Tags

Related Posts

Share This

Pe malul lacului Fundeni. Pe rugul prieteniei care arde vesnic, un prinos de recunostinta si un omagiu in memoria lui Mihai Radulescu

Domnul profesor Rădulescu mi-a dat întotdeauna pentru acasă teme năstruşnice, ‘nevinovate’ la prima vedere, însă în realitate neînchipuit de grele. Aşa a fost în clasa a noua, când mi-a călăuzit primii paşi în deprinderea limbii lui Shakespeare, dar şi 37 de ani mai târziu, după ce l-am descoperit pe Internet şi am aflat cu uimire că fostul meu dascăl din liceu era defapt scriitorul Mihai Rădulescu, a cărui bogată activitate literară culmina cu o creaţie unică în genul ei, Istoriei Literaturii de detenţie la Români.

Bucuria reîntâlnirii a fost de scurtă durată; trei luni mai târziu, trecând în Eternitate, domnul profesor nu a luat cu sine nimic – nici sentimentele pe care i le nutream, nici amintirile noastre comune şi nici, mai presus de toate acestea, Cărţile scrise cu pasiune, cu dedicare, de-a lungul unei existenţe tumultoase, plină de urcuşuri şi coborâşuri deseori ameţitoare. Desigur că citisem reflecţii filozofice de genul celor care-ţi amintesc că “moartea pune capăt unei vieţi însă nu şi unei relaţii”, dar nu mi-am închipuit că voi descoperi eu însămi, prin proprie trăire, adevărul profund al acestor cuvinte.

Am crezut că odată cu trecerea domnului profesor la cele veşnice se încheiase înainte de vreme un capitol de viaţă promiţător, abia înfiripat, ce urma să mă poarte sub aleasă îndrumare spre culmi nebănuite în urcuşul descoperii de sine. Tăcerea dascălului meu ar fi trebuit să fie definitivă, însă, pe măsură ce citeam carte după carte din impresionanta-i bibliotecă virtuală găzduită de site-ul său personal, realizam că defapt convorbirile noastre începute în urmă cu câteva luni, nu încetaseră nici o clipă ci continuau pe o cale deosebită. Am înţeles că în paginile scrierilor lui Mihai Rădulescu se găseau, pregătite din timp, parcă special pentru mine, răspunsuri la multe dintre întrebările pe care mi le puneam pe masură ce descopeream adevărul. “Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide” s-au dovedit a fi cuvinte cheie pentru ‘porţi’ ferecate şi o mulţime de subiecte încă nelămurite.

După o vreme însă, rolurile s-au inversat şi din postura de ‘examinatoare’ care descoase şi interoghează, am redevenit elevă, scoasă ca în anii şcolii la tablă, la ascultat. Oricât ar părea de uimitor sau ciudat, ‘lectiile’ cu domnul profesor au fost reluate, de parcă cineva vroia să-mi demonstreze că “putem muri fără să plecăm cu adevărat”…

Luni în şir, ori de câte ori pomeneam numele fostului meu dascăl – fie că îi evocam amintirea sau plănuiam viitoare acţiuni în memoria sa, parcă se ridica un colţ de perdea de pe fereastra unei alte realităţi, mult mai profundă şi mai vie decât cea cunoscută simţurilor mele trupeşti. Prin acea mică deschidere spre meleaguri de ‘dincolo’, răzbeau până la mine străfulgerările unei lumi necunoscute şi totuşi familiare, punct de întâlnire al trecutul trăit cândva cu viitorul ce urma să vină.

Spectacolul straniu la care nu numai că asistam ca unică spectatoare, dar şi participam, începea de fiecare dată cu o scenă petrecută într-un decor minimalist, dominat de imaginea unui simplu şi impersonal calendar de perete. O rafală de vânt stârnită ca din senin, prindea a răsfoi înainte şi înapoi, ca pe o carte, filele neobişnuitului calendar, invitându-mă fără cuvinte să le privesc mai îndeaproape. Îmi amintesc cât de uimită am fost să descopăr că pe fiecare din cele 365 de foi apărea aceeaşi dată – 19 ianuarie, ziua în care în urmă cu trei ani domnul profesor a trecut la Domnul, în timp ce anul nu era menţionat nicăieri – semn că putea fi unul anume sau un oricare altul.

Urma apoi un tablou a cărui sursă de inspiraţie am înţeles-o imediat. Dintr-un portret schiţă înfăţişându-l pe încă tânărul Mihai Rădulescu, mă privea un chip de o blândeţe aparte, ascunzând zbuciumul unui veşnic reînceput şi a unei continue căutări de sine – blestem sau binecuvântare? În ambianţa ireală ca de vis, în care jocul luminii şi al umbrei amintea natura dihotomică a firii omeneşti, se înălţau ziduri de închisoare, sumbre şi ameninţătoare, iar deasupra lor, pe un petec de cer luminos veghea Iisus răstignit pe cruce; decorul părea creat anume să amintească unei memorii colective amnezice file de istorie voit uitate. Mulţimea cărţilor răspândite în neorânduială peste tot – pe rafturi, pe masa de scris şi chiar pe podeaua de lemn, te purta cu gândul spre universul sacru din care acestea făceau parte şi pe care-l reprezentau. Oricine a vizitat site-ul scriitorului Mihai Rădulescu, denumit nu întâmplător “Literatură şi detenţie”, putea recunoaşte cu uşurinţă, într-o reuşită transpunere scenică, pagina de deschidere a amintitului spaţiu virtual – oglindă fidelă a unei vieţi sub însemnul anilor petrecuţi în temniţele comuniste, dar şi a pasiunii pentru scris.

Ajunsă la apogeul său, viziunea mea primea o notă de un intens dramatism. “Din marea de amar”, dintre tristeţi, de printre gratii, orizonturi noi se deschideau în faţa mea, în timp ce un soare puternic şi generos – sau poate o fi fost acesta harul unei creaţii literare? -, îşi revărsa lumina peste locuri şi peste oameni. Mă învăluia certitudinea că nu mai eram singură, unica participantă la impresionantul spectacol din jurul meu; sub semnul de foc al Prieteniei se scria un scenariu nou.

