11. Reabilitarea unui preot fost detinut

La “ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA        ” S-A PRIMIT UN PLIC CONŢINÂND CELE DE MAI JOS:

“Dle Preşedinte al  Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii,
Subsemnata Alexandrina Mazilu, domiciliată în comuna Dofteana, jud. Bacău, vă aduc la cunoştinţă următoarele:
Soţul meu, preot Mazilu Alexandru, născut la 13 decembrie 1909, în com. Asău, jud. Bacău, decedat la 5 octombrie 1978, a suportat rigorile regimului comunist ca Deţinut Politic, neavând nici o vină.
A fost arestat în luna octombrie 1944 şi dus la penitenciarul din Tg. Ocna, jud. Bacău, după care a fost transferat, în luna ianuarie 1945, la penitenciarul din Bacău. Nu a fost judecat nici acum şi nici altădată. Căci nu aveau motive să compară în faţa instanţei de judecată. La sfârşitul anului 1945 a fost eliberat.
În perioada de după eliberare a fost strict supravegheat, deşi activitatea lui era de a-şi face meseria de preot şi nimic mai mult.
În anul 1948 a fost arestat din nou şi dus la penitenciarul din Bacău, fără să fie judecat; bătut, stresat, ameninţat cu moartea, a fost pus în libertate după câteva luni. A urmat o supraveghere strictă şi în ziua de 20 iulie au venit securiştii din Bacău şi miliţienii din comună, au făcut o percheziţie sălbatică: au desfăcut podelele, au spart pereţii etc., după care l-au legat la ochi, i-au legat mâinile la spate cu cătuşe, care la orice mişcare se strângeau, şi a fost aruncat cu faţa în jos într-un camion şi dus la penitenciarul din Bacău. Din nou anchete, bătăi, înjurături şi din nou fără judecată a fost trimis cu vagonul CFR special, la Canal, la Colonia Poarta Albă, unde comandantul închisorii l-a ameninţat că este o colonie de exterminare.
Totul s-a adeverit, căci au fost puşi la munci supraomeneşti, fără hrană, fără pachete, fără dormitoare, bătuţi, fiind loviţi cu picioarele şi lopeţile în stomac, ficat, splină. Din relatările lui, lucra la săpături foarte adânci (două sute de metri) în pământ, cu scopul de a-i extermina. De aici a fost transferat la Colonia Galeş, unde viaţa de câine a continuat, îndurând bătăi, foame, injurii cu nemiluita.
În anul 1953 a fost transferat la Colonia din Oneşti (Borzeşti), Bacău, unde a lucrat din greu la construcţii (săpături), până la sfârşitul lunii mai 1954, când a fost eliberat.
Venit acasă foarte bolnav, a fost veşnic hărţuit, ameninţat, chemat periodic la securitate, până în ultima clipă a vieţii.
Din cauza muncii, stresurilor suferite, a căpătat o boală foarte grea, poliglobulie, un cancer în sânge; după lungi suferinţe, s-a stins din viaţă la 68 de ani, cu gândul la tot ceea ce a avut de îndurat nevinovat.
Teroarea s-a extins şi asupra familiei, asupra celor trei copii nevinovaţi, fiind copii de deţinut politic.
Vă rog prin prezenta, cu lacrimi în ochi, ca soţul meu, care a suferit rigorile unui regim nemilos şi groaznic, să fie reabilitat.
Nu am altă pretenţie, ci doar dorinţa de reabilitare a acestui om-martir, acum când sunt şi eu o femeie bătrână, bolnavă şi la sfârşitul vieţii; aş vrea să mor cu inima împăcată că s-a făcut Dreptate, deşi nu mai aveam nici o speranţă în acest sens.
Menţionez că păstrez corespondenţa soţului meu de la: Coloniile de muncă Galeş, Peninsula, Oneşti-Borzeşti, precum şi u CEC în valoare de 595,57 lei, pe care vi le pot pune la dispoziţie dacă este nevoie. Să vă ajute Dumnezeu în toate.
În numele dreptăţii şi omeniei, vă mulţumesc şi aştept să-mi răspundeţi.
Cu respect, Alexandrina mazilu
18 martie 1990″

“Memoriu”

