TESTAMENT INTRE INGER SI DIAVOL

CUVÂNT ÎNAINTE

Desigur că Mihai Rădulescu nu a greşit revenind într-un mod nou, în cartea de faţă, asupra temei RUGUL APRINS. Societatea religioasă şi culturală ce a luat fiinţă la Mănăstirea Antim, curând după încetarea războiului, a avut o însemnătate prea mare pentru Ortodoxia Română ca să nu se încerce o adâncire a fenomenului, o îmbogăţire a documentaţiei, o portretizare mai colorată şi mai amplă a membrilor ei, decât în RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE de acelaşi autor, care a stârnit interesul, epuizându-se îndată după apariţie şi a provocat realizarea a două emisiuni ale Televiziunii. Dintre prezenţele acestor membri în TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL, aceea a întemeietorului grupului menţonat de clerici şi mireni cărturari, ieroschimonahul Daniil, ca şi ale dr. V. Voiculescu şi Gh. Dabija, capătă acum proporţiile cuvenite unor adevărate personaje de roman. şi nu numai ele.
În plus, lucrarea se vădeşte una confesivă, gen cvasiabsent din literatura privitoare la viaţa Bisericii Ortodoxe Române.
Undeva în text, scriitorul îşi arată speranţa de a putea, cândva, pune bazele romanului ortodox. Credem că a şi făcut-o cu incitantul TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL, fără să se depărteze de adevărul istoric din care s-a născut scrierea, ci revelându-l cititorului dornic şi de informaţie, nu numai de defrişările psihologice şi de satisfacţiile literare oferite de această scriere. Neaşteptate documente din epocă, de altfel, îmbogăţesc structura lucrării.

Pe de altă parte, socotim că acest titlu putea fi înscris ca nr. 3 al Colecţiei POVESTIRI DIN VIEŢILE SCRIITORILOR ROMÂNI, înfiinţată de autor anul acesta, alături de cele două apariţii precedente, privitoare la Liviu Rebreanu, ţnându-se seama de ponderea pe care o au în trama naraţiunii personajele poeţilor Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) şi V. Voiculescu, citaţi mai sus.
Totuşi, mai înainte de orice, TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL se adresează iubitorilor Bisericii Ortodoxe Române şi preţuitorilor mucenicilor Ei.

Naraţiunea devine îndrumar pentru creştinul începător, mai ales pentru tineret, sprijin pentru duhovnic, pildă pentru preot şi monah; atrage atenţia asupra greutăţilor întâmpinate în viaţa duhovnicească de aceia care nu sunt înzestraţi cu o cunoaştere profundă a întemeierii dogmatice a credinţei lor, asupra rătăcirilor induse de un zel pripit şi fără obiect , asupra seriozităţii cu care se cuvine să se apropie ei de marile hotărâri ale credinţei. şi, cu osebire, lasă să se perceapă, cu smerenia necesară, intervenţia Proniei Dumnezeieşti în viaţa noastră în lume, nu rareori cutremurătoare în paginile acestui volum.

Fie ca acest TESTAMENT să-şi plinească menirea de semnal de alarmă şi de chemare la o revizuire a propriei existenţe a fiecărui cititor, pentru punerea unui alt început în viaţă, unul bun.

P. S. Episcop
TEODOSIE SNAGOVEANUL

TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ŞI DIAVOL

1
CENTRUL MISTIC AL ROMÂNIEI
PÂNĂ MAI IERI, kilometrul 0 al Ţării era socotit a se găsi în micul parc ce îmbrăţişează zidurile vechi, trainice şi semeţe ale bisericii Sfântul Gheorghe din Bucureşti. Îl desemna o statuie ciudată, dacă statuie putea fi numită, deoarece închipuia un subiect cu care sculptorii erau mai puţin hârşîiţi: reducea la mai nimica globul pământesc, cu axă, ecuator şi meridiane, cu scoarţa dintre ele neînchegată.

Pentru sufletul copilului ce eram, în acele timpuri de dinainte şi din curgerea celui de al doilea război mondial, arăta foarte tulburătoare. Când joaca primprejurul ei îmi dădea răgaz să-mi arunc privirile asupra bronzului împresurând, cu pauze, sfera imaginară, a cărei înălţime mă depăşea de cinci-şase ori, dacă nu chiar mai mult, legam statua (în frumoasa limbă eminesciană) de un alt monument, înălţat pe un soclu de ciment, la o depărtare de vreo zece metri, drept în faţa uşii de intrare în numitul lăcaş al Sfintei Liturghii: arătarea, ce mi se înfăţişa uriaşă, a Domnului martir Constantin Brâncoveanu. Pentru mintea mea firavă şi neîncercată, centrul României aproape coincidea cu mucenicia pentru credinţa strămoşească, de care nu-l puteam despărţi.