În final, cea de a patra scenă mă proiecta într-un minunat decor natural, tocmai la ceasul de taină la care câteva sălcii plângătoare, pe un mal de lac, se închinau cu smerenie cerului oglindit de întinderea liniştită de ape. Nu mi-a fost deloc greu să recunosc locul. ştiam din citite că dacă te desparţi de şoseaua Fundeni la numărul 138, apucând pe ramura de drum ce coboară înspre lac, imediat ce treci de biserica Fundenii Doamnei, ajungi într-un colţ de rai, despre care o voce fără chip îmi explica: “O dorinţă a tatălui lui Mihai a fost împlinită. Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra în linişte, într-o ambianţă picturală magnifică, pentru a se doftorici şi pentru a uita rănile lăsate de cei patru ani de detenţie politică.” (1)

Mărturisesc că la capătul fiecăreia dintre repetatele mele călătorii prin lumi paralele mă încerca un sentiment frustrant, amintind nemulţumirea de sine resimţită în adolescenţă ori de câte ori, deşi elevă silitoare din fire, nu reuşeam să mă ridic la înălţimea temelor primite la şcoală sau… în viaţă. Intuiţia îmi spunea că nu întâmplător se derula în faţa mea acel spectacol văzut doar de mine, însă mesajul ‘dintre rânduri’, oricât mă străduiam, continua să rămână o enigmă de nedescifrat. Mi se potriveau şi mie vorbele femeii din popor, spuse Sfântului Ioan Gură de Aur: “Ioane, fântâna darului tău e adâncă, dar funia mea e scurtă!” Degeaba am căutat ajutor în scrierile domnului Rădulescu, tot ce-am reuşit să aflu a fost că: “Sunt lucruri pe care nu le înţelegem nici bine, nici uşor.Totuşi, chiar şi aşa, ele nu răsar în ochii observatorului cu mai puţină evidenţă.” (2)

Tocmai când începuse să mă bântuiască gândul renunţării, am primit un semn; ca din neant mi-a fost întinsă cu gerozitate o mână de ajutor. Printr-o măiastră lovitură de teatru petrecută exact la momentul potrivit, reprezentarile ce-mi dăduseră atâta bătaie de cap s-au eliberat din ordinea anume ce le înlănţuise până atunci. Într-un spectacol de adio, imaginile binecunoscute mi-au apărut pe scena minţii nu una după alta, precum le era obiceiul, ci toate împreună şi în acelaşi timp. Geniala idee regizorală a deschis ‘zăgazurile’ înţelegerii şi, în sfârşit, am pătruns tâlcul ‘lecţiei’ primite. Tot atunci, din aceeaşi străfulgerare de gând s-a născut hotărârea de a ne întruni cu toţii pe 19 ianuarie la ‘conacul lui Radul’, pe malul lacului Fundeni, să ni-l amintim pe prietenul Mihai aşa cum fiecare din noi l-a cunoscut, în împrejurări şi în etape de viaţă diferite, personal sau prin corespondenţa pe net – un îndrăzneţ proiect de suflet.

Dar cine suntem ‘noi’ şi de ce rostesc cu emoţie acest cuvânt? Răspunsul pare simplu şi uşor de ghicit: suntem foşti prieteni ai lui Mihai Rădulescu – scriitorul, profesorul, omul. Acesta ne e numitorul comun, căci altfel, ca să folosesc o remarcă umoristică prin care am fost caracterizaţi, “a tunat şi ne-a adunat”, până într-atât suntem de diferiţi şi greu de ‘catalogat’.

Ne-am născut pe parcursul a câtorva generaţii, aşadar suntem de vârste diferite. Diferite sunt şi profesiile pe care le îmbrăţişăm, ca adepţi ai ştiinţelor umaniste, sociale sau exacte. Cât despre locurile spre care ne-a purtat viaţa şi în care trăim în prezent, dacă ar fi să le unim printr-o linie imaginară, aceasta şi-ar începe călătoria pe harta lumii de pe continentul American, din Canada şi Statele Unite, urmând a străbate Europa de la apus la răsărit – trecând prin Gibraltar, Stuttgart, Timişoara, Suceava, Brăila, Bucureşti, pentru a se opri tocmai în Orientul Mijlociu, pe malul Mediteranei, în Israel. Unii dintre noi se pot mândri că au găzduit în diverse publicaţii scrierile lui Mihai Rădulescu, în timp ce alţii, ‘gazduiţii’, au fost publicaţi pe site-ul Literatură şi detenţie ca profesionişti ai scrisului sau ca începători. Sunt printre noi cei care l-au ajutat la nevoie pe prietenul Mihai, dar şi cei care s-au bucurat de sprijinul său, prin faptă sau cu sfatul. Aş putea continua la nesfârşit ‘jocul clasificarilor’, concluzia rămânând aceeaşi: deşi avem ‘ceva’ în comun, suntem cât se poate de diferiţi; dar şi unici.

În ciuda deosebirilor asupra cărora n-am zăbovit întâmplător, grupul nostru este special şi deosebit. Dacă cineva ne-ar întreba cum s-a născut prietenia noastră, am răspunde că ne-am cunoscut prin Mihai Rădulescu, dar nu în răstimpul vieţii sale ci când deja nu mai era printre noi. Imediat după data de tristă amintire – 19 ianuarie 2009, am început să ne ‘descoperim’ ca din întâmplare, prin coincidenţe bine ticluite şi sosite la timpul potrivit. Cu toţii vibram pe aceeaşi undă a admiraţiei ‘fără rezerve’ faţă de prietenul nostru comun; ne-a apropiat dorinţa de “a-l păstra pe Mihai viu în gândurile şi inima noastră, cu ce avea el mai bun şi mai preţios.”(3)

Dar să revin la ideea de a ne întruni la ‘conacul’ de pe malul lacului Fundeni. Visul a devenit realitate, întâlnirea a avut loc aşa cum ne-am propus şi am plănuit. A fost o zi de ianuarie neobişnuit de frumoasă pentru luna lui ‘Gerar’, vremea însăşi fiind de partea noastră. Soarele, cam cu dinţi dimineaţa, s-a îmblânzit înspre prânz, înduioşat pesemne de curajul cu care am hotărât în unanimitate că ‘tabara’ ne-o aşezăm pe terasa cu vedere spre lac şi nu în casă, fie ce-o fi!

Înconjuraţi de ape din toate părţile – căci aceasta era impresia pe care ţi-o dădea priveliştea lacului îmbrăţişând propria sa oglindire în geamul enorm ce ne despărţea de camera de zi, ne-am lăsat în voia amintirilor şi a minunatului peisaj. “Linistea, aproape neverosimilă, care învăluia acest colţ de rai şi care-i conferea o atmosferă ca de mănăstire” (4) s-a pogorât şi asupra noastră, dezvăluind dărnicia locului bun pentru sănătate, dar şi pentru suflet.

