2. Preotul din Boteni, ca icoana

2. PREOTUL DIN BOTENI, CA ICOANĂ

Corespondenţa acestui tată misterios, expediată fiului său, dovedeşte că s-a îngrijit, în continuare, de la distanţă de formarea lui. S-au adunat două geamantane mari de epistole, din păcate căzute pradă unei inundaţii, la Porţile de Fier, unde lucra inginerul, şi distruse.

-“Constituiau, poate, cea mai frumoasă carte de pedagogie ce s-ar fi putut scrie vreodată, în cadrul relaţiei tată-fiu, cei doi găsindu-se în situaţia unui părinte deosebit de cult şi de spiritualizat şi a unui fecior deosebit de dezordonat, cu o personalitate cu totul şi cu totul aberantă, ca să spun aşa…”
Râde, amuzat mereu de cât de puţin pregătit a fost să se trezească fiu al tatălui său.
Îl admir pentru marea reverenţă purtată părintelui Sisoe; îl şi invidiez că s-au depus în sufletul lui atâtea prilejuri ce să-i facă iubite aplecările paterne asupra formării sale. Într-adevăr, acel bărbat care, sub auspiciile unei Selene însângerate de o lumină stranie, la auzul nedibacelor oscilaţii ale minţii copilului său, a ales să-i dea răspunsul aşteptat cu ardere lăuntrică, prin intonarea a două melodii conlucrând la alcătuirea stării afective ce s-ar fi putut instaura dezlegare spirituală pentru feciorul ideal pe care-l presimţea a se fi pitit îndărătul minţii crude a fiului lui, aşa cum şi-l cunoştea. Apoi alesese să tacă obstinat şi obstinant. Cei doi aveau, respectiv, paisprezece şi patruzeci şi cinci de ani, atunci când muzica li s-a înfăţişat drept singura modalitate de a se înţelege, vorba fiind de o comunicare despre stări duhovniceşti anevoie de pus în propoziţii şi fraze.
Trăirea îmi pare una de frontieră, cu un picior rămas încă în lumea raţiunii, iar cu celălalt gata să calce pe tărâmul de Dincolo, pe tărâmul unde nici judecată, nici grai nu mai au putere, ci silenţiul se umple de sensuri ce se agaţă ca pilitura de fier de polii magnetului, se agaţă de-a dreptul de suflet, îl înţelepţesc, îi dăruiesc o moştenire neaşteptată şi de nescris.
– “Tata era un om frumos, frumuseţea lui fizică fiindu-i pe de­plin copleşită de cea spirituală. Omul acesta nu a ridicat glasul la cineva niciodată, indiferent de situaţia în care s-ar fi găsit”, se şi grăbeşte naratorul să treacă la portretizarea morală, ca şi când amintirea acestui aspect al personalităţii părintelui l-ar sufoca dacă nu ar fi făcută publică pe dată. Este evident că trăsături spirituale ca la tatăl său, Mihail nu a întâlnit deseori şi ele s-au constituit, în memoria lui, depozit de forţă, de încredere în fiinţa umană, rezervorul energiei de care însuşi are nevoie pentru a fi bun. “Niciodată nu a adus nici cea mai mică jignire cuiva. A fost închis, bătut, torturat în chipuri ce nu se pot imagina – asta era uluirea mea, văzându-l cum arăta când a venit de acolo -, dar n-a rostit vreodată nici cel mai mic cuvânt de injurie la adresa cuiva, ori de protest şi mai ales de dor­inţă a răzbunării. Ba, mai mult, nici n-a acceptat vreodată să povestească ceva de acolo, indiferent care au fost stratagemele folosite de mine ca să-1 determin să vorbească. Tot timpul era cu zâmbetul pe buze. Nu-şi amintea decât că, în închisoare, a avut cele mai mari satisfacţii de până atunci, pentru că s-a putut ruga aşa cum şi-ar fi dorit-o dânsul dintotdeauna. în rest, nimic.”
