– Virgil Carianopol

Socotesc că lăsasem în urmă un an şi ceva din condamnare când fură introduşi în camera noastră din reduitul Jilavei o sumă din membrii cenaclului întrunit în casa doctoriţei soră cu Pamfil Şeicaru.

Printre aceştia, un preot răspopit care devenise profesor de română: Popescu. Bărbat chipeş, înalt, masiv, binişor lăsat de spate, parcă ar fi cărat un sac plin cu lână rămas lipit de spinarea sa. Ras în cap, pielea acestuia forma circumvoluţiuni de ca şi când ar fi preluat instigările creierului la modelare conform propriei sale suprafeţe ondulate în spirale. Om blajin, cu hohote de râs puternice. Din păcate, nu dintre aceia oricând gata să te adâncească dimpreună cu ei în labirintul cunoştinţelor îndesite în cursul zecilor de ani, ceea ce ne era nouă tinerilor deosebit de drag şi de folositor. Nu, vorba îi era banală, şi mărgăritare culturale ascunse în sine nu prea-ţi luau ochii cu sclipetul lor. Dar nu se poate afirma nici că rostirea i-ar fi fost umbrită de ceva reprobabil, cum ar fi înclinarea mizerabilă şi sfârşirea glasului în faţa autorităţii ridicole a caraliilor analfabeţi. Despărţindu-ne vreo treizeci de ani, de la etatea lui la vârsta mea, îi simţeam mila când ni se adresa nouă, studenţilor, stârnită, de bună seamă, de strângerea de inimă a fostului profesor confruntat cu cei de o seamă cu proprii săi elevi, aruncaţi în bolgie.

Nu un sentiment similar, cald şi proteguitor, proiecta asupră-ne profesorul Păunescu. Răceala sa faţă de noi, dacă nu o uşoară anxietate agresivă, era motivată: albise într-o singură noapte, ori prima din celulă, ori aceea de după ce i s-a comunicat sentinţa, ceea ce-l singulariza faţă de toţi. Drama nu se potrivea trăsăturilor sale împrumutate de pe chipul lui Pinochio: ochi rotunzi, albaştri, goi, uşor protuberanţi şi oarecum speriaţi; nas tinzând către un vârf ca o bilă, cu tăietură pe meridianul central; gură extrem de mobilă şi plângăcioasă; buzele roşii nevădind suficientă consistenţă; mari brazde piezişe sub pomeţi, cari, după ce consemnau golul lăsat îndărătul obrajilor de câteva măsele lipsă de fiece parte a feţei, coborau încă puţin, către falca inferioară. Cu boii să fi tras de el, nu-i puteai smulge nici o amintire didactică din istoria literaturii române. Usturoi n-a mâncat, gura nu-i miroase! Poate de aceea şi era iritat de apropierea prea intimă a studenţilor curioşi şi aspirând să tot înveţe. Veşnic cocoţat în patul său situat la nivelul cel mai de sus, supraveghea cu privirile-i vii şi inchizitive camera, rămânând în capul oaselor, foarte asemănător babelor suburbane, în dorinţa-i de a şti, ghici sau măcar intui tot. Te întrebai la ce-i folosea!

Celui de al treilea nu i-am dat suficientă importanţă în acea cameră. Ulterior, da; însă era prea târziu, pentru că murea. Mă refer la poetul D. Iov. Tăiat cam otova, cu capul prismatic, pe de-a-ntregul cap de chelbaş, ca al unei sculpturi de marmură, probabil în urma unei maladii (cu mintea mea cam de neisprăvit bănuiam a observa rezultatul epigonic al unei boli ruşinoase). Atinsese optzeci de ani, pe care-i purta, iniţial, cu o veselie impudică printre atâţia dezamăgiţi. Dar ce vină să-i caţi într-asta? Era veselia lui; poate chiar credea că participa prin ea la încurajarea celor dărâmaţi din juru-i. Se mişca aidoma unui tanc amabil, târşâindu-şi labele îngropate în bocancii fără şireturi, ca ai noştri toţi, şi fixându-te cu privirile apoase ce nu-ţi lăsau impresia că te înregistrau, când cădeau pe tine. Simpatia pe care o trezeau versurile sale şi renumele, în cei simpli, în mine se preschimbau într-o jenă ce mă îndemna să mă depărtez de el ori de câte ori mă aducea hazardul în preajmă-i, de teamă să nu cumva să mă-ntrebe dacă-mi plăcea ce scria. Adevărul este că, de fapt, nu l-am auzit recitând niciodată, nici aducând vorba despre ‘arta’ lui. În această privinţă – ca şi în toate – avea o decenţă domnească.