- Oare spiritul lui Mihai o fi prin preajmă? a dat cineva glas întrebării pe care ne-o puseserăm cu toţii în gând. Sau poate ne priveşte de acolo de sus…

Mărturisesc că în acele clipe, fermecată de priveliştea şi atmosfera de vis, mă simţeam ca într-o poveste şi nu m-aş fi mirat deloc să-l văd pe domnul profesor apărând aievea, păşind dintr-o realitate în alta în modul cel mai firesc. Chiar mi-am închipuit o asemenea scenă în care domnul Rădulescu, întors de la cine ştie ce treburi prin oraş, descoperea surprins mica noastră adunare, întrunită sub steagul prieteniei în ‘ograda’ sa. ştiu că ar fi trecut repede peste surpriza momentului şi, cu aceeaşi bucurie cu care-şi saluta pe vremuri elevii, ne-ar fi întâmpinat şi pe noi, ‘oaspeţii nepoftiţi': “good morning young ladies and gentlemen!” ar fi răsunat glasul celui pe care o parte din noi îl ‘auziseră’ numai din scrisoari. Cei ce nu l-au cunoscut personal pe Mihai Rădulescu s-ar fi putut convinge că era într-adevăr precum s-a scris, “un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice şi sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei.” (5)

Cu toţii eram emoţionaţi. În atmosferă plutea un fel de tristeţe luminoasă, cât despre ‘depănatul’ de amintiri, parcă încheiaserăm între noi un pact secret ca acestea să fie evocate în intimitatea propriilor gânduri şi la adăpostul lor. Aşa cum se întâmplă deseori în momentele de început, fiecare aştepta ca cineva – altul decât el însuşi – să spargă gheaţa, luând cuvântul. Pentru că nu se cădea ca ‘cenaclul’ nostru să debuteze sub auspiciul tăcerii prelungite, am luat iniţiativa propunând tovarăşilor mei:

- Haideţi să-l ascultăm pe Boris citindu-ne din “Semnale către Monica”!

Aş fi putut alege “Conacul lui Radul”, primul omagiu adus de Boris, în scris, pe Rugul prieteniei care arde veşnic, dar m-am oprit la “Semnale…”, pentru care aveam o mare slăbiciune nu numai pentru că erau scrise frumos şi bine, dar şi pentru că, într-un fel, scrierea mi se adresa chiar mie personal – eu fiind cea al cărei nume era menţionat în titlu.

Pe un ton voit vioi, sub care se ascundea înnăscuta mea timiditate, mi-am anunţat prietenii că în ‘concertul’ ce va urma eu voi fi ‘vioara a doua’ şi că mă voi alătura lui Boris cu faimoasele mele citate – vorbe aparţinând domnului profesor, scrise sau rostite cândva.

- O să fie ca şi cum Mihai s-ar afla printre noi, s-au auzit glasuri aprobatoare.

- Dar…, dragii mei, cu toţii îmi cunoaşteţi scrierile în memoria prietenului nostru comun, de ce m-aş repeta?

- Pentru că, mi-am luat eu rolul în serios, domnul profesor spunea în schiţa sa ‘Arta de a fi pom’ că Orice experienţă de viaţă poate fi cristalizată într-o propoziţie. Orice propoziţie de acest tip poate genera iarăşi viaţa, dacă este dezvoltată într-un act pedagogic. Acest adevăr nu se cuvine uitat nicicând.” (6) Aşa că dragă Boris, de astă dată va fi altfel… pentru fiecare din noi.

Puteam fi mulţumită, debutasem precum promisesem – adică cu un citat, cale pe care o alegeam ori de câte ori vroiam să-mi susţin sau să-mi întăresc spusele prin vorbele de duh ‘imprumutate’ de la cei mai înţelepţi decât mine, de la care aveam ce învăţa. Mărturisesc că-mi place să-mi surprind interlocutorii folosind propriile lor argumente sau cuvinte, meteahnă pe care o am de când mă ştiu.

Parcă cu domnul Rădulescu nu a fost tot aşa? După ce l-am descoperit ca prin minune pe Internet şi am aflat că e scriitor, m-am apucat să-mi compun scrisoarea prin care intenţionam să reluăm legătura doar după ce l-am citit cu sârg vreme de câteva zile. Când ai de-a face cu un artist al cuvântului scris, parcă nu-ţi vine la-ndemână să-l întrebi direct, în cel mai prozaic mod: “Dumneavoastră sunteţi fostul meu dascăl de engleză de acum 37 de ani?” Un scriitor se cade abordat mai altfel, pe propriul lui teren.

Nu ştiu de unde mi-a venit ideea şi îndrăzneala să mă folosesc în deschiderea scrisorii pe care o plănuiam de vorbele elevului Toma, eroul schiţei ‘Bursierul în SUA’, pe care tocmai o citisem pe site-ul domnului profesor. Din gura amintitul personaj, construit cu măiestria unui scriitor profesionist, totul suna bine şi natural; chiar şi cele mai banale întrebări. Renunţând cu plăcere la propriile-mi cuvinte – calificate de propriul meu simţ critic drept stângace şi nepotrivite -, am pus ghilimele şi am copiat întregul dialog cu care începea schiţa: “- Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu? – Da. – Cu domnul profesor pot vorbi? – La telefon. – Bună ziua, d-le profesor. Sunt Monica.”…

Dacă nu mi-aş fi conceput scrisoarea într-o asemenea manieră, vădit ‘scriitoricească’, poate că nu m-aş fi trezit în e-mailul de răspuns cu o invitaţie pe cât de neaşteptată pe atât de surprinzătoare, ca să nu spun, cu alte cuvinte, că mi s-a tăiat respiraţia citind-o: Dragă Monica, srisoarea dumitale nu este numai impresionantă pentru un fost dascăl, dar şi încurajatoare pentru un om aflat la sfârşitul vieţii. Păcat că nu mai am cum folosi această încurajare. Îi mulţumesc soţului dumitale pentru minunata idee de a te îndemna să mă găseşti. Cum de cunoşti volumul meu ‘Bursierul în SUA’? O astfel de surpriză nu mă aşteptam nici mort să o capăt, mai ales de la o fostă elevă atât de sensibilă şi iubitoare cum eşti… Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei şi cu aceea creată în casa unui băiet sărăcan de 11 ani, bibliotecarul vostru. Reia-o ca schiţă literară şi public-o neapărat undeva. Eşti talentată şi, dacă îţi convine, o pot şi eu publica pe net, în site-ul meu Literatură şi detenţie, la capitolul: Cartea prietenului meu. Dar nu te opri la acest semn sentimental, ci străduieşte-te să o faci publică pe o cale oficială, într-o revistă din Israel. Te felicit de pe acum…!” (7)

Glasul domol citind din ‘Semnale…’ m-a readus cu blândeţe la prezentul din care, fără să-mi dau seama, evadasem pentru câteva clipe. ‘Prezenţa’ mea era absolut necesară, urmând să ne reamintim împreună despre începutul unei legături speciale:

- “Despre întâlnirea cu mai tânărul meu viitor prieten ţi-am mai scris şi am şi relatat-o în acel trist omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’. Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relaţia mea cu Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat şi în cazul nostru, o prezenţă a mea pe internet, rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea comună pentru lumea scriitoricească.” (8)

