Un pictor blestemat – Egon Schiele

Soţia şefului gării austriece din Tulln, doamna Schiele, mama a două fete (Elvira, care a trăit numai zece ani, şi Melania), îi dărui soţului ei Adolf un băiat, Egon Leo Adolf, în iunie 1890. Acesta va fi urmat peste patru ani de o fiică, Gerti, care va stârni fratelui ei, când ea va avea în jur de doisprezece ani, un interes ce ridică indignate întrebări părinţilor speriaţi. De pildă, o conduse, fără ştirea nimănui, tocmai la Trieste, unde cei doi copilaşi rămaseră peste noapte într-un hotel, ceea ce, totuşi, nu explică alarma părinţilor. Cu alt prilej, înaltul funcţionar al Căilor Ferate Austriece de Stat se simţi obligat să spargă uşa unei încăperi unde se ascunsese perechea de copilandri, pentru a se lămuri cu ce anume se îndeletniceau.

Răul viermuia oare în Egon sau cumva în fiinţa părintelui său (provocându-i nişte suspiciuni monstruoase)? Întrevăd posibilitatea alternativei deoarece, peste ani, mintea lui Adolf Schiele se clătină, acuzându-se un sifilis contractat înainte de căsătorie. În 1904 era nebun. În 1905 muri, la cincizeci şi patru ani. Iată motivul pentru care socotesc posibil ca tatăl să fi căutat cu lumânarea anomalia acolo unde se manifesta doar neascultarea celor doi copii, lipsă de obedienţă cu nimic altcum vinovată.
Sensibilitatea acestui tată şi simţul răspunderii (în cazul citat, desigur exagerat) l-a determinat să-l îndepărteze pe băiat de familie, în dorinţa de a-i desăvârşi instrucţia. Astfel, în 1901, îl expedie la Krems, iar nu peste mult timp la o altă şcoală, din suburbia Vienei, în Klosterneuburg. Îmbolnăvirea şefului de gară îi reuni iarăşi pe toţi, în 1904 familia adunându-se alături de fecior.
Peste ani şi ani, Egon se va confesa cumnatului său: “Nu ştiu dacă există cu adevărat altcineva care să şi-l amintească pe nobilul meu tată cu atâta tristeţe. Nu ştiu cine este capabil să înţeleagă de ce vizitez locurile acelea unde mi-a vieţuit părintele şi unde pot resimţi suferinţa… Cred în nemurirea tuturor făpturilor… De ce pictez morminte şi altele asemenea? deoarece acestea continuă a trăi în mine.” Opera lui Egon (şi – de ce nu? – anumite aspecte ale comportării sale sociale) i-au devenit, treptat, dovezi ale unei mai intime moşteniri spirituale dobândite de la tatăl său, mai intimă decât a lăsat vreodată să fie înţeles de către altcineva. Este posibil ca Egon să fi resimţit adierea bolii genitorelui său împingându-l către neant şi pe el – sau măcar să-şi fi închipuit că boala scurma şi echilibrul său (ceea ce ar fi susţinut de paranoica lui neîncetată deplângere a răutăţii şi invidiei colegilor, ca şi a sărăciei – se va vedea curând, deloc adevărată – în zdrenţele căreia s-ar fi căznit să vieţuiască…). În mod sigur, nu dragostea maternă i-a mângâiat astfel de deprimări. Nu a cruţat-o până la moartea lui timpurie pe maica sa, acuzând-o de o răceală nemeritată ce ar fi vădit-o faţă de el. “Mama este o femeie foarte ciudată… Nu mă înţelege câtuşi de puţin şi nici nu mă iubeşte mult.”