Pe mine, celălalt adult mă atrăgea. Este vorba despre Virgil Carianopol. Pentru el, dealtfel, m-am adâncit în aceste evocări, deoarece este pomenit undeva (p. 147) în “Calendarul meu”, în calitate de colaborator al revistei “Viaţa literară”, scornită de Baiculescu şi I. Valerian, condusă de George Murnu, la care colabora masiv, sub numele Tartacot, Radu Gyr.

Acest alt deţinut se impuse deîndată, prin comparaţie: era opusul celorlalţi. Nici într-o vervă mahalagească a privirilor scrutător-incriminante, nici într-o blândă aplecare asupra sorţii tale de adolescent victimizat, nici într-o nonşalanţă optimistă a vârstei mai greu de terorizat – dacă eşti om! -, el stătea lungit cam tot timpul (era minunata perioadă când a te întinde în cursul zilei în pat nu era interzis), într-o melancolică aplecare asupra propriei sorţi de fost tuberculos ajuns de blestem în umezeala fortului 13.

Dacă m-am apropiat de el şi i-am adus omagiul datorat Poetului, mă primi deîndată printre foarte puţinii săi vizitatori, posibil singurul intim. De aici, poate, şi marea sa lecţie scriitoricească. Îmi mărturisea adesea, cu dulce visare, cât îi era de plăcut să gândească la clipele când avea să ‘studieze’, odată liber, până la imprimarea de la sine în memorie, pamfletele lui Tudor Arghezi, singura proză românească ce i se părea a atinge desăvârşirea… Apucase să răsfoiască un volum recent editat şi îi rămăsese sufletul între paginile lui nemistuite după plac şi nevoie lăuntrică.

Depăşisem credinţa stupidă că înfăţişarea umană putea deconspira firea omului. Atunci când intrasem în arest, eram îndoctrinat de amăgirile psihologiei populare cum că omul gras este amabil cu toată lumea, îndatoritor, săritor, mereu bine dispus, de nădejde. Aşadar când a apărut în faţa mea, cu muşchii acoperiţi cu plăpumi de slană, şeful anchetei studenţilor, pe atunci maiorul Enoiu, am bănuit că ne va merge deosebit de bine sub puterea lui. Informaţiile pe cari cititorul le-a dobândit din alte cărţi asupra evoluţiei interogatoriilor noastre (vezi mai ales suferinţele lui Marcel Petrişor) îl edifică asupra ridicolului acestei superstiţii.

Va să zică, eliberându-mă eu de indicii psihologici deprinşi fără temei ştiinţific din rostogolirea nu prea multor ani, câţi număram, nu m-am mai oprit, prevăzător, în faţa trăsăturilor profund roturiere şi categoric cavaline ale poetului de extracţie grecească, ci atras de şoapta nu mai ştiu cui privitoare la cămaşa sa verde de odinioară, m-am cam azvârlit în braţele lui – între legionari, fiind lucru ştiut pentru copilăroasele noastre încrederi şcolăreşti, găsindu-se caracterul, pilda, curajul, viitorul. Doresc să insist asupra motivării foarte personale suplimentare a acestui pas: Virgil Carianopol a fost unicul poet întâlnit în întreaga-mi existenţă, care a preţuit suficient o poezie de-a mea, dintre cele concepute în temniţă, pentru a o învăţa pe de rost. Titlul ei era: “Năvile”.