Întâlnirea mea cu Boris… Mă tulbură şi astăzi amintirea acelei zile de august torid, în 2009, când am simţit un imbold de nestăpânit să scriu în spaţiul ferestrei ‘căutare’ de pe site-ul “Scribd” numele domnului Rădulescu – două cuvinte la ordinea zilei în navigarile mele pe net din acea perioadă. Uitând că nu aduce anul ce-aduce ceasul, glasul sâcâitor al raţiunii mă avertiza: “Ce tot ‘scotocesti’ atâta, ce speri să găseşti? Ce-ar putea fi nou de ieri seară?!” Când pe ecranul calculatorului a apărut numele de Daris Basarab – pseudonimul sub care un necunoscut evoca în ‘Conacul lui Radul’ prietenia sa cu Mihai Rădulescu, prima reacţie instinctivă a fost aceea de a salva cât mai repede scrierea abia descoperită, înainte chiar de a-i fi citit textul. Pe semne că o parte din mine ştia deja că viitoarea prietenie, la a cărei naştere tocmai asistam, va fi una specială şi de suflet, de genul celor despre care îţi aminteşti cu emoţie şi recunoştinţă până la sfârşitul vieţii; tocmai de aceea trebuia ‘să apăr’ cu mare grijă preţiosul material.

- ’Concertele’ care au urmat, chiar dacă au avut ’o vioară a-ntâia’ în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la unison, contopind, ca de la sine înţeles, generozitatea lui, a maestrului, cu admiraţia noastră. A fost destul ca, doi ’perfect strangers’, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de ’rând’, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.” (9)

- O legătură de o intimitate specială, ar fi spus domnul profesor, “ca aceea dintre doi oameni ce se ştiu legaţi de funii invizibile şi neînţelese pe care preferă să nu le scoată prea tare la lumină, de frica irosirii misterului transcendental ce le străpunge.” (10)

Întâlniri sub semnul destinului, enigmatice şi tulburatoare, doar trecerea timpului, dintr-o veşnic reînnoită perspectivă, le poate dezvălui menirea, ca şi înţelesurile adânci.

- Dacă aş şti cum să dau timpul înapoi, m-am adresat prietenilor mei, l-am putea asculta pe domnul profesor vorbind de pe această terasă cu fostul său tovarăş de detenţie din tinereţe, părintele Sebastian. Se pare că în amurgul vieţii, şi nu mai devreme, înţelegem cu adevărat rolul jucat de ceea ce numim noi ‘intamplare': “Am fost întrebat: – Mihai, mata de câte ori l-ai vazut pe doctoral Dabija? – Păi am scris în carte, de două ori, o dată în puşcărie, cam un ceas şi o dată la Sf. Dumitru, pe deal, l-am condus până acasă. Domnule, astea au fost întâlniri marcante pentru infinit. Foarte frumoase lucrurile astea… O întâlnire de jumate de oră poate să însemneze o viaţă întreagă. Să găseşti cu răbdare, cu dragoste, cu credinţă, atâta energie întru devenire încât ea să te marcheze pentru totdeauna… Da, foarte frumoase lucrurile astea.” (11)

Sunt oameni care îţi apar în drum nu întâmplător. Aceşti necunoscuţi ‘te citesc’ dintr-o privire, ca şi cum s-ar deschide în faţa lor cartea vieţii tale la cel mai important capitol al ei, la pagina adevărului despre ţine însuţi, despre ce îţi stă în putere a deveni; te ajută să ajungi acolo unde nu ai îndrăzni de unul singur, pentru a dispare imediat ce misiunea lor s-a încheiat.

Ca şi cum mi-ar fi auzit cugetările rostite în gând, Boris a dat citire tulburătorului îndemn care pentru mulţi din cei adunaţi suna familiar:

-Scrie, domnule, scrie, dragul meu! În povestirile tale se ascund comori! Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor, apropiindu-mă de visul meu adolescentin – acela de a scrie -, turnându-mi încredere cu polonicul. (12)

- Da, aşa era domnul profesor! Se entuziasma de ceea ce ai scris, dar mai ales de ce vei scrie dacă vei continua, fără oprire, să-ţi exersezi condeiul. Nu aveai decât să priveşti tabloul propriei deveniri, zugrăvit în culorile calde ale unei încrederi totale în reuşita ta, pentru a înţelege că orizonturi tot mai largi se deschideau în faţa ta: “Îţi mulţumesc că ai încheiat singură povestirea! O aştept integral, cât mai curând. Să-mi dea soţul dumitale voie să-l felicit că s-a născut în casa voastră un om nou, un cutezător, un creator. Căci acolo vei ajunge, dacă scrii fără oprire. Unele lucruri vor avea valoare, altele, ba. Dar important este să-ţi obişnuieşti duhul şi condeiul cu exprimarea de sine. Mereu, să nu uiţi, eşti datoare să iei atitudine faţă de viaţă, să nu te cruţi.” (13)

- “Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei…”, a replicat colegul meu de ‘breaslă’. “M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos: Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.” …dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă. Da, acestea erau relaţiile dintre noi, în vremea când, încă, ne mai ’domneam’. Era generos, era necruţător, era prieten.” (14)

- Domnul profesor ştia mai bine ca oricine altul ce eram în stare să realizăm, doar că… nu ne povestea cât sunt de reci şi adânci apele în care ‘ne arunca’ fără nici o ezitare; ca şi cum a ajunge la celălalt mal, fără a şti să înnoţi, era ceva de la sine înţeles. Cel puţin aşa am simţit eu când după cuvinte extrem de generoase la adresa muncii mele a urmat un ‘verdict’ necruţător privind unul din eroii scrierii pe care tocmai o terminasem. Cu îndrăzneala nesăbuită ce caracterizează începătorii, îmi denumisem personajul ‘micul meu prinţ personal': Pentru că îmi acorzi atâta încredere încât să-mi ceri opinia exactă şi foarte clară legată de limbajul schiţei, îmi îngădui să-ţi dau un sfat, înainte de publicare. Gândeşte-te dacă nu ai face mai bine în economia scrierii tale să înlocuieşti ideea unui Mic Prinţ personal. De ce? M-am gândit la această chestiune. Reproducerea titulaturii lui Saint Exupery te obligă. În definitiv, el e unul dintre Cei Mari, personajul lui e neuitat de milioane de cititori. Asta îţi impune să scrii la acelaşi nivel, iar nimeni nu ne poate explica felul în care trebuie făcut. Socotesc că istorisirea ta e valoroasă în sine, fără recursul la personajul altcuiva. Încearcă să-l elimini sau să găseşti altceva în locul acestui corp străin de scrierea ta. Ce părere are soţul tău?” (15)

Mi-am amintit cât de vehement am reacţionat citind recomandările făcute de domnul profesor; pur şi simplu am sărit în sus de doi metri. Prima mea scriere ca începătoare necesitase un efort atât de susţinut, încât practic rămăsesem fără suflu după încheierea ei. S-o pornesc de la capăt mi se părea de neconceput! Revoltată de sacrificarea personajului meu drag – ‘desfiinţat’ fără ca măcar să mi se dea ocazia să-i vin în ajutor, m-am simţit neînţeleasă şi prea aspru pedepsită. În cele din urmă m-am supus, am acceptat sfatul cel bun, dar numai după ce am făcut multă zarvă înlăuntrul meu. A fost acela un exerciţiu de smerenie, o piatră de încercare la începutul unei ucenicii care nu s-a sfârşit şi care continuă şi astăzi.