E cunoscut că, în epocile imemoriale, mitice, cetăţile erau clădite în centrul lumii, deoarece închipuiau icoane ale unor centre spirituale, adică oglindeau ordinea celestă. Prin cuvenita aşezare, izbuteau să se afle în plină înrâurire cerească. Astfel, Heliopolis, adică oraşul Soarelui; Salem, cetatea Păcii; Luz, numită de Iacov: Beith-el, cu alte cuvinte: casa lui Dumnezeu. În India, ele imitau Ayodhyâ, cetatea zeilor, capitala devenind astfel centrul şi rezumatul imperiului. Fără a mai pune la socoteală că simbolica lor fiind feminină, centrul le era unul generator; fapt pentru care sumă de zeiţe ale antichităţii se preumblau încununate cu o coroană de ziduri.

În această grădină publică de dimensiuni mărunte, din jurul bisericii Sfântul Gheorghe, bombardamentele dinspre finele celui de al doilea război mondial au impus primăriei săparea unor tranşee şi adăposturi subterane, pentru folosul trecătorilor, dacă i-ar fi surprins prin vecinătăţi căderea bombelor vrăjmaşe. Ceea ce se însoţea foarte bine, din punct de vedere simbolic, atât cu refugiul duhovnicesc reprezentat de lăcaşul de rugăciune, cât şi cu evocarea jertfei pentru Hristos a Domnului Ţării Româneşti, precum şi a întregii sale familii: la pieptul lui – adică al mucenicului – şi al lui Dumnezeu să ne căutăm salvarea, se tălmăcea simbolul. Acoperirea micii cuprinderi verzi cu dâmburile înguste, prelungi şi cu şleau şerpuit , boltite de tavanele scunde ale adăposturilor, dobândea şi o altă noimă, datorită frăţietăţii cu prima lucrare în metal auriu-cenuşiu-verzui pomenită; centrul Ţării, scurmat din nevoia scăpării vieţii de la o moarte înfricoşătoare, arăta situaţia generală a românimii ameninţate de pretutindeni, cât pe ce să fie ştearsă de pe faţa pământului.

Cititorului îi datorez încă o amintire. Menţionarea ei este necesară pentru a se înţelege de ce m-am implicat în scrierea cărţii de faţă; iar din împrejurarea memorată, aşa cum am început a propune lecturii, nu este important, din nou, decât aspectul simbolic.
Plecând pe front şi temându-se că nu se mai întorcea – cum lăsa în urmă o soţie tânără, fără serviciu, şi un copil neajutorat, care nici măcar şcoala primară n-o începuse -, îşi mută, tatăl meu, cărţile, adunate de la vârsta de paisprezece ani, într-o prăvălie închiriată în spatele bisericii Sfântul Gheorghe, pe strada Cavafii Vechi. Şi-şi denumi biblioteca ce-i slujise cu credincioşe până atunci: bibliotecă de împrumut. Plăteai un abonament modic şi luai cărţi acasă pentru o perioadă necesară delectării, informării, instruirii sau sufocării timpului suferinţei, ce murseca existenţele familiilor de ostaşi.
Deci, pentru mine, centrul pământului şi centrul României, Kilometrul Zero al Existenţei, coincidea şi cu CARTEA .
Un spaţiu, pe cât se arată, sacru.

Duşmanii au cotropit Patria. Şi-au adus guvernul lor. Acesta s-a grăbit să smulgă din glod reprezentarea Pământului. În albia ei s-a întins, cu dinainte socotinţă, sediul unei şlehte de gunoieri ai Capitalei. În locul mândrei structuri de bronz, ce ne amintea că suntem înrădăcinaţi în centrul lumii civilizate (în tradiţia fiecărui popor apare această idee; iar fără forţa ei, nici un neam n-ar propăşi, căci n-ar mai fi împins dindărăt de nici un crez naţional, odată lipsit de luminata amăgire), în locul statuii, spuneam, s-au ridicat maldărele de gunoi şi se rostogoleau tumbăraiele mutate de ici-colo de către ţiganii mahalalelor târâtoare la marginile Capitalei.