Mai existau în lotul lor zvârlit în camera noastră şi câţiva studenţi, dintre care mi-au rămas apropiaţi, deoarece drumurile din libertate ni s-au încrucişat când şi când, profesorul de limba şi literatura română dr. Dumitru Stanciu, de la Colegiul Lazăr, şi fostul vicepreşedinte P.N.Ţ.C.D. Ion Varlaam, împărţindu-şi vieţuirea între Franţa şi România.

Nu am făcut schimb de curtoazie şi preţuire poetică reciprocă, eu neavând cum învăţa poezii de-ale lui Virgil Carianopol, pentru că, suferind şocul detenţiei, mi-a explicat, nu-şi mai amintea nici una, iar de creat altele, încă nu sosise momentul s-o facă.

Acestea au fost conjuncturile ce l-au promovat pe Virgil Carianopol printre cei mai dragi foşti colegi ai mei de închisoare.

În timp, la destui ani după momentul întâlnirii noastre, ajunsesem singurul specialist român în chestiuni de istorie, cultură şi civilizaţie armeană. Universitatea Populară, cu sediul la Fundaţia Dalles, mi-a oferit şansa unui ciclu de şapte conferinţe, susţinute într-o aulă a Muzeului de Istorie a României (fosta Poştă Centrală). Cred că se desfăşurau la o distanţă de două săptămâni una de cealaltă. În răgazul ce-mi rămânea, mă ocupam să asigur materialele foto pentru realizarea diapozitivelor necesare următoarei întâlniri cu publicul meu. În vederea acestui scop, mă prezentam la Fundaţie, unde luam legătura cu metodistul delegat să mă ajute.

Într-o bună zi, intrând eu în birou, cu buna dispoziţie de bănuit în atari condiţii, peste cine îmi cad privirile? Peste domnul Virgil Carianopol, şezând la o masă, faţă-n faţă cu o altă metodistă din acel birou.

– “Domnule Carianopol!!!…”, m-am repezit de gâtul lui, să-l sărut cu ardoare. Depuneam în acea îmbrăţişare toată recunoştinţa ce i-o datoram pentru a-mi fi luminat temniţa cu convorbirile sale despre Poezie. Cu aceeaşi strângere în braţe ştergeam toate versurile sale de mai târziu, pseudonaţionaliste şi partinice, pe cari le văzusem destul de des publicate după eliberarea noastră, în presa literară, şi ce pledau grăitor pentru depărtarea lui de idealurile foştilor deţinuţi politici. Le ştergeam dintr-o singură mişcare, cotropit pe neaşteptelea şi iarăşi de prea marea mea dragoste de ieri.

Ceea ce urmă dovedi că îmi răspundea cu o iubire la fel de caldă, deşi prezentă numai prin aluzie.

– “Ce faceţi, domnule Carianopol!?”, l-am întrebat retoric, aşteptându-mă să mă convoace, drept răspuns, la o întâlnire fără de capăt, pentru a ne împărtăşi, după moda penitenciarelor, vieţile, succesele şi înfrângerile.

Bătrânul poet ‘pe linie’ mi-a răspuns clar, sec şi la obiect:

– “Mă grăbesc să ajung la cenaclul M.A.I.”.

De ce mi-a spus-o? Credeţi că se mândrea cu asta? Imposibil. Voia să se legitimeze în faţa mea, pe de-a-ndoaselea, adică să mă pună în gardă: ‘Fără înduioşări idioate! Nu mai sunt acelaşi. Dacă nu ţii seama de acest avertisment, mă vei obliga să te dau pe listă. Fii om serios şi păzeşte-te de mine! Am trecut de cealaltă parte a baricadei. Cu un denunţ te pot împuşca.’

Mi s-a mai întâmplat de două ori în viaţă, ca prieteni buni şi care mă preţuiau să mă vestească asupra faptului că deveniseră peste noapte informatori. Pentru aceasta, slavă lor! În rest, ştie-i Dumnezeu unde le stă mântuirea.