- “Dar să continuăm vizita prin ceea ce eu am numit ‘Conacul lui Radul’”, şi-a reînnoit Boris invitaţia, purtându-ne de astă data prin anii ‘sfârşitului’, 2007 şi mai ales 2008, când: “A cedat sistemul locomotor, s-a agravat astmul bronşic, a crescut tensiunea. Fără să ştirbească cu nimic instinctul său de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus lui Mihai noi luări de poziţie. Dorinţa lui neostoită de a hoinări prin locurile atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie ’unilaterală’, de a cumpăra o maşină nouă, mai confortabilă, în care să poată avea spaţiu suficient şi pentru generatorul de oxigen. Se punea problema unui companion şofer, îndrăgostit de drumeţie şi, mai ales, de mănăstiri. L-a mâhnit vestea că eu renunţasem la a reactiva carnetul de conducere, mai ales că-i povestisem de escapadele mele cu motocicleta sau cu maşina. A încercat şi alte variante, dar singurul care l-a înţeles cu adevărat şi l-a şi ajutat a fost Paul Budimir, prieten în toată puterea cuvântului.” (16)

Era suficient să pomenesc numele lui Paul pentru ca o mulţime de fragmente din corespondenţa noastră pe net, însoţite de imaginile născute din cuvinte, să îşi facă imediat apariţia, răspunzând la întrebarea ‘ce înseamnă să fii prieten în toată puterea cuvântului?’ Pe ecranul minţii îl vedeam pe Paul aplecat deasupra tastaturii calculatorului, scriind târziu în noapte mesaje care anunţau că “de acum încolo tăcerea profesorului Mihai Rădulescu va fi definitivă”; acelaşi prieten din timpul vieţii, dar şi după moarte, ‘luptandu-se’ cu ierburile invadatoare de pe mormântul lui Mihai sau străbătând în vânt şi prin ninsoare străzile Bucureştiului înzăpezit, grăbit să ajungă la slujba de pomenire iniţiată de Patriarhie, la un an după trecerea domnului profesor la cele veşnice. şi iată că la întrunirea micului nostru grup Paul ne împărtăşea gânduri de la ultima ‘vizită’ făcută prietenului său drag:

- “La mormântul trist şi rece al lui Mihai am reflectat la soarta privilegiată a celor care trăiesc în posteritate prin creaţia lor. Spiritul lui Mihai, desprins de corpul trecător, se va bucura acolo unde este de dragostea şi admiraţia pe care cei care l-au cunoscut i le poartă pentru ceea ce a fost şi pentru ceea ce a scris. Dumnezeu să-l aşeze în rândul din faţă a cetei celor buni!” (17)

Parcă-l auzeam pe domnul profesor povestind despre cea mai eficientă ‘doctorie’ primită în ultimii ani de viaţă: “Atâta nevoie am avut, mai ales în spital, să vină oameni pe la mine. şi acuma, aşa mă bucur când aud că mai vine cineva şi mai vine cineva… simt nevoia de oameni, dragii mei. Cel mai bun medicament pe care l-am avut în ultimii doi-trei ani a fost maşina de acolo, Loganul… Ei bine, am găsit câţiva prieteni care din când în când ieşeau cu mine la plimbare şi asta a contat imens, imens.” (18) Câte ne-ar fi povestit Paul, dacă i-am fi cerut-o, despre călătoriile în doi pe la mânăstiri, cu Loganul, în căutare de aer curat pentru plămâni şi pentru suflet.

Secretul virtuţilor tămăduitoare ascunse în leacul amintit avea să ni-l lămurească Boris, continuându-şi lectura din “Semnalea…”:

- “Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Mihai era un drumeţ de anvergură. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri…” (19)

Privirile mi s-au îndreptat către Mariana, care mi-a răspuns la rândul ei tot din priviri, semn că ne gândeam amândouă la aceleaşi pagini de corespondenţă, în care doi ‘îndrăgostiţi’™ de mânăstiri vorbeau cu entuziasm despre subiectul lor preferat. Sosise momentul să împart cu cei prezenţi frumuseţea unor gânduri şi a unei scrisori:

- Mâine dimineaţă voi pleca spre Rarău. Vom dormi la mânăstire şi dacă voi avea semnal vă voi suna pentru a vă trimite o cetină de brad poleită cu dor. – Te fericesc. Fii fericită şi bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aştept să-mi istoriseşti fiece amănunt al expediţiei. Spune-i părintelui Daniel că-l iubesc şi că mă străduiesc pentru amintirea lui, după puterile mele şi, cu ajutorul lui Dumnezeu să-mi dobândească mai multe puteri şi mai straşnice îndemnuri spre a-i ţine amintirea trează.” (20)

Chiar dacă Mariana şi domnul Rădulescu îşi ‘vorbesc’ astăzi din lumi diferite, puteam fi sigură că tot despre lăcaşuri sfinte şi slujitori ai lui Dumnezeu povestesc:

- “ştiu prietene că îmi veghezi cuvântul… Te-ai întâlnit cu Adrian Ieromonahul şi cu ceilalţi sfinţi? Îmi este dor de tine prietene, îmi este tare dor… şi dacă în anii trecuţi nu am ajuns la Aiud, acum pot spune că m-am recules la moaştele martirilor de la Schitul “Înălţarea Sfintei Cruci”. În tăcere, am făcut cele cuvenite…pentru veşnica pomenire… Încercăm să ne împrospătam memoria, să nu lăsăm uitarea să se aştearnă peste pagini de istorie. Nu m-ai dezamăgit şi ai trudit mult prietene! Jertfa ta acum este biruinţă! Dumnezeu să te odihnească în cortul drepţilor!” (21)

Depănatul amintirilor decurgea “într-o ordine aleatorie, de a cărei dezordine doar prietenii se pot bucura”. L-am rugat pe Boris să ne descrie ‘atelierul de creaţie al maestrului’ – “camera unde citea, scria şi dormea, într-o atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie să se atingă”

- “O bogată bibliotecă în care doar Mihai putea să se descurce se afla în spatele mesei de scris, în timp ce în stânga aceleiaşi mese se găsea, mereu în stare funcţională, o instalaţie de oxigen, comandată din Danemarca, prin intermediul prietenului său, Dimitrie Grama, medic şi poet, al cărui volum de poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine.” (22)

- “Aţi greşit când aţi păşit/ cutezători în mine./ Nu sunt eu pădurea/ în care să vă rătăciţi/ nu sunt eu muntele/ pe care să-l escaladaţi/ nici măcar soarele/ pe care în dimineţi leneşe/ îl plimbaţi pe bulevarde./ Aţi gresit… / poteca din mine/ nu duce nicăieri.” (23) Aceasta era poezia pe marginea căreia doi prieteni scriitori au schimbat pe vremuri gânduri şi idei proprii.