Bombardamentele nemaiameninţând Bucureştii, iar municipalitatea negrăbindu-se a astupa şanţurile salvatoare, trecătorii, cu inventivitatea pentru care românul este renumit, le găsiră tranşeelor şi adăposturilor o destinaţie practică nouă: la preschimbară în umblătoare publice gratuite şi în aer liber. Astfel deveniră o şcoală la care a învăţat dezinteresul nostru pentru trecut, sfinţenie şi cultură băieţaşul de opt ani ce eram, răbojul lecţiilor îmbeznate ale căreia mai pâlpâie prin zecile de ani, într-o lectură împovărătoare a ediţiilor mereu înnoite în vederea edificării adultului.

Măcar astăzi gunoierii ş-au mutat reşedinţa pestilenţială din cotorul României ( cum denumea cu talent Capitala o ţărancă neştiutoare de carte, despre care mi-a pomenit muzicologul Vasile Tomescu). Comuniştii aveau un scop limpede ca lumina zilei, când au hotărât schimbarea de destinaţie a parcului.

Dădeau de înţeles că le sta în gând să cureţe România de tot ce era mai românesc, de Ortodoxia ei, lăsată de Constantin Brâncoveanu moştenire scrisă cu sânge. Oricine străbătea centrul Patriei era obligat, în vremurile noi, să-şi pângărească privirile şi inima cu vedenia sordidă pusă la îndemâna tuturora de noul regim, care şoptea pestilenţial: “Şi tu eşti un gunoi, într-o ţară preschimbată în gunoi, pe care, ca pe orice gunoi, o vom lăsa să putrezească, departe de privirea omenească” .
Pierise nobila stăpânire a Brâncoveanului. Aţintirile sale vultureşti vegheau, sub orânduirea de import, gunoiul românesc ş privata urmaşilor, iar nu globul pământesc.

De cum ochii minţii au început să mi se trezească din somnul copilăriei, m-am întrebat de ce edilii de odinioară ai cetăţii lui Bucur au stabilit ca monumentul Globului Pământesc să fie aşezat acolo şi nu la Patriarhie, fiindcă – gândeam eu cu mintea cea proastă – Credinţa e centrul lumii. La Patriarhie socoteam că era potrivită statuia: sus, pe deal; apărată de altă cruce decât cea din vale, apărată de cea mai de seamă cruce din Ţară. Pe măsură ce am crescut şi am priceput mai bine sub ce jug imund căzusem, m-a străluminat înţelesul tainic al situării monumentului – înţelesul profetic, dacă vreţi -: aşa cum am mai spus-o, centrul României, centrul său spiritual era MUCENICIA, nu o instituţie administrativă, cum este Patriarhia Română.

Dar, la anii fragezi, nu ştiam că Patriarhia este o instituţie administrativă; o socoteam centrul de foc al duhovniciei românilor; copiii greşesc datorită unei informaţii incomplete.
Noroc că edilii pomeniţi n-au avut nefericita mea idee şi n-au aşezat monumentul Kilometrului Zero în faţa Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
Guvernul roşu ar fi umplut dealul acesteia cu maldăre de gunoi, ascunzând mlădierea Catedralei în sânul perspectivei putreziciunii. Aşa, Dumnezeu i-a ferit s-o facă şi pe asta.

Va să zică, Petru Groza (căruia-i plăcea să i se spună, după moda ardelenească: Doctor, că era doctor în drept, ceea ce a condus incultura dirigenţilor să-i implanteze statuia, la colţul Facultăţii de Medicină, bănuindu-l, după titlu, că o fi fost vreun medic) şi cu Gheorghiu-Dej – un Gheorghe , după numele bisericii -, încuviinţaţi de scriitorul mason Mihail Sadoveanu, au preschimbat centrul României în sediu al gunoierilor. Să vedem, în continuare, care a fost adaosul lui Nicolae Ceauşescu – de profesie ucenic – şi al ciracilor lui, la această schimbare la faţă simbolică.

Acelaşi centru l-a atras şi pe el: sacrul (dacă nu soaţa-i neîncununată, dar resimţind creşteri stelare pe creştet…) i-a jucat festa de a-i sugera să-şi clădească visul megalomaniei tot în aria menţionată. Nu chiar acolo, dar nici departe: alături de centrul romanului nostru, alături de Mănăstirea Antim.