Îl văd pe adolescentul frumos ca un efeb păgân – deoarece Mihail este clădit pe cât de armonic şi sugerând virilitatea, pe atâta de oacheş, cu cearcăne mari ce i se preling adânc în josul obrajilor, cu ochi fosforescenţi, cu păr corbiu, cu mădularele alungite, cu umerii voinici, cu chip mobil şi incitându-te la a-i asculta fiece vorbă, pro­nunţată cu acel ceva ce te convinge de cinstea grăitorului, din prima clipă, şi mai ales cu surâsul uşor autobatjocoritor, ce te ia părtaş la recunoaşterea slăbiciunilor personale, deşi poate nu eşti deloc convins că are dreptate, adică, poate că ai prefera să-l auzi lăudându-se, pentru a nu fi pus în situaţia să-l contrazici, lăudându-l tu; îl văd, deci, uluit de a citi pe obrajii preotului revenit din umilinţele temniţei, din înjosirile convieţuirii în comun îndărătul gratiilor, nerecunoscând în aerul aceluia nimic din demnitatea blândă ce se obişnuise a i-o atribui, ci doar smerenie umbrită de urmele unui aer abătut, găsind numai comuniunea cu răutatea, cu veninul fiarelor umane ce-l reduseseră la retragerea în sine, şi refuzând sistematic să se lase convins de nevoia de a-şi descoperi tainele în faţa fiului sfâşiat de dezvăluirea noii imagini a tatălui său, refuzând a-şi da pe faţă dezamăgirea, refuzând a-i împovăra conştiinţa copilului cu lecţiile animalizării deprinse în celule, păstrându-i nobila feciorie a încrederii în om, atunci când personal, o pierduse într-o deflorare sălbatică; şi îl văd pe prietenul meu, venindu-i să cadă în genunchi la auzul cuvintelor de mulţumire smulse din tatăl său preot, fericit, că, în sfârşit, îşi găsise timpul datorat unei rugăciuni cu suflu amplu cât marea, datorat unei rugăciuni nesfârşite, unei rugăciuni permanente, izbutind să  cuprindă în stihurile ei omenirea întreagă, Facerea toată şi Dumnezeirea.
Poate că cea mai bună exemplificare a spiritului iertării ce-i îndruma paşii părintelui Sisoe ar fi de scos la iveală din amintirile fiului său, îmbinându-se din această opţiune, odată cu relatarea, şi lămurirea spiritului pedagogic al duhovnicului.
Mihail povesteşte cum, anumiţi colegi împotrivindu-se la faptul că primea cam prea multe note mari la şcoală, şi pentru a fi pe gustul anumitor colegi, aceştia i-au pus gând rău. Conform planului înjghebat, s-au ascuns sub un pod pe care urma să-l străbată flăcăul în drum spre casă, pentru a-l bate când avea să le cadă la îndemână. El se cam aştepta la o surpriză de acest soi. Atent, când se afla singur prin sat, le observă stratagema din depărtare. Dacă îi lăsa să tabere asupră-i îi rămâneau prea puţine şanse să le facă faţă. În schimb, dacă le-o lua înainte, datorită tacticii neaşteptatului, a surprizei, s-ar fi putut să-i biruie el înainte ca ei să se dumirească ce li se întâmplă.
Zis şi făcut! Apucă un retevei din şanţ şi, când i se păru distanţa potrivită celor ce aveau de gând să facă, se năpusti şi-l înhăţă pe ăl mai apropiat, îl întoarse cu spatele la el, îl încovoie din mijloc şi arde-i la fund, arde-i cât putea de tare. Care cum îl prindea, îl vâra cu capu-ntre picioare şi-l altoia.