- Astmul s-a dovedit a fi un duşman de temut… Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama şi, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez, însemnările sale. Era încântat de aceste poezii şi aştepta să le comentăm împreună. N-a fost să fie, cum n-au fost să fie nici alte proiecte.” (24)

N-a fost să fie, şi totuşi… M-am înfiorat la gândul că, parcă scrijelite în hârtia cărţii, cuvintele scrise de o mână ce cu greu mai putea mânui pixul sau creionul, erau încă acolo, în volumul de poezii ajuns în posesia lui Boris, aşteptând răbdătoare să le descoperim şi să le dăm glas:

- “Aş vrea să pot spune Dimitrie, cu tine: “poteca din mine nu duce nicăieri.” Aş recunoaşte un final. Însă cărările din mine umblă fără odihnă …” (25)

Mărturie a unei legături trainice, dăinuind în timp, cuvintele lui Dimitrie veneau să ne vorbească despre viaţa de după viaţă a prietenului său:

- “Ce ferice este Mihai să-şi continue existenţa spirituală printre oameni, aşa cum mărturiseşte în creion pe lîngă poezia mea ‘Eroare': “cărările din mine duc la nesfârşit, spre oameni”, spune Mihai şi eu îl cred. Omul cu sufletul curat aparţine umanităţii, aparţine lumii biologice conştiente, aparţine acelei falangi de luptă care încearcă cu disperare să ducă omenirea înainte. Aşa l-am cunoscut şi mai ales, aşa mi-l imaginez pe Mihai!” (26)

Cărările din mine duc la nesfârşit, spre oameni… (27)

Am realizat în acel moment că tulburătoarea confesiune vizând eternitatea dezvăluia un crez din timpul vieţii, dar, în acelaşi timp, vorbea şi de viitorul ce urma să vină; de parc-ar fi ştiut … Dacă ceva mă fascina în Odiseea personală începută în urmă cu trei ani, imediat după trecerea dascălului meu la cele veşnice, aceştia erau oamenii pe care i-am cunoscut umblând ‘pe urmele’ domnului profesor şi prieteniile legate cu ei. A fost minunat să descopăr cum printr-o surprinzătoare înlănţuire de ‘întamplări’ şi evenimente se constituia un întreg din părţile lui; să constat că rezultatul unor mici dar sincere fapte în numele prieteniei depăşea cu mult suma ‘componentelor’ adunate împreună, toate la un loc! Cum aş putea oare, fără ca aceste gânduri de recunoştinţă să umple o carte, să le fac dreptate tuturor celor care mi s-au alăturat pentru ca împreună să purtăm, din Cititor în Cititor, lumânarea ţinerii de minte în amintirea prietenului Mihai?; pentru ca scriitorul Mihai Rădulescu să-şi ocupe locul meritat nu numai în inimile noastre, ale prietenilor, dar şi în cultura poporului său.

- Ei, nu te mai frământa atâta pentru un lucru aşa de uşor. Am să te ajut eu, s-a auzit un glas subţirel, pe care l-aş fi recunoscut chiar şi dintr-o mie de voci.

Trecuse ceva vreme de când nu-l mai întâlnisem pe ‘micul meu prinţ personal’, personajul drag ce devenise în urma sfatului primit de la domnul profesor, un simplu slujitor – ‘micul paj al visătoarei prinţese de odinioară’. Eroul meu de schiţă, pe care în adâncul sufletului continuasem să-l numesc cu titlul său regal, mă privea uşor încurcat din cel mai umbrit colţ al terasei, de parcă ar fi vrut să-mi spună: “Ce te miri aşa, ştii bine că nu puteam lipsi de la întâlnirea voastră.” Fără să piardă timp cu explicaţiile, copilul de o şchioapă a trecut la acţiune, scoţând din buzunarul de la piept un creion galben, proaspăt ascuţit:

- Dă-mi mai bine o foaie de hârtie să-ţi arăt răspunsul!

Am ales din mapa doldora cu scrisori, conţinând întreaga corespondenţă a lui Mihai Rădulescu cu prietenii săi, pusă în ordine şi tipărită special în vederea întrunirii, o coală albă de hârtie şi i-am întins-o fără să pun întrebări. Micul meu slujitor, aşezat direct pe podeaua din lemn, chiar la picioarele ‘stăpânei’ lui, după ce netezi foaia cu dosul palmei, se puse pe desenat.

- Vezi cercul ăsta ca un gălbenuş de ou? Din el vor porni razele, una câte una pentru fiecare din prietenii tăi. Liniile trebuie să fie drepte, când mai lungi, când mai scurte, ca la un soare adevărat… S-o pornim de pe continentul nord-american şi să-i ‘desenăm’ pe cei doi domni care îţi trimit regulat “Salutări din Toronto”.

Mi-am dat seama că micul desenator ştia mai mult decât crezusem şi că se referea fără îndoială la domnii Alexandru Tomescu şi Puiu Popescu, ambii redactori şefi la prestigioase reviste canadiene de limbă şi cultură română – ‘Alternativa’ şi ‘Observatorul’.Glasul Priteniei putea fi auzit deseori în crâmpeie de corespondenţă: “Ne este dor de Nea Mihai. Îmi pare rău că nu am imprimat lungile noastre convorbiri telefonice. Atâta căldură, hotărâre şi pasiune, punea în ceea ce făcea şi gândea.” (28) Colaborarea cu ‘nea Mihai’ nu încetase pe parcursul celor trei ani scurşi de la trecerea sa în nefiinţă, în paginile ambelor publicaţii continuând să apară scrieri în memoria sau sub semnătura scriitorului. Premiul onorific purtând numele lui Mihai Rădulescu, instituit în 2009 şi decernat în fiecare an de revista Observatorul la întrunirea cenaclului său din luna ianuarie, venea să dovedească că prietenia se exprimă prin cuvinte, dar şi prin fapte.