În anotimpurile arşiţei, cu cât te apropiai de acel tărâm, pătrundeai mai adânc într-o lipsă de aer îmbâcsită, sufocantă, ce-ţi împiedica vederea s-o perforeze, plămânii s-o absoarbă. Pretutindeni praful demolărilor plutea neturburat, straturi-straturi. Se depunea gros pe piele; rănea conjunctivele; scârţâia pe papilele limbii şi între măsele; ieşea din nări tăciune pe batistă.

De pe această porţiune de glie, cu tegumentul de asfalt sfâşiat şi carnea caldarâmurilor smulsă, la cea mai uşoară adiere se stârneau vâltori învolburate ameninţător. Se ridicau – colb în val nemărginit – şi, după umplerea tăriilor, se năpusteau asupra cartierelor cele mai apropiate, ca o invazie de lăcuste patetică. Scrijeleau faţade văruite şi geamuri, le înnegreau, ciobeau tencuieli, se infiltrau pe deasupra şi pe dedesubtul uşilor prost închise, victime ale modificărilor temperaturii ce le făcuseră lemnul să li se strângă în sine însuşi şi să lase gol de un deget între ele şi toc. Se insinuau în încăperi, în cratiţele şi oalele neacoperite, în pahare, sub aşternut, în dulapuri, cămări, în cade, adevărat coşmar mitologic.

Subţiate, însă nicidecum mai puţin nocive, se rostogoleau mai departe. Atacau suburbiile oraşului, mânjeau cu zgură clădiri încă neatinse; se cuibăreau între feliile de pâine ale elevilor care se pregăteau să plece la şcoală; ori, nopţile, căutau, sub cearşafuri, intimitatea fierbinte a somnului, să nască vise de groază în femei, în bărbaţi. Nu m-ar mira să aflu, din cine ştie ce comunicare ştiinţifică, o statistică privitoare la numărul copiilor concepuţi atunci, care au ieşit la lumină cu fire de nisip ascunse-n fibrele muşchiulare, în celulele creierelor, în pleure.

Cetăţenii slabi de înger pomeneau de primejdia ciumei, fiindcă se desfundaseră, cu prilejul săpăturilor, morminte umplute pe timpul lui Caragea Vodă. Alţii acuzau răscolirea pământurilor, a cărămizilor putrede de bătrâneţe, a grinzilor şi podelelor mucede, a canalizărilor ruginite ce bălteau, de bolile care-i doborau în dureroasa vânzolire din măruntaiele fostelor case. E sigur că se înmulţiseră, ca niciodată, urticariile de tot soiul şi cele mai urâte şi mai mâncătoare de mădulare. Spitalele asudau de puzderia pacienţilor suferind de rele misterioase, rămase până astăzi nedezlegate, deci fără tămăduire. E uşor de înţeles că dacă răbdarea bucureştenilor, supusă la prea grele încercări, ţinea cu orice preţ să dea vina pe măcelărirea stârnitoare de depresiuni nervoase a bătrânului lor oraş, ea ar fi nimerit mai de-a dreptul pricina nenorocirilor obşteşti de ţintuia, ca vinovată, hrana de puşcăriaş îngăduită lor de ani şi ani de zile, ca şi şubrezirea întregii fiinţe de pe urma disperării cotidiene. Iar cel mai cert diagnostic al maladiei generale era alergia locuitorilor Capitalei la minciuna generalizată, izvorâtă din setea de laude a Faraonului modern. Oh, cât râvneau să se poată preschimba şi ei, la sfârşitul celui de al doilea mileniu, în jidovi rătăcitori… să lepede în urmă epoca de aur, cântată de poeţii prea gras, şi prea sfruntaţi ai zbirilor cu cravate roşi şi pistoale imaginare sau adevărate la brâu…

Când sosea năpasta anotimpurilor ploioase sau încărcate de zăpezi, ţinutul imens acoperit de şantiere devenea însuşi iadul de gheaţă. Mlaştini morcovii, unsuroase, clămpăneau sub tălpi, să înghită pantofi scâlciaţi şi bocanci cu bombeuri roase. Straturi subţiri de nea neîntinată, depuse peste noapte văl pe mocirlă, cedau sub greutatea trupurilor ce tăiau vântul, să înainteze. Gleznele cunoşteau scăderea temperaturii din smârcuri cu aceeaşi precizie ca şi tocurile şlempete ale încălţărilor ce se afundau în ele, pentru că labele coborau până se deversau peste aripile de piele tăbăcită ale ghetelor zoile străzii. Dacă se descheia, din nebăgare de seamă, un nasture de la piepţii paltonului, prin crăpătură îţi ajungea la piele fleoşcăiala greţoasă, rece. Noroaiele te înghiţeau şi-ţi înecau sufletul în atâta obidă că nicicând nu ne vor mai curăţi apele soarelui, de vom muri tot murdari, tot umiliţi, tot nefericiţi. Atmosfera puţea a motorină. Nu vedeai de nourii verzui răbufnind din ţevile de eşapament ale basculantelor şi excavatoarelor. Coastele se îngreuiau de strădaniile inimii încordate să te ajute să mai faci un pas. Pleoapele ţi le ştergeai întruna de stropii de ulei ţâşniţi până la ele de sub cauciucurile grele, unii ajungând până şi-n gură, lunecând în josul gâtlejului spre stomac.