În preajmă, într-un dud de la capul podului, unde dealtfel şi locuia, directorul şcolii, Popescu, căţărat pe o cracă. Mihail nu-l băgase de seamă că s-ar fi pitit acolo, la înălţime. Numai ce, la un moment dat, îl aude:
-“Fir-ai al dracului de popoiac, te-ai pus să-i omori pe ăştia!…”
Din “popoiac”, cu înţelesul: fiu de popă, nu-l scotea.
Coborâră din pom. Îl chemă la sine şi-l înhaţă de perciuni, după nărav, zicând:
-“Carnetul! Urgent!”
Şi şi trecu la a-l încondeia în carnetul de corespondenţă cu familia, descriindu-i fapta cu cât talent fusese dăruit, astfel încât să-l usture cât mai tare pe Sisoe (“popa”, că “părinte” nu-i spusese vreodată).
De la acesta întâmplare şi până la clipa spovedaniei lui Mihail tre­cuse multişor bine. Dar spovedania veni, ca toate lucrurile temute.
Feciorul părintelui nu pomeni nimic despre fapta sa de demult. Îl ascultă părintele ce-l ascultă depănându-şi păcatele. Apoi îl întrebă de ce nu mărturisea şi despre bătaia aceea.
-“Păi, n-am crezut că este ceva atât de grav să merite să o spun şi pe asta.”
La spovedanie, deşi afară aşteptau zeci de oameni pentru aceeaşi dezlegare, părintele Sisoe îl reţinu pe Mihail aproape un ceas, dacă nu şi mai bine, să-i explice cât de nesocotită îi fusese fapta, ce mult rău săvârşeşte un om numai ridicând mâna asupra fratelui său, dar mi-te când îl şi bate…
Pentru că ne aflăm la iertarea păcatelor, cititorul se cuvine să afle că, o dată, s-au vorbit unii consăteni să-l omoare pe paroh. Trebuie ştiut că Sisoe nu se născuse Stanca, ci provenea din neamul Jinga. El fusese înfiat de cel mai renumit gospodar din neamul Stanca, reprezentantul celei mai înstărite şi de vază familii de pe toată valea Argeşelului. Foarte cunoscut şi deosebit de respectat era acel Nicolae Stanca, tatăl său adoptiv, pentru calităţile lui gospodăreşti, cum spuneam şi merită insistat: avea cele mai frumoase vite, cele mai frumoase atelaje de boi – şi avea mai multe, nu unul -, cei mai frumoşi cai, cele mai frumoase oi – n-avea multe, doar vreo sută, însă rase deosebit de rare. L-a înfiat când copilul avea şapte ani.
Încă de la înfiere, unele rude ale tatălui adoptiv, dăruite de Dumnezeu cu multe fete, au pus la cale să-l ucidă pe copil.
Hotărârea acelor inşi fu declanşată îndată după ce el ieşi preot şi reveni să se aşeze în comună, declanşată tocmai de această reîntoarcere la ceea ce socoteau ei a fi fost moştenirea lor.
Şi iată că într-una din zilele când părintele Sisoe se ducea la Câmpulung, urmând să se urce în autobuzul ce mergea la oraş, tânărul preot îi dădu întâietate unui om să treacă înaintea sa, deşi fiecine, de obraz, dădea clericului întâietate. Acest gest simplu de politeţe şi preţuire umană, ce ţinea de firea părintelui Sisoe şi nu de altceva, îi dezlegă limba celuilalt. Se apropie de el şi-i şopti cu mii de precauţii că auzise întâmplător la cârciumă pe unii care puseseră la cale să ia viaţa părintelui. Astfel a aflat Sisoe de acel complot. Având norocul să dea din timp de urma celor urzite împotrivă-i, izbuti să dejoace planul criminal.
Faptul că era om de rugăciune deschisese gura consăteanului. Iată ce-i narase. Unul dintre indivizi stabilise ca două zile mai târziu, când slujitorul urma să se întoarcă de la o familie ce-i ceruse un serviciu bisericesc, pe calea adoptată în mod obişnuit spre comună:
– “… când vine pe Valea Vănoaiei, îl pândim şi-l gătăm!!”