Tutore îi deveni tânărului unchiul matern Leopold Czihaczck. Fu obligat să-i înşele vigilenţa, solicitând a fi admis elev al Şcolii de Arte şi Meserii din Viena, pe unde trecuse şi Gustav Klimt, pictorul revoluţionar admirat de el. De aici, fu îndrumat către Academia de Arte Frumoase. La şaisprezece ani fu acceptat în rândurile învăţăceilor acesteia. Anul următor îl căută pe idolul său artistic şi-i supuse câteva lucrări. La întrebarea dacă avea talent, Gustav Klimt răspunse că avea “mult prea mult”. De acum înainte, adultul va cumpăra desene ale mai tânărului coleg, îl va recomanda negustorilor şi amatorilor de artă, îi va trimite modele ieftine, al căror talent de a poza l-a încercat mai întâi el. În Egon Schiele lumea începea să vadă un urmaş al lui Klimt. Acesta îl puse în legătură cu Wiener Werkstütte, atelierul legat de mişcarea Sezession. Adolescentul trece la crearea croiului costumelor bărbăteşti realizate aici şi la născocirea formei pantofilor femeieşti. Alături de ecourile operei lui Klimt, i se mai atribuie influenţele lui Van Gogh, Hodler şi Georges Minne.
În 1908, deschide cea dintâi expoziţie, în Klosterneuburg. În 1909, după absolvirea celui de al treilea an de studii, se retrage într-un studiou propriu. Odată cu el mai părăsiră şi alţi elevi şcoala, alcătuind Neukunstgruppe (Grupul pentru Arta Nouă).
Interesul său artistic se concentrează asupra trupurilor femeieşti încă nedezvoltate. (Să fie o reminiscenţă a nu prea depărtatei amiciţii cu Gerti?) Această orientare a lui ca autor de nuduri va rămâne o obsesie constantă până la sfârşitul carierei.
Conform amintirilor lui Paris von Guetersloh, un alt artist al epocii (pe care-l va portretiza în 1918), atelierul îi era invadat de numeroase fete fără căpătâi. “Dormeau, se odihneau după bătăile administrate de părinţi, zăceau lenevos pretutindeni – ceea ce nu li se îngăduia să facă la ele acasă – îşi pieptănau pletele, trăgeau pe ele rochiile şi le scoteau, se încălţau şi-şi descălţau pantofii… ca animalele într-o cuşcă ce le prieşte, nimeni nu le deranja de la ale lor, sau în orice caz aşa îşi închipuiau.” Toate aceste fiinţe lipsite de voinţă şi scop îi slujeau cu dragă inimă ca model. Este o perioadă de bunăstare a pictorului, pentru că se pare că aproviziona cu succes frecvenţii negustori de artă pornografică ce bântuiau prin Viena perioadei respective. Oare ceea ce le oferea putea fi asimilat maculaturii vrednice de dispreţ menţionate? Vom demonstra ulterior că lucrurile erau departe de a sta aşa.
Conform unui portret făcut de un scriitor contemporan, Arthur Roessler, care l-a susţinut cu fidelitate pe pictorul expresionist, “privirile neobişnuite ale lui Egon Schiele, chiar şi în prezenţa unor bărbaţi binecunoscuţi pentru înfăţişarea lor impunătoare, ieşeau în evidenţă… Avea o siluetă înaltă, slabă, suplă, cu umeri înguşti, braţe lungi şi mâini osoase cu degete prelungi.” Aceste mâini ne vor da de lucru în comentarea portretelor şi autoportretelor sale. “Chipul îi era ars de soare, lipsit de barbă şi înconjurat de un păr dezordonat, lung, întunecos. Fruntea sa înaltă, angulară, era brăzdată de linii orizontale. Trăsăturile feţei îi erau îndeobşte fixate într-o expresie serioasă, aproape mohorâtă, ca şi când ar fi fost pricinuită de dureri ce-l determinau să plângă pe dinăuntru… Maniera sa laconică, aforistică, de a se exprima crea, în colaborare cu felul în care arăta, impresia unei nobleţi interioare cu atât mai convingătoare cu cât era în mod firesc naturală şi nicidecum trucată.” Nu este de mirare că portretistul impenitent era atras şi de veşnica reîntoarcere la confruntarea cu propriul său chip sau trup în autoportret. Însemnătatea autoportretului în creaţia sa nu poate fi îndestul subliniată: din 245 lucrări păstrate, în jur de o sută constituie autoportrete.