Şi a umplut Ceauşescu centrul Capitalei de schelete de blocuri, tencuite cu sângele copiilor vânduţi adopţiunii străinilor; cu sângele străinilor vânduţi fraţilor lor de prin alte ţări; cu sângele românilor vânduţi rudelor ce-i voiau cumpăra, să-i ducă în ţări mai potrivite vieţuirii omului sărac şi cinstit. Bucureştiul devenise centrul mizeriei şi al nefericirii naţionale.
Marea mucenicie, începută după război, preschimbase Ţara într-o arenă cu fiare.

Cititorul a înţeles că în acest centru ne vom opri în cele ce urmează, la Kilometrul 0 al României.
Cu atât mai mult cu cât Revoluţia din Decembrie 1989 a adăugat la simbolica lui o deschidere nouă. În Piaţa Universităţii a curs sângele nevinovat al tineretului român care scanda: Jos comunismul! Generaţia mlădiţelor a găsit potrivit să mute locul Kilometrului 0 al Patriei cu câteva sute de metri mai sus decât cel iniţial: acolo unde a fost jertfită pentru libertate. Dar în acelaşi perimetru; sub oblăduirea altei cruci, aceea a bisericii Colţei, şi sub privegherea Universităţii – adică a Culturii noastre Răstignite.
Noi vom coborî, în căutarea aceluiaşi Kilometru 0, de la biserica Sfântul Gheorghe până nu departe de poalele dealului Patriarhiei. Ninşi de raza Luminii line, vom căuta Sfânta Mănăstire Antim, deci.

2
PREA CUVIOŞIA SA STAREŢUL VASILE
LA NU MULT TIMP după ce am publicat volumul RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE , în cuprinsul căruia, alături de altele, se încearcă şi o monografie sentimentală a grupului de cercetare şi trăire mistică, alcătuit din înalţi cărturari şi clerici dintre cei mai profunzi, reuniţi de anchetatori sub numele ce a devenit însuşi titlul cărţii, am avut norocul să citesc culegerea de texte a părintelui dr. Vasile Vasilachi: DE LA ANTIM LA POCROV. MĂRTURII ŞI MĂRTURISIRI.
Autorul, astăzi Vicar al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada şi preot al parohiei Sfântul Nicolae, din New York, a fost stareţul Mănăstirii Antim, în perioada 1944-1948. Or, ceea ce a însămânţat atunci Prea Sfinţia Sa, după alţi conducători de renume, a rămas viu, să rodească toate câte le-am povestit în scrierea numită, pe care le voi relua aici altcum, mult îmbogăţit (pentru ca să mă lămuresc eu însumi asupra mea şi a trecutului meu, bun, rău, cum a fost, că dintr-acestea două am ieşit cel de astăzi, pe care continui să doresc a-l cunoaşte – şi tare mi-e teamă că nu voi ajunge la asta niciodată).

Şi se cuvine ştiut că Prea Cuviosul stareţ Vasile n-a urmat unor monahi oarecari, ci după alţi stareţi ca: Arhiereul Irineu Mihălcescu, Arhiereul Emilian Antal, Protosinghelul Nicodim Ioniţă, Arhiereul Eugeniu Laiu, duhovnici unul şi unul, oameni de cultură, de prestanţă, culmi ale trăirii contemplative şi active; drept care, sarcina nu-i fu uşurată, ci, dimpotrivă, provocatoare, incitatoare, dar pe măsura sa spirituală.