Subsemnatul Sivoglo Neculai, profesor de limba şi literatura română la Şcoala cu clasele I-IX Dofteana, comuna Dofteana, judeţul Bacău, vă fac cunoscute  următoarele, după revoluţia din Decembrie 1989, privind nedreptatea şi prsecuţia făcute de dictatura care a influenţat tragic soarta unui om de bine.
Despre ce este vorba?
La venirea mea ca profesor în comuna Dofteana, am avut ocazia să cunosc îndeaproape pe preotul Alexandru Mazilu ce-şi desfăşura activitatea în parohia ortodoxă Dofteana. M-a impresionat profund pioşenia, bunătatea lui sufletească, dorinţa permanentă de a veni în sprijinul celor necăjiţi din parohie şi trebuie să remarcăm că sunt foarte mulţi de felul acestora în parohie.
Dovedea cumpătare şi modestie în toate împrejurările vieţii sale. Se citea în fiinţa sa o trăire sufletească puternică, o mare bucurie atunci când reuşea să ajute pe cineva, după care se instala iarăşi într-o stare de mâhnire, pe care o purta ca pe o rană nevindecată.
Am aflat mai târziu cauzele acestei deprimări sufleteşti, rănire puternică a personalităţii sale, printr-o înscenare murdară, printr-o învinuire fără temei, pentru care, fără a fi judecat, a fost închis şi ţinut în detenţie ani în şir într-o închisoare din Dobrogea, ca deţinut politic. Indignarea mea, de care v-am vorbit, de aici a plecat, gândind cum e posibil ca un om ca preotul Mazilu Alexandru, cu o moralitate impresionantă, care făcea mari eforturi materiale pentru a-şi creşte şi educa cei trei copii ai săi, care de cele mai multe ori renunţa la plata serviciilor făcute enoriaşilor  din parohie, a putut avea această soartă.
Cât de mult se bucura atunci când, în anii de după 1968, participa la omagierea eroilor comunei, la monumentul acestora, din faţa primăriei, cu lacrimi de bucurie pe faţă!
Şcolii îi era de mare folos, sfătuind părinţii să-şi lase copiii la şcoală, văzând în aceasta posibilitatea pentru ei de a avea un vitor.
Sunt multe lucruri numai de bine ce se pot spune despre acest lucrător al Bisericii.
Oamenii şi acum îşi aduc aminte  cu respect şi recunoştinţă despre cel care a fost preotul Alexandru Mazilu, deoarece s-a stins din viaţă în toamna anului 1978, cu mâhnirea în suflet pentru nedreptăţile şi acuzaţiile ce i s-au făcut, pentru suferinţele la care a fost supus.
Consider că este necesar să se facă dreptate, de aceea cer insistent să fie reabilitat, măcar după moarte, cel care a fost preotul Alexandru Mazilu, asigurându-i-se liniştea sufletească.
12 III 1990
Dofteana
Prof. M. Sivoglio

Primăria Com. Dofteana
Judeţul Bacău
Nr. 237 / 12 martie 1990

Notă de Relaţii
Primăria com. Dofteana, jud. Bacău, cunoaşte  situaţia preotului Alexandru Mazilu, decedat la 5 octombrie 1978, repercursiunile avute de acesta şi de familia sa datorită prigoanei comuniste, înscenările ca deţinut politic, şi confirmă cele relatate în memoriul prof. Sivoglio Nicolae, asociindu-se ideii de reabilitare morală a acestuia.
Primar,
Ing. Mihai Lăzărescu
Secretar,
Ion Păscălin