Însoţit de modelul Wally Neuzil, şi hotărât să scape de atmosfera vieneză ce-l apăsa, Schiele se îndreptă către Krumau, un orăşel unde trăiau nişte cunoscuţi (aşezare de regăsit într-un tablou răscolitor). Antipatia provincialilor ce-i deveniră vecini şi nu-i agreau modul de viaţă îl forţă să părăsească şi această nouă reşedinţă. Neulengbach constitui următoarea sa destinaţie. Ca şi în capitala abia părăsită, pictorul izbuti să adune şi aici, în atelierul lui, toate lepădăturile târgului. Nu se vădea prin aceasta vreo strădanie de împăcare cu mentalitatea semenilor săi. Iar cei din urmă reacţionară cu violenţă.
Egon Schiele, denunţat de ei, fu arestat în aprilie 1912. Cu acel prilej i se confiscară peste una sută desene, sub acuzaţia că reprezentau materiale obscene. I se mai atribui seducerea unei minore (este oare vorba despre modelul numit, care fusese şi iubita lui Klimt?), ceea ce nu putu fi dovedit de poliţie în faţa instanţei. Vina cu care fu încărcat în cele din urmă a fost expunerea unor lucrări indecente la îndemâna curiozităţii unor copii. Primi o condamnare de trei zile, ţinându-se seama de cele douăzeci şi una petrecute în izolare, până la proces. Pentru potolirea spiritului revanşard al populaţiei, judecătorul arse personal un desen al lui Schiele în faţa publicului de gură-cască. Astăzi muzeul purtând numele artistului şi toate muzeele lumii ce-i găzduiesc opera dau răspunsul cuvenit gloatei mic burgheze însetată de a umili şi produce suferinţă cu orice preţ. Pe autoportretele făcute în închisoare, Egon Schiele a scris: “Nu mă simt pedepsit; mai curând purificat” şi: “A închide artistul constituie o crimă. Înseamnă să ucizi viaţa germinativă”.
În acelaşi an a fost invitat să participe la sala Sonderbund din Köln şi a devenit unul dintre preferaţii negustorului de artă de mare pondere Hans Goltz din München, al cărui portret impresionant ne-a rămas. În 1915, deschise o expoziţie personală la Viena, la Galeria Arnot. Aici prezentă amatorilor de artă un autoportret în chipul Sfântului Sebastian (ceea ce este grăitor pentru starea sa de spirit, ca victimizat). Curând se căsători cu Edith Halms, fiica unui lăcătuş din vecini, şi patru zile mai târziu fu mobilizat şi trimis pe front.
Deoarece devenise pentru toţi cunoscătorii fruntaşul generaţiei sale de artişti plastici, guvernul îl invită să participe la o expoziţie organizată în Stockholm şi Copenhaga, preconizată pentru îmbunătăţirea imaginii patriei în lumea scandinavă. În 1918 se alătură celor mai de seamă artişti prezenţi la a 49-a expoziţie a Sezessiunii, lui revenindu-i şi realizarea afişului ei. Cu acest  prilej, expuse în sala centrală un tablou amintind de Cina cea de Taină, locul lui Iisus fiind ocupat de propriul său autoportret (va să zică, sublinierea situaţiei sale de victimă este şi mai accentuată). Nu mai existau dubii cu privire la importanţa lui în lumea artistică a momentului. Deschise expoziţii la Zürich, Praga şi Dresda, iar comenzile de portrete se înghesuiau în atelierul lui Schiele rămas mult prea modest.