De aceea m-a bucurat prilejul de a afla mai exact cât era întinsul şi cuprinsul de mare al preocupărilor vieţuitorilor din acest aşezământ călugăresc înainte de epoca ştiută de mine, nu puţin lucru fiind să descoperi că în ţara ta s-au numărat mult mai mulţi oameni de seamă decât te-a lăsat istoria falsificată ieri să înveţi şi că strădaniile lor tindeau să salte generaţia ta şi următoarele departe peste ceea ce tu şi ceilalţi aţi izbutit singuri, lipsiţi de îndrumare metodică, pedagogică, inimoasă.

La preluarea conducerii obştii, noul stareţ avea în sarcină întreţinerea, cu masă inclusă, a patruzeci de călugări studenţi, ca şi perspectiva renovării întregului complex de construcţii al mănăstirii, cu osebire înlocuirea celor două turle de lemn. Urmărind numele înscrise în lista membrilor Comitetului de renovare, cititorii vor găsi şi cele a trei persoane care urmau să fie condamnate în lotul politic denumit de anchetă, peste câţiva ani: RUGUL APRINS. Iată-i pe aceia care au răspuns chemării stareţului Vasile: Generalul Gheorghe Stratilescu, Generalul Gheorghe Iorgulescu, Generalul Ioan Ţone, Generalul Traian Tetrat, Profesorul Universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Sandu Tudor şi Protosinghelul Sofian Boghiu (secretar şi casier). Cei trei din urmă vor plăti cu libertatea dragostea lor de Biserică, peste aproximativ cincisprezece ani, în lotul despre care a fost vorba. Prof. Al. Mironescu l-a adus jertfă, în marea sa mucenicie, şi pe fiul său Şerban, student la facultatea de filologie, secţia de limbi clasice, tânăr care se pregătea să meargă în întâmpinarea chemării sale teologice. Pilda Brâncoveanului n-a fost uitată.

Alături de aceste griji gospodăreşti, stareţul tutela în chilia sa şedinţele literare de joi seara, de la Mănăstirea Antim. Cei mai mulţi dintre bărbaţii citaţi ca participând la ele îmi erau cunoscuţi la data când mi-am întocmit fişele pentru cartea precedentă, dar nu şi prezenţa unor intelectuali de talia unui Mircea Vulcănescu şi a unui Arhimandrit la aceste întruniri: P.C. Haralambie Vasilachi, fratele stareţului, şi el scriitor de elită.

Cer cititorului îngăduinţa de a prelua unele dintre caracterizările aflate în volumul pomenit, al cărui autor a fost martor ocular şi suflet al desfăşurării unei strălucite pleiade de cugetători, nu ca mine, care pe cei mai mulţi nici nu i-am cunoscut şi mai tare aş strica bunul lor renume de m-aş apuca să le istorisesc, din bănuiala mea nesigură, faptele. Respectivele rânduri prilejuiesc şi consemnarea câtorva dintre subiectele ce au atras un public numeros la acele reuniuni:
Ion Marin Sadoveanu care ne-a citit manuscrisul său mărunt şi îndesat scris cu peniţa, care prezenta într-o înfăţişare excelentă scena martirajului Sfântului Ioan Botezătorul (…), Arhimandritul Haralambie Vasilachi, cu prezentarea sa filosofică a Adevărului absolut; (…) Paul Sterian, care a înfăţişat viaţa a doi sfinţi, în două şedinţe. Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a înfăţişat viaţa marii muceniţe Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă, pe care Biserica noastră o sărbătoreşte la 22 decembrie.
Apoi, altădată a prezentat Războiul nevăzut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de învăţături. (…) Spre această bogăţie de dăruire a sfinţilor năzuia însuşi Paul Sterian, pe care noi pe dreptul îl socoteam ca pe un Mecena pentru multele iş frumoasele realizări de la Mănăstirea Antim. La fel se înfăţişa în comuniunea celor din cercul literar de la Antim scriitorul Sandu Tudor, care scânteia cu un spirit critic în bogăţia sa de cunoştinţe în spiritualitatea creştină şi necreştină a lumii contemporane(…). Cât priveşte pe Alexandru Mironescu – Codin – cum îi spuneam noi, venea cu prestigiul său universitar, cu probitatea sa ştiinţifică şi filosofică, dovedită cu prisosinţă în cartea ce-i apăruse în acest timp, LIMITELE CUNOŞTINŢELOR EXACTE, pe care o ilustra în chip cu totul obiectiv – cum forţele înseşi se distrug unele pe altele şi sfârşesc aşa precum au avut şi un început.
Mai sunt pomeniţi dr. Vasile Voiculescu şi Profesorul Anton Dumitriu.

