Tags

Related Posts

Share This

- Postfata

Câteva cuvinte despre autor. Elev, între anii 1942-48, al şcolii primare Maison des Français şi al Liceului Francez din Bucureşti, student al Conservatorului Ciprian Porumbescu, la secţia regie de operă, ce tocmai se desfiinţează – apoi student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fără să o termine nici pe aceasta, deoarece, la 4 XI 1956 este arestat şi condamnat la patru ani închisoare corecţională, ani executaţi la închisorile Jilava şi Gherla, precum şi în lagărele de muncă forţată din Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni, Mihai Rădulescu a avut, de timpuriu, ocazia de a cunoaşte viaţa nu numai pe faţa ei luminoasă.

Efectuând, după ieşirea din detenţie, muncile inferioare la care erau admişi cei marginalizaţi, montator de calorifere pe şantiere, hamal şi, după trecere de vreme, instructor de teatru de păpuşi – calitate în care, atenţie, debutează profesional la Casa de Cultură Armeană Stepan Şahumian -, el este readmis la studii, susţinându-şi teza de licenţă la Facultatea de limbi germanice, în 1968, fără ca, totuşi, să-şi poată susţine şi teza de doctorat, în lipsa condiţiilor politice, însă izbutind să intre în învăţământ, în cel secundar, mai întâi, şi apoi în cel superior, ca lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic, devenit, după decembrie ’89, Facultatea de Teologie a Universităţii bucureştene – unde şi astăzi predă.

Un destin destul de frământat, până către o jumătate de viaţă, consemnând tenacitatea în acţiunile pe care şi le propune, consecvenţă, propensiune pentru trecerea de obstacole aparent insurmontabile. Şi o autentică, amplă capacitate de instruire intelectuală în varii domenii, de factura omului celui de al treilea mileniu. Să ţinem, oricum, seama că stăpânirea a mai multor limbi străine a fost doar condiţia însuşirii mai multor culturi, pe mai multe paliere, către construcţia unui eu umanist, îndreptat spre creaţie de pe poziţiile şi ale experienţei şi ale aportului cărţii, apt a simţi frumosul, dar şi suferinţa, aceea care, de altfel, poate duce tot acolo. Sortit, aşadar, operelor literar memorialistice, dar şi de ficţiune, în acea varietate de genuri ce vădeşte o anumită şi foarte caracteristică nelinişte existenţială, o anxioasă mobilitate, cu benefice sondaje într-un profund strat religios.

În dubla lui calitate de profesor, prin urmare, de om al ştiinţelor şi de literator, Mihai Rădulescu va trece de la lucrări de uz practic (vezi Manualul experimental de limbă engleză), la studii de un elevat nivel cultural, de antropologie, de shakespeareologie, de teme ale artei, precum Dubla personalitate în Renaştere (1996), Antropologia stilistică – Lumea lui Charles Dickens (1995), dimpreună cu studii luminate de duhul ortodoxiei, dintre care unul de o foarte deosebită semnificaţie, tratând fenomenul “Rugului Aprins”, în anii martiriului bisericii. În cartea sa: Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste (1998), autorul se explica: “Nu afirm că discutarea Chemării, a variantelor ei personalizate, în lumea aşa-zis liberă, în aceeaşi epocă, ar fi putut fi mai puţin interesantă pentru studiul antropologic, psihologic şi moral-religios, abia în teroarea comunistă resimţind românii cu adevărat nevoie de credinţă şi nevoia prezenţei palpabile a Creatorului. Această sete însă, s-a resimţit până la limitele ei, în condiţiile extreme ale existenţei, doar în închisorile numite, datorită delimitărilor speciale ale vieţii, cu un picior între cei vii şi cu unul în tărâmul descompunător al morţii.”

Ca unul care a simţit în temniţă, în momentele limită, mângâierea cuvântului lui Dumnezeu, ca unul pentru restul vieţii marcat de experienţa detenţiunii, a scris, printre altele, o Istorie a Literaturii Române de Detenţie (1998), pagini despre fenomenul delaţiunii, fiind firesc ca o bună parte din scrisul său de creaţie propriu-zis, începând cu Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste (1992), să fie dedicată poate celei mai dureroase probleme sociale a României de după despovărarea de comunism, aceea a responsabilităţilor pentru cele mai înainte întâmplate, stare care, ca să ne exprimăm cu tot calmul, a rămas, din motive ce nu ne scapă, în continuă şi tristă suspensie. Nu însă ideea vindictei l-a mânat pe Mihai Rădulescu să se aplece amănunţit asupra acestei fistule sociale ci, adânca, umana compasiune faţă de suferinţa semenului. Pentru aceasta, avea nu doar vaste informaţii la prima sursă, ci şi o dramatică experienţă personală, cu pecete asupra unei întregi vieţi.

Exact din acest motiv, constituentă psihică totodată, credem că s-a îndreptat cu atâta hărnicie – iar termenul nu este, desigur, cel mai potrivit -, cu pasiune vom zice, asupra destinului unui popor cu soartă cumva asemănătoare cu a noastră din trecut, armenii, creştini din imemorială vechime, comunitate adesea ameninţată cu pieirea şi mereu renăscătoare, lume, repetăm, ca şi a noastră, înconjurată de hulpavi şi bestiali asupritori, dârji practicanţi ai genocidului şi nesătui de jaf.