Valea Vânoaiei este o apă ce dă în Argeşel, foarte năvalnică. Când sunt ploi este fioroasă, furioasă, oarbă.
-“Când vine de la moliftă” – asta făcea părintele Stanca lunea, miercurea şi vinerea: molifte, îl ştia comuna toată – “tăbărâm pe el!”
În loc să revină pe unde era aşteptat, ascultând de glasul rugăciunii ce-l învăţa la tot pasul, tânărul preot o luă pe alt drum.
Ei nu s-au mărginit numai la încercarea aceasta. Au făcut alte şi alte planuri de luare a vieţii sale. Doar că părintele afla cu o clipă mai devreme despre intenţiile lor şi mereu îl ajuta Dumnezeu să iasă nevătămat.
Mihail se străduieşte să mă convingă că nu ar fi scăpat de atâtea ori din mâna lor dacă tatăl său nu s-ar fi rugat neîncetat, nu pentru sine, ci pentru ei… Dumnezeu, pentru rugăciunile sale, îi împiedica de fiece dată să-şi încarce sufletul cu sângele lui.
Complotiştii, ca şi ceilalţi enoriaşi, se mărturiseau cu prilejul fiecărei sărbători; se spovedeau până ce socoteau a fi gătat paharul cu păcate.
-“Poate că mai aveţi ceva de spus…”, îi îmbia duhovnicul la o spovedanie completă, el cunoscând adevărul ascuns de dânşii.
-“Nuuu!, nimica nu mai este de spus…”, răspundeau ca unul, ridicându-se grabnic din genunchi, “nu mai avem nimic de mărtu­risit”.
Şi plecau fără să se uite înapoi.
Înainte de a muri, tustrei, pe rând, l-au chemat pe părinte şi toţi, fără excepţie, şi-au spovedit intenţia omorului.
Doi dintre aceştia, cu prilejul ultimei spovedanii, i-au spus:
-“Părinte, aflasem că ştiai că am vrut să te ucidem; şi nu ne-ai reproşat-o niciodată. Dar am mai auzit ceva: că te-ai rugat pentru noi neîncetat…”
Asta a reprezentat pentru părintele Sisoe cea mai mare răsplată şi a constituit una dintre rarele împrejurări ale vieţii sale pe care a dorit să le comunice şi familiei; tocmai de aceea, i-a încredinţat soţiei sale, înainte de a muri, faptele, cu rugămintea de a transmite adevărul şi copiilor, sub legământ că nu vor încerca nicicând să-l răzbune.
A fost iertător, da, iertător…
De aceea, de bună seamă – şi astăzi la mormântul părintelui Sisoe, oameni se jeluiesc:
-“Unde este părintele nostru?”
Şi adaugă cu mâhnire:
-“Nu mai avem părinte…!”
Mihail relatează acestea cu vădită strângere de inimă, fiindcă ştie cât ţinea tatăl său la taina spovedaniei şi la discreţia ei. Mă asigură că nici maica sa, nu ţin pe nimeni dator pentru cele întâmplate şicu voce  tremurândă, adaugă:
– “Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească în pace, deoarece tata nu numai că i-a iertat, dar i-a şi ajutat oridecâteori afla că familiile li se găseau la strâmtoare. Aşa era tata… “; şi tace un timp.
“Nu era prea înalt, cam de talia dumneavoastră, adică mai scund decât mine; avea 1,78 m.”, izbuteşte să revină la portretul fizic, de care avea mare nevoie pentru a mă lansa mai sigur pe mine în visarea pe calea acelei copilării ce a devenit şi a mea, din moment ce Mihail voieşte să mă conducă de mână către acei ani.
Mă frapează că a denumit exact înălţimea mea.