Va să zică, la Antim se născuse spontan o şcoală literară ortodoxă.
Cunoscându-se valoarea condeielor înjugate, nu mă tem să afirm că ea ar fi putut dobândi în timp un preţ la fel de mare cu aceea a celebrilor poeţi şi prozatori catolici din Franţa inter- şi postbelică, mă refer la curentul literar susţinut de un Peguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuaţi astăzi de un Bernanos, ar fi putut, dacă nu se insinua din umbră prigoana anti-intelectuală şi anti-creştină ce a curmat acel avânt vestitor al unui posibil răsărit, înecat în bezna unui cataclism neaşteptat: atragerea ţării în patul lui Procust, scurtător de capete şi picioare.
Joile literare purtau un dialog cu conferinţele de duminică după-amiază.
Acestea erau propuse de aceiaşi Arhimandrit Haralambie Vasilachi, Prof. Alexandru Mironescu, dr. Vasile Voiculescu, Prof. Anton Dumitriu, Paul Sterian, poetul şi pamfletarul Sandu Tudor, dar şi de Arhimandrit Benedict Ghiuş, Fratele Andrei Scrima, ca şi de Profesorii teologi: Ioan G. Savin, Pr. Dumitru Stăniloae, de Generalul prozator Constantin Manolache, de Mitropolitul Tit Simedrea şi de nenumăraţi alţii – ierarhi, profesori secundari, ingineri, medici, chiar şi studenţi.
Mănăstirea încuraja şi creaţia artistică. O comisie compusă din plasticianul Mac Constantinescu, Prof. Al. Mironescu, poetul şi ziaristul Sandu Tudor, Prof I.D. Ştefănescu, a premiat cei mai buni iconari ortodocşi:
Arhimanditul Sofian Boghiu şi pictorul Eugen Profeta. Iar compozitorul Paul Constantinescu, organizatorul corului Mănăstirii, condus de Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, a primit un premiu de şase milioane lei pentru cele două ORATORII ale sale, ce au schimbat destinele muzicii culte române.
S-a instalat în incinta Mănăstirii şi un cuptor pentru ceramică. Din păcate, a fost mutat la Patriarhie. Pictoriţa Olga Greceanu, invitată, a împodobit cu mozaicuri zidul exterior frontal al bisericii.
Tot la Antim se întrunea şi Cercul ieşenilor: Era o plăcută întâlnire cu toţi oamenii de seamă ai Moldovei din vremea aceea: Profesorul universitar Neculcea, Preşedintele Academiei Ion Simionescu, C. Ifrim, fostul primar al Iaşilor, Generalul Constantin Manolache, mare scriitor, fraţii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, ce însufleţeau cu verva spiritului lor adunările, avocatul Omer Popovici, Profesorul Ioan Petrovici, cu prestanţa sa universitară şi ilustru conferenţiar, Mihail Sadoveanu, care venea rar, dar totdeauna cu spiritul său de paternitate a Moldovei, atrăgea iubirea tuturor.
La aceştia ar mai fi de adăugat şi mulţi alţii care erau socotiţi tot ieşeni, ca Profesorul Mihai Ralea, Profesorul Constantin Fedeleş, Ioan Lucreţiu Pătrăşcanu etc. .
O atare explozie cultural-religioasă nu va mai cunoaşte Biserica noastră timp de cincizeci de ani, deoarece mare era teama guvernanţilor de orice adunare de români unde se lucra la îmbogăţirea şi ascuţirea minţii, cu atât mai mult când această operă se întemeia pe cugetarea creştin ortodoxă, al cărei precept de bază este iubirea de aproape, ca opus al luptei de clasă ce trebuia impusă pentru distrugerea neamului. Şi nu o cunoaşte nici astăzi, deoarece intelectualitatea română a fost scurtată de capetele ei în puşcării, după cum se va vedea mai departe.
Cui i-a folosit această distrugere?
Bineînţeles că vecinului gigant ce nu putea supravieţui decât preschimbând ţările mici, de dincolo de hotarele sale, în producătoare de bunuri alimentare şi industriale pentru săturarea unui pântec roşu, nesăţios , fără fund.
Aceasta este pricina pentru care clericii şi cărturarii mireni înhămaţi la continuarea combustiei spirituale arătate au fost aruncaţi în temniţe. Prea mare le era impactul asupra credincioşilor, iar el putea deveni îndemn la opoziţie.
