul …cutare.””Cum mergi până acasă?””…Pe jos.”Blaga ţl roagă pe vecinul lui să ducă pe băiat până la autobuz.

“Peste doi ani, asistentul lui Blaga conducea un profesor din Franţa pe un platou. La întoarcere i-a apucat ploaia. În prima casă n-au putut intra; îi vede băiatul cu pricina: “Poftiţi la noi, că am legat câinele”şi cheamă un unchi de-al lui să aducă nişte ţuică. “Măi băiete, ce a zis mama ta când a văzut că ai adus acasă 1.000 de lei, două costume de haine şi două perechi de pantofi?””Biletul l-a pus acolo la icoană şi a zis că aşa oameni n-au mai fost decât în Vechiul Testament”(p.75-77).

Alături de această relatare cu iz de legendă sfântă, se cuvine să mai reţin o alta, despre una dintre numeroasele proorociţe ce au umplut temniţele României comuniste.

“”O studentă a întrebat pe un coleg dacă are aparat de fotografiat şi l-a rugat ca duminică să stea ţn Parcul Grădina Icoanei, că va veni o tânără călugăriţă cu o icoană cu Maica Domnului şi să-i facă o fotografie. Au fost arestaţi amândoi. La procesul lor studentul a întrebat-o pe călugăriţă: “Când scăpăm?”Ea răspunde: “Peste 5 ani”.  Eu am contat pe acest răspuns.

“Călugăriţa era o fetiţă din nordul Ardealului, care visa în fiecare noapte pe Maica Domnului şi care-i spunea: “Du-te la Bucureşti pe strada cutare şi vei găsi o biserică şi un preot şi el te va duce la o mănăstire.”Fata aşa a făcut. Avea darul premoniţiei foarte dezvoltat.

“I s-au făcut cercetări cu nişte profesori de la Moscova.

“Într-adevăr, peste 5 ani toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori. Între care şi eu”(p.70).

Colaborarea cu Securitatea a deţinutului sau fostului deţinut politic român, ilustrată mai departe în diverse chipuri, cunoaşte o variantă: colaborarea cu Securitatea în stare de libertate a celui menit prin activitatea sa anterioară a deveni deţinut politic. Cazul expus aici nu este unul banal, al omului împins de frică sau mârşăvie la această colaborare, nici unul vulgar al dornicului de o poziţie mai bună în plan social, ci este cel al omului de ştiinţă, de neînlocuit, chemat, în pofida trecutului său legionar şi, pe deasupra, a amiciţiei de o viaţă cu Horia Sima, chiar a profitării de pe urma scurtei conduceri legionare a Statului, să colaboreze ca specialist cu însăşi acea aripă a Securităţii ce folosea munca deţinuţilor politici în mine, printre aceştia numărându-se mulţi foşti camarazi ai săi. Expunerea acelor momente este căptuşită cu transpirarea unei stări de mulţumire de sine şi chiar de jovialitate (vezi discuţia cu securistul ce-l păzea sau glumele făcute cu colegii), ca şi de o perfectă ‘înţelegere’ a acelora care-l foloseau (vezi oarba supunere la solicitările de a-şi practica, într-un fel, profesiunea în locurile de detenţie, deşi ştiinţa lui folosea economiei sovietice în dauna celei româneşti). Lucrarea de faţă – o repet – nu este o istorie a moralităţii românilor, iar autorul ei ar fi ultimul îndrituit s-o compună, comparându-se cu caractere de fier despre care citeşte, ori a auzit, sau pe care le-a întâlnit în propriile sale puşcării. De aceea, cititorul care vrea să cunoască mai adânc psihologia memorialistului luat în discuţie aici nu poate decât să şi-o construiască din datele prezentate, scrierea fiind zgârcită în această privinţă, iar autorul ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE nu voieşte să lase frâu liber implicării sale sentimentale, ori justiţiare (la care, s-a văzut, nu se socoteşte îndrituit).

Să ne mulţumim cu remarcarea faptului că un alintat al regimului comunist, pentru meritele sale autentice – a se reciti lista premiilor primite, ce confirmă afirmaţia -, după ce a fost aruncat în temniţă cu o pedeapsă cumplită, revine pe postul său deîndată ce este graţiat şi se simte în stare iarăşi de muncă şi este imediat achitat, şi să ne mulţumim că ne istoriseşte toate acestea, dovedind sinceritatea specială ce a stârnit naşterea acestui al doilea volum al ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE DETENŢIE, remarcând că respectiva colaborare nu-i implică în nici un fel simţămintele patriotice, nici nu-l determină la deşteptarea acelora impuse de politica urmată anterior: toate i se par a intra în domeniul firescului unei angrenări în tărâmul cercetării ştiinţifice. Nu găsim nici un rând, nici un cuvânt, despre cele aflate, măcar în cursul detenţiei, cu privire la modul de viaţă de altcândva al colegilor săi în minele funcţionând şi sub diriguirea lui. Nu găsim nici o problematică de tip etic, ca şi când acest aspect al trecerii omului pe pământ nu ar exista.

Simt cum încep să-mi lipsească următoarele cuvinte pe care le-aş vrea rosti.