Cititorul a urmărit, citind romanul Hrandt, împrejurările în care, iubitor de arte, în ceasurile aurorale ale formaţiei sale spirituale, l-a stimat şi a învăţat să-l iubească pe artistul plastic purtând acest nume. A fost la mijloc o tipică poftă de cunoaştere şi adeziune, faţă de un om al luminii şi al înţelepciunii, faţă de o cultură, de o civilizaţie cu, de altminteri, rădăcini şi pe tărâmurile noastre. Cu pasiune, cu impetuozitate. Acest mod de a lua în posesiune, nemijlocit, total, inepuizabil, caracteristic întregii opere beletristice a lui Mihai Rădulescu, se înscrie în nota unui plenar şi răzvrătit existenţialism, a unei ardori ce nu cunoaşte sicitatea dezamăgirilor, oboseala obstacolelor acumulate, chemările de neant ale dubiului.

Că, intitulată Hrandt, naraţiunea are ca temă întâlnirea a două personalităţi, dintre care una în plină creaţie, iar alta în repede formaţie, nu ne poate stârni mirarea. Într-un rezumat sec al romanului, un erou, pregătit pentru mai multe căi în viaţă, situaţie în care se va stabiliza, cu paradoxalul efect al eternei juvenţe, se “lipeşte” de pictorul de laviuri, statornicit în România şi, asemeni celor mai mulţi din etnia sa, grabnic naturalizat, asistă la ecloziunea talentului acestuia, către cea mai voluptoasă floralitate a culorilor, intră în contact cu istoria şi folclorul armenilor, implicându-se, precum îi este felul, studiind, traducând, prelucrând opere ce-i îndrituiesc calificativul de armenolog, alături de acela de anglicist sau antropolog – iar bibliografia sa în aceste domenii, cărora li se adaugă necesar opera beletristică, ar depăşi spaţiul acestei postfeţe. Autorul unei unice, dacă nu ne înşelăm, până astăzi, Civilizaţii a armenilor nu cunoaşte, într-adevăr, jumătăţile de măsură!

O călătorie efectuată în Armenia, la invitaţia Catolicosului Vasken I – ca răsplată pentru culegerea sa de povestiri populare armeneşti şi a traducerii liturghiei armene -, complement necesar al unei senzorialităţi palpând piatra, pâinea şi apa, stă în centrul naraţiunii, cu plusul de exotism ce determină în deceniile acestea, afluenţa publicului cititor către literatura documentaristică, de memorii, spre acele nude mărturii care s-au dezlegat şi în romanul ultimului secol. În Hrandt, lectorul are de-a face cu o insinuantă voce care are ce nara, ba încă într-un anumit exces, ce-l poate lua ca o apă pe cititorul neavizat, neobişnuit cu vibraţiile unui condei ce nu cunoaşte tihna, unui cuget scormonitor, scrutând profunzimile eului omenesc aici patetic, aici ironic – căci umorul nu-i este străin observatorului -, dar mai cu seamă elegiac evocativ.

În Hrandt evoluează o întreagă umanitate, se petrece un întreg ev, retras în ceea ce Mateiu Caragiale numea scumpul Trecut. Recunoaştem aici calitatea romanescă a unui suflet liric, ne lăsăm purtaţi de nişte valuri aluvionare trecând de la istoria povestitorului, la aceea a pictorului Avachian, către o mai amplă baladă dedicată martiriului naţiunii acestuia. Vorbim de un genocid mult timp ascuns umanităţii judecătoare, de făptaşii lui, de urmaşiii acestora, pe canavaua secolelor unui imperiu crescând din moarte şi ruină şi descrescând din pustie senilitate. Un genocid ce a premers sinistrului holocaust din al doilea război mondial, acesta, la rândul lui, oferind pilde de cruzime jihadurilor din zilele noastre. Cititorul va fi şocat de scenele în faţa cărora va fi pus, de măcelul practicat de aceeaşi fanatici care, de cum ne întemeiasem statal, noi românii, au vegheat să nu ne bucurăm de independenţă, de roadele muncii noastre, de orice legături cu civilizaţia Apusului. Lecţia de istorie pe viu s-a reactivat în săptămânile, lunile când, în fine, omenirea creştină – dar nu numai ea – s-a mobilizat – şi cine poate cunoaşte de pe acum rezultatele? – împotriva terorismului, intoleranţei, fanatismului, şi a făcut-o poate cu întârziere, dar e de sperat că nu prea târziu.

Recursul la istorie, din miezul romanului lui Mihai Rădulescu, explică intim nobila figură a pictorului Hrandt Avachian, al cărui portret prinde contur, în roman, prin tuşe fine, revenitoare, prin tehnici ale chiar picturii. Figurii de zbucium şi torsiune a povestitorului i se opune, într-o fericită strategie, seninătatea, orientala împăcare cu timpul a lui Hrandt, viind în spaţiul românesc şi aici rămânând posterităţii, într-o magică transparenţă, ca în crusta de chihlimbar a eternităţii.

Barbu Cioculescu