Din octombrie 1944 până în octombrie 1978, adică de la prima arestare a preotului Alexandru Mazilu şi până la trecerea sa dintre cei vii, s-au scurs 34 ani, 34 ani de suferinţe, de spaime, de nopţi nedormite, de neîncredere în viitor, de tristeţi, de dezamăgiri, groază. Pentru ce toate acestea?
Pe parcursul atâtor arestări, nu s-a găsit niciodată temeiul unui singur proces măcar. Şi niciodată pe parcursul acestor decenii nu a avut siguranţa că pericolul de a fi din nou torturat a fost înlăturat definitiv. Viitorul copiilor săi era năruit fără speranţă de îndreptare, soarta soţiei sale şi a celorlalte rude pecetluită. Cu atari mâhniri fără mângâiere s-a stins.
Din octombrie 1978 până în decembrie 1989 au trecut 11 ani. Au apăsat umerii văduvei sale cu povara dreptăţii călcate în picioare, cerând, strigând, implorând clipa când va fi auzită, când cineva, o instanţă supremă va recunoaşte cu glas tare, să audă întreaga comună, tot judeţul, Moldova cât este de mare, ţara din fruntar în fruntar: preotul Alexandru Mazilu a suferit fără vină, a căzut sub tăişul unei răzbunări locale sau, şi mai abject, şi mai absurd, sub necesităţile birocratice ce au impus fiecărui judeţ să predea spre caznă martiri, numiţi pentru circumstanţă “duşmani de clasă”, preferabil profesând creştinismul, adică dragostea dintre oameni, egalitatea, fraternitatea, libertatea lor, ideologie extrem de ‘periculoasă’, find exact opusul teoriei luptei de clasă, a urii dintre oameni, cu care şi-a motivat dictatura proletariatului holocaustul iniţiat şi desăvârşit timp de 45 ani în România.
Patruzeci şi cinci de ani din existenţa doamnei Mazilu închinaţi credinţei că dumnezeu şi oamenii o vor auzi!
După Revoluţia din Decembrie 1989, solicită “cu umilinţă şi lacrimi în ochi” să-i fie reabilitat post mortem soţul plecat într-o lume mai bună. Ce reabilitare juridică i s-ar putea face? Nu a fost acuzat de nimic; necum să fi fost declarat, în chip samavolnic şi mincinos, vinovat de ceva, spuneam, caz în care ar fi fost cuprins în amnistia generală a deţinuţilor politici acordată după Revoluţie.
Dar dacă ar fi fost condamnat, a cere reabilitarea printr-un surogat de tribunal, după Revoluţie, în baza unui cod penal criminal, din partea unor judecători mânjiţi de sânge, nu înseamnă nimic alta decât recunoaşterea juzilor, a instanţei lor, a codului lor, magistraţi care, pe deasupra, au acţionat şi în mod ilegal faţă de propriul cod, provocând  nenumărate morţi şi orori inimaginabile, în numele unei puteri de stat ajunse la cârma Ţării prin falsificarea alegerilor, putere locală susţinută de o putere străină împotriva legalităţii democraţiei române.
Este oare înţelept să acordăm girul onestităţii noastre necinstei unei atari justiţii? Cui poate folosi că o instanţă murdară ecretează curăţia unui semen? Reabilitarea pronunţată de ea ar fi fost o insultă de care se cuvine să ne ferim nepângărirea morţilor.
Dar preotului Alexandru Mazilu  nu i se poate conferi nici chiar această falsă reabilitare, deoarece nu a fost judecat vreodată. Cu alte cuvinte, nimeni nu l-a gsit vinovat de ceva.
Pe de altă parte, cu excepţia nomenclaturii, a organelor de represiune şi a celor ce le-au slujit cu prostie şi câinoşenie, nu există ins în România care să nu fi fost reabilitat prin revoluţia din Decembrie 1989 de condiţia de sclav al comunismului.
O judecare a unui proces de reabilitare după Revoluţie ar impune judecarea a milioane şi milioane de asemenea procese; dar astfel de procese ar atesta în mod netăgăduit o continuitate între iadul comunist care, pe rând, s-a numit “republică populară” şi “repubică socialistă” şi statul democrat România, post-revoluţionar, continuitate de fond de cneconceput, chiar dacă cei care au pus mâna pe aşa-zisa nouă putere, reprezentanţi ai vechii nomenclaturi, afirmând că o infirmă, au menţinut, până la alegerile din 1996, mai mult sau mai puţin pe faţă, structurile, instituţiile şi legile anterioare, fie şi boite cu un pospai de democraţie.
De ce fac această afirmaţie? Pentru că însăşi modificarea structurii legale a statului, lepădarea – deşi pro forma – de ideologia ucigaşă a comunismului din trecut, îmbrăcarea în haine vărgate, deşi pentru puţin timp, a unei mâini dintre principalii vinovaţi, execuţia (samavolnică) a dictatorului Ceauşescu şi a soţiei sale, presupun că orice fel de continuitate posibilă a fost abolită, de asemeni orice vină politică de ieri s-a preschimbat într-un merit politic pregătitor răsturnării bolşevismului naţional.
Astfel, preotul Alexandru Mazilu e recunoscut prin existenţa de netăgăduit a Revoluţiei, ca unul dintre eroii fără număr martirizaţi de către opresiunea delaţiunii şi a ticăloşiei aburcate în fruntea bucatelor, cu ajutorul bâtei, al delapidării, al falsificării, al vărsării de sânge.
Unica reabilitare care ar putea spăla memoria cinstei sale în faţa obştei de consăteni stă la îndemâna primăriei din Dofteana. Ea să apeleze la organele de drept, pentru identificarea anchetatorilor care, unul după celălalt, au recomandat trimiterea în lagăr a  nefericitului preot, deşi nu-i găseau nici o culpă vrednică de întocmirea unui dosar juridic. Iar acestora să li se impună să-şi adune curajul ca, în lumea de astăzi, în care se bucură de toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, să le explice sătenilor în ce menghine de oţel strânşi fiind, au ajuns ei înşişi să se lase împinşi spre crimă, ori să opteze pentru ea de bunăvoie, nu la una, ci la mii. Această mea culpa să se facă învederea autentificării nevinovăţiei celui  decedat şi a împăcării conştiinţei proprii, cu atât mai mult cu cât ieri se băteau cu pumnul în piept în şedinţele de partid, cu prilejul autocriticilor şi demascărilor publica.
Când vom ajunge la astfel de recunoaşteri în auzul tuturora, când ele vor fi publicate în ziare, spre ştirea tuturor românilor, vom striga răspicat lumii: România renaşte din propria-i cenuşă!
Până atunci, stimată doamnă Alexandrina Mazilu, asiguraţi pe copiii domniei voastre că mucenicia părintelui lor, alături de toate celelalte martiraje ale foştilor deţinuţi politici, reabilitează Biserica Ortodoxă Română şi Naţia noastră în faţa Istoriei şi a Adevărului, pentru acea aproape jumătate de secol premergând jertfa supremă a tineretului, din decembrie 1989.