Cât îi priveşte pe fraţii Arhimandriţi Haralambie ş Vasile Vasilachi, ei fură obligaţi din primele zile ale anului 1948 să apuce calea exilului.
Schitul Balamuci nu i-a primit; nici Mănăstirea Căldăruşani; nici schitul de lângă Târgovişte: Trivale; nici Stăneştii. În plus, porunca era să fie despărţiţi unul de celălalt. Arhimandritul Vasile ajunse la Mănăstirea Neamţ; Arhimandritul Haralambie la Schitul Vovidenia. De aici, cel din urmă fu cărat la mănăstirea Dobrovăţ; apoi la schitul de lângă Crasna, de unde a fost trimis preot de parohie, în satul Tupilaţi.
Ultima sa aventură fu scoaterea silnică din monahism şi revenirea în casa părintească.
Părintele Vasile, chemat de la Neamţ, a fost uns stareţ la Mănăstirea Moisei. De aici, reveni la Neamţ. Ulterior plecă stareţ la Schitul Pocrov, în noiembrie 1949. Vieţui pe loc până în 1959, când fu alungat din monahism, prin acelaşi decret anti-monahal, ca şi fratele său.
Apoi au fost ambii arestaţi, rostogoliţi de năvala valului ce i-a răpit libertăţii şi pe călugării şi mirenii din lotul RUGUL APRINS.
N-aş vrea să închei acest prim capitol privitor la Antim sub semnul stelei care luminează vieţile lor pierdute îndărătul gratiilor. Mai curând socot că se potriveşte a-l lăsa pe însuşi părintele Vasile să pună capăt rândurilor de faţă, în dulcele său stil bisericesc (nu lipsit de ironie, în prima parte), cu evocarea vieţii de obşte de la Pocrov:
“Nu aveam cartelă de gaz, căci nimenea nu era salariat, dar foloseam din plin lumina soarelui, lumina zilei era a noastră, a tuturor, fără cartelă. Sfintele Slujbe le făceam noaptea; când perdelele întunericului cădeau, noi intram în paraclis şi la lumina blândă a lumânării ne rugam până târziu, săvârşind Ceasul al IX-lea,Vecernia, Pavecerniţa ş Acatistele. La fel dimineaţa, când răsărea Steaua Dimineţii, pare că aud şi acuma pe Părintele Haralambie, care nu avea timp să-şi strângă şnururile de la ghete, cum alerga tropăind pe cerdac către paraclis, oprindu-se la fereastra părintelui Varahil, strigându-i să meargă la biserică, dar el de la prima chemare şi răspundea: Sunt gata! – sculându-se din scaunul lui de lemn în care a dormit toată viaţa. Şi-n tainica lumină a lumânării din biserică, ce căuta să risipească cât de cât întunericul, părintele Varahil rostea Psalmii tuturor Ceasurilor pe de rost, apoi, când din altar, unde era totul pregătit pentru Sfânta Liturghie, Părintele Haralambie, ori eu, spuneam: Slavă Ţie Celui ce ai Lumina!, la strană, Protoiereul Gheorghe, fost dirijor de cor, Arhimandritul Demostene, fost dirijor de cor, monahul Dosoftei, fost cântăreţ de biserică, cântau îngereşte cu toţii Doxologia cea mare ş apoi dau răspunsurile la Dumnezeiasca Liturghie. Şi când ferestrele Paraclisului erau albăstrite de lumină, noi cu toţii ieşeam cu o bucurie duhovnicească de lumină pe care nimenea nu putea să ne-o ieie de pe feţele noastre…”
Au stat Ceasurile, au amuţit psalmodierile, s-au stins lumânările, s-au încuiat uşle, iar Uşle Împărăteşti s-au făcut nevăzute pentru ochii celor doi fraţi călugări.
“În toamna ultimului an, cel de al zecelea la Schitul Pocrov, în fiecare seară, de cum umbrele înserării îşi mişcau perdelele, la gardurile Schitului apărea o ceată de opt urşi, săreau gardul, intrau în livadă şi toată noaptea, până-n zori, puneau stăpânire pe toată aşezarea Schitului. Nimenea nu putea să vină şi să treacă pe acolo, iar noi eram prizonieri în casă, căci pe sub ceardacuri ei erau pretutindenea. Aşa au venit, zi de zi, săptămână de săptămână şi câteva luni, până ce iarna cea grea i-a alungat în peşterile lor. Ne spuneau oamenii toţi, nu e semn bun acesta….”
Şi n-a fost. N-a fost semn bun deloc.

Mihai Rădulescu