- Nu trecem oceanul până nu desenăm o rază pentru Herbert, fostul coleg de clasă al dascălului tău, de la care am învăţat că “prieteniile care se leagă până la 15 ani sunt foarte trainice”. (29)

- Dacă suntem deja în Europa, m-am prins la rândul meu în joc, hai să desenăm o rază de soare pentru domnul Lucian Hetco, căruia îi datorăm un colţ In memoriam Mihai Rădulescu la revista pe care o conduce – Agero Stuttgart. Dar nu ne vom opri aici ci în ţară, la un popas de suflet numit ‘Lumea credinţei’, unde prin bunăvoinţa domnului Răzvan Bucuroiu au apărut scrieri de-ale domnului profesor sau în memoria sa. Sunt sigură că vei dori să ‘consemnezi’ evenimentul în desenul tău.

- Zis şi făcut. Acum vine rândul prietenilor tăi care scriu în versuri: Daris Basarab, Mariana Gurza şi Dimitrie Grama.

Am băgat de seamă că soarele nostru se înnoise cu patru raze în loc de trei, la câte mă aşteptasem după regulile aritmeticii – domeniu în care excelam, aşa că l-am întrebat pe talentatul artist dacă intenţionat fusese ‘darnic’ sau greşise cumva la socotit.

- Prietenul tău Boris, care-i unul şi acelaşi cu Daris Basarab, şi-a primit propria-i rază, dar şi una pereche pentru soaţa sa. Cum puteam să-i ‘despart’ pe cei doi tovarăşi de-o viaţă, când ei sunt de nedespărţit? Aşa că am ‘desenat-o’ şi pe doamna Margareta, despre care profesorul tău scria că este liantul prieteniei cu Boris.

- Dacă ai şti cât de dragă îmi e perechea asta de raze… am mărturisit înduioşată de delicateţea discretului gest, pentru ca apoi, cu privirile îndreptate spre viitor, să trec la noua generaţie. Dă-mi voie să fac prezentările de rigoare: tânăra Cătălina – căreia domnul Rădulescu, ca sprijin şi în semn de apreciere, i-a publicat lucrarea de licenţă având ca subiect ‘Închisoarea în România comunistă ca realitate memorialistică’ la rubrica “Cartea prietenului meu”™, pe site-ul său personal şi… ‘cealaltă Cătălina’ – căreia îi datorăm, prin munca făcută cu dragoste şi modestie, întreţinerea şi administrarea site-ului ‘Literatură şi detenţie’ de la crearea sa şi până în prezent.

- şi cu ‘cealaltă Monica’ cum rămâne, o desenăm tot acum? mi-a luat-o înainte a toate ştiutorul meu prieten, zâmbind cu înţeles. Mi-a plăcut mult cum domnul profesor i-a spus odată că dacă un om are o singură calitate adevărată şi frumoasă, apoi se cade să dăm uitării toate defectele şi să-l cinstim doar pentru ce are el cel mai bun. (30)

- O mică corectură, dragul meu. Istorisirea pe care ai amintit-o, Monica o ştie de la mama ei. Mariana a fost alături de domnul Rădulescu până în ultimele sale clipe, îngrijindu-l cu dragoste şi devotament. Cele două raze pe care le desenezi sunt pentru mamă şi pentru fiică.

- Cred că a sosit timpul să-mi povesteşti cum se naşte pe nesimţite o scriere în memoria cuiva drag…

Am înţeles imediat pe cine urma să ‘desenăm’. ‘Povestea’ dragei mele prietene din Suceava – de la care am învăţat că amintitul oraş e în Bucovina şi nu in Moldova precum greşit crezusem, era una adevărată şi nu născocită; poate de aceea o spuneam cu mare plăcere, încercând de fiecare dată sentimentul de minunare pe care-l ai în faţa unui deznodământ fericit şi neprevăzut.

- Luminiţa Vartolomeu şi-a pus toată dragostea şi preţuirea pe care i le purta părintelui Vartolomeu în scrisoarea prin care-l ruga pe Mihai Rădulescu să scrie o carte despre mentorul ei spiritual. Credea că amintirile pe care le aşternea în scris cu sensibilitate şi talent, răspunzând la tot felul de întrebări şi nedumeriri ale scriitorului, scrisorile primite de la părinte ca şi mărturiile celor care l-au cunoscut, îl vor ajută pe domnul Rădulescu să “rânduiască totul aşa cum se cuvine”. Luminiţa Vartolomeu nu s-a aşteptat câtuşi de puţin ca în felul acesta, adică sub propria-i semnătură, să se nască o tulburătoare proză memorialistică despre arhimandritul Vartolomeu Dolhan – scriere găzduită la rubrica ‘Cartea prietenului meu’, de site-ul Literatură şi detenţie. Deşi, dacă e să fim drepţi, s-au auzit ‘avertismente’™ discrete: “Cât sunt de frumoase poveştile pe care mi le îngânaţi serile, stimată Doamnă… Tare mă ispitiţi să continui lista celor pe care i-am publicat la “Cartea prietenului meu” şi cu numele dumneavoastră.” (31)

Pe aceeaşi listă a celor publicaţi pe site-ul Literatură şi detenţie – atât de importantă domnului profesor, se cădea adăugat şi numele inginerul Nelu Baciu, a cărui dragoste şi admiraţie pentru alese feţe bisericeşti – părintele Ioan Iovan, părintele Sebastian, măicuţa Veronica de la Vladimiresti, s-au întruchipat la îndemnul şi sub îndrumarea lui Mihai Rădulescu, în scrieri pentru “iubitorii de sinceritate şi glăsuire frumoasă”. În semn de apreciere, o nouă rază de soare li s-a alăturat celor deja desenate.

- Dacă vrei, îţi pot aduce şi eu un exemplu de ‘glăsuire frumoasă’, citând-o pe doamna editoare Mihaela. Ce minunat a spus, referindu-se la titlul unui roman special şi deosebit: “‘Hiroshige, soarele meu’ sună ca un vers dintr-un poem “… (32)

- Nu în fiecare zi poţi citi o povestire în care îşi dau întâlnire două creaţii şi doi artişti – un fabulos pictor japonez, Ando Hiroshige, şi un scriitor pentru care arta însemna în primul rând trăire.

- La fel simt şi eu! a replicat imediat tânărul artist în devenire, după care mi-a mărturisit uşor încurcat: Tare mult mi-aş dori ca Soarele desenat de mine să inspire cuvinte la fel de frumoase…

- Mă duce gândul la minunatul roman al domnului Rădulescu despre pictorul Hrandt Avachian. După citirea cărţii – portret al unui om dar şi al unui secol, nu poţi să nu exclami: “aceasta este lecţia unui pictor, transmisă de un scriitor!” (33) Ca să revin la dorinţa ta, cred că ne-ar putea ajuta un scriitor profesionist. N-ar strica să-i facem o vizită domnului Bedros Horasangian…

- Am să-l caut negreşit, mai ales că acest prieten al domnului Rădulescu este foarte uşor de găsit. Din propriile-i mărturisiri făcute pe net ştiu că “actualmente trăieşte sub nume propriu în Bucureşti” şi publică, sub acelaşi nume, scrieri pe cele mai variate teme şi subiecte.