Un semn greu de înţeles şi de acceptat întrerupse fericirea cuplului său. Edith, însărcinată în luna a şasea, fu doborâtă la 19 octombrie 1918 de epidemia de gripă spaniolă şi se stinse la 28 ale aceleiaşi luni. (Oare fericirea numită de mine a existat cu adevărat? Într-o scrisoare adresată mamei lui, Egon pronostichează, cu răceală, că soaţa lui nu va rezista, probabil, maladiei.) La 31 octombrie 1918, închise ochii definitiv şi pictorul, bărbatul ei, datorită aceleiaşi boli care a secerat 20.000.000 indivizi în Europa.
Dacă hedonismul şi erotismul sunt socotite caracteristicile principale ale operei lui Egon Schiele, criticii remarcă şi adânca sa implicare în “natura tragică şi complexă a omenirii”. Drept care i se acordă calitatea unei “investigări expresioniste a realităţii interioare şi recunoaşterea unor instincte primare”. Se scot în evidenţă linia frântă, strepezitoare, a desenelor şi culorile disonante, intens dramatice, lividitatea chipurilor, ca şi, pe de altă parte, tragismul propriei sale existenţe artistice. Dacă se remarcă faptul că “maniera lui de a trata nudul sugerează un spirit chinuit, bântuit de sexualitate mai curând decât împlinindu-se în ea”, nu se constată şi faptul că o scârbă permanentă a artistului îi însoţeşte viziunile câtuşi de puţin libidinoase (cum se afirmă), în schimb pătrunse de o curiozitate morbidă, îngheţată, explodând finalmente într-un strigăt al disperării. Hedonismul pomenit nu are nimic comun cu trăirile lui Egon Schiele, iar dacă erotismul menţionat ar fi cu adevărat unul, omenirea ar putea renunţa definitiv la lascivitate, ca recunoscând în ea o otravă letală şi o licoare puturoasă conducând de-a dreptul la condamnarea veşnică în iad. Cel puţin astfel de simţăminte degajă nudurile lui Egon Schiele. Dealtfel, alegerea ciclului femeiesc lunar ca temă a picturii, în mai multe cazuri, e refuzată a fi pomenită de specialişti, pentru că ea n-ar mai susţine tema hedonismului îmbrăţişată cu insinuantă perseverenţă. Intimitatea lubrică a anumitor teme, exhibarea pe cât de provocatoare, pe atât de nevinovată, sunt aduse ca argument pentru obscenitatea artei lui Schiele. E tristă această insistenţă, pentru că aşa-zisa obscenitate a lui Egon Schiele echivalează cu o absenţă jalnică a bucuriei speciei înseşi!…
Dealtfel, toate lucrările cu atari subiecte nu împing în luminile rampei personaje în carne şi oase, ci biete marionete schematice, aducând numai pe departe cu Omul şi constituind, de fapt, efluvii ale coşmarelor. Sunt rezultatul introspecţiei, al unei critici psihanalitice; poate chiar al recunoaşterii unor culpe mistice; în nici un caz nu sunt obiect al esteticii. A fi fost condamnat pentru “erotismul” schiţelor sale îi acuză pe acuzatori şi le dezvăluie în faţa întregii omeniri sexualitatea bolnavă. Opera erotică a lui Egon Schiele poate fi considerată în cel mai rău caz o demascare a căii sifilisului şi nu o cantată triumfală a libidoului. Astăzi, în era sidei, însemnătatea tragicului ei, aşa cum a fost revelată de artistul care a creat între 16 şi 28 ani, este cu atât mai grăitoare.