* * *

Acestea le-am scris la puţin timp după primirea la A.D.F.P.R. a documentelor de mai sus, crezând că pot aduce o mângâiere văduvei şi copiilor aceluia care a fost preotul martir Alexandru Mazilu din Dofteana. Hazardul a voit să rătăcesc filele mele şi să le regăsesc abia după scurgerea câtorva ani. Nu ştiu ce răspuns a dat Asociaţia sau dacă a dat vreunul. Deoarece o copie a documentelor a ajuns şi la mine, mă simt dator în continuare presviterei Alexandrina Mazilu, din respect pentru mamele studenţilor mei  creştină ce ne leagă într-o solidaritate de nediluat, pe profesor şi pe ucenicii săi.
Mă socotesc dator, spuneam, cu o faptă, aceea de a face publică suferinţa adormitului soţului său, a mult chinuitului preot Alexandru Mazilu.
În privinţa ‘reabilitării’, cred că solicitanta s-a edificat asupra tristului adevăr că, după revoluţie, nu s-au bucurat de reabilitări, neexplicite, decât foştii membrii cepex. teroriştilor nu li s-a aplicat reabilitarea, deoarece au fost sloboziţi înainte de a fi anchetaţi măcar. Astăzi conduc firme prospere în care au investit averile însuşite de la victimele lor de ieri şi prin jefuirea bietului român de roadele muncii sale timp de patruzei şi cinci de ani, ori cu ajutorul impozitării, ori cu acela al cotizaţiilor de un fel sau altul, ori prin neplata salariilor. Ei continuă să asuprească poporul român, cu mijloacele tiraneiei economice, perpetuând vechile lor legături cu mafia internaţională comunistă, prin mijlocirea căreia  au vândut ieri copiii şi, n-ar fi de mirare s-o aflăm de la Televiziune într-o bună zi, continuă s-o facă.
Totuşi, Dumnezeu a trimis României îngerii care au stat cu pieptul gol şi cu flori în mâini în faţa armelor din mâinile fraţilor lor de generaţie. Dumnezeu ne-a călăuzit spre tărâmul nădejdii. Nu crede presvitera Alexandra Mazilu că această milă divină se datorează şi suferinţelor soţului său? Şi rugăciunilor lui? Este dumneaei edificată că revoluţia din Decembrie s-a clădit pe ciosvârtele întemniţaţilor de ieri? Pe inimile lor smulse din tihnă şi aruncate în colb câinilor sălbatici care le vegheau putrezirea de  vii? Că preotul Alexandru nu a făcut alta decât să continue tradiţia împământenită de Domnul Iisus Hristos de a se lăsa jertfit, nevinovat fiind, de dragul mântuirii omenirii, în cazul în speţă – a României?
Astăzi numele preotului Alexandru Mazilu apare tipărit  într-o carte cuprinzând pagini din istoria martiriului Bisericii Ortodoxe Române pe care a slujit-o în spiritul Evangheliei şi nu în litera Ei moartă, a slujit-o în duhul Ei, prin acceptarea muceniciei, fără cârtire, fără vindere de fraţi ca mijlocire a salvării proprii. Însă acest nume este de mult înscris în ceruri şi va rămâne pildă urmaşilor.
Setea de dreptate nesângeroasă a presviterei este de înţeles. Dar nu se cere dreptate de la tiran. Şi nu aştepţi semnul înţelegerii lui, că mintea lui de altundeva vine, nu de la Domnul iubirii de semen, ci de la stăpânul vărsării sângelui nevinovat.
Dreptate nu pot face decât cei drepţi. Cei nedrepţi vor perpetua nedreptatea în veac. Ei trebuie lăsaţi în balta lor de sânge, să se bucure, în ţarcul nelegiuirilor, de relele făptuite.
A-i chema să facă dreptate înseamnă a striga la un zid de piatră surd, mut şi ţeapăn.*

* Acest text a apărut  în “Vestitorul Ortodoxiei”, anul VI, nr. 111, 28 februarie 1994 şi nr. 112, 15 martie 1994. A mai fost publicat şi în volumul: MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Editura RAMIDA, 1994.