-“Niciodată nu a fost gras. Dimpotrivă, avea o înfăţişare chiar ascetică, aş putea spune. Nu l-am văzut vreodată preocupat de mâncare în mod deosebit. Se hrănea pentru că ştia că ziua următoare trebuia să meargă la nu ştiu ce îndatoriri faţă de familie – eram trei copii şi era obligat să ne întreţină; dar nu aceasta îi era ocupaţia de bază. Va să zică, avea o înfăţişare ascetică, cu ochi albaştri, cu o privire profundă, de o deosebită căldură, inexplicabilă; această căldură, repet, o emanau ochii lui în ciuda faptului că avea o profunzime extraordinară. Purta însemnele preoţiei, adică barbă şi mustăţi castanii. Nu erau lăsate a creşte foarte mari. Aici se desfăşura lupta lui cu mama.”
-“Mama ar fi vrut, probabil, să şi le radă…”, opinez.
Iarăşi izbucneşte în râsul său sănătos:
-“Da!… Într-asta a stat lupta dânsului permanentă, care, mai târziu, a fost susţinută şi de mine. Adică îi luam partea. Mi-ar fi plăcut să-l văd cu barbă mare. La frumuseţea predicilor dumnealui şi la frumuseţea convorbirilor pe care le purta cu Petre Ţuţea sau cu Ion Chelcea, ambii din aceeaşi zonă cu noi, ori, mă rog, alţii şi alţii, care veneau şi-l  căutau anume, veneau cu brişcă, de la distanţe mari, aşa cum era pe timpul acela, mi-ar fi plăcut ca vorba aceea a dânsului, extraordinar de bogată şi de stufoasă de informaţii – niciodată nu rostea o frază ce să n-aibă conţinut;  indiferent că era lungă sau scurtă, toate musteau de idei şi de posibilităţi de plecare mai departe -, mi-ar fi plăcut, zic, să-l văd cu barbă lungă, cu părul lung, lucru pe care, reiau, mama nu l-a agreat…”
Şi, de la schiţarea felului cum arăta tatăl, inginerul se lasă iarăşi furat de duhul aceluia, de puterea lui de impact asupra semenilor cari îl înconjurau, de convingerea în care îşi depunea vlaga întregii fiinţe, când li se adresa enoriaşilor:
-“Avea o capacitate uluitoare de a aduna oamenii la un loc, cu o voce pe care uneori abia o percepeai. Vorbea deosebit de calm; pentru mine, era o permanentă surpriză să constat cum reuşea, cu acea căldură ce-i vibra totdeauna din glas, să adune fără greş atâţia inşi şi atât de repede, în vederea unei acţiuni comune.
“Îmi amintesc că în ’77, când a fost cutremurul, de pildă, în nici câteva luni de zile a izbutit să restaureze biserica pe de-a-ntregul, a consolidat-o, a pictat-o; şi aşa mai departe. Arăta de parcă nici n-ar fi trecut cutremurul peste ea.”
-“Când mergeaţi la muncă, în ce fel i se cunoştea preoţia?”, sunt curios dacă un atare slujitor bisericesc îşi putea omite vreodată Chemarea.
-“La muncă nu uita să dea binecuvântarea; mereu ţinea în geantă patrafirul şi binecuvânta, de la început, ziua, şi munca, şi pe cei care lucrau. Asta la începutul zilei de muncă; după cum şi la sfârşitul ei spunea o rugăciune de mulţumire. Nu exista ocazie să procedeze altfel.
“La fel cu masa. Nimeni nu mânca până ce nu binecuvânta el masa, cu toate că – mai ales după ieşirea din temniţă – i s-a pus categoric în vedere să n-o mai facă, dânsul nu a ezitat să-şi reia obiceiul.
“Acelaşi lucru la clădirea unei clăi. Nu se putea pune prima pală de fân până când dânsul nu ridica o rugăciune cu multă evlavie şi emoţie lăuntrică; abia apoi se începea lucrul. Toţi oamenii care veneau la muncă erau pregătiţi pentru aceasta.