Alexis Huxley denumeşte spaimele recunoscute în plastica în discuţie ca fiind unele ale copilăriei ce se autodeplânge. “Autoportretul (1910; 110 x 35.5 cm), (…), constituie o temă foarte emoţionantă în sine însăşi: o expunere patetică dar şi viguroasă a vulnerabilităţii lui Schiele. E numai piele şi os; încă nu apare acolo ca o persoană deplină. Şi-a conturat trupul cu o linie albă strălucitoare pentru a ne vădi atât sensul întemniţării cât şi al limitărilor sale: băgaţi de seamă cum îi dispare braţul aproape de cot – şi totuşi, în mod paradoxal, aceasta sugerează şi creşterea şi potenţialitatea. E un tânăr nefericit, osos, risipa sălbatică şi exagerată a părului puberal indicând poate centrul nefericirii sale. S-ar putea să pară un punct de vedere prea individualizat, însă, pe calea sa isterică, el exprimă temerile şi îndoielile a numeroşi tineri. Este inocent în chip straniu, instabil şi minunat.”
Acelaşi contur alb şi aceeaşi lipsă a membrelor superioare le regăsim în “Nudul feminin” din 1910 şi în altele.
Dispariţia braţelor enunţă tema dificil de comentat a mâinilor în reproducerea corpului de către Egon Schiele. În ea stă principala dramă a personajului feminin din ultima lucrare citată, reprezentând, altfel, o ciungă plină de vino-ncoace şi de vitalitate, chiar de lascivitate. Însă, iată, ea nu poate strânge la piept nici un iubit, nu-şi poate manifesta erotismul şi nici măcar autoerotismul, negându-i-se dreptul la “gest”.
“Portretul lui Gerti Schiele”, sora sa (1909), anunţă maniera preferată a pictorului de a scoate personajul portretizat în evidenţă prin proiectarea lui asupra unui fond monocrom uniform. În continuare, el se străduie să transcrie lăuntrul eului său angoasat, prin poziţionările neobişnuite, chiar imposibile, ale trupului reprezentat. Omul aşezat nu are mai niciodată un scaun sub sine, un colţ de divan, ori măcar o cărămidă, ci numai o incompletă “împăturire” a membrelor sugerează aşezarea. Trăsăturile modelului sunt depărtate la limită de firesc; fără a fi caricariturizate, ele reprezintă strâmbături dezumanizante.
Acum a venit rândul discutării mâinilor în opera lui Schiele. După cum remarca cineva dintre cunoscuţii săi, labele propriilor sale mâini erau osoase, cu degete lungi. Nu-i rămâne pictorului decât să le aducă în primul plan sau, oriunde ar fi postate, să depună centrul emotiv, ori coloristic asupra lor, să le răşchire degetele, să le contracteze, să le înmugurească, să le aducă pe pământ dublul din infern, să le facă a semăna cu nişte ţipete întrupate, să le acorde independenţă şi (din nou!) ‘lubricitate’, pentru ca ele să devină parte din gheena purtată cu sine de Egon Schiele şi personajele sale blestemate.
Toate aceste tehnici creează, după cum s-a remarcat, o distanţare de privitor şi stârnesc o jenă într-acesta, o tensiune între obiectul contemplat şi contemplator.
Ce anume determina neisprăvirea desenelor sale? Graba în care lucra, ori sentimentul că Facerea nu a fost desăvârşită? Sau, cumva, intuiţia că neterminarea oferă privitorului şansa de a contribui la tensionarea ulterioară a lucrării, prin adaosul propriei închipuiri creatoare? Alături de lipsa acestei încheieri menţionate, vom lua seama că angulosul voit al trăsăturilor şi membrelor este nu rareori însoţit de perfecţiunea unor completări în spiritul cel mai academic al desenului (desigur, nu lipsit de tensiunea specifică pictorului). Ceea ce dovedeşte că în nici un caz depărtarea de realitate a desenelor nu indică o hibă a ochiului sau tehnicii sale.
Nu. Este vorba despre o altă tentativă de distingere a planului estetic (ce îl interesează prea puţin pe creator – ba s-ar spune că-l chiar irită, îl deranjează, îl disturbă de la strădaniile sale…) de planul căutării, al descifrării, al expresiei.
În decursul unei cariere, neaşteptat de scurtată, Egon Schiele abia de a apucat să trimită în lume vestea neclară că era un damnat.