- Cineva care mărturiseşte că “Nu chiar totul e mit pe lumea asta şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, viaţa merită trăită cu seninătate superioară” (34) va şti să scrie ca nimeni altul despre magnoliile Bucureştiului, dar şi despre soarele tău, am tras concluzia de rigoare.

După ce domnul Bedros, şi eu, şi Paul ne-am primit ‘locul’ cuvenit, talentatul meu prieten mi-a întins foarte mândru rezultatul strădaniilor sale:

- Ce spui de Soarele prieteniei? Îţi place cum a ieşit?

Privind desenul copilăresc am înţeles de ce se spune că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. I-am mulţumit prietenului meu de nădejde, gândindu-mă cum l-aş putea răsplăti pentru ajutorul primit. Mi-a răspuns deschis şi fără ocolişuri:

- Dacă tot vrei să-mi faci un dar, mi-ar place să-mi spui o poveste de pe meleagurile unde trăieşti.

Atunci mi-am amintit de o istorisire auzită de la un ghid amator, îndrăgostit peste măsură de Oraşul Sfânt; acesta o ‘primise în dar’ de la actualul preşedinte al statului Israel, Shimon Peres, pe vremea când făcea parte din cercul acestuia de consilieri, ca lucrător al armatei.

- Ascultă cu atenţie! Pe o străduţă îngustă din Ierusalim mergeau doi prieteni; la câţiva paşi în faţa lor mergea un necunoscut. După o vreme unul din prieteni îi spuse celuilalt: – Să ştii că străinul dinaintea noastră este un om frumos. – Cum ţi-ai dat seama de vreme ce nu-l poţi vedea? – Nimic mai simplu. Am privit cu atenţie feţele celor ce au trecut prin dreptul său, cu care s-a salutat şi a schimbat în treacăt câteva cuvinte. Chipurile luminoase ale cunoscuţilor săi nu mă pot înşela şi de aceea ţi-o repet, în faţa noastră merge un om cu sufletul frumos!

În tăcerea aşternută dintrodată, semn că povestirea mea fusese cu tâlc, îl puteam auzi din nou pe Boris, citind cu căldură în glas:

- “O ‘enciclopedie ambulantă’ a fost sintagma cu care l-am blagoslovit într-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ‘te aştept'”. (35)

Din privirile lui Boris am înţeles că escapada mea nu trecuse neobservată şi că sosise timpul să-mi reiau rolul neglijat, de ‘vioară a doua’. Înainte de a ne despărţi, prietenul meu de rang regal mi-a pus o întrebare peste măsură de ciudată:

- Ce-ai să le spui neîncrezătorilor, acelora ce se vor îndoi că întâlnirea voastră s-a petrecut cu adevărat?

Am rămas pe gânduri, fără replică în faţa neaşteptatei provocări. Putea exista vreo urmă de îndoială că Soarele prieteniei strălucise peste ‘conacul lui Radul’, peste întinderile de ape, deasupra lacul Fundeni?! Ghilimele folosite din belşug nu vorbeau oare de la sine, pledând pentru adevăr?! ‘Faimoasele’ mele citate, erau până într-atât de neconvingătoare?!

Cine ştie unde m-ar fi purtat furtunosul meu monolog interior dacă nu l-aş fi curmat la timp? Poate că exclamaţiile şi mulţimea semnelor de întrebare din propriile-mi nedumeriri, însăşi întrebarea – ‘nevinovată’, dar cu tâlc, prin care prietenul meu ocrotitor încercase să mă pregătească pentru viitoare confruntări, m-ar fi descumpănit, împingându-mă în cele din urmă pe panta alunecoasă şi abruptă a îndoielii. Dar niciuna din primejdiile închipuite nu s-a adeverit…

Băteau clopotele la biserica ‘Fundenii doamnei’. Glasul lor grav şi profund, destinat pământului dar şi cerului, mi-a reamintit calea cea dreaptă, bună de urmat: “Între naştere şi moarte,/ştii,/anii se adună, mărgele albe,/sau negre,/sau colorate./Ca pe mătănii,Dumnezeu mereu îi numără:/jumătate sunt de izbândă/şi de triumf,/jumătate de cumpănă./Jumătate sunt ai inimii tale,/jumătate ai inimilor altora./Ai lui Dumnezeu, toţi.” (36) Norii ameninţători ce acoperiseră pentru câteva clipe Soarele prieteniei s-au risipit ca după o ploaie scurtă de vară.

‘Micul meu prinţ personal’ ajunsese deja la poarta ‘domeniului'; încă un pas şi avea să-i treacă pragul, spre tărâmul de unde venise. Ne-am privit lung în semn de rămas bun şi, în ultimul moment, am hotărât să-i împărtăşesc răspunsul cântărit îndelung:

- Celor ce-şi închipuie că această povestire este un simplu exerciţiu scriitoricesc, rod al imaginaţiei mele, am să le spun că atunci cand se naşte, realitatea e văzută doar de ochii minţii; ca toate cele ‘inchipuite’ să se întrupeze în viaţa de zi cu zi, depinde de noi şi de tăria credinţei pe care o sădim în fapte. Orice lucru înălţat în lumea asta a început cu un vis… “Acest adevăr nu se cade uitat nicicând!” (37) mi-au reamintit vorbele domnului profesor.

Monica Levinger 15 mai 2012

Lista citatelor folosite

Daris Basarab – ‘Semnale către Monica’, ‘Conacul lui Radul’ (1), (4), (5), (8), (9), (12), (14), (16), (19), (22), (24), (35)

Mihai Rădulescu – ‘Ideea’ (2)

Mihai Rădulescu – ‘Arta de a fi pom (6), (37)

Mihai Rădulescu – ‘Ucenicul’ din volumul Evocări (10)

Mihai Rădulescu – Însemnări pe marginea poeziei Eroare (25), (27)

Mariana Gurza – Rugă pentru un prieten (36)

Dimitrie Grama – Eroare (23)

Bedros Horasangian – Prefaţa la romanul ‘Hrandt’ (33), (34)

Mihaela Varga – Postfaţa la romanul ‘Hiroshige, soarele meu’ (32)

Corespondenţa cu Monica Levinger (7), (13), (15)

Corespondenţa cu Mariana Gurza (20), (21)

Corespondenţa cu Paul Budimir (3), (17)

Înregistrarea întâlnirii dintre Mihai Rădulescu şi părintele Sebastian (11), (18)

Corespondenţa cu Dimitrie Grama (26)

Corespondenţa cu Puiu Popescu (28)

Corespondenţa cu Herbert Auslander (29)

Corespondenţa cu Monica Cerbu (30)

Corespondenţa cu Luminiţa Vartolomeu (31)

Lista citatelor folosite in scriere:

(1) Daris Basarab – Conacul lui Radul