“Făptuia în aşa fel de ca şi cum ar fi fost cele mai fireşti lucruri, pentru că, asta e părerea mea, le trăia – le trăia în adevărata lor normalitate, în autentica lor realitate, motiv pentru care i-a refuzat, după ce şi-a încheiat studiile cu “magna cum laudae ” cei care i-au propus să rămână la faculate, pe profesorii Nae Ionescu şi Nichifor Crainic. Deşi a avut notele maxime la absolvire, dânsul a spus: – ”Nu. Mă duc. Mă reîntorc în sat, deoarece aşa am făgăduit părinţilor mei,când am plecat”.
“Dacă a terminat cu învăţătura, parohia din comuna dânsului nu era liberă, cum se întâmplă atunci când ai cea mai mare nevoie de ceva. Aşa că a cerut o altă parohie, foarte modestă: Lucieni, jumătate din enoriaşi lingurari, jumătate români, oameni fără posibilităţi şi mai ales fără cunoştinţa lui Dumnezeu. S-a ocupat de ei cu osârdie; treptat-treptat, pe cei dintâi i-a botezat, azi unul, mâine altul – eu am botezat foarte mulţi, copil fiind, mă lua cu dânsul şi: – ”Hai, că iarăşi n-avem naş! O să botezi nişte puradei…”, şi uite aşa, pe nebăgatelea de seamă, i-a adus în biserică. De unde, la început, biserica era goală, n-avea decât vreo trei babe, în câţiva ani, a acoperit-o, a comandat un clopot să sune pe toată valea aia, un clopot cu un timbru de o rară frumuseţe, l-a montat într-o clopotniţă pe care a ridicat-o -mai există şi acuma -, toate numai prin acest duh de a aduna oamenii în jurul său, să-i fie de ajutor întru cele pentru Dumnezeu.
“Cincisprezece ani a rămas în Lucieni. După aceştia a venit în Boteni. Aici a găsit biserica în acelaşi hal: ploua în altar! A trebuit încă o dată s-o ia de la început. Dumnezeu l-a sprijinit iarăşi. A refăcut lăcaşul. “Apoi, a fost închis. Nu i s-a spus niciodată de ce. Ţinut timp fără margine la puşcărie, fără ca, practic, să existe vrun dosar împotriva sa.
“Cu alte cuvinte, aşa cum a luat, aşa i s-a dat drumul.
“Noroc că i-au îngăduit să revină în fruntea parohiei lui (dar cu o serie întreagă de restricţii despre care nu vorbea nicicând…).
Deîndată după ce a fost eliberat, părintele făcu slujbe pentru Eroii Neamului, ceea ce sub tirania comuniştilor nu s-a mai pomenit. De bună seamă, gândul său era la cei lăsaţi în urmă între gratii, eroii anonimi ai luptei împotriva bunului plac şi a minciunii tronând cu C.C.-ul şi Secretarul lui la masă. În pregătirea acestei slujbe – prima dintre ele -, a mers din casă în casă şi s-a străduit să găsească fotografii ale tuturor celor căzuţi pe front, la Mărăşeşti, la Mărăşti, la Câmpulung, pe muscelele de la Valea Mare-Pravăţ. Acolo unde nu a descoperit fotografii, a comandat unor pictori ce lucraseră la biserica să închipuie înfăţişările dispăruţilor, ţinând seama de relatările săte­nilor şi ale neamurilor. Portrete şi fotografii slujiră la întocmirea unor panouri cu eroii satului ce fură de atunci înainte păstrate în biserică. În fiecare an, de Înălţare, părintele ieşea şi slujea la un alt monument al celor căzuţi în lupte – pe care se agăţase o stemă sovietică dintr-acelea cu cinci colţuri, comemorând victimile părţii ultime a celui de-­al doilea război mondial, căzute alături de ostaşii ruşi, în gonirea nemţilor din ţările ocupate!… Monumentul de alături – cel al Eroilor Neamului – fusese odinioară păzit de vulturul cu crucea în cioc, cum îl ştim pretutindenea prin sate. Numai că această cruce de bronz fu­sese smulsă din ordinul partidului. Părintele a pus crucea la loc, pe banii dumnealui, după cum obişnuia. Astfel nu mai trecu nici un an ca Botenii să fie lipsiţi de slujirea memoriei eroilor români.
-“Tata a avut grijă să-mi dea elementele necesare formării mele ca gospodar, deîndată ce a socotit că i-aş fi putut răspunde la îmbieri cu seriozitate. Iar aceasta s-a întâmplat mult mai devreme decât ne-ar veni a crede. M-a îndemnat să învăţ tot ceea ce ţinea de muncile pământului, astfel încât să apreciez singur ce era bun şi ce era rău. Se străduia să mă facă stăpân pe relaţia din­tre om şi pământ”, sare Mihail la altceva.
Lucrul nu-i de mirare. Satul de moşneni Boteni se mândrea odinioară cu gospodarii lui. În 1817, livezile sale erau de invidiat. Una număra 300 pruni. Alta 600, cuprinzând şi 50 meri, ca şi 13 peri. Părintele nu făcea decât să-şi pregătească fiul să se integreze cu uşurinţă în rândul oamenilor care, prin părţile locului, erau pretenţioşi, după cum se vede.
Ceea ce nu înseamnă că sărăciţii lipseau. În acelaşi veac, al nouăsprezecelea, împrumutul cu dobândă făcea ravagii, iar la el se ajungea de spaima dăjdiilor. Iată ce scrie într-un document: “precum să se ştie că impresurăndu-mă pe mine multe necazuri despre dajdia birului şi despre alte datorii ce sânt i pe la alţi oameni şi neavând mijloc, am năzuit la Dumnealui mai sus Oprea Căpitanul, care în mai multe rânduri mi-au dat bani, până am ajuns la taleri 182, afară de dobânda taleri şaptezeci şi doi şi fiind eu şi pe la alţii dator şi neavând cu ce plăti, am mers la Dumnealui Căpitanul Oprea şi l-am rugat de i-am vândut moşia din Pârloage, grădina cu pruni”. Şi nu este singura dovadă a situaţiei grele, căci aiurea citesc: “Noi Ţuţuieştii, anume Vlaicu, Radu şi Ştefan, i Ion şi cu fraţii noştri ot tam, dat-am credincios zapisul nostru la mâna Dumnealui Căpitanul Opri ot tam, precum se ştie că împresurându-ne multe nevoi despre dajdia birului şi despre alte greutăţi ce ne-au împresurat, am năzuit la Dumnealui “, În ce sens? “Ne-am rugat de ne-au mai dat bani, de ne-au scăpat de cazne.” Iar ce va fi fost la plata datoriei totale, numai bunul Dumnezeu ştie…
-“M-a crescut în temeiul proverbului că numai acela care a pus un pom, a ridicat o casă şi a făcut un copil e om. De aceea, de la zece ani, mi-a luat cai, mi-a luat oi; mi-a luat peri, meri, nuci, cireşi, tei, pe care m-a împins să-i plantez singur. Şi i-am plantat. Pe unii dintre ei îi mai poţi vedea – teiul încă mai este; mama vrea să-l tăiem; din cei doi cireşi unul mai există; prunii toţi. Doar rostise foarte clar: – ” Vreau să văd ce e de capul tău !… Acum ai oile tale, ai caii tăi, aşa cum vei îngriji animalele, aşa le vei avea ! Ai şi pomi; aşa cum îi întreţii, îi vei păstra şi o să culegi roadă toată viaţa.”.
“Copii n-am avut, casă n-am clădit. Poate că, totuşi,mi-a rămas o şansă să ajung om…”